LUCIAN BLAGA: EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

- poezie modernistă/ text liric aparținând lui L. Blaga/ artă poetică -

I. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga, este o artă poetică modernă,
alături de Testament, de Tudor Arghezi, şi Joc secund, de Ion Barbu. Poezia deschide volumul de
debut, Poemele luminii, apărut în 1919, şi are rol de manifest literar. Dacă Arghezi punea în centrul
artei sale poetice problema limbajului şi a „cuvintelor potrivite”, Blaga accentuează raportul dintre
poet şi lume, precum și raportul dintre poet şi creaţie.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului, conform
căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală. Rolul
poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin
contemplarea formelor concrete în care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi
simbol, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Cuvântul poetic nu este folosit
pentru a numi, ci pentru a sugera, trăsăturile de mai sus fiind tipic moderniste.
II. Titlul poeziei include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică
ideea cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului,
semnifică, prin ideea de cerc, perfecțiunea, dar și misterele universului, iar rolul poetului este de a
adânci aceste taine.
Poezia este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula
lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile
lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular (pronumele eu apare de
cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivele posesive la persoana I (mea), verbele la persoana I (nu
strivesc, nu ucid, întâlnesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc).
III. Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se într-o relaţie de
simetrie, deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu creaţia şi misterul. Se remarcă
însă şi relaţia de opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a doua, care îi include pe creatorii ce
utilizează cunoaşterea paradisiacă („lumina altora”).
Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în
particular („eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea
poetică faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric
refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia
acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv

2
pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile corolei sunt
descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe
buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi frumosul, ochii - cunoaşterea,
contemplarea poetică a lumii, buzele - iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele – moartea și
eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul din cauza imposibilităţii de a le
cunoaşte integral.
A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile
altor scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza
dintre cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două
atitudini poetice este redată la nivelul textului de către pronumele personal „eu”, adjectivul
pronominal posesiv „mea” („lumina mea”) şi adjectivul nehotărât „altora” („lumina altora”).
Metafora luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii, simbolizează
cunoaşterea.
Cele două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor elemente de opoziţie cu
verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii taină”, „măreşte şi mai tare taina nopţii.”
Elementele care ţin de mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac
parte din câmpul semantic al misterului: „nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic), „adâncimi de
întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina nopţii” (metafore), „întunecata (zare)” (epitet), „largi
fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari” (metafore).
Metaforismul (abundența de metafore) este o altă trăsătură modernistă a textului.
Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu prima. Poetul reia
imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi
morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese din ultimele două
versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei”), cât şi
un act de iubire: „căci eu iubesc”.
Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia: versurile au măsuri diferite, se
anulează rima, folosindu-se versul liber.
IV. În cazul lui Blaga, ca şi al celorlalţi scriitori moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu
numeşte lucrurile, ci le sugerează, el nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.
În concluzie, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga, este o artă poetică
modernă, deoarece ea ridică problema relaţiei dintre poet și creaţie. Creaţia are rolul unui intermediar
între eu şi lume. Actul poetic nu trebuie să reducă misterele lumii, ci să le dea o nouă semnificaţie, să
le transforme în poezie prin intermediul cuvântului.
2