Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

Poetul Ion Pillat se înscrie în literatura de inspirație tradiționalistă. Opțiunea sa pentru formula
tradiționalistă se justifică prin afinitatea poetului pentru universul rural, bucolic pe care-l identifică,
adesea, cu spațiul edenic al copilăriei, dar șio ca răspuns al temperamentului clasic al poetului.
Poezia Aci sosi pe vremuri face parte din volumul Pe Argeș în sus și este un text de inspirație
tradiționalistă, care dezvoltă temele iubirii, spațiului rural, trecutului, morții.
Referința la trecerea inexorabilă a timpului se observă din titlul poeziei. Locuțiunea adverbială pe
vremuri subliniază motivul latinesc „fugit irreparabile tempus”, întâlnit și la romantici. Registrul popular
este redat prin forma dialectală a adverbului de loc aci, în timp ce verbul sosi, la perfect simplu, subliniază
o nedeterminare temporală, similar cu temporalitatea specifică basmului.
Poezia este alcătuită din 19 distihuri, acestora li se adaugă monostihul, care conține versul refren, un
indicator al ritmului textual. Ultimul vers are și funcție de concluzie a textului.
Structural, textul poetic cuprinde patru secvențe: meditația apsura trecerii timpului, relatarea
poveștilor de dragoste, în secvențe simetrice, secvența finală în care se revine asupra temei timpului.
Poezia include un moment meditativ, în care poetul reflectează asupra destinului efemer al oamenilor.
Textul aplică formula lirismului obiectiv și dezvoltă un joc al măștilor.
Prima secvență poetică include două strofe și configurează imaginea trecutului îndepărtat, cu
simboluri precum haiducii și poterele. Spațiul amintirii este desemnat de imaginea casei amintirii,
metaforă cu rezonanță în lirica lui Pillat, pentru că reprezintă emblema paradisului personal. Termenii
populari oblon, pridvor, zăvor și verbul la același perfect simplu, care delimitează prezentul poetului de
timpul întâmplării, creionează o epocă îndepărtată, care are o savoare irepetabilă. Duioșia tonalității
poetice nu eludează tristețea generată de constatarea că timpul trece și distruge tot, fapt subliniat prin
metafora „îmbătrâniră plopii”.
Strofele următoare prezintă, în paralel, două povești de dragoste, a bunicilor și a nepotului. Simetria
este constituită prin repetarea motivelor lirice din conținutul poveștilor: în epoci diferite, îndrăgostiții își
așteaptă partnenerele, acestea vin cu trăsura, sunt amândouă ființe delicate și au un temperament visător,
sugerat de nuanța albăstrie a ochilor, bunicul odinioară și nepotul acum le recită poezii, și unii, și alții au
încredere că povestea lor de dragoste sfidează timpul. Cele două povești de dragoste sunt legate prin
simbolul clopotului, care marchează trecerea timpului și evenimentele majore ale existenței: nunta și
moartea. Poezia conține un interludiu meditativ în care poetul prezintă diferența dintre suflet și trup, dintre
forța iubirii și imanența sfârșitului: „Ce straniu lucru vremea! Deodată, pe perete/Te vezi aievea numai în
ștersele portrete//Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta/Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...”.
Meditația poetică este delimitată de restul textului prin laitmotivul liric al clopotului, care bate „de
nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat.”.
Prozodia textului este reprezentată de monorimă, de versul lung și de strofa distih. Evocarea trecutului
se realizează prin utilizarea cu precădere a verbelor la perfectul simplu, un timp care are o sugestie
incantatorie și eufonică.
Poezia lui Ion Pillat este o meditație poetică asupra timpului, care este înfrumusețată de relatarea, în
oglindă, a celor două povești de dragoste.