Chirilă Cristian

Șerban Teodora

Sinapsa
Transmiterea informațiilor

I. Structură
Sinapsa este regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron și un
organ efector (mușchi, glandă etc.). Transmiterea impulsului nervos nu se
realizează printr-un salt electric, deoarece membrana postsinaptică nu este
excitabilă electric. Transmiterea se realizează printr-un mecanism chimic. Excepție
fac sinapsele electrice, prin care PA (influxul nervos) se transmite neuronului
următor ca atare (mesaj electric), fără mediație chimică, fără recodificare.
Denumirea de "sinapsă" a fost dată de Sherrington în 1897, și, inițial, se
referea la locul de contact dintre doi neuroni. Santiago Ramón y Cajal a adus la
începutul secolului argumente pentru întreruperea sistemului nervos la nivelul
acestor sinapse. În 1921, a fost dovedită existența mediatorilor chimici de către
Otto Loewi. Anul 1954 a fost marcant pentru istoria sinapsei, deoarece George
Emil Palade, românul care a luat și premiul Nobel, a studiat ultrastructura
sinaptică cu microscopul electronic.
Chirilă Cristian
Șerban Teodora

Axonul se termină printr-o porțiune lărgită care se numește buton sinaptic. Butonul
sinaptic are o porțiune de membrană îngroșată unde se pierde mielina, denumită
membrană presinaptică. Organitele predominante din butonul sinaptic sunt
mitocondriile. De asemenea, aici se găsesc și veziculele care stochează mediatorii
chimici. Între membrana presinaptică și cea postsinaptică există un spațiu liber cu o
grosime de aproximativ 10-30 nm, denumită fantă sinaptică. În acest spațiu se
găsește lichid extracelular.
A treia componentă este cea postsinaptică și este reprezentată de regiunea
receptoare a celui de-al doilea neuron (sau mușchi, glandă, etc.). Și aici există o
porțiune mai îngroșată de membrană plasmatică, numită densitate postsinaptică. Pe
această densitate postsinaptică se aglomerează receptorii pentru mediatorii chimici.
Acești receptori sunt formați dintr-o componentă care fixează molecula de
mediatorul chimic și o componentă reprezentată de un canal ionic. Aceste canale
ionice, care se deschid numai sub acțiunea mediatorului chimic specific, determină
depolarizarea celulei postsinaptice.

II. Transmiterea informațiilor

Transmiterea sinaptică se face prin intermediul unor substanţe chimice
numite neurotransmiţători (neuromediatori sau mediatori chimici). Astfel,
Chirilă Cristian
Șerban Teodora

transmiterea sinaptică începe cu procesul biochimic de sinteză a substanţei

mediatoare, cu toate particularităţile sale specifice.
După ce a fost sintetizat mediatorul este stocat creându-se rezervele
presinaptice de substanţă necesare pentru momentul în care va fi necesară
eliberarea sa. Eliberarea neurotransmiţătorului este procesul prin care substanţa
chimică mediatoare ajunge în spaţiul sinaptic.

Mecanismul eliberării mediatorilor chimici se realizează în următoarele

etape:
a) În repaus, veziculele sinaptice stau la distanţă de membrana presinaptică
datorită respingerii electrostatice – atât membrana presinaptică cât şi cea a
veziculelor este încărcată negativ pe faţa dinspre citoplasmă; în plus, veziculele
sinaptice sunt legate de o proteină filamentoasă (sinapsina), care nu le permite
să se mişte;
b) În momentul în care ajunge un potenţial de acţiune la nivelul
butonului terminal, membrana acestuia devine pentru scurt timp electropozitivă
pe faţa internă (citoplasmatică) şi electronegalivă pe cea externă (se generează
una dintre forţele care ajută la ataşarea veziculelor sinaptice de membrana
presinaptică);
c) Potenţialul de acţiune determină şi deschiderea canalelor de calciu
voltaj-dependente, care la rândul său activează proteinkinaza C. Această
Chirilă Cristian
Șerban Teodora

enzimă va cataliza reacţia de fosforilare a două proteine situate pe feţele

citoplasmatice, sinapsina de pe faţa membranei veziculei sinaptice iar cea de a
doua (proteina F) se află pe faţa membranei presinaptice. În urma fosforilării,
cele două proteine se atrag cu o forţă mai mare decât cea electrostatică (care
acţionează în acelaşi sens) şi astfel vezicula se ataşează de membrana
presinaptică;
d) După reorganizarea fosfolipidelor din cele două membrane are loc
deschiderea veziculei sinaptice spre fantă şi eliberarea prin exocitoză a
conţinutului ei în spaţiul sinaptic. După golirea conţinutului vezicular
membrana acesteia este încorporată în structura membranei presinaptice, din
care ulterior se formează noi vezicule care încarcă cu mediator.

III. Eliberarea neurotransmițătorilor

Moleculele de neurotransmiţător eliberate în fanta sinaptică
traversează spaţiul sinaptic fiind ghidate spre membrana postsinaptică de
filamente din spaţiul sinaptic cu dispoziţie transversală. Ajuns la nivelul
membranei postsinaptice, mediatorul îşi exercită acţiunea prin cuplarea cu
receptori specifici (se formează complexul mediator-receptor).
Chirilă Cristian
Șerban Teodora

În urma formării complexului mediator-receptor se modifică

permeabilitatea membranei postsinaptice la ioni datorită deschiderii unor
canale ionice. Receptorii sunt reprezentaţi de capetele externe a unor
proteine canal care proemină pe suprafaţa externă a membranei postsinaptice
sau de molecule proteice ataşate acestora. Fiecare mediator chimic şi
receptor au o compoziţie chimică şi o structură moleculară spaţială specifică
astfel încât pe un anumit receptor se poate fixa numai un anumit
neurotransmiţător.
După o perioadă de timp (câteva milisecunde) are loc un proces de
inactivare a mediatorului urmărindu-se stoparea acţiunii mediatorului
eliberat, în vederea reluării ciclului la stimulul următor. Complexul mediator
chimic-receptor este repede desfăcut şi mediatorul este inactivat prin
intervenţia unei enzime specifice situată în membrana postsinaptică în
imediata apropiere a receptorului. Doar o parte din moleculele de
neurotransmiţător se cuplează in mod specific cu receptori de pe membrana
postsinaptică, mediatorul chimic nelegat de receptori este îndepărtat.
Eliberarea mediatorului chimic (adaptat după Carlson, 1991) din
spaţiul sinaptic pe mai multe căi. O parte este recaptat cu ajutorul proteinelor
transportoare prin membrana presinaptică şi reutilizat. O altă parte este
captată prin membrana postsinaptică şi inactivată în neuronul postsinaptic. O
cantitate de neurotransmiţător difuzează în spaţiul exlracelular unde este
inactivat de enzime din lichidul interstiţial. Ceea ce rămâne din această
cantitate este captat şi inactivat de diferite celule.

Deși există mai mult de 100 de tipuri diferite de receptori, ei pot fi

împărțiți în două categorii – canale de ion transmițător dependente sau
receptori cuplați cu proteina G.
Receptorii cunoscuți drept canale de ion transmițător dependente
reprezintă proteine formate din patru-cinci subunități care formează un por,
Chirilă Cristian
Șerban Teodora

care este închis în absența neurotransmițătorilor. Atunci când

neurotransmițătorul ajunge în anumite locuri în regiunea extracelulară a
canalului, este indusă o schimbare conformațională, o răsucire a
subunităților, care rezultă în deschiderea porului. Canalele transmițător
dependente nu prezintă un nivel la fel de înalt de selectivitate ionică
asemenea canalelor voltaj dependente.
Depolarizarea tranzitorie a membranei postsinaptice, cauzată de
eliberarea neurotransmițătorului, se numește potențial postsinaptic excitator.
O hiperpolarizare tranzitorie a membranei postsinaptice, cauzată de
eliberarea neurotransmițătorului, se numește potențial postsinaptic inhibitor.
Acțiunea prin receptorii cuplați cu proteina G implică trei pași. În
primul pas, moleculele de neurotransmițători se leagă de proteinele
receptoare ancorate în membrana postsinaptică. În al doilea pas, proteinele
receptoare activează proteine mai mici, numite proteine G, care au libertate
de mișcare de-a lungul părții intracelulare a membranei postsinaptice. În al
treilea pas, proteinele G activate, activează la rândul lor proteinele efector.
Proteinele efectoare pot fi canale de ion dependente de proteina G sau
enzime care sintetizează molecule numite mesageri secundari. Mesagerii
secundari pot activa enzime adiționale din citosol, care reglează funcționarea
canalului ionic și care alterează metabolismul celular. Deoarece receptorii
pot declanșa efecte metabolice, sunt numiți receptori metabotropici.
Receptorii neurotransmițătorilor se pot găsi și în membrana
terminalului axonului presinaptic. Receptorii presinaptici care sunt sensibili
la neurotransmițătorii eliberați de terminalul presinaptic e numesc auto-
receptori. De obicei, aceștia sunt receptori cuplați cu proteina G care
stimulează formarea unui mesager secundar. Consecințele activării acestor
receptori pot fi de inhibiție a eliberării unui neurotransmițător sau sinteza
unui neurotransmițător. Aceștia au un rol de auto-reglare, reducând
eliberarea atunci când concentrația unui neurotransmițător este prea înaltă.
Odată ce un neurotransmițător a interacționat cu un receptor
postsinaptic, el trebuie îndepărtat din fanta sinaptică pentru a permite
transmiterea sinaptică încă o dată. Un mod prin care acest fenomen are loc
este difuziunea moleculelor prin fluidul extracelular. Pentru majoritatea
aminoacizilor și aminelor, difuziunea este ajutată de recaptarea sa în
terminalul axonului. În membrana celulelor gliale din jurul sinapsei se
găsesc și transportori ai neurotransmițătorilor, care asistă îndepărtarea lor
Chirilă Cristian
Șerban Teodora

din fanta sinaptică. Acțiunea neurotransmițătorilor poate fi încheiată și prin

distrugerea enzimatică a fantei sinaptice.
Majoritatea neuronilor din sistemul nervos central primesc mii de
input-uri sinaptice. Neuronul postsinaptic integrează toate aceste semnale
pentru a produce o formă simplă de output – potențialul de acțiune.
Integrarea sinaptică este procesul prin care mai multe potențiale se combină
într-un neuron postsinaptic.
Cel mai elementar răspuns postsinaptic este deschiderea unui singur
canal transmițător dependent. În urma acestui proces, membrana
postsinaptică se depolarizează, rezultând în potențial postsinaptic excitator.
Unitatea elementară a eliberării neurotransmițătorilor este conținutul
unei singure vezicule sinaptice. Fiecare veziculă conține aproximativ același
număr de molecule, iar cantitatea totală de neurotransmițător eliberat este un
multiplu al acestui număr. În consecință, amplitudinea potențialului
postsinaptic excitator este un multiplu al răspunsului la conținutul unei
singure vezicule.
Mărimea răspunsului postsinaptic poate fi măsurată electrofiziologic.
Un răspuns potențial postsinaptic miniatural, reprezintă un răspuns scăzut,
generat de conținutul unei singure vezicule. Amplitudinea unui potențial
postsinaptic excitator evocat de un potențial de acțiune presinaptic este un
multiplu al amplitudinii unui răspuns potențial postsinaptic miniatural.
Însumarea potențialului postsinaptic excitator este cea mai simplă
formă de integrare sinaptică în sistemul nervos central. Există două tipuri de
însumare – cea spațială și cea temporală. Însumarea spațială presupune
adunarea potențialelor postsinaptice excitatoare rezultate simultan la mai
multe sinapse. Însumarea temporală presupune adunarea potențialelor
postsinaptic excitatoare generate de aceeași sinapsă, dacă e află în
succesiune rapidă.
Fiecare neurotransmiţător are o cale proprie de biosinteză. Pentru
realizarea lor sunt necesare atât substanţe chimice precursoare specifice cât
şi o enzimă specifică, aceasta din urmă fiind necesară pentru catalizarea
reacţiei de formare. De asemenea, există o serie de lanţuri de reacţii
enzimatice (prin implicarea unei enzime specifice fiecărei substanţe
mediatoare) care descompune neurotransmiţătorii, fie pentru a-i distruge fie
pentru a-i recicla. Acest proces este foarte important deoarece semnalul
sinaptic încetează dor după ce neurotransmiţătorul a fot înlăturat din fanta
sinaptică.
Chirilă Cristian
Șerban Teodora