Secolul al XIX-lea este caracterizat de istorici și economiști drept una

dintre cele mai agitate perioade istorice ale Europei.

Revoluțiile de la 1848 o afectează aproape în întregime, cu excepția
Rusiei, Marii Britanii, Spaniei și țărilor scandinave.
S-au produs niște dezechilibre și tensiuni între generații, între păturile
sociale, prevesteau aceste mari mișcări cu caracter revoluționar:
mutațiile populațiilor, care deveneau din ce în ce mai urbane,
conservatorismul majiorității guvernelor, nerecunoașterea aspirațiilor
naționale ale popoarelor, duritatea condițiilor sociale, subestimarea
gravității crizei economice care se manifesta încă din anul 1845.
Europa de vest se găsea în plin proces de industrializare și căuta noi căi
de descătușare a barierelor vechi, pentru extinderea piețelor de desfacere
și găsirea de noi resurse pentru dezvoltare. Economia medievală dădea
semne de slăbiciune, curentul liberalismului se manifesta cu putere în
unele țări din vestul Europei, astfel încât apar primele tentative de
reorganizare a autorității statale pe principii democratice și naționale. Se
înființează partide politice, liberale și conservatoare care, prin alternanța
la putere, vor încerca să mențină pacea socială în statele respective.
Rolul conducător în cadrul Revoluţiei de la 1848 a fost atribuit
burgheziei care a ridicat popoarele la luptă. Statele care au acceptat
reformarea pe principiile liberale constituiau un nucleu de mică
întindere în vestul Europei, având în frunte Franța. Regimurile Europei
Centrale și de est erau mai dispersate.
Confederația Germanică avea un simulacru de organizare politică. Italia
părea și mai puțin avansată decât Germania, pe calea unității și
liberalismului. În Austria exista o monarhie după modelul unui stat
multinațional, intersecție a raselor germanice, latine, slave și maghiare,
însă primatul germanilor din Austria era cert, supunând după această
caracteristică, cu legile ei, celelalte popoare pe care le stăpânea. Austria
încerca să păstreze Ungaria ca pe o provincie cu caracteristica
dominantă agrară, cu un regim conservatorist, de tip medieval. Puterea
autorității feudale se întindea și asupra țăranilor din Slovacia și din
Transilvania. Țara Românească și Moldova erau țări autonome și se
aflau sub protecția Rusiei, având regimuri autoritare, cu caracteristici
preponderent feudale, conservatoriste.
Ideile revoluționare pătrund tot mai adânc în Franța, determinând
intensificarea miscărilor revoluționare pentru înfăptuirea unor reforme
de reorganizare politică cu caracteristici liberale. Parisul a devenit
capitala liberalismului european, refugiul persecutaților politici polonezi,
germani, italieni, români, școala unde se formează o trupă de profesori și
studenți străini; franceza, încă limba lumii bune, vehiculează până în
Țările Române ideile liberale.
În Europa Centrală mișcarea revoluționară tinde către o revoluție
națională și liberală.
Sub integritatea ei aparentă, Europa veche era condamnată în instituțiile
ei politice și în ierarhia ei socială, ca și în structura ei economică: la cel
mai mic șoc ea se va prăbuși.

Italia este țara în care debutează mișcarea revoluționară, dar se amplifică

foarte mult la Paris. Aceste mișcări au la bază idei liberale, naționaliste
și socialiste, însă cu ideologii diferite.
Franța a refuzat să joase rolul de organizatoare a unei cruciade în Europa
contra guvernelor conservatoriste. Începând din 14 februarie 1848,
Parisul intră în efervescența revoluționară, antrenând atât masele
populare cât și instituțiile statului. Masele s-au organizat împotriva
regelui Ludovic Filip şi a ministrului său, Guizot. Opoziţia cerea
reforme economice, votul universal şi înlocuirea monarhiei cu republica.
Situația se radicalizează după 22 februarie, datorită exceselor exercitate
de regimul monarhic, când se înregistrează și primele victime, în urma
mișcărilor de stradă.
În Țările Germane curentul revoluționar avea la bază cerințe progresiste:
libertăţi economice, sociale, politice, dar şi din dorinţa de a participa la
conducerea ţării şi unificarea Germaniei. Faţa de Franţa, apare pentru
prima dată scopul naţional.
Revoluţia a pornit din statele din sud şi a ajuns în 15 martie la Berlin,
capitala Prusiei. Pe fondul demonstraţiilor populare regele Frederic
Wilhelm al IV-lea aduce armata, dar masele se apără pe baricade. După
3 zile de lupte grele, regele cedează. Se formează o Adunare Naţională
Constituantă.
Muncitorii din Berlin nemulţumiţi la aflarea veștii că burghezia începuse
să se înţeleagă cu monarhia şi aristocraţia, încep din nou lupta în iunie
1848. Guvernul burghez, împreună cu regele aduc trupe care înăbuşesc
sângeros insurecţia. Este dizolvată Adunarea Naţională Constituantă.
Regele Frederic Wilhelm al IV-lea trimite trupe şi spre alte zone din
Prusia cu populaţie răsculată. Polonezii sunt înfrânţi de trupele prusace
cu ajutorul trupelor ţariste.
În primăvara lui 1849 Marx, Engels şi alţi revoluţionari comunişti sau
democraţi au încercat să reaprindă scânteia revoluţiei. După lupte
anevoioase pe baricade, în mai multe oraşe, şi acestă încercare este
înfrântă. Parlamentarii de la Frankfurt sunt împrăştiaţi cu forţa şi
burghezia se mulţumeşte cu dreptul de a participa la formarea
guvernului şi cu unele avantaje economice.
În Imperiul Habsburgic mișcarea revoluționară a avut un caracter mult
mai complicat. Revoluţia izbucneşte pentru prima dată la Viena în 13
martie 1848, când populațiile cereau cu prioritate înlăturarea dominaţiei
absolutiste. Cancelarul Metternich este nevoit să fugă din faţa
revoluţionarilor. În alte părţi din imperiu se înregistrează răzvrătiri şi
împăratul este nevoit să promită libertăţi şi o Constituţie. Se retrage la
Innsbruck, unde pregăteşte cu pricepere o contrarevoluţie. Ca un prim
pas aţâtă naţiunile, una împotriva alteia, pentru a le slăbi forţa
revoluţionară, apoi trimite trupe împotriva lor. În iunie 1848 armata
imperială a bombardat Praga şi a înfrânt revoluţia cehilor.
În Ungaria, mişcarea revoluţionară cuprindea în rândurile sale nobilimea
mijlocie şi intelectualii patrioţi, iar printre conducători se număra și
Ludovic Kossuth. Revoluţionarii desfiinţează iobăgia atrăgând astfel de
partea lor și pătura ţărănimii. Cu ajutorul acesteia crează o armată
revoluţionară care va îndepărta stăpânirea habsburgică. Se formează un
stat independent maghiar, Republica liberală. Însă conducătorii maghiari
ai revoluției au acționat unilateral, fără a ține seama și de revendicările
celorlalte popoare: români, sârbi și slovaci.