6.2.3.

ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL SUPUS LA LEGĂTURI

CU FRECARE

6.2.3.1. ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL REZEMAT PE O

SUPRAFAȚĂ ASPRĂ

Se consideră un punct material M(x, y, z) deservit de vectorul de poziție r̄

în raport cu originea O a sistemului de referință Oxyz supus acțiunii sistemului de
forțe active date
F̄ , F̄ ,..., F̄
1 2 n și obligat în același timp să rămână în permanență
în contact cu o suprafață fixă, aspră și nedeformabilă (fig. 6.5) de ecuație:
f (x , y , z)=0 (6.39)

Sistemul de forțe active admite o rezultantă unică R ce are ca efect

tendința de deplasare a punctului M în lungul suportului său. Conform principiului
acțiunii și reacțiunii, pentru a exista echilibru, rezultantei R i se opune
reacțiunea ℜ̄ a suprafeței, care trebuie să fie egală cu rezultanta R și de sens
opus. Altfel spus, sistemul de forțe active date și sistemul de forțe de legătură
trebuie să se anuleze, adică:
R+ℜ=0 (6.40)
Proiectând relația (6.40) pe axele unui sistem de coordonate cartezian convenabil
ales obținem ecuațiile scalare de echilibru:
R x + ℜx =0
R y + ℜ y=0
R z + ℜz =0 (6.41)
Descompunem rezultanta R în două componente astfel:
R= R̄ n + R̄t (6.42)
unde:
R̄n - este componenta după normala ( n−n ) la suprafață în punctul M;
R̄t - este componenta după tangenta ( t−t ) din planul tangent la suprafață în
punctul M, direcție obținută prin intersecția planului determinat de R și
R̄n cu
planul tangent.
După aceleași direcții descompunem și reacțiunea ℜ̄ a suprafeței astfel:
ℜ=N + F̄ f
(6.43)
În baza relațiilor (6.42) și (6.43) relația (6.40) poate fi scrisă:
R̄n + R̄ t + N + F̄ f =0 (6.44)
Analizând efectul fiecărei componente în parte constatăm:
R̄n - tinde să deplaseze punctul după direcția normalei ( n−n ) la suprafață în
punctul M. I se opune reacțiunea normală N a suprafeței. Pentru echilibru
trebuie să avem:
R̄n + N =0
(6.45)
Întrucât suprafața se presupune nedeformabilă (rigidă) reacțiunea N poate lua
valori oricât de mari între 0 și , întrucât ea se opune tendinței punctului de a
părăsi suprafața într-unul din ambele sensuri ale normalei (legătură bilaterală) sau
numai într-un singur sens (legătură unilaterală).
R̄t - tinde să deplaseze punctul după direcția tangentei ( t−t ) din planul
tangent la suprafață în punctul M. I se opune forța de frecare de alunecare
F̄ f .
Experimental s-a demonstrat că forța de frecare de alunecare
F̄ f nu poate depăși
o anumită valoare maximă dată de relația:
 F f max =μ⋅N (6.46)
unde  este coeficientul de frecare la alunecare.
F̄
Forța de frecare de alunecare f are direcția conținută în planul tangent la
suprafață, sensul ei este contrar tendinței de mișcare, iar valoarea ei este cuprinsă
în intervalul 0  F f  N. Pentru a exista echilibru este necesar ca:
R̄t + F̄ f =0 (6.47)
Echilibrul este posibil numai dacă:
Rt ≤F f max
(6.48)
În caz contrar apare tendința de mișcare a punctului după direcția ( t−t ) din
F̄
planul tangent. După cum forța de frecare f atinge sau nu limita maximă putem
vorbi echilibru la limită sau sub limita de alunecare.
 F̄ = F̄
Pentru toate pozițiile de echilibru la limită ( f f max ) când rezultanta
R variază ca direcție (modulul rămâne constant) suportul (direcția) aceasteia va
descrie un con cu două pânze având vârful în punctul M, axa de simetrie normala (
n−n ) la suprafață în punctul M și semiunghiul la vârf egal cu unghiul “” numit
unghi de frecare, definit de relația:
F π
μ= f max =tg ϕ
N ( 0≤ϕ≤ )
2 (6.49)
Conul astfel generat se numește con de frecare (fig. 6.6).
Unghiul “” este unghiul dintre suportul rezultantei R corespunzătoare stării
limită de echilibru și normala ( n−n ) la suprafață.
 Când suportul rezultantei forțelor active R se află în interiorul conului de
frecare ( α < ϕ ; Rt < Ffmax) echilibrul este posibil.
Când suportul rezultantei R se află după generatoarea conului de frecare
( α =ϕ ; Rt = Ffmax) echilibrul este la limită.
Când suportul rezultantei R cade în afara conului de frecare ( α > ϕ ;
Rt > Ffmax) echilibrul nu este posibil.
Rezultă că pentru echilibrul punctului material M pe o suprafață aspră este
necesar ca unghiul ascuțit “” format de suportul rezultantei și normala ( n−n )
la suprafață în punctul M să fie mai mic sau egal cu unghiul de frecare “”, adică:
 (6.50)

6.2.3.2. ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL REZEMAT PE O

CURBĂ ASPRĂ

Se consideră un punct material M(x,y,z) (fig. 6.8) deservit de vectorul de

poziție r̄ în raport cu originea O a sistemului de referință fix Oxyz supus acțiunii
unui sistem de forțe active date
F̄ , F̄ ,..., F̄
1 2 n și obligat în același timp să rămână
în permanență în contact cu o curbă fixă, aspră și nedeformabilă obținută prin
intersecția suprafețelor:
f 1 ( x , y , z )=0
f 2 ( x , y , z )=0 (6.61)
Sistemul de forțe active admite o rezultantă unică R ce are ca efect
tendința de deplasare a punctului în lungul suportului său. Conform principiului
acțiunii și reacțiunii pentru a exista echilibru, rezultantei R i se opune reacțiunea
ℜ̄ a curbei care trebuie să fie egală și de sens opus rezultantei R . Altfel spus,
sistemul de forțe active și sistemul de forțe de legătură trebuie să se anuleze
reciproc, adică:
R+ℜ=0 (6.62)
Această relație vectorială este echivalentă cu următoarele relații scalare de
echilibru:
R x + ℜx =0
R y + ℜ y=0
R z + ℜz =0 (6.63)
Descompunem rezultanta R în două componente asfel:
 R= R̄ t + R̄ n (6.64)
unde:
R̄t - este componenta după tangenta ( t−t ) la curbă în punctul M;
R̄n - este componenta după normala ( n−n ) din planul normal la curbă în
punctul M, direcție obținută prin intersecția planului determinat de R și
R̄t cu
planul normal.

După aceleași direcții se descompune și reacțiunea ℜ̄ a curbei, astfel:

ℜ=N + F̄ f
(6.65)
În baza relațiilor (6.64) și (6.65) relația (6.62) devine:
R̄n + R̄ t + N + F̄ f =0 (6.66)
Analizând efectul fiecărei componente constatăm:
R̄n - tinde să deplaseze punctul M după direcția ( n−n ) din planul normal. I se
opune reacțiunea N a curbei. Pentru echilibru trebuie să avem:
R̄n + N =0
(6.67)
 R̄t - tinde să deplaseze punctul după direcția tangentei ( t−t ) la curbă în
punctul M. I se opune forța de frecare de alunecare
F̄ f . Pentru echilibru este
necesar ca:
R̄t + F̄ f =0 (6.68)
Echilibrul este posibil numai dacă:
Rt ≤F f max
(6.69)
Pentru toate pozițiile de echilibru la limită când rezultanta R variază ca
direcție (modulul rămâne constant) suportul aceasteia va descrie un con cu două
pânze având vârful în punctul M, axa de simetrie tangentă la curbă în punctul M și
π
−ϕ
semiunghiul la vârf egal cu 2 , numit con de frecare (fig. 6.9).

Dacă se notează cu  unghiul format de rezultanta R cu tangenta ( t−t ) la

curbă rezultă:
 π
β= −ϕ
2 (6.70)
Când suportul rezultantei R cade în afara conului de frecare
π
β> −ϕ ; Rt < F f max
( 2 ) atunci echilibrul este posibil.
Când suportul rezultantei R cade după generatoarea conului de frecare
π
β= −ϕ ; R t =F f max
( 2 ) atunci echilibrul este la limită de alunecare.
Când suportul rezultantei R cade în interiorul conului de frecare
π
β< −ϕ ; Rt > F f max
( 2 ) atunci echilibrul nu este posibil deoarece apare tendința
de mișcare în lungul tangentei la curbă.
Observăm că pentru construcția conului de frecare se folosește tangenta la
curbă, spre deosebire de rezemarea punctului pe o suprafață aspră unde s-a utilizat
normala. Aceasta se justifică prin aceea că direcția reacțiunii normale nu poate fi
cunoscută de la început ea putând avea în acest caz orice poziție în planul [Pn]
normal la curbă. Conul care se construiește în acest caz este complementar cu
π
2( −ϕ )
conul de frecare și are unghiul la vârf 2 .
Din cele expuse rezultă că pentru a exista echilibru este necesar ca unghiul
ascuțit “” să respecte relația:
π
β≥ −ϕ
2 (6.71)
unde “” este unghiul limită de frecare.