Asistenţa socială a copilului maltratat

I. Delimitări conceptuale

În ultimele decenii, percepţia publică a maltratării copilului ca o problemă

socială s-a schimbat în mod vizibil, de la ignorare, la recunoaşterea şi dezvoltarea unor
strategii de prevenire a fenomenului. Subiect tabu pentru România deceniilor trecute,
astăzi fenomenul de abuz asupra copilului este o realitate recunoscută, puţin studiată şi
mai puţin susţinută prin programe de prevenire şi intervenţie. Dacă la nivel internaţional
primele demersuri se făceau la începutul anilor ’60, la nivel naţional prima cercetare s-a
realizat în anul 1996, pentru ca în 2003 să fie incluse într-un raport oficial primele
cazuri de abuz asupra copilului şi abia la începutul anului 2005 să intre în aplicare prima
lege care defineşte conceptul de abuz asupra copilului (legile, codurile şi regulile nu
sunt altceva decât consensul societăţii în ceea ce priveşte propriile valori şi propria
etică).
Problematica abuzului este aproape necunoscută şi încă foarte puţin
cercetată în ţara noastră. Situaţia copiilor în propria familie, în instituţiile de protecţie
socială, practicile folosite de către părinţi sau îngrijitori sunt fenomene sociale în
legătură cu care este dificil să găseşti date obţinute prin cercetări, mai ales dacă
obiectul studiului este abuzul asupra copilului. Preocupările societăţii pentru copil din
punct de vedere umanitar sunt vechi, dar din punct de vedere legal, precum şi
necesitatea protejării lui atunci când provine dintr-un mediu familial neprielnic,
sunt relativ recente, iar cercetarea problematicii abuzului reprezintă o direcţie nouă de
interes în cadrul ştiinţelor sociale.
Eforturile internaţionale privind abuzul asupra copilului au fost iniţiate în
perioada anilor ’60–’70. Sintagma „abuz asupra copilului” a apărut pentru prima dată în
indexul medical Quarterly Cumulative Index Medicus în 1965. Deşi cercetările
internaţionale au început cu evaluările medicale, foarte repede s-a ajuns la concluzia
unei abordări multidisciplinare pentru a înţelege, trata şi preveni aceste situaţii
problemă, iar în 1961, în timpul primei conferinţei medicale cu tema „Sindromul
copilului bătut” a fost emis primul model de lege privind abuzul asupra copilului.

7
 Gabriela IRIMESCU

Eforturile internaţionale privind maltratarea copilului au fost iniţiate, de C.

Henry Kempe, care a afirmat că abuzul şi neglijarea copilului sunt prezente în toate
societăţile şi în rândul fiecărei clase sociale, iar prevenirea acestui fenomen este o
chestiune de interes public şi profesional ce presupune cu prioritate nu doar
recunoaşterea problemei, ci şi aproprierea conceptuală a acestora.
Conceptul de maltratare a copilului reuneşte un larg şi complex grup de
comportamente umane caracterizate prin interacţiuni traumatice între părinţi sau
persoana de îngrijire şi copii de toate vârstele aflaţi în îngrijirea lor, ca şi între străini şi
copii în timpul unor contacte cazuale.
Maltratarea include diferite tipuri de abuz: fizic, emoţional şi sexual, precum şi
diferite forme de neglijare, ca individualităţi sau combinaţii între ele. Maltratarea este o
problemă extrem de complexă, ramificaţiile ei extinzându-se în domeniile medicinei,
sociologiei, dreptului, psihologiei, dezvoltării copilului, religiei, psihiatriei, biologiei şi
antropologiei. Toate aceste discipline contribuie în mod semnificativ la elucidarea şi
înţelegerea fenomenului de maltratare. Maltratarea copilului nu e boală, o afecţiune
psihiatrică în sens obişnuit, ci poate fi cel mai bine înţeleasă în cadrul bio-psiho-social
(Steele, 1997, p. 73).
Maltratarea este definită ca „orice formă de acţiune sau de omitere a unei
acţiuni, care este în detrimentul copilului şi are loc profitându-se de incapacitatea
copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi
de a se autoservi” (Popescu, Răduţ, 1998, p. 2) sau „orice formă de violenţă, de
tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de neglijare, inclusiv violenţă sexuală,
în timpul în care copilul se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre aceştia, sau a
reprezentanţilor legali ai acestora, sau în îngrijirea oricărei alte persoane căreia i-a fost
încredinţat” (Convenţia ONU cu privire la Drepturilor Copilului, art. 19, ratificată prin
legea 18/ 1990).
Maltratarea este un concept-amalgam. Copilul maltratat este copilul victimă a
violenţelor fizice, a abuzurilor sexuale, emoţionale, a neglijenţelor grave cu consecinţe
asupra dezvoltării sale psihice şi fizice. Fiecare dintre aceste forme cuprinse în definiţie
răspund unor profiluri psihologice, sociale şi culturale caracteristice, care cer răspunsuri
adaptate.
După unele clasificări maltratarea este de două tipuri (Ionescu, 2001, p. 16):
maltratarea de criză apare în familiile cu o funcţionare armonioasă, dar al căror ciclu
de viaţă trece prin momente de adaptare care le pune în pericol echilibrul intern şi

8
 Asistenţa socială a copilului maltratat

maltratarea transgeneraţională întâlnită în familiile al căror mod de viaţă este haotic,

ale căror relaţii sunt dezorganizate şi în care carenţele, violenţele, confruntările de roluri
se repetă de-a lungul mai multor generaţii.
Din punctul de vedere al intervenţiei în maltratare se identifică două categorii de
copii: copiii în situaţie de risc de maltratare şi copiii victime ale maltratării. (Muntean,
2003, p. 697). Sintagma copii „în situaţie de risc” se referă „la o populaţie de copii
necunoscută ca număr sau ca pondere, în privinţa cărora avem cunoştinţă despre
comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente suportate de
către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea comiterii
lor în prezent” (Rotariu et all., 1996), iar cea de „copii victime ale maltratării” se referă
la relele tratamente aplicate minorului1 prin „punerea în primejdie gravă, prin măsuri
sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de
către părinţi sau de orice persoană căruia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi
educare” (Codul Penal Român, art. 229).
Maltratarea copilului are două componente, una activă, abuzul, prin comiterea
de acte cu caracter voit şi alta pasivă, neglijarea, prin omiterea de acte de îngrijire a
copilului.
Abuzul, varianta activă a maltratării, poate fi definit din mai multe perspective,
ca încălcare a legilor/a codului penal, act cu consecinţe medicale, psihologice şi/sau
sociale, fenomen multidimensional rezultat din interacţiunea mai multor elemente:
caracteristicile părinţilor şi ale copiilor, procesul de interacţiune familială, contextul
comunitar, cultural şi societal.
Abuz asupra copilului reprezintă „profitarea de pe urma diferenţei de putere
dintre un adult şi un copil prin desconsiderarea personalităţii celui de-al doilea” sau
„cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a
copilului” (Frude, 1989, Roth-Szamosközi, 1999, p.45). Din punct de vedere juridic,
prin „abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se
află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este
periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea
corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului” (Legea 272/ 2004, art. 89).
Pecora şi colaboratorii (1992, p. 91) propun conceptualizarea abuzului comis
împotriva copilului la trei nivele: societal, instituţional şi familial.

1
Faptă ce se pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (Codul Penal, art. 229)
9
 Gabriela IRIMESCU

Abuzul societal se referă la „suma acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii

care împiedică buna dezvoltare a copilului” (Roth-Szamosközi, 1999, apud Giovannoni,
1985, p. 194). Înţelegerea caracterului societal al abuzului se referă la: existenţa
inegalităţii educaţionale sau de formare profesională între diferitele categorii de familii
şi copiii acestora, marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o zonă de
risc din ce în ce mai mare, gradul crescut de violenţă din societate care favorizează
apariţia climatului de abuz asupra copilului şi neinterzicerea prin lege a diferitelor
forme de pedeapsă corporală oferă un context societal în care violenţa împotriva
copiilor este posibilă.
Abuzul instituţional este cel prin care unele autorităţi, unităţi medicale, şcoli
operează în moduri discriminatorii şi nu respectă drepturile copilului.
Neglijarea, forma pasivă a maltratării, este definită ca reprezentând „condiţiile
în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenţionat, fie din neatenţie,
permite copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi / sau nu reuşeşte să
asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor
fizice, intelectuale şi emoţionale ale unei persoane” (Gaudin, 1993, p.4).
Relaţia dintre abuz şi neglijare este una de intercondiţionare, una sau mai multe
forme ale neglijării se pot transforma în prezenta anumitor factori cauzali în una sau mai
multe forme de abuz în fapt, abuzul şi neglijarea îmbrăcând rând pe rând feţele
maltratării. Abuzul şi neglijarea asupra copilului pot fi mai mult sau mai puţin grave,
pot fi de scurtă sau de lungă durată, asociate cu situaţii particulare sau pot fi cronice. De
asemenea, pot avea o singură dimensiune, sau mai multe, existând însă şi elemente
comune, în principal, cele legate de lipsa de cunoaştere şi respectare a nevoilor şi
drepturilor copilului.

Temă nr. 1 – Concepte

(prezentată la primul tutorial)
Realizaţi un mini-glosar cu termenii: abuz, neglijare, exploatare,
maltratare, trafic folosind pentru fiecare termen cel puţin trei surse bibliografice
(dicţionare, legislaţie, tratate de specialitate).

10