Unirea Basarabiei cu România

Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost în fapt
reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Basarabia
a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost
anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret
Ribbentrop-Molotov.
Contextul revoluţionar. Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din
februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru
afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului
autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de a se
putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei 100 de ani de
dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65%
dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai
întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România. Aceasta din urmă se afla
într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase
mare parte din România şi viza înaintarea spre est. Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul
basarabenilor decât cu sfaturi.
Mişcările populare. Preocupaţi de soarta incertă a Rusiei, cetăţenii din principalele oraşe au
început să se adune şi să se organizeze pentru a-şi decide destinele. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi
ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia
administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. Se dorea o republică moldovenească autonomă în
cadrul statului federativ rus. În această perioadă, autonomia politică faţă de Rusia sau unirea cu
România nu se cristalizaseră drept obiective majore, întrucât persista incertitudinea, teama şi
mentalitatea filo-rusă.
La 18 aprilie/1 mai, s-au adunat la Odesa peste 10.000 de basarabeni, de la ofiţeri şi soldaţi, până la
preoţi şi studenţi. În zilele următoare s-a ţinut la Chişinău Congresul preoţilor şi al învăţătorilor care au
cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie.
Activitatea unionistă a refugiaţilor ardeleni şi bucovineni. Întrucât perspectiva ruperii de Rusia
aducea în rândul populaţiei basarabene nu puţine temeri, propaganda românească menită să dea impuls
luptei naţionale a românilor era critică pentru reuşita mişcării. Astfel, un rol important l-au jucat românii
din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia din calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se
ducea pe teritoriul României adusese la Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul Regat, din Transilvania,
Bucovina, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară. Refugiaţii transilvăneni şi bucovineni,
prizonieri sau refugiaţi din România, au dezvoltat în Basarabia o propagandă vie pentru cauza naţională
şi pentru unirea românilor. Printre aceştia s-au numărat şi câţiva exponenţi ai elitei româneşti, precum
Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntaşii transilvăneni - dintre care s-a detaşat ca
importanţă Onisifor Ghibu - au procurat o tipografie cu litere latine şi astfel au putut înfiinţa la Chişinău
ziarul „Adevărul (Transilvania)” (un „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”),
au putut tipări abecedare şi cărţi în limba română. Mai mult, au organizat pentru învăţători, cursuri de
istorie, geografie şi cântec românesc. Tot ei au ajutat la organizarea de întruniri la care se discutau
problemele populaţiei şi se căutau soluţii.

1
 Constituirea Partidului Naţional Moldovenesc. Intensificarea luptei naţionale în Basarabia a
însemnat înfiinţarea de noi partide, dintre care s-a impus rapid Partidul Naţional Moldovenesc, înfiinţat
în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, cu concursul fruntaşilor Pantelimon Halippa, Pavel
Gore, Vladimir Herţa şi a transilvăneanului Onisifor Ghibu. Partidul şi-a asumat rolul de a coordona
mişcarea pentru autodeterminarea românilor basarabeni. În programul său se preconiza ca Basarabia
„să îşi cârmuiască singură viaţa ei dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al tuturor locuitorilor
ei”. Obiectivele imediate erau: autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului la autodeterminare;
libertatea cultelor şi a învăţământului; restituirea pământurilor expropriate românilor; eliberarea
deţinuţilor politici; obţinerea de drepturi democratice pentru toţi locuitorii, etc.
Ca soluţie imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de autonomie a
Basarabei, cu armată, justiţie şi şcoală proprie. Datorită programului său, partidul şi-a asigurat rapid
susţinerea marii majorităţi a populaţiei basarabene.
În august 1917 s-a înfiinţat un alt partid carea vea să joace un rol important: Partidul Naţional Ţărănesc
din Basarabia, care avea un program social-economic destinat ţărănimii.
Pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei. Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce,
în luna iunie, Ucraina se constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de
Vinicenko, a revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de la
Odesa, organul revoluţionar bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a
protestat faţă de politica "imperialistă şi antidemocratică" a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat
dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev şi apoi cel de
la Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată şi în consecinţă au
renunţat la ea.
Chestiunea autonomiei faţă de Rusia. Între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917 s-a desfăşurat la Kiev
Congresul Popoarelor din Rusia. Basarabia a participat cu o delegaţie formată din 6 membri. Congresul
avea să stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În numele românilor
din Basarabia a vorbit Teofil Ioncu, care, după ce a salutat adunarea, a ţinut să precizeze: „Mulţi aţi auzit
de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova,
moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi
organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea
aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a
ne acuza pe noi de separatişti.” La congres, delegaţia moldoveană s-a împotrivit încercărilor de a reduce
Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina.
Între timp la Chişinău se încerca organizarea unui congres militar moldovenesc, însă guvernul
revoluţionar rus refuză categoric să aprobe adunarea. În aceste condiţii, Partidul Naţional Moldovenesc
îl împuterniceşte pe Gherman Pantea, unul dintre liderii partidului, să facă demersurile necesare pentru
a obţine aprobarea. La începutul lui octombrie, Pantea se consultă printre alţii şi cu Lenin (care nu
preluase puterea),îi sfătuieşte pe moldoveni să îşi impună autodeterminarea pe cale revoluţionară.[5]
Moldovenii decid să convoace Congresul Ostaşilor Moldoveni la Chişinău, în data de 20 octombrie/2
noiembrie 1917.
Înfiinţarea Sfatului Ţării. La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie au participat
989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de
pe toate fronturile. Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie şi

2
ca atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza
principiului autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca plan de
acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi, mai ales, convocarea unui
Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă.
Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au desfăşurat alegerile
pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de deputaţi, din cele
mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune, ai clerului, cadre
didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari, etc. Şi din punct de vedere al naţionalităţii
reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau moldoveni, 15
ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec. În procente circa
70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor. Printre membrii sfatului s-a aflat şi o femeie,
luptătoarea naţionalistă Elena Alistar.
Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. La prima şedinţă, Ion Pelivan
spunea: „Turcul ne lăsa să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile noastre, de care nu s-a
atins. El nu ne silea să învăţăm turceşte. [...] De accea, când s-a aflat la 1812 că partea cea mai mănoasă
a Moldovei trebui să treacă la Rusia, strămoşii noştri s-au cutremurat.”
Adunarea l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeţ. Comisarul gubernial şi cei
judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal şi
fără o intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul Ţării a
preluat oficial conducerea Basarabiei.
Declararea autonomiei şi proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti. La 25
septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la 2/15 decembrie
1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să fie legat de Rusia ca
stat federativ. Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al Directorilor” în frunte cu Petre
Erhan. Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi să ia o decizie
radicală şi, la 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica
Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa. Preşedintele republicii a fost ales Ion
Inculeţ, iar şeful guvernului doctorul Daniel Ciugureanu.
Acutizarea stării de anarhie. În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit.
Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţărilor lor, se dedau la
acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia.
Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai
mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova.[6] În decembrie,
cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului.
Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni,
pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul
Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu
moartea.
Intrarea Armatei române în Basarabia. În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul
Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la
Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie,

3
pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu
menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.
La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte
cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26
ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a
restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, divizia
13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare,
lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase
complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă
grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost
complet anihilate la 7 februarie.
Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a
considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu
România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.
Unirea cu România. Deputaţii Sfatului Ţării participanţi la şedinţa legislativului basarabean în
ziua de 27 noiembrie/10 decembrie 1918, la care s-a votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a
Basarabiei cu România. În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se
găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o
pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu
trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe
Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc. Pe cale diplomatică
se reuşise menţinerea statului român.
La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu
Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor
Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de
vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar
evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul
pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei
revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei
austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu
este al vostru: Basarabia”.
În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru
tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a
Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru
anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa
de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”,
„Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională.
Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de
acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemsteva din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că
cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.

4
Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iaşi au început discuţiile legate
de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei
guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a
decis trimiterea unei delegaţii Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a
sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-ministru Alexandru Marghiloman.
În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat
cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al
guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea
nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat.
Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei
viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care
noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice
şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a
fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia)
în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia
acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de
neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru
totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I.
Buzdugan”
În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman, care, în
numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea.
Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor
românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie
de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.
Condiţiile unirii. Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente
ale provinciei. Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de
o importanţă critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei
autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă
competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile
administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o
reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi
reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă
Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit
integrarea Basarabiei în România Mare.
În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit din nou
în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a adoptat în fine legea
agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni. După adoptarea ei rolul
Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta declaraţia prin care renunţa la condiţiile

5
stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a dizolvat, pecetluind unirea
necondiţionată şi ireversibilă.
Recunoaşterea internaţională. Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste
vehemente şi a refuzat să recunoască actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra
nordului şi sudului Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat
pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.
Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28
octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care
prevedea: "Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea
Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat
dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România", părţile contractante recunoşteau "suveranitatea
României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul
Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi
acest hotar".
Acţiunile revizioniste. În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut şi activat
mai multe organizaţii pretins revoluţionare care militau pentru ruperea Basarabiei şi anexarea ei la
Ucraina sau la Rusia. Multe dintre ele îşi aveau centrul la Odesa. Spre exemplu, astfel de organizaţii erau
„Societatea pentru salvarea Basarabiei”, o organizaţie cu caracter propagandistic sau „Comitetul Militar
de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar.

Unirea Bucovinei cu România

Unirea Bucovinei cu România a avut loc la 28 noiembrie 1918 (18 noiembrie pe stil vechi).
Războiul mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema
naţionalităţilor conlocuitoare, care îşi revendicau tot mai energic dreptul la autodeterminare. Pe măsură
ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena urmărea reorganizarea acestuia pe baze federative.
Bucovina fusese transformată în teatru de război. Tinerii români bucovineni au fost înrolaţi în armata
austro-ungară. Mulţi dintre ostaşii români au căzut prizonieri în Rusia. Ei s-au înrolat în detaşamente de
voluntari pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei.
Destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi situaţia Bucovinei. Bucovina se afla la intersecţia
zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea ei la Galiţia,
iar tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile imperiului, ameninţând cu
intervenţia militară. În vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut
încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat
federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei, care ar fi urmat să cuprindă şi o parte
importantă din Bucovina. Mai mult, circulau voci filoruse care revendicau Moldova întreagă.
La tratativele de la Brest-Litovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi
Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au
făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente.
Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce fusese cumpărată
de la otomani în 1775. Mai mult decât atât, prin Pacea de la Bucureşti, Ţinutul Hotinului intra oficial în
componenţa Bucovinei împreună cu o parte din judeţul Dorohoi şi Dornele româneşti până la Broşteni.

6
La 3/16 octombrie, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, însă fără să recunoască şi
drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu
continua să fie foarte incertă. În aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria se
reunea la Iaşi şi adopta o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea românilor de a
lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar.
La 19 octombrie 1918 Ucraina îşi proclama independenţa. Noul stat naţional proclamat la Liov includea
şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia de la Liov a produs un val de
îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscau
să intre în componenţa Ucrainei. În acest sens, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi ziarul „Glasul
Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni publică editorialul „Ce
vrem?”, un veritabil document programator pentru românii din Bucovina.
Congresul general proclamă unirea cu România. La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale Sextil
Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor
din provincia Bucovina, pentru a hotărâ soarta ei. Adunarea din 14/27 octombrie, decide cu unanimitate
de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti. Totodată s-a
format un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din
toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei.
Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format
din 14 secretari de stat. La rândul lui, acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui
preşedinte era Iancu Flondor, vicepreşedinţi erau Dinionsie Bejan, Dori Popovici şi Sextil Puşcariu, iar
secretari erau Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera şi L. Tomoioagă.
Răspunsul ucrainean. În toamna anului 1918, situaţia românilor din Bucovina devenise critică,
însă după proclamarea unirii, lucrurile s-au precipitat şi mai mult. Adunarea naţională a ucrainienilor se
întruneşte la Cernăuţi şi hotărăşte să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina.
Concomitent, Rada de la Liov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o
împărţire a Bucovinei cu România. Mai mult, administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei
reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii status-quo-ului, dar care
nu avea niciun mandat din partea Consiliului Naţional Român să negocieze în numele românilor. Cu
toate acestea, austriecii au considerat că acesta este reprezentant al românilor şi au predat puterea
ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriţi la jefuirea fostelor administraţii
imperiale. Ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau pentru o Ucraină
Mare, care să se întindă de la Carpaţi până în Caucaz.
Intrarea armatei române în Bucovina. Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o
stare de haos şi anarhie. Soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia iar în mai multe centre
din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a
decis să ceara intrarea armatei române în Bucovina.
Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadic. Aceasta a trecut în Bucovina
şi la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea.
Pentru că unirea proclamată de adunarea de la 27 octombrie să fie făcută în completă legalitate, s-au
strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu
Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional, ceea ce s-a şi întâmplat

7
într-o primă fază. Astfel, a doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a
adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei.
În fine, mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 18/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi,
în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori din toate colţurile provinciei au venit la
Chişinău să participe la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai naţionalităţilor conlocuitoare
(români, polonezi, ruteni, germani). În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion
Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu
Regatul României”.
Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Ţara Mamă în aprilie. După
Cernăuţi, toate privirile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din
procesul de desăvârşire al României Mari.
Recunoaşterea unirii. După congres, o delegaţie formată din mitropolitul Vladimir de Repta,
Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor, a mers la Iaşi, unde se aflau
încă guvernul şi curtea regală, şi a remis regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România. La 18
decembrie era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Acesta prevedea ca din
partea Bucovinei să intre în guvern 2 miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia la
Cernăuţi, celălalt la Bucureşti.
Recunoaşterea internaţională a fost un proces complicat mai ales de refuzul Ucrainei de a recunoaşte
unirea. Recunoaşterea internaţională a unirii avea să vină un an mai târziu, la 10 septembrie 1919, prin
semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria.

Unirea Transilvaniei cu România

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii

Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat pentru
încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon, pe 4 iunie
1920.
Preliminarii. În primăvara anului 1918 au apărut lucrările lui Oskár Jászi şi ale lui Karl Renner
privind situaţia naţiunilor Imperiului Austro-Ungar şi dreptul acestora la autodeterminare. La 3/16
octombrie 1918 împăratul Carol I al Austro-Ungariei a lansat manifestul Către popoarele mele
credincioase, prin care propunea crearea unui stat federal, compus din regatele „independente” ale
Austriei, Ungariei (inclusiv Transilvania), Cehiei, Iugoslaviei, Poloniei şi Ucrainei. Românii din Ungaria au
respins această variantă. Pe 5/18 octombrie 1918 preşedintele american Woodrow Wilson a recunoscut
dreptul la autodeterminare al popoarelor din Austro-Ungaria. Începând cu luna octombrie, unităţile
austro-ungare au început să părăsească frontul şi să se îndrepte către casă, iar în Praga, Viena şi
Budapesta au început revoluţii populare.
În Transilvania, la începutul lunii octombrie, secţia română a Partidului Socialist Democrat din
Ungaria şi-a început colaborarea cu Partidul Naţional Român. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la
Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a
hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea
ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod

8
în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Împreună cu Partidul Socialist Democrat, pe 16/29
octombrie PNR a constituit Consiliul Naţional Român Central, un organ reprezentativ al tuturor
românilor din cuprinsul monarhiei dualiste. Consiliul era compus din şase membri ai PNR (Teodor
Mihaly, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi Iuliu Maniu) şi şase ai PSD
(Tiron Albani, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu şi Iosif Renoiu), sub preşedinţia lui
Ştefan Cicio Pop. Peste câteva zile, Consiliul s-a mutat la Arad, în casa lui Cicio Pop, de aici purtând
tratative cu o delegaţie a guvernului maghiar privind soarta românilor din Austro-Ungaria. La sfârşitul
lunii octombrie 1918 Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Mai multe ţări şi-au proclamat
independenţa, iar pe 31 octombrie/12 noiembrie Austria a fost proclamată republică. În acest context,
activitatea unionistă a românilor ardeleni s-a intensificat.
Tratativele între CNRC şi noile oficialităţi socialiste de la Budapesta au eşuat. Astfel, pe 29
octombrie/10 noiembrie, CNRC a notificat guvernul maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea
Transilvaniei. O nouă delegaţie a fost trimisă la Arad trei zile mai târziu. De asemenea, Iuliu Maniu a
venit special de la Viena cu această ocazie. Partea ungară a pledat pentru găsirea unei soluţii provizorii
până la Conferinţa de Pace, însă această propunere a fost refuzată categoric de Maniu: „Naţiunea
română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii
provizorii”. La întrebarea lui Iászi Oskar, ministrul Naţionalităţilor din Ungaria: „În definitiv ce vor
românii?”, Maniu a răspuns: „Despărţirea totală”. Drept urmare, pe 3/15 noiembrie 1918 CNRC a
publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare
Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de
aceştia cu Regatul României.
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei
circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile, începând cu 15
noiembrie 1918. Un element inedit al acestor alegeri a fost votul universal, exercitat atât de bărbaţi, cât
şi de femei. Câştigătorii au primit un document scris, numit credenţional, cu care au putut participa la
lucrările Marii Adunări. Pe lângă cei aleşi, au mai avut dreptul de a trimite delegaţi şi preoţimea celor
două confesiuni româneşti din Transilvania, cea ortodoxă şi cea greco-catolică, asociaţiile culturale şi
cele două partide româneşti, PNR şi PSD. În paralel, populaţia românească a fost îndemnată să vină la
Alba Iulia în număr cât mai mare.
Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia. Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de
18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei (austro-ungare), viitoarea Sală a Unirii din Alba
Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei
1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care
„decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea
Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între
râurile Mureş, Tisa şi Dunăre” şi proclamă libertatea, egalitatea şi autonomia pentru toate confesiunile
religioase, libertatea presei, votul universal şi reprezentare proporţională în parlament, precum şi o
reformă agrară radicală. Rezoluţia Unirii a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa celor peste 100.000 de
participanţi. În final, Marea Adunare a ales un organism numit Marele Sfat Naţional Român din
Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante
a României Mari, iar din sânul acestuia un organism executiv, numit Consiliul Dirigent.