Familia creştină

Fiinţa şi rostul societăţii

Morala socială priveşte viaţa morală a creştinismului ca mambru al
diferitelor comunităşi şi anume: familie, stat, Biserică.
În sens general, societatea cuprinde pe toţi oamenii. Au acelaşi
conducător suprem, Dumnezeu; au aceeaşi lege morală sintetizată în Decalog;
au aceleaşi principii sociale fundamentale: dreptatea şi iubirea.
În sens restrans si propriu, societatea inseamna o pluralitate de oameni
liberi, uniti pe durata cu obligatia de a lucra in comun, sub conducerea unei
autoritati la realizarea unui scop comun precizat.
De asemenea trebuie retinut ca din fiinta societatii se desprinde, ca un
factor necesar pentru viata ei, existenta autoritatii. Care se cuprinde in dreptul de
a obliga membrii societatii la anumite actiuni sau omiteri cu privire la realizarea
unui scop comun, caci, desi scopul este acelasi, dar fiindca membrii societatii
sunt multi e nevoie de o unica vointa. Fara o vointa unitara, activitatea
membrilor se faramiteaza sau chiar se anuleaza reciproc. Evident fiecare
societatea are o singura autoritate, caci altfel nu ar fi ordine ci haos.
Dupa invatatura crestina, autoritatea ca principiu de conducere a societatii
si concretizarea ei in realitatile sociale este de ordin divin: „nu este stapanirea
decat de la Dumnezeu” (Rom. 13,1). Societatea nu constituie un scop in sine, ci
un mijloc pentru realizarea unui scop. Iar acesta trebuie sa fie numai binele celor
ce compun societatea si lucreaza in ea si pentru ea, adica binele obstesc.
Deci, elementele constitutive ale societatii in sens propriu sunt:
1. o pluralitate de oameni liberi.
2. un scop comun.
3. libera unirea a tuturor prin datorii si drepturi pentru realizarea in
comun a scopului comun.
4. autoritatea unitara pentru conducerea membrilor spre realizarea
scopului comun precizat.

Raportul dintre individ si societate

Indiviii precum s-a aratat nu exista fara societate si nici societatea fara
indivizi. Societatea (colectivitatea) se compune din indivizi si traieste prin ei.
Indivizii la randul lor se nasc, traiesc si isi indeplinesc misiunea lor numai in
societate si numai datorita ei. Astfel, desi individ si colectivitatea sunt 2 realitati
deosebite, totusi sunt nedespartite. Binele individual trebuie sa se armonizeze cu
binele comun. Deosebirea dintre binele individual si binele comun este ca dintre
parte si intreg, in sens ca partea este subordonata intregului. Numai mantuirea
sufletului- dupa invatatura crestina- nu poate fi jertfita pentru nimic din lumea
aceasta „ce va da omul in schimb pentru sufletul sau” (Mt. 16,26). Contributia la
sporirea binelui comun inseamna contributie si la sporirea binelui individual. A
servi binele comun este si un interes personal. Caci cu cat colectivitatea se afla
intr-o stare mai infloritoare, cu atat se ridica si nivelul de trai al membrilor ei.
De alta parte, colectivitatea isi alimenteaza din posibilitatzile individuale puterea
proprie pentru realizarea rostului ei social.
Raportul dintre individ si colectivitate trebuie sa fie un raport de
intrapatrundere, binele individual armonizandu-se cu binele colectiv.

Familia in lumina moralei crestine

Dupa morala crestina, familia este prima si cea mai mica celula a
organismului social. Familia se intemeiaza prin casatorie, prin legatura de
bunavoie si pentru toata viata a unui barbat si a unei femei. Insusirile fiintale ale
casatoriei sunt: unitatea, trainicia, sfintenia si egalitatea dintre soti. Scopul
casatoriei este inmultirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, infranarea
trupeasca si indeosebi stabilirea unei stari desavarsite in dragostea dintre soti, ca
sa se implineasca reciproc transmitand unul altuia calitatile si darurile care sunt
proprii fiecaruia inobilandu-se reciproc si formandu-se reciproc si lucrand
laolalata la indeplinirea menirii morale a fiecaruia.
Autoritatea publica este indreptatita sa intervina in institutia familiei, cand
in familie s-au produs stirbiri grave ale drepturilor reciproce, caci datoria statului
este sa apere dreptul incalcat.
Dreptul parintilor asupra copiilor, dupa morala crestina, este un drept
firesc si copii stau sub autoritatea parinteasca pana la majorat. Statul prin
institutiile sale de invatamant se ingrijeste de instructia copiilor si de
completarea educatiei lor. Cat priveste organizarea interioara a familiei, sotii
stau in raport de egalitate cu autoritate comuna fata de copii.
Dupa invatatura Bisericii, conducerear in familie revine barbatului
„femeilor, plecati-va barbatilor vostri ca Domnului. Caci barbatul este cap
femeii, precum si Hristos este cap Bisericii” (Efes. 5, 22-23). Dar femeia nu este
sclava, ci tovarasa barbatului impartind cu el autoritatea parinteasca.

Rolul moral si social al familiei

Familia este cel dintai cadru social de care fiecare om are nevoie sa
traiasca. Din toate vietuitoarele, omul se naste cel mai plapand si cel mai
neputincios in a-si satisface nevoile vitale ale vietii. Total dezarmat, singurul
mijloc de conservare sunt lacrimile. Preocuparea, intretinerea, ingrijirea,
cresterea si asezarea copilului constituie preocupaera centrala a familiei. Familia
este prima societatea naturala si adevarata celula sociala. In organizarea ei
proprie ea ofera garantii de moralitate. Este prima scoala care pregateste copilul
pentru viata sociala deprinzand-l sa-si indeplineasca datoria, sa-si disciplineaze
vointa dandu-i simtul ierarhiei si ordinea.
Familia are o insemnata functie educativa, mediul educativ prin excelenta.
Este o pepiniera de virtuti si o nesecata sursa de intarire morala. Prezenta
copiilor exercita o cenzura morala din cele mai eficiente asupra conduitei
parintilor. Intr-adevar copii exercita asupra parintilor lor o puternica influenta
binefacatoare fiind si ei, la randul lor, intr-un fel oarecare si fara sa stie,
educatori ai parintilor lor. Dragostea netarmuita fata de copii nostri ne arata ceea
ce ar trebuie sa fie dragostea pe care o merit orice semen al nostru. Copii en sunt
dascalii nostri cei mai buni, care ne deprind sa iubim pe oamnei in modul cel
mai deplin si dezinteresat. Iubirea parintilor pentru copii lor este data ca model
de iubirea adevarata. Copii sparg cochilia egoismului.
Prin familie se poate obtine cea mai deplina si mai statornica corectare a
egoismului individual.
Potrivit cuvintelor Mantuitorului „este oare intre voi un astfel de om, care
atunci cand fiul sau i-ar cere paine, el sa-i dea piatra?” (Mt. 7, 8).
Cultivata in familie, iubirea aproapelui se va putea mai usor extinde si in
afara familiei.
Caminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere si pentru o
colaborare deplina intre cele doua sexe. In cuprinsul lui, sensibilitatea feminina
si insusirile energice ale barbatului au posibilitatea de a sintalni si de a colabora
intregindu-se reciproc. De asemenea, fratii si surorile vor dobandi o experienta
foarte utila in convientuirea lor din familie pentru viata de mai tarziu, cand vor
trebui sa stie cum sa se comporte fata de celalalt sex. Statisticile arata ca
divorturile sunt mai numeroase intre sotii care nu au copii.
De asemenea cei mai mari oameni ai Bisericii isi datoreaza asecensiunea
lor pe culmile desavarsirii in mare parte bunei cresteri primite in familie. Copilul
trebuie sa fie deprins sa munceasca, sa rabde, sa se uite pe sine si sa se devoteze
binelui. Apoi sa stie ca un copil nu-i „un inceput absolut”, ci un rezultat al
colaborarii lui Dumnezeu cu parintii. „voi parinţilor, nu intaratati la manie pe
copii vostri, ci cresteti-i intru invatatura si intelepciunea Domnului” (Efes. 6, 4).
Apucaturile capatate in copilarie si din familie sunt adanc inradacinate. Familia
actioneaza cel mai temeinic asupra copilului, intrucat ii formeaza deprinderile si
caracterul din cea mai frageda varsta si face aceasta prin puterea dragostei, a
exemplului, a conduitei morale a parintilor care sunt metodele educative cele
mai rodnice. In afara familiei, scoala continua pregatirea copilului pentru viata.

Datoriile reciproce ale membrilor familiei

* datoriile dintre soti. Dupa invatatura Bisericii casatoria poate fi
desfacuta din motive de ordin moral (desfranare, Mt. 19, 9) sau si pentru alte
cauze temeinice, ca: nepotrivire vadita de caracter, maltratari fizice, etc.
O prima datorie a sotilor este sa se iubeasca. Iubirea reciproca dintre soti
este o datorie fundamentala, si se pastreaza pe plan moral crestin, supunearea
femeii fata de barbat- cea dupa voia divina- fara stirbirea demnitatii umane a
femeii.
O a doua datorie a sotilor este sa pastreze unul fata de altul credinciosia
fagaduita in fata Sfantului Altar.
* datoriile parintilor fata de copii. Sfanta Scriptura nu cuprinde o
porunca speciala privitoare la datoriile parintilor fata de copii. Copii, dupa
morala crestina, sunt daruri dumnezeiesti de mare pret. In antichitate, tatal avea
drept nelimitat asupra copiilor: ii putea arunca, judeca, chiar omori fara sa fie
tras la raspundere. Crestinismul condamna astfel de practici si reda copiilor
valoarea de fiinte umane cu toate drepturile aferente.
Parintii sunt datori sa-si iubeasca copii. Ca virtute morala ea este una din
primele si cele mai insemnate expresii ale iubirii fata de aproapele. Nu poate
exista intre parintii si copii un raport strict juridic. Datoriile parintilor nu sunt de
jurisdictie. Datoria iubirii parintilor fata de copii nu are limite de timp.
Datoria educarii copiilor cuprinde educatia trupeasca si sufleteasca. Cea
trupeasca cuprinde ingrijirea de viata fizica. Parintii au datoria sa-i imbrace, sa-i
hraneasca, sa le dea adapost, dandu-le posibilitatea sa-si insuseasca cat mai
multe si mai variate cun ostinte folositoare vietii si pentru a fi util colectivitatii.
De timpuriu trebuie educati copii in spiritul datoriei lor sociale, cetatenesti, fata
de patrie. Parintilor crestini le revine datoria de a educa copii in invatatura
religios morala a Bisericii.
* datoriile copiilor fata de parinti.