UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE DIN SUCEAVA

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică

Specializarea: Contabilitate internationala

Anul de studiu: II, Sem. I

Studiu comparativ privind Contabilitatea Internationala

Indrumator: Masterand:

Lector dr. Socoliuc Marian Ariton Anamaria

Suceava,

2021

1
Cuprins

2
1. Aspecte generale ale sistemelor contabile

2. Sistemul contabil în MAREA BRITANIE

a) Aspecte introductive
b) Reglementarea Contabila în Marea Britanie
c) Profesia contabila
d) Situaţiile financiare
e) Prezentare politici contabile privind recunoaşterea şi evaluarea
3. Sistemul contabil în JAPONIA
a) Contextul contabil
b) Forme de organizare ale societăţilor
c) Cadrul de reglementare
d) Profesia contabilă și standardele contabile
e) Cerințele Codului Comercial
f) Cerintele legii valorilor mobiliare și tranzacționării
g) Consolidarea şi schimbul valutar

4.Sistemul contabil în ROMANIA

5.Concluzii
6.Bibliografie

1.Aspecte generale ale sistemelor contabile

În multe țări se utilizează limbaje contabile diferite, dar mai mult decât atat și interpretarea
rezultatelor diferă de la o țară la alta. Pentru ca misiunea contabilității să fie îndeplinită cu
succes, este indispensabil ca limbajul contabil să fie înțeles. În aceste condiții, între cererea și
oferta de informații se interpune procesul de normalizare.
Normalizarea contabilă este ”procesul prin care se armonizează metodele contabile,
terminologia și prezentarea documentelor de sinteză.” 1 Scopul fundamental al normalizării se
manifestă în trei direcții principale:
 obținerea de către puterea publică, a unei informări omogene, referitoare la
întreprindere;
1
Niculae Feleagă, Sisteme contabile comparate, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 15.

3
  valorificarea informațiilor contabile de către utilizatorii externi;
 valorificarea informațiilor de către factorii decizionali din intreprindere.
Având în vedere tipologia sistemelor contabile actuale, rezultă că și procedurile de
normalizare aplicabile în fiecare țară sunt diferite, în condițiile extinderii pieței unice europene
deschise schimburilor economice mondiale.
Pe plan mondial coexistă mai multe culturi și sisteme contabile, două dintre ele fiind deosebit
de marcate și influente, și anume:
Cultura contabilă și sistemul de contabilitate vest-european, denumit și continental, ale
cărui promotori sunt Franța și Germania. Țări ce subscriu acestui sistem sunt: Belgia, Germania,
Franța, Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Elveția și Japonia.
Cultura contabilă și sistemul de contabilitate anglo-saxon ale căror promotori sunt Anglia și
SUA. Principalele țări adepte ale acestui model contabil sunt: SUA, Anglia, Canada, Australia,
Olanda, Noua Zeelandă, Singapore. Deosebirile fundamentale dintre cele două culturi contabile
se manifestă pe următoarele planuri esențiale:
a) Pe plan instituțional contabilitatea continentală este puternic normată și deci regizată de
un plan contabil general, care cuprinde un mare numar de norme imperative și recomandative, în
timp ce contabilitatea anglo-saxonă se bazează pe tradiții și cutume, nefiind „încorsetată” într-un
plan contabil general, ci într-un cadru conceptual contabil;
b) Pe plan tehnico-aplicativ contabilitatea continentală operează cu clasificarea economică
a cheltuielilor, ceea ce generează în mod obiectiv ținerea a două feluri de contabilități separate:
financiară și de gestiune, în timp ce contabilitatea anglo-saxonă operează cu clasificarea
cheltuielilor dupa destinație (secții, produse, etc.), ceea ce nu impune o separare foarte
riguroasă a contabilității de gestiune de contabilitatea financiară;
c) Pe plan politico-strategic, anglo-saxonii dau prioritate informațiilor necesare luării
deciziilor de către investitori; concepția lor poartă clar amprenta liberalismului economic,
acordându-se mai puțină importanță implicațiilor asupra contabilității naționale, în timp ce
concepția franceză a normalizării contabile se vrea mai împăciuitoare între diferiți utilizatori ai
informației contabile care trebuie să se ofere într-un cadru mult mai formalizat. Existând
deosebiri importante între elementele unor culturi și doctrine diferite se impune procesul de
armonizare. Armonizarea contabilă internațională este „procesul prin care regulile sau normele
naționale, diferite de la o țară la alta, uneori divergente, sunt perfecționate pentru a fi făcute
compatibile.” La realizarea armonizării contabile pe plan internațional contribuie mai multe
organizații interguvernamentale și organizații de profesii contabile. Actualmente se remarcă
următoarele organizații internaționale:
 Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (“International Accounting
Standards Board” - I.A.S.B.) creat în 1973, inițial sub denumirea de Comitetul pentru
Standarde Internaționale de Contabilitate (I.A.S.C.), și transformat în urma reformei
din 2001 în IASB.
 Federația Internațională a Contabililor (“International Federation of Accountants” -
IFAC), înființată în 1977.

4
 Atât IASB, cât și IFAC sunt puternic influențate de organismul american de normalizare
contabilă FASB (Financial Accounting Standards Board). Armonizarea și normalizarea
contabilității la nivel internațional se realizează prin intermediul Standardelor Internaționale de
Contabilitate, elaborate de IASB. La nivel european, armonizarea și normalizarea contabilității se
fundamentează prin Grupul țărilor pieței comune (CEE), organism ce a elaborat și difuzat țărilor
membre în anul 1968 un Cadru Contabil General și a adoptat următoarele directive:
 Directiva a IV-a care privește structura, conținutul și modul de prezentare a situațiilor
financiare anuale;
 Directiva a VII-a cu privire la elaborarea, publicarea și controlul conturilor
consolidate;
 Directiva a VIII-a cu referire la drepturile și obligațiile persoanelor însărcinate cu
controlul și certificarea documentelor contabile.
La nivel național procesul de normalizare contabilă poate fi unul de tip public, unde normele
contabile sunt elaborate de organismele de stat, așa cum este cazul multor țări de drept latin din
Europa continentală (Franța, Italia, România etc.), sau de tip privat, normele contabile fiind
elaborate de organismele profesiei contabile, așa cum este cazul țărilor din cultura anglo-saxonă,
de exemplu Marea Britanie. Însă, în ultimii ani, procesul de normalizare contabilă a cunoscut
schimbări, astfel, normalizarea contabilă națională trece la o abordare mixtă.

Sistemul contabil in MAREA BRITANIE

a). Aspecte introductive
Revoluţia industrială britanică şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra evoluţiei
sistemului contabil. Ea a urgentat dezvoltarea sectorului manufacturier şi a comerţului
internaţional. La începutul secolului al XIX-lea, în lipsă unei legi privind societăţile anonime,
crearea acestora se realiza pe bază unui mandat regal sau a unui accord al Parlamentului.
Regulile contabile făceau parte din statutele societăţilor. În anul 1844 s-a promulgat Joint Stock
Companies Act care permitea constituirea de societăţi pe acţiuni fără aprobarea Parlamentului
datorită dezvoltării lucrărilor de infrastructură Această lege cerea publicarea unui bilanţ “full and
fair”(complet şi fidel), fără a specifică însă care este conţinutul său. Acest bilanţ trebuia supus
controlului acţionarilor. O altă lege, în 1855, îmbunătăţea statutul acţionarilor, prin prevederea
unei responsabilităţi limitate la capitalul subscris. Un an mai târziu, printr-o a treia lege se
propuneau elementele de conţinut privind prezentarea bilanţului, deşi prin textele ei, întocmirea
şi auditarea bilanţului deveneau facultative. După aproape o jumătate de secol, o nouă lege,
Companies Act 1900 impunea din nou obligativitatea auditării şi publicării bilanţului. Se solicită
prin această lege şi redarea unei imagini adevărate şi exacte a situaţiei financiare a întreprinderii.
Astfel rezultă că în cea de a doua jumătate a secolului trecut au fost dezvoltate practicile şi s-au
născut conceptele de “comunicare a informaţiilor financiare”(financial reporting) şi de “bună
informare a publicului”(full and fair disclosure). Punerea de informaţii la dispoziţia publicului se
făcea în “spiritul adevărului şi exactităţii”, ceea ce însemnă o imagine fidelă a afacerilor
întreprinderilor. Perioada interbelică a fost martora unor scandaluri financiare, între care

5
falimentul societăţii de transport maritime “Royal Mail Steam, Packet”(1926), al carui profit era
de fapt o pierdere disimulată printr-un transfer din rezervele oculte create anterior.
Această afacere a influenţat dezvoltarea reglementărilor contabile şi a pus în evidenţă
nevoia de transparenţă a informaţiilor financiare pentru acţionari. Însă au trecut 10 ani pentru a
se declanşa o reformă privind dreptul societăţilor. Reforma legislativă din anii ’40 a avut în
centrul ei Legea societăţiilor comerciale (Campanies Act) din 1947. Această lege a fost înlocuită
în 1948 cu o lege a consolidării, lege care anula toate dispoziţiile precedente referitoare la
societăţi şi care le regrupa într-un nou text legislativ.
Obligaţia de a prezenta, prin conturi, a true and correct view, a fost modificată cu formula
arhicunoscută în zilele noastre, true and fair view (imagine fidelă). Schimbarea din “o imagine”
în “imagine” şi, mai ales, din “correct”(corectă) în fair (loială, sinceră, cinstită) s-a facut sub
influenţa profesiei contabile britanice, deoarece “correct” era un cuvântul excesiv de precis
pentru a reflecta practicile de contabilitate şi audit. Neglijat înainte de afacerea Royal Mail ,
contul de profit și pierdere a devenit o situație financiară esențială, rezervele oculte sunt interzise
iar societățile-mamă sunt obligate să întocmească situații consolidate. Totodată, societăților le-a
fost impuse furnizarea numeroaselor informații suplimentare în anexă. Legea prevedea, de
asemena , că personele care efectuează auditul trebuie să facă parte dintr-o asociație
profesională. În 1971, revendicările publicului și ale presei au stat la originea creării, prin decizia
comună a organismelor profesiei, a Comitetul normelor contabile”(Accounting Standards
Committee a ASC). Aderarea Marii Britanii la Comunitatea Europeană la 1 ianuarie 1973 a avut
importante consecințe asupra dreptului societăților. Walton (1997) remarcă faptul că Marea
Britanie nu a dezvoltat un model de societate comercială adaptată întreprinderilor mici și
mijlocii, toate societățile de capitaluri infiintandu-se că societăți pe acțiuni. În 1980, ca urmare a
implementării Directivei a Doua, privind înființarea și funcționarea societăților pe acțiuni au fost
create 2 tipuri de societăți: societatea cu răspundere limitată - Private Limited Company(ltd)- în
care părțile sociale nu pot fi tranferate fără acordul asociaților și societate pe acțiuni - Public
Limited Company(PLC) - în care părțile sociale sunt liber tranferabile. În 1982, Legea
societăţilor a fost din nou modificată ca o consecinţă a implementării Directivei a IV-a. Legea
din 1982 cuprinde modelele de prezentare a situaţiilor financiare, regulile detaliate de evaluare şi
informaţiile ce trebuiau prezentate în notele la situaţiile financiare conform Directivei a IV-a .
Această lege a lăsat întreprinderilor să aleagă între un cont de profit şi pierdere cu o clasificare a
cheltuielilor după natura şi un altul, cu o clasificare după destinaţie (de fapt patru modele dacă
avem în vedere şi formatul orizontal şi lista al contului), însă majoritatea companiilor au optat în
continuare pentru un cont de profit şi pierdere cu o repartizare a cheltuielor după destinaţie.
Legea societăţilor a fost amendată în anul 1989 odata cu adoptarea celei de-a Saptea Directive
europene. Odată cu intrarea în vigoare a Reglementărilor IAS, societăţile cotate britanice vor
trece la aplicarea IAS/IFRS. Pe lângă modifcările care vor afecta performanţa şi poziţia
financiară, cerinţa “prezentării oneste”(fair presentation) din IAS 1 va înlocui “true and fair
view”.

6
 În acest sens, Legea societăţilor a fost amendată, societăţile care raportează conform
IAS/IFRS nemaiavând obligaţia de a întocmi situaţii financiare care să prezinte a”true and fair
view”. Un al doilea salt în normalizarea contabilă britanică a fost realizat în 1990, o dată cu
înfiinţarea “Consiliului normelor contabile (Accounting Standards Board: ASB”). Această
reformă era anticipată de crearea în 1983 a “Comitetul Consultativ al organismelor contabile”:
CCAB. 4.2. Reglementarea Contabila în Marea Britanie Accounting Standards Committee
(ASC) - rolul lui era să emită norme în vederea restrângerii numărului de opţiuni utilizabile de
către societăţi şi auditori. Înfiinţarea acestui organism a fost primul salt important spre
normalizare. Între 1971 şi 1990, ASC a emis 25 de recomandări numite “Enunţuri ale practicii
contabile normalizate” (Statement of Standard Accounting Practice: SSAP). Deşi nu toate aceste
norme mai sunt în vigoare ele reprezintă un punct de plecare pentru elaborarea de norme mai
profesionale. Astfel organismul ASC a supravieţuit 20 de ani, în profida criticilor care catalogau
activitatea sa ca fiind lipsită de eficacitate din cauza normelor puţin restrictive. Accounting
Standards Board (ASB) - având ca şi predecesorul său ASC, responsabilitatea de a emite norme
contabile. Noile norme se aplică mai rapid şi poartă numele de “Financial Reporting Standards”:
FRS, vechiurile SAPP-uri rămânând operaţionale până la înlocuirea cu FRS. ASB a introdus un
nou tablou de finanţare bazat pe modelul american, prin FRS 1:”Cash-flow statements”. Un alt
element inovator este este acela că ASB privilegiează bilanţul, în detrimentul contului de profit şi
pierdere, în special bilanţul în valori reale. Financial Reporting Council (FRC). În 1990, prin
Ministerul Comertului şi Industriei, Guvernul a participat la crearea unui alt organism de
reglementare contabilă, Financial Reporting Council(FRC), alcătuit din reprezentanţi ai
utilizatorilor informaţiei contabile: statul, profesia contabilă, analiştii financiari, întreprinderile,
universitarii, fiind responsabili de reglementările privind prezentarea informaţiilor contabile în
situaţiile financiare, dar şi de obţinerea fondurilor necesare pentru acoperirea cheltuielilor de
funcţionare. FRC este format de Accounting Standards Board care emite standarde contabile şi
Financial Reporting Review Panel(FRRP) însărcinat cu controlul aplicării acestor standarde.
Financial Reporting Review Panel (FRRP) a fost creat în premieră ca organism de supraveghere
a informaţiilor financiare prezentate de întreprinderi. El investighează cazurile în care situaţiile
financiare par a nu fi conforme cu Legea societăţilor comerciale. Anual, FRRP selecţionează şi
verifică aproximativ 300 situaţii financiare, întocmite în concordanţă cu UK GAAP şi IFRS.
FRRP consideră că responsabilitatea pentru legalitatea conturilor aparţine întreprinderilor şi
auditorilor, ea nu cade în sarcina organelor de impunere. Urgent Issues Task Force (UITF) are
rolul de a asista ASB atunci când apar interpretări conflictuale ale cerinţelor standardelor sau ale
legii societăţilor comerciale.
c) Profesia contabila
Înca de la începutul anilor ’40, poate fi remarcată o primă tentativă a profesiei britanice
pentru a stabili directive tehnice (norme contabile). În 1942, este creeat “Comitetul princiipilor
contabile” de către organismul profesiei contabile engleze, comitet care, timp de 25 ani, a
publicat o serie de recomandări. Nu a avut o influenţă foate mare, poate şi din cauza unor

7
probleme: nu s-a interest asupra situaţiilor dificile, atungând numai chestiuni de rutină, cele 12
recomandări erau destinate decât membrilor organismului englez al profesiei contabile.
Auditorii au creeat asociaţii profesionale şi pentru a-şi păstra reputaţia, acele asociaţii nu
trebuia să cuprindă decât auditori competenţi şi trebuia să elaboreze o deontologie, să îşi prezinte
tehnicile contabile utilizate. Asociaţiile profesionale au încercat înca de la început să dea
profesiei o imagine de organizare şi de coerenţă. Accesul în asociaţii era foarte dificil. Până în
anii ’60 pentru a deveni un membru trebuia să se plătească un cabinet pentru a fi angajat ca
ucenic pe o perioada de 5 ani.
Primele trei organizaţii au fost recunoscute printr-o cartă regală:
 Institutul expertilor contabililor din Anglia si Tara Galior (Institute of Chartere
Accountants in England and Wales: ICAEW)
 Institutul expertilor contabili din Scotia (Institute of Chartered Accountants of
Scotland:ICAS
 Institutul expertilor contabili din Irlanda (Institute ofChartered Accountants
inIreland:ICAI)
Paralel s-a dezvoltat o profesie contabilă autorizată, care s-a organizat în structurile
organizaţiei “Asociaţia contabililor autorizaţi”- Chartered Association of Certified Accountants:
ACCA.
Profesia contabilă joacă un rol foarte important în viaţa economică: un rol consultativ pe
lângă guvern, în ceea ce priveşte legislaţia şi regulile fiscale şi contabile: un rol major şi în
normalizarea contabilă, chiar dacă există din 1990 un organism independent de normalizare
contabilă; un rol de normalizare a profesiei (formare, deontologie, exerciţiul acesteia). Pe lângă
aceste organizaţii mai exista: Institutul contabililor de gestiune si Institutul în auditarea sectorului
public.
Astfel in colonii precum Australia, Noua Zeelanda, Africa de Sud si Canada au fost create
organizaţii profesionale după modelul britanic.
d) Situaţiile financiare
Situaţiile fiananciare pe care le întocmesc societăţile britanice cuprind: bilanţul, contul de
profit şi pierdere, situaţia caştigurilor şi pierderilor totale recunoscute, situaţia variaţiei
capitalurilor proprii, situaţia fluxurilor de numerar, note la situaţiile financiare, acestea au rolul
de furniza informaţii pentru o gamă mare de utilizatori care trebuie să ia decizii de investire.
 bilanţul poate fi prezentat fie sub formă de listă a activelor, urmate de capitaluri şi
datorii, fie ca listă care reliefează activele nete, situaţie preferată de majoritatea
întreprinderilor britanice. Gruparea elementelor are la bază criteriul
current/noncurrent
 contul de profit şi pierdere este sub formă de listă. Principalul element de venituri
înregistrat în cadrul acestuia este cifra de afaceri, cheltuielile de exploatare sunt
grupate după funcţiile întreprinderii. FRS3 foloseşte atât denumirea de element
excepţional (elemente seminificative provenite din tranzacţia a căror marime impune

8
 prezentarea lor în scopul respectării imaginii fidele) cât şi de extraordinar (elemente
cu grad înalt de anormalitate, elemente care nu se aşteapta să reapară).
Definiţia din FRS3 a avut drept consecinţă dispariţia acestui rând cu elemente
extraordinare din contul de profit sau pierdere. FRS 3 prevede şi întocmirea unei situaţii de
reconciliere. FRS22 identic cu IAS33 - rezultat pe acţiune impune prezentarea în CPP a
caştigului pe acţiune de bază şi diluat aferent rezultatului net, dar şi cel corepunzător profitului
sau pierderii din activităţile continue. Câştigul pe acţiune de bază aferent profitului sau pierderii
din activitatea intreruptă poate fi raportat şi în note.
 Tabloul tuturor caştigurilor şi pierderilor contabilizate este specifică
contabilităţii britanice. Ea ar putea devenii o situaţie intermediară între bilanţ în
valori curente şi contul de profit sau pierdere în costuri istorice. Aceasta cuprinde
toate elementele care afectează creşterea sau diminuarea capitalurilor proprii în
timpul perioadei, cu excepţia aporturilor din partea asociaţilor, respectiv
distribuirea de dividend sau micşorări de capital prin distribuire către asociaţi.
 Situaţia variaţilor capitalurilor proprii arată toate variaţiile capitalului propriu
inclusiv tranzacţiile cu proprietarii
 Tabloul fluxurilor de trezorerie ,această structură se inspiră din modelul
american.
 Notele la situaţiile financiare au acelaşi statut ca şi situaţiile financiare
principale. Se constată tendinţa de a prezenta un bilanţ şi un CPP cât mai simplu,
analiza detaliată făcându-se în note. Societăţile de capitaluri trebuie să depună
situaţiile financiare anuale la Registrul societăţilor, complexul de situaţii
cuprinde: conturile anuale, tabloul de finanaţare, raportul de gestiune şi raportul
auditorului.
e) Prezentare politici contabile privind recunoaşterea şi evaluarea
În cazul imobilizărilor necorporale: costurile de cercetare pură şi aplicată trebuie
recunoscute drept cheltuieli; costurile de dezvoltare sunt recunoscute ca active dacă criteriile vor
fi corespunzătoare cu IAS38, adică în momentul depunerii cererii pentru obţinerea aprobării
autorităţilor care reglementează o piaţa importantă. O diferenţa faţă de IFRS o reprezintă
momentul începerii amortizării activelor: conform standardelor britanice in momentul achizitiei.
Activele fixe se recunosc iniţial la costul lor, ulterior fiind reevaluate. În ceea ce priveşte
terenurile şi construcţiile se distinge freehold property (întreprinderea e proprietara terenului) şi
leaseholdproperty (relevă faptul că este proprietarul constructiilor si locatar al terenului) În cazul
provizioanelor FRS 12 a fost dezvoltat în cooperare cu IASB şi nu există diferenţe între
standardul emis de normalizatorul britanic şi cel internaţional. Standardul care reglementează
impozitele amânate FRS19 se deosebeşte de IAS 12 prin doua aspecte principale: FRS19 nu
impune recunoaşterea impozitelor amânate cu ocazia reevaluărilor activelor nemonetare, nici cu
ocazia evaluării la valoarea justa a activelor dobândite ca urmare a unei combinări de
întreprinderi; FRS19 permite, dar nu impune actualizarea datoriilor din impozite amânate, în
timp ce IAS 12 interzice acest lucru. În cazul instrumentelor financiare ASB a emis o normă

9
FRS4 - Contabilizarea instrumentelor financiare a carei abordare diferă de FASB şi IASB, dacă
pentru aceştia din urmă un titlu trebuie contabilizat parţial la capitaluri proprii (dreptul de
cumpărare a acţiuni) şi parţial la datorii, normă britanică adoptă o nouă poziţie contrară: aceste
instrumente trebuie să fie contabilizate în totalitate .
Relaţia cu fiscalitatea spre deosebire de Europa Continentală în Marea Britanie,
întelegerea contabilităţii nu impune cunoaşterea fiscalităţii. In Marea Britanie, contabilitatea
trebuie să furnizeze informaţii Administraţiei Financiare, dar sistemul contabil este diferit de cel
fiscal. În conformitate cu această caracteristică este posibilă o reevaluare contabilă a
imobilizărilor, fără să platească impozite, astfel cheltuiala fiscală e generată de plusul de valoare
din vânzarea activului şi nu din reevaluare. Legislaţia fiscală se bazează pe “legea finanţelor
anuale”. Anul bugetar începe pe 6 aprilie şi corespunde anului de impozitare.
3. Sistemul contabil in JAPONIA
a) Contextul contabil
Industrializarea Japoniei a început în anul 1868 după restauraţia Meiji. Guvernul era
responsabil pentru încurajarea şi posibilitatea de creştere a industriei. Înaintea celui de-al doilea
război mondial, economia japoneză era controlată de un număr redus de aşa numitele Zaibatsu,
consorţii industrial-politice care de obicei implicau o bancă şi se bazau pe familiile nobile.
Importanţa băncilor şi numeroasele aspecte ce privesc controlul afacerilor continuă şi astăzi, deşi
grupurile informale numite Keiretsu au înlocuit Zaibatsu. După cel de-al doilea război mondial
Japonia a devenit una dintre super-puterile economice ale lumii. Până la sfârşitul anilor 1989,
capitalizarea pieţei bursiere a fost mult mai semnificativă decât cea înregistrată la New York. La
sfârşitul anului 1994 capitalizarea pieţei din Tokyo ajunsese să fie de peste trei ori mai mare
decât cea a Londrei deşi până la sfârşitul anului 2007 erau mult mai apropiate ca valori. În anii
1994-1995, punctul comun al primelor şase bănci ca mărime din lume era acela că toate se aflau
în Japonia. Totuşi, până la sfârşitul anului 1998 niciuna din primele şase mari bănci nu mai erau
japoneze, atât din cauza devalorizării monedei naţionale (yen) cât şi din cauza scăderii bursei de
valori. Scăderea masivă a preţului acţiunilor şi a preţului activelor în timpul anilor 1990 a condus
la o nevoie de reorganizare şi redresare a băncilor. Totodată a dus la o deschidere către
schimbare şi influenţe exterioare în contabilitate. Statul deţinea o influenţă semnificativă în
contabilitatea japoneză. Aceasta provenea din trei surse separate: Codul Comercial (derivat al
influenţei continental-europeane).
Legea valorilor mobiliare și tranzacționării (derivată din influenţa SUA) şi fiscalitate.
Companiile listate din Japonia reprezintă subiectul cerinţelor Legii valorilor mobiliare și
tranzacționării. Bursa de valori din Tokyo are de asemenea propriile cerinţe pentru listare. Deşi
bursele sunt foarte răspândite, companiile japoneze se bazează în mod normal mai degrabă pe
datorii decât pe capital ca şi sursă principală de finanţare, iar băncile sunt principalii furnizori.
Finanţarea prin datorii pe termen scurt în Japonia constă în bilete la ordin cu o durată de 90 de
zile, cu dobândă fixă. Finanţarea pe termen lung constă într-un angajament informal care
prelungeşte durata pe termen scurt a acestor bilete la ordin pentru un anumit număr de ani.
Datoriile pe termen scurt finanţează de obicei o proporţie substanţială a activelor fixe ale

10
companiilor japoneze. În multe cazuri, băncile deţin o proporţie semnificativă a acţiunilor
clienţilor şi pot fi chiar acţionari majoritari. În general, acţiunile în companiile japoneze sunt
deţinute pe termen lung. Implicarea accentuată a băncilor şi natura pe termen lung a acţiunilor
proprietarilor îi determină pe aceştia să acorde o atenţie mai redusă informaţiilor cu privire la
câştigurile pe termen scurt spre deosebire de SUA sau Marea Britanie. Băncile au acces direct la
informaţiile contabile ale clienţilor şi au un interes relativ redus cu privire la raportarea
financiară externă.
Profesia contabilă japoneză a avut o influenţă relativ restrânsă privind raportarea
financiară din cauza importanţei surselor guvernamentale de autoritate. Institutul Japonez al
Contabililor Publici Autorizaţi (JICPA-Japanese Institute of Certified Public Accountants) a fost
unul dintre membrii fondatori ai Comitetului Internaţional al Standardelor Contabile (IASC), dar
acesta din urmă a avut un efect redus asupra raportării financiare japoneze de până la sfârşitul
anilor 1990. Motivul principal este acela că IASC a căutat să-şi implementeze standardele prin
eforturile corpurilor profesiei contabile naţionale. Mai mult decât atât, influenţele internaţionale
pe termen lung simţite asupra raportării financiare japoneze au fost acelea ale Statelor Unite
asupra Legii valorilor mobiliare și tranzacționării şi ale Germaniei asupra variantei originale a
Codului Comercial. Influenţa Statelor Unite a limitat implicaţiile IASC. Cu toate acestea, din
1993 până în 1995 la conducerea IASC s-a aflat un președinte de origine japoneză ceea ce a
generat o sporire a influenţei internaţionale în Japonia. În anul 2001 a fost elaborat un standard
de reglare a sectorului privat în mare parte cu scopul de a face legătura cu noile standarde IASB.
b) Forme de organizare ale societăţilor
Cea mai răspândită formă de organizare a societăţilor din Japonia este kabushiki kaisha
(KK). În multe aspecte, această formă este similară cu societăţile publice cu răspundere limitată
din Marea Britanie deși se poate stabili o asemănare şi mai mare cu cele din Germania. Sunt
aproximativ 1 milion de kabushiki kaisha în Japonia. Ele trebuie să aibă un capital în acţiuni
minim de 10 milioane yeni. Numai 2.600 dintre acestea dețin acțiuni tranzacționate în mod
public şi numai 2.300 sunt listate la Bursa de Valori din Tokyo. În consecinţă, deşi toate
companiile al căror capital public sunt kabushiki kaisha, majoritatea au puţini acţionari şi sunt
relativ mici. Următoarea formă comună de organizare a societăţilor din Japonia este yugen
kaisha. Cel mai apropiat echivalent în Marea Britanie este reprezentat de societăţile private cu
răspundere limitată sau în Germania GmbH. Proprietarii unei yugen kaisha au o responsabilitate
limitată, la fel ca şi proprietarii unei kabushiki kaisha. Principala diferenţă dintre yugen kaisha şi
kabushiki kaisha este reprezentată de restricţiile asupra acţionarilor. O societate tip yugen kaisha
nu poate avea mai mult de 50 de acţionari în timp ce pentru o societate de forma kabushiki
kaisha nu SISTEME CONTABILE: JAPONIA 5 există o limită superioară a numărului de
acţionari. Un acţionar din yugen kaisha poate dispune de acţiuni numai dacă are acordul
celorlalţi acţionari. Această restricţie nu este valabilă în cazul acţionarilor societăţilor kabushiki
kaisha, deşi actele constitutive pot impune ca acţiunile să fie disponibile/controlate numai cu
aprobarea directorilor.
c) Cadrul de reglementare

11
 Prima sursă de reglementare este Codul Comercial. Acesta este administrat de Ministerul
de Justiție și aplicat tuturor societăților kabushiki kaisha. Își are originea în Codul Comercial
german din secolul al XIX-lea și a fost adoptat pentru prima dată de japonezi în anul 1890.
Totuşi, influența germană s-a diminuat de-a lungul timpului prin noi îmbunătăţiri şi rectificări. În
general, conducerea Ministerului de Justiție are mai degrabă o pregătire în domeniul legislativ
decât o pregătire contabilă. În consecință, administrarea Codului Comercial este influențată ca și
în Germania de credința conform căreia protecția creditorilor este cel puţin la fel de importantă
ca şi protecția acționarilor/proprietarilor. Acest lucru poate explica de ce regulile specific
contabile ale Codului Comercial pun un mai mare accent pe evaluarea prudentă a activelor decât
pe măsurarea venitului. A doua sursă de reglementare este reprezentată de Legea valorilor
mobiliare și tranzacționării. Aceasta a fost administrată până în anul 2000 de Ministerul de
Finanțe iar în prezent este controlată de Agenția Serviciilor Financiare (FSA-Financial Services
Agency) aplicându-se numai acelor societăți kabushiki kaisha care sunt listate. Legea valorilor
mobiliare și tranzacționării a fost adoptată la scurt timp dupa cel de-al doilea război mondial, în
timpul regimului lui MacArthur care prelua reglementările contabile ale sistemului SUA ca
model de revizuire și verificare a sistemul japonez. Principala influență a SUA asupra Legii
japoneze a valorilor mobiliare și tranzacționării s-a realizat prin Actul de securitate din anul 1933
și Actul valorilor mobiliare din anul 1934. În consecință, funcțiunile și puterile Ministerului de
Finanțe și acum ale FSA privind raportarea financiară sunt similare în multe privințe cu acelea
ale Comisiei de Valori Mobiliare ale SUA (SEC).
Toate companiile care fac subiectul Legii valorilor mobiliare și tranzacționării trebuie să
fie auditate. FSA controlează un document de referință cunoscut ca Principiile Contabile, emis
pentru prima dată în anul 1949 și îmbunătățit de-a lungul anilor. Cerințele contabile de măsurare
și în mod particular divulgarea și îndeplinirea cerințelor Legii japoneze a valorilor mobiliate și
tranzacționării sunt mai extinse și mai specifice decât acelea ale Codului Comercial. Toate
companiile care raportează sub influența Legii valorilor mobiliare și tranzacționării trebuie să se
supună acestor principii. Cerințele de raportare financiară ale FSA tind să plaseze un mai mare
accent pe măsurarea veniturilor și protecția acționarilor decât pe evaluarea activelor și protecția
creditorilor intrând în contrast cu Codul Ministerului de Justiție menționat anterior. FSA are un
organism consultativ numit Consiliul Contabil de Deliberare (BADC - Business Accounting
Deliberation Council), al cărui membrii provin din mai multe medii precum industrie, profesie
contabilă, guvern, universități. Până la formarea Consiliului de standarde contabile din 2001,
BADC publica de asemenea opinii și standarde privind aspectele speciale. BADC a fost înlocuit
de Consiliul de contabilitate care se ocupă încă cu orientarea auditului. O societate kabushiki
kaisha care este cotată la bursă face subiectul ambelor surse de influență a statului descrise mai
sus. Prin urmare, ele trebuie să pregătească două seturi de situații financiare: unul pentru
acționari în concordanță cu cerințele Codului Comercial și unul în conformitate cu cerințele
Legii valorilor mobiliare și tranzacționării. Profitul net va fi același în ambele situații.
Principala diferență este dată de costul necesar pentru divulgarea de informații care este
mai mare în cazul aplicării prevederilor Legii valorilor mobiliare și tranzacționării. O altă

12
diferență semnificativă este aceea că nu există nicio cerință în Codul Comercial cu privire la
întocmirea conturilor de grup. Codul cere companiilor KK să publice o versiune condensată a
situațiilor financiare în Monitorul Oficial. A treia sursă de reglementare rezultă din legislația
taxelor și a normelor. Aceasta are un impact semnificativ asupra raportării financiare deoarece ca
și în multe țări continentaleuropene, anumite deduceri și amânări ale cheltuielilor sunt permise
numai în scopuri fiscale dacă sunt reflectate în conturile statutare ale companiei în conformitate
cu Codul Comercial. Codul Comercial, Legea valorilor mobiliare și tranzacționării și Principiile
contabile sunt evazive în ceea ce privește anumite arii, și de aceea fiscalitatea oferă deseori
norme și reguli mai detaliate. De exemplu, Codul Comercial cere ca activele curente să fie
evaluate la cost numai dacă se înregistrează o scădere substanțială a valoarii de piață. Companiile
aleg deseori o practică contabilă care maximizează beneficiile oferite de fiscalitate în detrimentul
celei care reflectă cu acuratețe realitatea economică. În concluzie, se disting trei influențe diferite
ale statului asupra raportării financiare. Influența și autoritatea FSA au crescut în raport cu
Ministerul de Justiție. Din cauza diferențelor fundamentale în atitudine a celor două autorități,
această schimbare de influență a avut ca rezultata o îndepărtare faţă de abordarea juridică şi o
apropiere faţă de una economică în ceea ce priveşte cerințele de raportare financiară. 1.4.
d) Profesia contabilă și standardele contabile
Profesia contabilă japoneză a avut o influență relativ redusă asupra raportării financiare
comparativ cu influenţa exercitată de către stat, și cu mult mai restrânsă faţă de influenţa pe care
o are profesia anglo-saxonă. Institutul Japonez al Contabililor Publici Autorizati (JICPA - The
Japanese Institute of Certified Public Accountants) a fost înființat prin Legea contabililor publici
autorizați din anul 1948 (deși exista și un organism anterior înființat în anul 1927). Are
aproximativ 17.000 membrii. JIPCA este așadar destul de recent ca origine și este foarte restrâns
comparativ cu organismele profesionale anglo-saxone. Înainte de 2001, JIPCA emitea
recomandări privind problemele contabile. O companie care raportează către FSA sub influența
Legii valorilor mobiliare și tranzacționării trebuie să respecte dispoziţiile acesteia deoarece în caz
contrar se va considera abatere de la practica contabilă acceptată. Dacă abaterea este de natură
materială, FSA va cere companiei să-și modifice situațiile financiare. Cu toate acestea, deși
deciziile emise de JIPCA sunt susţinute prin această sancţiune de către FSA, acestea au tendinţa
de a aborda chestiuni relativ minore. Principalele probleme ale raportării financiare sunt
acoperite prin principiile contabile. Profesia contabilă japoneză are o influență restrânsă asupra
celor ce pregătesc informaţia financiară. Acest lucru este în contrast cu Marea Britanie, de
exemplu, unde cei mai mulți directori ai marilor corporaţii sunt membrii ai organismului
profesiei contabile. La fel ca şi în Germania, există profesia separată (şi mult mai vastă) a
experților fiscali. Așadar, membrii JIPCA pot influența raportarea financiară prin influențarea
formei și conținutului principiilor contabile. În 2001 a fost înfiinţată o autoritate de reglare a
standardelor din sectorul privat (Fundația Standardelor Contabile Financiare), în mare parte
pentru a exista un organism distinct care să realizeze legătura cu noul IASB. Fundația a fost
înființată de 10 organizații din sectorul privat incluzând și JIPCA. Obiectivul era de a transfera
responsabilitatea emiterii de norme şi reguli contabile de la sectorul public (BADC) la sectorul

13
privat. Pe lângă mecanismele de reglare a standardelor din SUA, Marea Britanie și IASB,
Japonia are un Consiliu de supraveghere al Guvernatorilor şi un Consiliul al Standardelor de
Contabilitate (ASBJ - Accounting Standards Board of Japan) compus din 13 membrii. Una din
principalele sarcini ale noului consiliu este de a asista la convergența practicilor japoneze cu
practicile internaționale. Până în anul 2008, ASBJ a emis 15 standarde și numeroase documente
de ghidare. Unele dintre acestea, de exemplu standardele nr.8 (privind plățile pe bază de acțiuni)
și nr. 11 (Prezentarea informațiilor privind părțile afiliate) urmăresc liniile IFRS. Altele tratează
probleme specific japoneze, de exemplu standardul nr.6 (privind schimbările în activul net).
e).Cerințele Codului Comercial
Reglementările care guvernează forma și conținutul situațiilor financiare solicitate de
Codul Comercial sunt cuprinse în “Reglementări cu Privire la Bilanț, Contul de profit și pierdere,
Raportul financiar și Programele de susținere a societăţilor pe acțiuni”. Ministerul de Justiție le-a
emis pentru prima dată în anul 1963 și le-a modificat apoi succesiv, incluzând și o revizie majoră
în anul 1982. Codul solicită un audit independent pentru societățile mari. Spre deosebire de
întreprinderile europene, societățile japoneze trebuie să îndeplinească două criterii bilanțiere
pentu a fi considerate companii mari: un capital social care să depășească 500 milioane yeni și
datorii totale de peste 2 bilioane yeni. Situațiile financiare întocmite conform dispoziţiilor
Codului Comercial trebuie să includă bilanțul, contul de profit și pierdere și o declarație privind
destinaţia venitului. Bilanțul japonez prezintă o structură de tip tablou, începând cu activele
lichide. Contul de rezultate este de tip listă cu clasificarea cheltuielilor după funcții. O companie
trebuie să prezinte de asemenea, în adunarea acționarilor, detalii privind la modificări ale
capitalului social şi rezervelor, achiziții de active și tranzacții cu directorii și acționarii. JIPCA a
publicat cu titlu de exemplu un set de situații financiare conforme cu cerinţele de prezentare în
temeiul Codului Comercial. Publicația JIPCA aduce în prim plan câteva diferenţe esenţiale între
forma şi conţinutul situaţiilor financiare întocmite în conformitate cu Codul Comercial şi forma
si conţinutul situaţiilor financiare ale SUA.
Acestea sunt:
 Valoare efectelor comerciale de primit și de plătit este aproape întotdeauna mai
mare în bilanțul american sau britanic decât în bilanțul japonez din cauză că, în
mod normal, companiile japoneze emit efecte nepurtătoare de dobândă. În mod
normal, facturile au termene cuprinse între 90 și 120 de zile;
 Conturile de furnizori din Japonia includ numai sumele datorate furnizorilor de
materii prime şi materiale.
 Sumele datorate pentru servicii sunt incluse în alte conturi de datorii sau
cheltuieli;
Directorii pot face o propunere de mărire sau diminuare a sumei din contul curent
general. Propunerile directorilor reprezintă subiecte discutate pentru a fi aprobare la întâlnirea
anuală a acționarilor. Suma pe care directorii propun să o aloce contului de rezultat reportat
nerepartizat reprezintă deseori mărimea dividendelor pe care directorii intenționează să le
distribuie în viitorul apropiat;  Secțiunea de câştiguri sau pierderi speciale din cadrul contului

14
de profit și pierdere include orice creştere a venitului care rezultă din reluarea la venituri a unui
provizion pentru riscuri, pe care compania l-a constituit iniţial cu un scop precis dar pe care nu îl
mai consideră necesar;  Secțiunea de câştiguri sau pierderi speciale include câstiguri sau
pierderi neobișnuite care apar atunci când societățile scot din funcțiune diferite active care nu se
mai așteaptă un de la beneficiu viitor precum și alte pierderi care apar din evenimente sau
tranzacții neobişnuite. În consecință, câștigurile și pierderile speciale în Japonia nu sunt
guvernate de cele două criterii: probabilitatea de nerecuperare sau natura neobișnuită conținute în
definițiile elementelor extraordinare din contabilitatea britanică și cea americană;
f) Cerintele legii valorilor mobiliare și tranzacționării
Reglementarea expresă care guvernează forma și conținutul situațiilor financiare solicitate
de Legea valorilor mobiliare și tranzacționării sunt cuprinse în “Reglementări privind
Terminologia, Formele şi Metodele de Pregătire a Situațiilor Financiare” emisă de Ministerul
Finanțelor în anul 1963. Situațiile financiare întocmite conform legii valorilor mobiliare și
tranzacționării trebuie sa includă bilanțul, contul de profit și pierdere, declarații privind destinația
veniturilor, anexe suplimentare şi alte informații neauditate. Anexele suplimentare includ detalii
privind capitalul propriu, rezerve, datorii pe termen lung, active fixe și tranzacții din cadrul
grupului. Informațiile adiționale neauditate includ detalii privind structura organizațională a
companiei, privind angajații, producția şi cash flow-urile. Elemente precum profitul sau
pierderea anului curent și capitalul acționarilor vor fi aceleași atât în situațiile financiare ale
companiei pregătite conform Legii valorilor mobiliare și tranzacționării cât și conform Codului
Comercial. Totuşi, reglementările legii sunt mai detaliate în ceea ce priveşte terminologia, forma
și conținutul situațiilor financiare și în mod normal va cere companiei să ofere informații mai
detaliate prvind anumite elemente sau să le reclasifice altfel decât se regăsesc în situatiie
financiare conforme cu prevederile Codului Comercial.
Publicația JIPCA menţionează cateva din astfel de cerințe suplimentare ale legii valorilor
mobiliare și tranzacționării incluzând:
 Prezentarea activelor și datoriilor în ordinea descrescătoare a lichidităților;
 Divulgarea soldurilor şi tranzacțiilor cu părțile afiliate trebuie să se regăsească
separat de alte tranzacții și solduri;
 Utilizarea unui prag de semnificaţie de 1% pentru conturile de bilanţ: de exemplu,
înscrierea separată a unei anumite clase de stocuri, precum materiile prime, atunci
când acestea depăşesc 1% din totalul stocurilor. Pragul de semnificaţie pentru contul
de profit şi pierdere este de 10% sau 20% în funcţie de circumstanţe. De exemplu, o
societate trebuie să înscrie separat vânzările către părţile afiliate atunci când acestea
depăşesc 20% din totalul vânzărilor. Un alt exemplu este acela că o societate trebuie
să înscrie separat pierderile din tranzacşionarea instrumentelor financiare în cazul în
care depăşesc 10% din totalul cheltuielilor financiare;
 Întocmirea de note suplimentare la situaţiile financiare, de exemplu, o descriere
detaliată cu privire la orice modificare semnificativă a unei politici contabile,
inclusiv motivele care au dus la schimbare;

15
  Înscrierea separată a structurii cheltuielilor de vânzare, generale şi administrative.

g) Consolidarea conturilor
Raportarea financiară este o noţiune relativ recentă în Japonia comparativ cu dezvoltarea
şi răspândirea din SUA. Raportarea financiară în Japonia prezintă în mod tradiţional situaţiile
societăţii-mamă şi nu situaţiile financiare consolidate. Aşa cum s-a menţionat anterior, Codul
Comercial nu cere situaţii financiare consolidate. Legea Securităţii şi a Schimbului solicita
întocmirea acestora înainte de anul 1992 numai cu titlu informativ. Printr-o modificare a
reglementărilor în anul 1998, privind societăţile KK listate, situaţiile consolidate au devenit baza
de raportare a titlurilor. O sursă a cerinţelor privind situaţiile financiare consolidate este
Reglementări privind Situaţiile Financiare Consolidate elaborată în anul 1976 de către Ministerul
Finanţelor care a emis şi reguli şi ordine adiacente. Ministerul poate scuti o companie de la
respectarea acestor cerinţe dacă anterior anului 1997 întocmea situaţii financiare consolidate în
conformitate cu standardele acceptate în alte ţări. Unei astfel de companii îi era permis (până în
2001) să continue în aceeşi manieră. De exemplu unele societăţi japoneze îşi întocmeau situaţiile
financiare consolidate în conformitate cu principiile contabile americane. O diferenţă faţă de
practicile europene sau IASB era reprezentată de faptul că filiala era definită în Japonia mai
degrabă ca o entitate în care o altă societate deţinea mai mult de jumătate din drepturile de vot şi
nu se folosea o definiţie bazată pe conceptul de control. Această situaţie s-a schimbat în Japonia
începând cu martie 2000. Reglementările oferă proceduri specifice de întocmire a situaţiilor
financiare consolidate. De exemplu, companiile trebuie să elimine conturile şi tranzacţiile din
interiorul grupului şi să recunoască interesele minoritare. Teoretic, principiile japoneze de
consolidare sunt similare celor din SUA sau IFRS. Totuşi, acest lucru nu se reflectă şi în
practică. O problemă majoră o constituie faptul că grupurile Keiretsu nu se încadrează în
cerinţele şi regulile de consolidare întrucât nu există o societate-mamă. În Japonia, calculul
fondului comercial era bazat pe valoarea contabilă a activului net sau pe valoarea justă aşa cum
este prevăzut în regulile IASB sau SUA. Totuşi, începând cu anul 2000 fondul comercial trebuie
calculat având ca referinţă valoarea justă a activului net al filialei, aşa cum este prevăzut şi în
standardul IFRS 3. Există de asemenea, diferenţe internaţionale considerabile în ceea ce priveşte
modalitatea prin care grupurile elimină ulterior fondul comercial din bilanţul lor. În Japonia un
grup trebuie să amortizeze fondul comercial pe durata sa utilă de viaţă. Durata de amortizare este
de obicei aceeaşi ca şi în cazul fondului comercial care nu este specific consolidării adică nu
depăşeşte cinci ani şi de regulă se amortizează într-un singur an. Totuşi, armonizarea
internaţională poate fi văzută încă o dată prin iniţiativa Japoniei de a permite o perioadă de
amortizare de până la 20 de ani începând cu sfârşitul exerciţiului financiar în martie 2000.
Fondul comercial negativ este tratat ca o datorie şi amortizat pe seama venitului în Japonia în
timp ce conform IFRS este trecut imediat la venituri iar potrivit prevederilor US GAAP apare
destul de rar. Grupurile japoneze trebuie să folosescă metoda punerii în echivalenţă în conturile
de grup pentru asocierile de societăţi la fel ca şi în SUA sau conform IFRS. Aceasta este de
asemenea practica uzuală şi în cazul exercitării unui control concomitent.

16
 4. Sistemul contabil in ROMANIA
România a folosit până în 1994 sistemul contabil monoist. Obiectivul principal al
contabilităţii era furnizarea informaţiilor necesare planificării şi controlului centralizat al
economiei româneşti. Toate regulile contabile şi modul de aplicare a lor în practică, începând
de la planul de conturi şi terminând cu formularele de bază erau elaborate de Ministerul
Finanţelor şi Direcţia Centrală de Statistică. Utilizatorul informaţiilor contabile era statul,
deoarece nu existau nici investitori, nici concurenţă.
După 1994 România a adoptat sistemul contabil dual francez. El a fost ulterior adaptat şi
aliniat cerinţelor internaţionale şi europene. Evidenţă contabilităţii se bazează pe un plan general
de conturi şi pe norme contabile.
În România este aplicat sistemul contabil continental. Dacă o societate care aplică
sistemul contabil anglo-saxon, vrea să investească într-o entitate din România, situaţiile
financiare nu pot fi comparate, deoarece sunt aplicate reguli diferite în cele două țări. Din această
cauză, se propune o armonizare a acestor două curente care va minimiza diferențele rezultatelor
apărute în urma operării informației contabile.Un studiu bazat pe exemplul companiei germane
Daimler Ben arată că prin prisma normelor sistemului contabil continental raporta în anul 1993
un profit de 615 milioane de DM, în schimb când aplica standardele US-GAAP se alegea cu o
pierdere de 1.839 milioane de DM pentru aceeaşi perioadă financiară
Chiar dacă se observă un progres în ceea ce priveşte armonizarea celor două sisteme
contabile, imaginea fidelă rămâne principalul impediment în ceea ce priveşte apropierea
acestora.

a) Consecinţele unei posibile adoptări a sistemului anglo-saxon în România

La ora actuală în diferite țări se aplică diferite sisteme contabile, însă ca urmare a
intercorelațiilor culturale dintre state, două dintre aceste sisteme sunt mai influente și remarcate,
acestea fiind: sistemul contabil anglo-saxon (aplicat în țări precum: Belgia, Franța, Germania,
Grecia, Italia, Portugalia, Elveția și Japonia) și sistemul contabil continental (al cărui promotori
sunt state precum: SUA, Marea Britanie, Canada, Australia, Olanda, Noua Zeelandă, Singapore,
inclusiv România).
Diferența principală între cele cele două sisteme contabile constă în interpretarea
conceptului de imagine fidelă. Cu toate acestea, în ultimul timp s-a observat o tendință de
acceptare tot mai largă din partea’’continentalilor’’ a’’interpretărilor anglo-saxone’’.
Responsabilitatea de armonizare contabilă le revine la două organisme: Uniunea Europeană și
Comitetul pentru Standardele Contabile Internaționale, denumit în urma reformei din 2001
Consiliul Internațional al Standardelor Contabile. Scopul acestei armonizări constă în adoptarea
unui sistem unificat, care să fie aplicat de către toți membrii pieței economice. În funcție de
regimul politic, cultură, sistemul educațional și cel economic, fiecare țară are propriul sistem
contabil.
Aceste două sisteme urmăresc cultura contabilă și armonizarea cu Standardele
Internaționale de Contabilitate și nu reprezintă de fapt altceva decât două modele de cerere de

17
informații contabile la nivel internațional. În situația în care utilizatorii situațiilor financiare
anuale sunt interni (finanțatori bancari, autoritățile fiscale), comparabilitatea informațiilor la
nivel de întreprindere, domeniu sau econommie este asigurată, această comparabilitate nefiind
asigurată în situația în care situațiile financiare sunt destinate utilizatorilor externi, impunându-se
nevoia realizării unor analize și comparații suplimentare între societăți, ce își desfășoară
activitatea în țări diferite, în vederea adoptării unei decizii optime.
În România ca urmare a implicării statului în viața economică, se aplică sistemul contabil
continental, ceea ce presupune că normele contabile sunt elaborate urmând un proces legislativ.
În prezent, România se află în proces de armonizare a reglementărilor contabile, cu Directiva a
IV-a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate.
Globalizarea internațională a piețelor financiare a dus la armonizarea contabilității în vederea
sporirii comparabilității la nivel internațional. Beneficiile adoptării unui cadru unic de raportare
financiară la nivel mondial includ: costuri reduse ale capitalului; sporirea interesului din partea
investitorilor de a face investiții; o majorare economică sporită; o distribuție mai eficientă a
resurselor.
Există însă o serie de impedimente care nu au permis adoptarea unui cadru unic de
raportare financiară până la momentul actual, aceste impedimente constând în: influența culturii
locale și naționalismul puternic; influența sporită a fiscalității.
După perioada anilor 90 în România a existat o strânsă relație între contabilitate și
fiscalitate, această relație fiind stabilită prin o bună parte a regulilor fiscale care au reținut o parte
semnificativă din regulile contabile privind recunoașterea veniturilor și cheltuielilor precum și
adoptarea unor reguli fiscale obligatorii care puteau determina denaturarea: recunoașterea unor
venituri și cheltuieli, aspecte privind amortizarea fiscală. Ca urmare a dorinței contabililor
români de a aplica un singur tip de contabilitate, s-a hotărât că varianta optimă constă în
supunerea regulilor contabile celor fiscale.
Adoptarea sistemului contabil anglo-saxon la nivelul întregului stat ar avea ca urmare
deconectarea contabilității de fiscalitate. De asemenea, trecerea la sistemul anglo-saxon ar
presupune publicarea unor situații financiare detaliate, mai exact situații generale ale entității
privind profilul activității, locul deținut în sectorul de activitate, poziția pe piață,
responsabilitățile ce țin de mediul înconjurător, aceste informații fiind destinate utilizatorilor de
informații contabile. Pe lângă situațiile financiare, utilizatorii mai au nevoie și de informații
previzionale sub forma bugetelor sau previziunilor în vederea unei decizii, luând in considerare
faptul că informațiile prezentate în situațiile financiare țin de trecut, iar deciziile ce urmează a fi
luate, de viitor. Trecerea de la un sistem contabil la altul este influențată de standardele de
raportare financiară anuale cu privire la imobilizările corporale. La momentul de față,
reglementările contabile românești conțin multe prevederi preluate ca atare din IFRS-uri, în
condițiile în care în Codul Fiscal se precizează clar că amortizarea contabilă este distinctă de cea
fiscală .
Un studiu realizat pe baza unui eșantion de 61 de entități cotate la bursă, în anul 2007,
arată că 54 dintre aceste societăți aplicau metoda liniară, 1 firmă folosea, atât metoda liniară, cât

18
și cea degresivă, 3 foloseau lineară și cea accelerată și alte 3 aplicau toate metodele de
amortizare.
Pe baza rezultatelor studiului respectiv, s-a constatat că trecerea României la sistemul
contabil anglo-saxon nu ar avea efect asupra valorii imobilizărilor corporale, ținând cont de
faptul că metoda de recuperare a investiției utilizată de către majoritatea societăților românești
este cea lineară, indiferent dacă sunt sau nu sunt cotate la bursă (Istrate, 2012). În România,
reevaluarea activelor a fost tratată ca o modificare a metodei contabile, ca urmare a apariției
IAS/IFRS. În perioada anilor’90 entitățile din România ca și cele din Franța și Spania își puteau
reevalua bunurile doar în baza unui act normativ emis de Guvern, urmând ca în anul 2000
reevaluarea liberă să fie permisă în România. Același studiu realizat pe baza celor 61 de entități
listate la bursa de valori București, arată că 52 dintre acestea aplică metoda reevaluării și doar 9
societăți aplică metoda costului .
b) Normele contabile din România s-au concretizat în:2
 Legea Contabilă nr. 82/1991;
 HG nr. 704/1993, prin care se aprobă Regulamentul de aplicare a Legii
Contabilităţii;
 Reglementări de aplicare a Legii Contabilităţii;
 Reglementări privind alinierea la Directiva a IV -a a Comunităţii Europene
şi cu standardele contabile internaţionale;
 Planul de conturi general;
 Norme metodologice de utilizare a conturilor;
 Nomenclatorul registrelor contabile şi normelor de aplicare a lor;
 Bilanţul contabil şi normelor de aplicare a lor.
c) Profesia contabilă este organizată în România în cadrul următoarelor instituţii:
 Colegiul Consultativ al Contabilităţii, apărut în 1992 şi are rolul de a
organiza şi sprijini reforma contabilă în ţara noastră;
 Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România
(CECCAR), apărut în 1994, cu atribuţii diverse, membru al asociaţiilor
internaţionale IFAC, IASC şi FEC.
Documentele anuale de sinteză ce trebuie întocmite de agenţii economici, sunt: bilanţul,
contul de profit şi pierdere şi anexa.
Bilanţul se întocmeşte de două ori pe an (la deschidere şi la închidere) şi este structurat după
ordinea crescătoare a gradului de lichiditate a elementelor de activ şi după ordinea crescătoare
a gradului de exigibilitate a elementelor de pasiv.
Contul de profit şi pierdere grupează cheltuielile şi veniturile după felul lor, adică de
exploatare, financiare şi excepţionale.

2
Fotache D., Contabilitatea Informatizată – Prezent şi Viitor, Iaşi, Teză de doctorat, 2000, p. 105
Istrate, 2012

19
 Anexa este destinată să furnizeze informaţia fidelă şi clară asupra situaţiei financiare şi
patrimoniale a firmei. Ea completează şi explică datele înscrise în bilanţ şi contul de profit şi
pierdere.
d) Principiile contabile după care funcţionează contabilitatea din România sunt:3
 Principiul prudenţei – potrivit acestui principiu nu este admisă
supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor şi nici supraevaluarea
elementelor de pasiv şi a cheltuielilor;
 Principiul permanenţei metodelor – potrivit căruia o metodă aleasă în
evaluarea şi aplicarea contabilităţii va fi folosită până la sfârşit, asigurând
astfel integritatea şi posibilitatea de a compara în timp rezultatele;
 Principiul continuităţii activităţii – după acest principiu activitatea firmelor
ar trebui să fie continuă, fără necesitatea declarării stării de faliment;
 Principiul independenţei exerciţiului – se delimitează în timp cheltuielile şi
veniturile aferente activităţii unităţi patrimoniale pe măsura angajării acestora
şi trecerii la rezultatele exerciţiului la crea se referă;
 Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere – conform acestui
principiu bilanţul de închidere al exerciţiului precedent trebuie să corespundă
cu bilanţul de deschidere a exerciţiului următor;
 Principiul necompensării – elementele de activ şi pasiv trebuie să fie evaluate
şi înregistrate separat, nefiind admisă compensarea între ele.
După introducerea reglementărilor privind armonizarea sistemului contabil românesc cu
Directiva a IV–a a Comunităţii Europene s-au mai introdus următoarele principii:
 Principiul prevalenţei economice asupra juridicului – presupune ca
tranzacţiile şi alte evenimente din viaţa întreprinderi să fie înregistrate şi
prezentate conform cu natura lor şi cu realitatea financiară, fără să se facă
referinţă numai la apartenenţa juridică;
 Principiul pragului de semnificaţie – presupune ca în conturile anuale să fie
reflectate toate operaţiunile a căror importanţă poate afecta evaluările şi
deciziile;
 Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi pasiv – potrivit
acestui principiu elementele de activ şi de pasiv trebuie evaluate separat.
Sistemul contabil românesc urmează pas cu pas sistemul francez contabil, cu o fiscalitate
ridicată şi un control al statului accentuat, care nu lasă agentului economic posibilitatea de
mişcare şi nici nu oferă o siguranţă privind stabilitatea lui, mediul legislativ schimbându-se
foarte des.

3
Rusalim P., Bazele contabilităţii – Breviar, Editura Gorun, Iaşi 1999, p. 7
Callao S., Jarne J. I., Lainez J. 2007

20
Concluzii

Contabilitatea este și va rămâne mereu o serioasă sursă de informare. Ea reprezintă istoria

stării economice a unui popor, scrisă într-un limbaj rece, dar deosebit de relevant al cifrelor.
Conform procesului de globalizare, contabilitatea este influenţată şi de mediul cultural. În
acest context, se poate spune că există o serie de factori care au influenţat cursul istoriei
contabilităţii şi au creat reglementări contabile diferite

BIBLIOGRAFIE
 NOBES, Christopher; PARKER, Robert (2008), Comparative International Accounting,
10th Edition, Prentice Hall, London;
 Rusalim P., Bazele contabilităţii – Breviar, Editura Gorun, Iaşi 1999, p. 7
 Callao S., Jarne J. I., Lainez J. 2007
 B. ELLIOTT, J. ELLIOTT (2007), Financial Accounting, 11th Edition;
 P. WALTON, A. HALLEX, B. RAFFOURNIER (2003), International Accounting, 2nd Edition;
 Risk Management Association (1997), Financial Reporting in the Pacific Asia Region;
 FELEAGĂ, Niculae (1994), Sisteme Contabile Comparate, Editia a II-a, vol. 1, București;
 RISTEA, Mihai; OLIMID, Lavinia, CALU, Artemisa Daniela (2006), Sisteme contabile
comparate, Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România, București;
 Fotache D., Contabilitatea Informatizată – Prezent şi Viitor, Iaşi, Teză de doctorat,
2000, p. 105
 Victoria Bogdan, Armonizarea contabilă internațională, Editura Econimică,București,
2004
 Niculae Feleagă, Sisteme contabile comparate, vol. I, Editura Economică, Bucureşti,
1999
 Feleagă N., Controverse contabile, Editura Economică, 1996, pp 49 – 56
 Feleagă N., Op. Cit.
 Feleagă N., Tratat de contabilitate financiară, vol.I, Editura Economică, Bucureşti

21
 Mircea Mirela Cristina, Sisteme contabile comparate , suport de curs
 www2.accaglobal.com
 www.ifac.org

22