Augustin Caliani, pentru „Urmele domniei romane în Dacia” și-a propus ca studiul să se bazeze pe

epigrafie, astfel prin interpretarea inscripțiilor a reușit să demonstreze continuitatea romană. În timp
ce Ioan Suciu a reușit prin scrierile istoricilor străini, cu ajutorul documentelor din „Rerum
Hungaricarum” de Antonio Bonifi.
Carol Auner folosește surse variate, atât românești, ca „Istoria Românilor din Dacia Traiană”,
„Încercare asupra semasiologiei limbii române”, „Viața și petrecerea sfinților”, „Viața și doctrina sa în
biserica ortodoxă română”, „Istoria bisericii române unite cu Roma”, „Invaziile slavilor în peninsula
balcanică”, publicat în „Revista nouă”, cei mai citați autori fiind, Xenopol, Erbiceanu în „Ulfila” și
„Creștinismul în Dacii”, Dimitrie Onciul în „Originile principatelor române” și ”Teoria”, Ioan
Ardelean în „Istoria diecezei române greco-catolică a Oradiei Mari”, Rosetti, Bogdan Petriceicu
Hașdeu, în „Negru-Vodă” și „Etymologicum magnum”, cât și străine, ca: Tertulliani, „Liber adversus
Judaeos”, Migne, „Patrologia graeca-latina”, Joseph Aschabch, „Geschichte der Westgoten”,
Hergenrother, „Handbuch der allgemeine Kirchengeschichte”, J. Jung, „Romes und Romanem”, Le
Quien, Waitz. Colecțiile de documente folosite au fost „Acta Sanctorum” și colecția lui Mansi,
„Sacrorum Conciliorum collection amplissima”.
Pentru a redacta articolele, Victor Szmigelski a folosit o mulțime de surse. Sursele documentare au
fost obținute cu ajutorul colecțiilor de documente, „Acte și Fragmente” ale lui Timotei Cipariu, cât și
arhiva pentru filologie și istorie, „Documente istorice” de Laurianu, „Acte sinodale” de I.M.
Moldoveanu, Colecțiile lui Gelei Katona, „Symbolae” a lui Nilles, Acte Synodi nationalis, Pravila, cât
și documele găsite îrn arhiva Telekianu din Mureș. Ca surse secundare s-a folosit de: „Istoria bisericii
românești” și „Protopopadichia” a lui Petru Maior, „Istoria bisericească” a lui Șaguna, „Istoria
bisericii unite cu Roma”, de Dr. Ales Grama, „Arhiepiscopul și Mitropolitul Șaguna”, de Nicolae
Poptea, „Reuniunea românilor„ de Maneguțu, „Chronica” lui Șincai”, „Introducere în teologia
ortodoxă” a lui Macarie, cât și de „Afaceri ecleziastice și scolastice” și de „Instrucțiile dreptului
Bisericesc”. Pe lângă acestea, a consultat și lucrări ale istoricilor străini, ca „ A magyarorszagi
protestans egyhaz torteneleme” de Farkas Jozsef, „Az erdely ev. Ref. Egyhazkerulet Egyhazjoga, Dr.
Koloszvari Sandor, „Die syodem und die Episcopal Aemter in der mogenlandischen Kirche”,
Zishman, „Beitrag zur geschichte der kirchlichen union der romanem in Siebenburgen unter Leopold
I”, ”Die vorzuglichsten Denkwurdigkeiten de Christ-Katolischen Kirche der Archdiaconen”, Persch,
„Archdiacon unde Archdiaconat in Wetzen unde Welts”, Hefele, „De statu ecclesiae evangelico
reformatie in Transsilavania commentatio”, Salamon Joseph, „Protestantisches Kircheurecht”,
Schuler-Libloy.
Zenovie Pâclișan, pentru studiul „Biserica ortodoxă și românismul” s-a raportat la puține scrieri
românești, „Vechile cronici moldovenești până la Grigore Ureche” de Ioan Bogdan, „Chestiuni din
istoria dreptului Bisericii române” de Augustin Bunea, și „Istoria bisericii” de Nicolae Iorga. În plus,
s-a folosit și de „Cultura română veche” și „Studii și documente”. În schimb, pentru „Activitatea
politică a românilor ardeleni din 1700”, Zenovie Pâclișan, pe lângă abordarea interpretativă, folosește
doar izvoare documentare, „Supplex Libellus Valachorum”, „Circularul” episcopului Gherasim
Adainovici, cât și „Documente pentru limbă și istorie” și documente din arhiva comitatului
Hunedoarei.
Ioan Boroș a folosit aproape în totalitate surse documentare, din Arhiva lui Cipariu și documentele
istorice publicate de Densușanu, excepție făcând „Istoria Bisericii românești” de Petru Maior, „Istoria
critică a românilor” de Hașdeu și „Istoria bisericii” de Ioan Ardelean.
La fel a procedat și Augustin Bunea, ajutându-se strict de documentele din Arhiva lui Cipariu și
documentele publicate de Nicolae Iorga.