Floare albastră > Comentariu literar

Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă

sensibilitatea, fantezia, imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea
raţiunii şi a lucidităţii clasice

Poezia „Floare Albastră” a fost scrisă în anul 1872 și publicată în

revista „Convorbiri literare” un an mai tarziu. Creația romantică, poezia
este un text complex deoarece prezintă elemente de idilă, poezie de
dragoste în natură, meditație, poezie filozofică. Ca specie poezia este
o idilă, o poezie în care este prezentată în forma optimistă sau idealizată
dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediu protector al
îndrăgostiților. „Floare albastră” poate fi considerată și elegie prin faptul că
reflectă sentimente de regret, de amărăciune și porfundă tristețe datorită
plecării iubitei și a dragostei lor neîmplinite. Întâlnim ca mod de expunere
descrierea prin care este expus un tablou din natură, cadrul în care se
desfășoara iubirea (codrul cu verdeață și izvoarele, împreună cu balta și
prăpastia măreață) dând textului poetic valoarea unui un veritabil pastel.

Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric
spre perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea
împlinirii sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet. Poezia este
organizată pe o serie de antiteze: eternitate-efemeritate, abstract-concret, vis-realitate.
Compoziţia romantică este realizată prin alternarea celor două planuri, cel al poetului şi
cel al iubitei, planuri care reprezintă două moduri de existenţă şi de cunoaştere, cea a
cunoaşterii abstracte, infinite respectiv cea a concretului, terestrului, trecătoare

Poezia „Floare albastră” dezvoltă metaforic şi într-o viziune lirică proprie un motiv de
largă circulaţie europeană, ceea ce consacră poezia printre cele mai valoroase creaţii
eminesciene de tinereţe

 Tema ilustrată prin două secvențe - Tema poeziei este cea a iubirii în
cadrul naturii. Aceasta este ilustrată prin  secventa a 3-a a poezie,  visul fetei,
care își imaginează împlinirea dragostei, având ca unic martor natura ce-i
înconjoară. Tot specifică lui Eminescu este tema omului de geniu regăsită în
secvența I, vizibilă în încercarea fetei de a-l chema spre ea, în timp ce acesta este 
cufundat în studiu, departe de planul fizic în care se află fata. Viziunea despre
lume este profund romantică, cea a geniului neînțeles. Acesta este condamnat la
tristețe și nefericire prin neputința de a atinge idealul iubirii și prin imposibilitatea
de a-și  găsi sufletul pereche care să  înțeleagă natura sa.

Ideea poetică exprimă tristețea poetului pentru neîmplinirea iubirii.

Motive literare specifice: floare-albastră, ceruri nalte, stele, codru, luna, izvore, trestia,
etc.

Textul cuprinde patru secvențe lirice, rima este îmbrățișată, măsura de 7-8 silabe,

iar ritmul este trohaic.

Prima secvență – conține imaginea bărbatului adâncit în problemele cunoașterii

reprezentate de „stele”, „ceruri nalte” , „câmpuri asire” și „piramide învechite”.
El este geniul izolat în lumea comună, apare vocea iubitei, care înceară a-și scoate
iubitul din izolare și a-l atrage în lumea reală, al codrului și a naturii; „Hai în codru cu
verdeață”. Motivul este exprimat tranșant „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite”.
Bărbatul are o relație uimitoare recunoscând justețea duiosului reproș; „Astfel zise
mititica/ dulce, netezându-mi părul/ ah! ea spune adevărul/ Eu am râs, n-am zis nimica”.

A doua secvență – este reprezentată de chemarea, invitația în codru; „ Hai în codru cu

verdeață”, de fapt avem în față derularea unui vis de iubire, pentru că gesturile și
întâlnirea propriu-zisă au loc la nivelul imaginației, urmând să se petreacă. Starea de
fericire e totală, patronată fiind de lună și favorizată de liniște și singurătate. Frumusețea
iubitei conține armonia dintre terestru și angelic; „Este roșie ca mărul”,„ Și are părul de
aur”(Voi roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul).

Secvența a treia – este expresia exaltării în fața frumuseței iubitei; „Ce frumoasă, ce
nebună/ E albastra-mi dulce floare”. Poemul este totodată și trist pentru că iubita
dispare; „Încă o gură- și dispare …/Ca un stâlp eu stam în lună”.

Ultima secvență – este reprezentată de strofa finală, care este o meditație asupra
existenței umane generată de dispariția iubirii.„Și te-ai dus dulce minune/ și-a murit
iubirea noastră-/ Floare-albastră, floare-albastră…/ Totuși este trist în lume”.
Neîmplinirea visului de iubire înseamnă revenirea la stare inițială de contemplația
meditației, ajungându-se la amara constatare că totul este efemer, trecător, în cadrul
limitat al existenței umane.
Exclamația retorică „Totuși este trist în lume”, adverbul „totuși”, arată cât de mare și
devastatoare este diferența dintre vis și realitate.

Consider ca In poezia “Floarea albastra” de Mihai Eminescu, poetul prelucreaza

intr-o maniera inedita simbolul romantic al florii albastre, care a aparut intr-o scriere a lui
Novalis. Daca la scriitorul german, floarea era simbol pentru iubire, la Eminescu
sintagma defineste iubita. In ceea ce priveste realizarea artistica, se remarca in primele
trei strofe, utilizarea unor simboluri ale absolutului si eternului, iar in a doua replica a
fetei, apare intreaga recuzita a eroticii eminesciene. Pe de o parte se evidentiaza
aspectele ce tin de idila (gesturi, vorbe), iar pe de alta parte, elemente ale cadrului
natural, feeric (codrul, stancile, elementul acvatic, florile). Originalitatea lui Eminescu
arata ca reuseste sa imbine mai multe teme literare, natura si iubirea, sau conditia
omului de geniu.

-expresivitatea este conferita de folosirea imaginilor artistice: vizuale- „codru de

verdeață”;auditive-„izvoarele plâng”; dinamice-„mi-oi desface părul” și prin figuri
de stil: epitete- „râuri în soare”, „florile ascunse”, inversiuni- „a soarelui căldură”
-comparații:-„roșie ca mărul”
-sunt predominante structurile substantiv+adjectiv („prapastia măreață”, „florile
ascunse”, „dulce floare”)
-personificarea marchează corespondența dintre planul exterior și planul interior,
sentimentele eului liric: „izvoarele plâng în vale”- puritatea sentimentului de
iubire
În concluzie, poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu este o capodoperă a
literaturii române, care se încadrează în curentul literar numit romantism.