În primul rând, trebuie ca prejudiciul să fie dovedit prin acte de către

reclamant. În cazul concret, prejudiciul material suferit este reprezentat de

valoarea tuturor bunurilor confiscate în mod ilegal, însă reclamantul nu aduce
documente în susținerea pretențiilor sale. Prin urmare, pretențiile materiale
rămân nedovedite. În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta constă în
privarea de libertate suferită în urma condamnării la pedeapsă închisorii.
În concluzie, reclamantul a solicitat 30.000 euro pentru acoperirea tuturor
prejudiciilor suferite. Guvernul se opune acestei pretenții invocând starea
proastă a navei și faptul că vânzarea la licitație nu s-a putut concretiza.
Analizând argumentele părților cât și prejudiciile cauzate, Curtea admite
cererea pe fond, și apreciază că s-a produs o încălcare a articolului 7 din
Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr.1. Prin urmare, decide să acorde
reclamantului suma de 6.500 euro. ‘’Acțiunea judecătorilor europeni se
limitează la această declarație de compatibilitate sau incompatibilitate a legii
naționale cu Convenția’’1, ei neavând posibilitatea să anuleze hotărârea internă
care a dus la încălcarea dreptului.
Potrivit art.44 parag.2 lit.b) din Convenție hotărârea unei camere devine
definitivă la trei luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii
Camere nu a fost cerută. În prezenta cauză, niciuna dintre părți nu a cerut
retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere. Prin urmare, prima obligație care
incumbă statului român este de a efectua plata reparației echitabile înauntrul
termenului de trei luni.
Conform articolului 77 din Regulamentul Curții ‘’hotărârile se semnează de
președintele Camerei care a pronunțat decizia, și trebuie ca reprezentanții
părților și agenții guvernamentali să fie informați în timp util cu privire la data

1
RENUCCI, op. cit, p. 964.