ATLETISM

Categorie Tip Capacităţi

• Capacitatea de a găsi şi analiza informaţii din diferite surse;
G • Capacitatea de a transmite şi de a recepţiona informaţii teoretice şi practice;
E • Capacitatea de adaptare rapidă la noi situaţii;
N • Capacitatea de a genera idei noi (creativitate);
Capacitatea de a concepe şi a asigura managementul unui proiect;
E •
Capacitatea de a lua decizii şi de a conduce;
R
•
• Capacitatea de a relaţiona şi a lucra în echipă multidisciplinară;
A • Capacitatea de a observa şi înţelege diferenţele de structură;
L • Capacitatea de a analiza şi evalua comportamentul uman;
E • Capacitatea de a cerceta;
cerceta;
Capacitatea de a asimila şi folosi cunoştinţele teoretice în practică.
practică.
C
•

Capacitatea de înţelegere, explicare şi aplicare a conceptelor fundamentale specifice disciplinelor

O
•
sportive;;
sportive
Con-
Con-
M Cep-
Cep-
• Capacitatea de înţelegere şi explicare a relaţiei dintre teorie şi practică;
practică;
Capacitatea motrică de execuţie/demonstraţie
execuţie/demonstraţie;;
P tuale
•
• Capacitatea de integrare şi aplicare a informaţiilor relevante, în domeniul educaţiei fizice şi sportului;
sportului;
E • Capacitatea de sintetizare a cunoştinţelor complexe din cadrul ştiinţelor fundamentale şi de
relaţionare cu cele ale disciplinelor de specializare şi opţionale.
opţionale.
T S
P Capacitatea de execuţie practică a deprinderilor motrice
motrice;;
E
•

E • Capacitatea de observare şi analiză a procesului instructiv

instructiv--educativ;
educativ;
N C • Capacitatea de conducere şi direcţionare a procesului instructiv-
instructiv-educativ;
educativ;
Capacitatea de selectare a metodelor, mijloacelor, a sistemelor de acţionare pentru însuşirea
I
•
Ţ deprinderilor şi formarea priceperilor motrice
motrice;;
F Praxio-
Praxio-
E logice
• Capacitatea de proiectare şi programare a activităţii de instruire;
instruire;
I • Capacitatea de evaluare analitică şi globală a capacităţii psihice şi motrice a individului;
individului;
C • Capacitatea de identificare a caracteristicilor psihice şi a aptitudinilor psihomotrice;
psihomotrice;
E • Capacitatea de a stabili obiectivele reale ale procesului instructiv-
instructiv-educativ şi etapele de realizare ale
acestora;;
acestora
• Capacitatea de a se adapta la particularităţile de dezvoltare ale subiecţilor.
subiecţilor.
• Capacitatea de conlucrare, colaborare şi întrajutorare
întrajutorare;;
• Capacitatea de acomodare cu particularităţile de diferitelor grupuri;
grupuri;
Socio-
Socio- • Capacitatea de comunicare şi interrelaţionare
interrelaţionare;;
logice • Capacitatea de a respecta opiniile celorlalţi
celorlalţi..
 Obiectivele educaţiei fizice
Obiective cu funcţii sanotrofice, care vizează dezvoltarea corectă şi armonioasă a
corpului:
- recreerea şi fortificarea organismului;
- sporirea capacităţii de efort.
Obiective cu funcţii formative, din punct de vedere motric:
- dezvoltarea capacităţilor motrice: forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare, supleţe;
- dezvoltarea deprinderilor motrice de bază: mers, alergare, săritură, aruncare,
căţărare, târâre, împingere, tracţiune, transport de greutăţi;
- formarea cunoştinţelor şi priceperilor necesare însuşirii unor acte motrice complexe
(prin discipline sportive: gimnastică, atletism, jocuri sportive etc.).
Obiective cu funcţii formative în plan intelectual şi moral – volitiv:
- dezvoltarea spiritului de observaţie, a imaginaţiei, a creativităţii, a gândirii tactice
(specifice jocurilor sportive, dar şi unor sporturi individuale);
- dezvoltarea spiritului de solidaritate şi cooperare, a respectului faţă de partener,
adversar sau public (spiritul de fair-
fair-play), a atitudinii pozitive de conduită în colectiv;
- dezvoltarea perseverenţei, dârzeniei, curajului, stăpânirii de sine etc.
Obiective cu funcţii sociale:
- formarea obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiilor fizice în timpul liber (loisir)
şi însuşirea unor cunoştinţe şi priceperi metodologice care să permită practicarea
independentă a acestora;
- dezvoltarea unei motivaţii intrinseci pentru activitatea de educaţie fizică, interesul
pentru practicarea exerciţiilor fizice sub diferite forme trebuind să fie dobândit pe viaţă;
- selecţionarea şi pregătirea indivizilor supradotaţi, în scopul implicării acestora în
sportul de înaltă performanţă;
- recuperarea sau reabilitarea indivizilor cu handicap motric sau organic, temporar sau
definitiv.
 Cerinţe

• evitarea activităţilor periculoase;

• măsuri de protecţie;
• înţelegerea de către factorii de decizie şi de către elevi a importanţei practicării
educaţiei fizice şi sportului;
• asigurarea condiţiilor materiale, didactice şi de timp;
• angrenarea elevilor la un număr raţional de activităţi (conţinut adecvat);
• îmbinarea raţională a educaţiei fizice şi sportului cu învăţătura , respectiv cu
munca;
• luarea în considerare a posibilităţilor (tratarea diferenţiată) şi preferinţelor reale
(caracterul opţional) ale tinerilor şi îmbinarea raţională a efortului cu odihna.
 Învăţarea – concept, caracteristici
Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române (2007) dă
verbului „a învăţa” mai multe sensuri:
• A dobândi prin studiu; a însuşi prin eforturi susţinute; a studia, a
asimila.
• A face să capete cunoştinţe sau deprinderi într-un domeniu oarecare;
a instrui în mod sistematic în ştiinţe, artă etc.; a iniţia, a pregăti.
• A căpăta, a trage sau a face să capete sau să tragă învăţăminte sau
experienţă; a pedepsi pe cineva.
• A îndruma cu sfaturi, cu recomandări, arătându-i cum trebuie
procedat într-o situaţie sau alta; a sfătui, a povăţui.
• A reţine în memorie pentru a putea reproduce; a memora.
• A căpăta sau a face să capete anumite deprinderi, a (se) obişnui cu
ceva; a-i veni sau a face să-i vină gustul de a face ceva; a (se)
deprinde.
Se poate spune că toate structurile de care dispune un sistem viu
la un moment dat (cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice,
instrumente de operare, algoritmi etc.) şi care nu sunt înnăscute
reprezintă rezultatul învăţării. Încă de la naştere, fiinţa umană este
capabilă să înveţe şi în condiţii de normalitate o şi face.
 Tipuri de învăţare
Cea mai frecvent utilizată este clasificarea lui Montpellier, care distinge:
• a) procesul condiţionării - ilustrat prin schema clasică a reflexelor condiţionate, de
formare a unor reacţii prin asocierea cu diferiţi stimuli, reacţii dobândite în cursul
vieţii, între care o însemnătate deosebită o au reacţiile de preparaţie anticipativă;
• b) învăţarea perceptivă - se exprimă în modificările sistematice ale reacţiilor
perceptive, constând din modificări structurale, cum ar fi reducerea pragului
sensibilităţii, perceperea detaliilor, recunoaşterea sau identificarea structurilor în
condiţii de percepere dificile, reducerea iluziilor perceptive;
• c) învăţarea senzori - motrică (perceptiv-motrică) constă din modificare
comportamentului ca adaptare a unei forme de răspuns performant la condiţii
perceptive noi, implicând fie formarea de noi coordonări senzori-motrice, fie
creşterea preciziei sau fineţei coordonării răspunsului preexistent;
• d) învăţarea motrică - se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt
legate de componentele senzoriale de origine chinestezică sau proprioceptivă.
Montpellier arată că învăţarea motrică nu este radical deosebită de cea senzori-
motrică. Această observaţie, cât şi faptul că în sport acţiunile sunt conduse nu numai
pe baza informaţiei senzorial-perceptive, de natură extero sau proprioceptivă, ci mai
ales pe baza prelucrării inteligente a informaţiei, l-au determinat pe Cratty să
denumească acest tip de învăţare, învăţare cognitiv-motrică.
• e) învăţarea verbală - constă în principal în învăţarea limbajului, a semnificaţiei
cuvintelor şi a utilizării acestora în cadrul comunicării cu semenii.
• f) învăţarea inteligentă constă în descoperirea unui concept sau principiu, a unei
forme sau structuri mai mult sau mai puţin abstracte, în condiţii de prezentare variată
şi deosebită. Această învăţare a primit denumirea de învăţare prin descoperire, la
baza ei stând calităţile gândirii creatoare: originalitatea, flexibilitatea, independenţa
 Învăţarea motrică
Între tipurile de învăţare, atât învăţarea perceptiv-motrică, cât şi cea
cognitiv-motrică, din perspectiva lor de aspecte calitative ale învăţării
motrice, ocupă un loc însemnat, datorită faptului că stau la baza unui şir
întreg de acte de comportament întâlnite în viaţa cotidiană (profesională
ori nu). În învăţarea motrică, elementele exteroceptive, proprioceptive
sau raţionale sunt implicate cu ponderi diferite după natura activităţii şi
acţiunilor care la compun.
Învăţarea motrică începe încă din stadiul iniţial al dezvoltării copilului,
fiind ancorată în reacţiile motrice naturale, înnăscute, care se asociază
cu stimulii externi ai alimentaţiei şi îngrijirii materne.
Învăţarea mişcărilor este necesară, atât în actele utilitare, adaptative,
specifice dialogului cu natura şi cu semenii, cât şi în actele gratuite, de
joc. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de dezvoltare şi de
integrare socială, învăţarea diferitelor structuri de mişcări fiind legic
determinată de cerinţele vieţii.
 Învăţarea motrică se diferenţiază de celelate tipuri de învăţare,
fiecare gest motric, (voluntar) ce compune bagajul nostru motric (mers, scris
etc.) a făcut obiectul unei învăţări rezultată din exersare. Motric învăţăm
numai ceea ce experimentăm noi înşine, ceea ce rezultă dintr-dintr-o experienţă
motrică activă, care conduce la formare unor abilităţi motrice personale.
 Motricitatea
Mişcarea omului sau motricitatea este o însuşire a fiinţei umane
(înnăscută, dar perfecţionată pe parcursul vieţii), de a efectua prin
intermediul muşchilor scheletici, deplasări ale segmentelor
corpului sau ale acestuia în ansamblul său, ca răspuns la o serie
de stimuli externi sau interni, în scopul armonizării relaţiilor sale cu
mediul natural sau social în care există.
La baza motricitatii stau o serie de factori neuro-endocrino-
musculari şi metabolici care condiţionează deplasarea în spaţiu a
corpului uman sau a segmentelor acestuia.
Elementele care definesc motricitatea fiinţei umane sunt:
Actul motric;
Acţiunea motrică;
Activitatea motrică.
 Actul motric
• Reprezintă un fapt simplu de comportare, realizat prin intermediul
muşchilor scheletici, în vederea obţinerii unui efect elementar de
adaptare la mediu sau de construire a unei acţiuni de mişcare. Deşi
include şi actele reflexe, instinctuale sau automatizate, actul motric este
de regulă, efectuat în mod voluntar, sub controlul scoarţei cerebrale.
Actul motric specific educaţiei fizice şi sportului este exerciţiul fizic,
datorită intenţionalităţii şi finalităţii sale. Exemple de acte motrice:
extensia gambei pe coapsă, flexia antebraţului pe braţ, strângerea
degetelor în pumn, aplecarea capului etc.
 Acţiunea motrică

• Reprezintă un ansamblu de acte motrice, astfel structurate încât

realizează un tot unitar, în scopul rezolvării unor sarcini motrice
imediate, care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi
motrice. Ele sunt, prin urmare, deprinderi de mişcare cu un mecanism
bine pus la punct: alergarea, căţărarea, aruncarea la poartă, scrisul,
cusutul etc.
 Activitatea motrică

• Ansamblul de acte motrice încadrate într-un sistem de reguli şi forme

de organizare în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a
organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Exemple: educaţia
fizică, antrenamentul sportiv, activitatea competiţională etc.
 Capacitatea motrică
• Reprezintă "ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite
prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare". Cu alte
cuvinte, capacitatea motrică a omului este aptitudinea sa de a efectua
mişcări dintre cele mai diverse, reclamate de activităţile cotidiene
(inclusiv practicarea exerciţiilor fizice) cu anumiţi indici de rapiditate, de
amplitudine, de forţă, de coordonare sau de rezistenţă. Deci,
capacitatea motrică este formată din deprinderi motrice şi din calităţi
motrice.
 În educaţia fizică şi sport, capacitatea motrică este de două feluri:
generală,, cuprinzând:
generală
- deprinderi motrice de bază (mers, alergare, săritură, prindere
prindere--
aruncare) şi utilitar-
utilitar-aplicative (căţărare, escaladare, târâre, împingere-
împingere-
tracţiune, ridicare şi transport de greutăţi);
- calităţi motrice condiţionale (viteză, forţă, rezistenţă) şi coordinative
(îndemânare, mobilitate, supleţe);
specifică practicării diverselor ramuri de sport:
- procedee tehnice (deprinderi motrice specifice fiecărei ramuri sau
probe sportive);
- calităţi motrice specifice: viteză în regim de..., forţă în regim de...,
rezistenţă în regim de... etc.
În mod natural, dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică se află
într--o relaţie de influenţare reciprocă, un nivel superior al indicilor
într
somatici şi funcţionali constituind premisa unei însuşiri rapide şi corecte
a deprinderilor de mişcare şi o bună dezvoltare a calităţilor motrice, iar
în sens invers, efectuarea exerciţiilor de dezvoltare a calităţilor motrice
şi de însuşire a diverselor deprinderi motrice are ca efect influenţarea
pozitivă a nivelului indicilor somatici şi funcţionali ai organismului.
 Deprinderi motrice
Una dintre cele mai importante caracteristici ale motricităţii umane
este aceea că la naştere, schemele motoare sunt inexistente. Cu alte
cuvinte, conduita motrică (bagajul de deprinderi şi priceperi motrice) nu
este determinată genetic, ea trebuind să fie “inventată” pe parcursul
evoluţiei ontogenetice a omului, fiind supusă astfel condiţiilor mediului
înconjurător fizic, social sau cultural. Principalele deprinderi motrice, se
formează prin activitatea spontană a copiilor (mersul, alergarea,
săritura, aruncarea etc.), puţine dintre ele fiind supuse unui proces
educaţional adecvat (scrisul, desenatul etc.). În acest proces organizat,
de înarmare a subiecţilor cu deprinderi de mişcare, un rol deosebit de
important îl joacă educaţia fizică.
Deprinderile motrice sunt considerate, în general, ca fiind mijloace
automatizate de îndeplinire a unor acte motrice conştiente. La baza
formării lor stă posibilitatea sistemului nervos central de a stabili legături
temporare multiple între diverşi centri senzitivi şi motori din scoarţa
cerebrală, lanţuri de reflexe condiţionate sau stereotipuri dinamice.
 Priceperi motrice
Priceperea motrică reprezintă un nivel nou, superior perfecţionării
deprinderilor motrice, concretizat în capacitatea de alegere şi aplicare în
condiţii deosebite a celor mai potrivite procedee tehnice specifice
ramurilor sportive. Ele constituie unul din scopurile procesului instructiv-
educativ de educaţie fizică, formarea capacităţii de aplicare eficientă şi
raţională a sistemului de deprinderi motrice în condiţii reale de viaţă, în
competiţii sportive.
• Priceperea motrică elementară este considerată a fi prima fază a
învăţării motrice, capacitatea unui individ de a emite un răspuns
motric pe baza cunoştinţelor şi a capacităţilor motrice dobândite
anterior.
• Priceperea motrică complexă reprezintă, însă, faza superioară de
valorificare în condiţii variabile, neprevăzute a sistemului de
deprinderi motrice stăpânite de un subiect.
Spre deosebire de deprinderile motrice, a căror consolidare se face
prin repetări standard pentru formarea stereotipului dinamic, deci prin
procedee metodice de tip algoritmic, priceperile motrice se consolidează
prin "problematizare", prin crearea unor situaţii noi şi dificile ce trebuie
rezolvate motric.
 PRINCIPIILE EDUCAŢIEI ŞI INSTRUIRII

PRINCIPIILE DIRIJĂRII EFORTULUI:

EFORTULUI:
Principiul adaptării progresive a organismuli şi sistemelor funcţionale;
Principiul creşterii solicitărilor intensive şi maxime;
Principiul individualizării;
Principiul propagării ondulatorii a efortului (alternarea efortului cu odihna).
PRINCIPIILE ÎNVĂŢĂRII:
ÎNVĂŢĂRII:
Principiul învăţării sistematice şi consecvente;
Principiul conştientizării şi activizării;
Principiul intuiţiei;
Principiul accesibilităţii;
Principiul consolidării şi progresului continuu;
Principiul concordanţei dintre conţinutul instruirii şi sarcinile didactice;
Principiul individualizării;
Principiul proiectării didactice;
Principiul sistematizării.
PRINCIPII EDUCAŢIONALE:
EDUCAŢIONALE:
Principiile educaţiei intelectuale, morale, estetice, patriotice etc.;
Principiu
Principi ul educaţiei în şi prin colectiv;
Principiul educaţiei prin şi pentru muncă;
Principiul autodezvoltării şi dezvoltării armonioase a personalităţii;
Principiul educaţiei responsabilităţii;
Principiul educaţiei în, prin şi pentru activitatea sportivă de performanţă;
Principiul educaţiei comportamentului în activităţile extrasportive.
 ETAPELE ÎNVĂŢĂRII
Activitatea de predare şi de învăţare a tehnicii exerciţiilor/probelor de
atletism se desfăşoară într-o formă unitară, după un plan care în mod
convenţional a fost structurat în trei etape, considerate necesare şi
suficiente pentru a determina formarea şi perfecţionarea
deprinderilor motrice.

1. ETAPA PREGĂTITOARE, care vizează introducerea în tehnica

probei care urmează a fi învăţată; se urmăreşte formarea
reprezentării – imaginii motrice a tehnicii probei;

2. ETAPA FUNDAMENTALĂ, care vizează învăţarea propriuzisă; în

această etapă se realizează stereotipul dinamic motric (al deprinderii
motrice);

3. ETAPA FINALĂ, care vizează consolidarea şi perfecţionarea

deprinderii motrice însuşite în etapa anterioară (este specifică
specializării pe probe – în atletismul de performanţă);
> În toate cele trei etape, profesorul are un rol determinant, rol ce se
manifestă prin:
- demonstraţie (globală şi specială; iniţială şi pe parcurs);
- descriere, explicaţie, ilustrare;
- îndrumare;
- corectare;

> Învăţarea tehnicii exerciţiilor/

exerciţiilor/probelor de atletism se face prin
exersare, de un număr suficient de ori care să asigure
învăţarea//perfecţionarea;
învăţarea

> Respectarea principiilor pedagogice, dar mai ales a principiului

accesibilităţii este esenţială (trecerea de la cunoscut la necunoscut, de
la uşor la greu, de la simplu la complex); învăţarea tehnicii presupune
abordarea iniţială a exerciţiilor cunoscute ori a celor necunoscute dar
care se însuşesc cu uşurinţă.
 ETAPA PREGĂTITOARE

OBIECTIVE:
Crearea unei reprezentări (imagini motrice) pe scoarţa cerebrală, cât mai
fidele şi durabile despre tehnica exerciţiului / probei care urmează a fi
învăţat(ă);
CONŢINUT:
Enunţarea (denumirea) exerciţiului / probei;
Demonstrarea tehnicii exerciţiului / probei;
Descrierea, explicarea, ilustrarea tehnicii exerciţiului / probei;
Încercări de reproducere a tehnicii exerciţiului / probei;
Precizarea etapelor învăţării şi a principalelor exerciţii utilizate;
INDICAŢII METODICE:
Referitor la enunţare:
- denumirea corectă d.p.d.v. terminologic, însoţită de unele
informaţii despre structura tehnică, materiale, teren şi instalaţii, reguli de
concurs;
- situarea exerciţiului / probei în sfera de interes a elevilor, prin
precizarea unor recorduri (mondiale....ale şcolii), nume de sportivi care au
marcat istoria atletismului mondial şi naţional, fapte deosebite etc.;
Referitor la demonstrare:
- prima demonstraţie este globală, aproape identică cu proba de
concurs;
- demonstraţia este importantă pe tot parcursul învăţării şi consolidării;
- pe parcursul învăţării se mai utilizează şi demostraţii speciale – care
au caracter permanent, care pot fi integrale accentuând anumite aspecte
(cu viteză, ritm, amplitudine diminuate), sau parţiale (părţi / faze din
exerciţiu / tehnică);
- colectivul trebuie să urmărească demonstraţia din cel mai potrivit
unghi, în funcţie de ce se doreşte scos în evidenţă (plasamentul faţă de
colectiv);
- pe parcursul demonstraţiei elevii trebuie să fie atenţi pentru ca aceasta
să fie eficientă;
Referitor la descriere, explicare, ilustrare:
- limbajul utilizat trebuie adaptat nivelului de cunoştinţe şi posibilităţilor
de înţelegere ale elevilor;
- se urmăreşte evidenţierea elementelor determinante pentru o execuţie
corectă;
- presupune folosirea materialelor intuitive (schiţe, desene, fotografii,
filme);
Referitor la încercările de reproducere a exerciţiului / probei:
- pot fi abordate în cazul exerciţiilor / probelor cu structură simplă, care
nu prezintă pericol de accidentare;
- sunt utile, deoarece oferă informaţii despre nivelul general de
motricitate, capacitatea de înţelegere a elevilor, nivelul de expresivitate a
demostraţiei, descrierii, explicaţiei şi ilustrării;
- numărul execuţiilor de încercare (2- (2-3) nu trebuie să fie prea mare,
pentru a nu permite consolidarea greşelilor inevitabile;

Referitor la precizarea etapelor învăţării:

- este necesară parcurgerea unor etape, deoarece majoritatea
exerciţiilor / probelor au o structură complexă, ce nu poate fi însuşită prin
exersare globală;
- cunoaşterea activităţii în perspectivă, crează premize favorabile pentru
a realiza activizarea şi conştientizarea elevilor;
 Etapa fundamentală

Este etapa în care se însuşeşte tehnica exerciţiilor/probelor de atletism,

prin intermediul activităţii efectuate de elevi şi conduse de profesor.

Obiective:
- însuşirea mecanismului de bază;
- însuşirea verigii principale a tehnicii probei în condiţii uşurate;
- însuşirea altor verigi în ordinea importanţei (structura motrică se
complică treptat);
- însuşirea tehnicii în ansamblu (profilul brut al tehnicii probei);
- verificarea tehnicii (a gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii);
- verificarea capacităţii de performanţă;
 !!!! TEHNIC
TEHNICĂĂ METODICĂ
FAZĂ - VERIGĂ
Conţinut:
1. Efectuarea repetată a unor părţi din tehnica probei, urmărind însuşirea verigii
principale; aceste părţi pot fi:
- veriga principală simplificată la maximum;
- alte exerciţii cunoscute ori necunoscute dar care se însuşesc cu uşurinţă;
2. Complicarea treptată a execuţiei, prin adăugarea la veriga principală a altor
verigi, fără a neglija veriga principală (execuţie cumulativă);
3. Efectuarea globală a tehnicii probei, cu toate fazele care o compun;
4. Verificarea gradului de însuşire al profilului brut al tehnicii probei:
- alergarea de viteză cu start de jos pe distanţa de 100m;
- alergarea peste obstacole joase cu ritm de 3 paşi: 4 obstacole cu
distanţa minimă între ele de 7,5m – B şi 7m – F;
5. Verificarea capacităţii de performanţă:
- Săritura în lungime ghemuită: B – 4,50m = nota 5, 5m = nota 10
F – 4m = nota 5, 4,50m = nota 10
- Săritura în înălţime cu păşire simplă: B – 1,15m = nota 5, 1,40m = nota 10
F – 0,95m = nota 5, 1,20m = nota 10
Indicaţii:
1. Însuşirea mecanismului de bază este o condiţie fără care învăţarea tehnicii
unor probe (cele cu structură mai complexă) este aproape imposibilă;
majoritatea probelor de atletism se bazează pe mişcări naturale (alergarea pe
plat, săritura în lungime, aruncarea greutăţii fără elan etc.), însuşirea tehnicii
fiind mai uşoară şi pentru că mecanismul de bază (baza generală a mişcării)
este cunoscut;
- definiţie: Mecanismul de bază al tehnicii probelor de atletism reprezintă
succesiunea obligatorie de mişcări întrunite în faze, care dau forma generală a
actului motric;
- exemple: -succesiunea obligatorie a unei mişcări ciclice (a pasului
alergător) pentru alergările pe plat;
-succesiunea obligatorie a unei alergări şi treceri peste o serie
de obstacole pentru alergarea de garduri;
-succesiunea obligatorie a unui elan, bătăi-
bătăi-desprinderi pe un
picior, zbor lung şi aterizare pentru săritura în lungime;
-succesiunea obligatorie a unui elan, bătăi-
bătăi-desprinderi pe un
picior, trecerea în zbor liber a unei ştachete înalte şi aterizare pentru săritura în
îmălţime;
Mecanismul de bază nu se confundă cu tehnica şi nu face parte din aceasta,
fiind doar fondul motric necesar pentru a uşura învăţarea tehnicii; în practică,
au fost identificate structuri motrice similare mecanismului de bază (exemple).
2. Învăţarea tehnicii începe cu însuşirea verigii sale principale (însuşirea
mecanismului de bază este o etapă prealabilă învăţării tehnicii).
Definiţie: Prin veriga principală se înţelege acea secvenţă motrică din
ansamblul mişcărilor care alcătuiesc tehnica probei, care determină modul de
execuţie a celorlalte componente (faze, verigi), eficienţa (randamentul) mişcării.
În unele cazuri, veriga principală este cunoscută din “şcoala atletismului” sau
din mecanismul de bază.
Exemple: - impulsia orientată sub un unghi ascuţit faţă de pistă, în tehnica
probelor de alergări pe plat;
- “pasul peste gard” în tehnica probelor de alergări de garduri;
- impulsia aplicată central C.G.G. al corpului, orientată oblic-
înainte-sus în tehnica săriturii în lungime şi triplusalt (impulsia astfel aplicată
asigură un bun echilibru al corpului în faza de zbor, nu scurtează lungimea
traiectoriei şi asigură o aterizare eficientă);
- impulsia aplicată necentral C.G.G. al corpului, orientată spre
verticală în tehnica săriturii în înălţime (impulsia astfel aplicată determină rotaţii
ale corpului în faza de zbor, rotaţiile fiind atât reale-în jurul axului longitudinal şi
transversal, cât şi compensatorii);
- angrenarea forţei întregului corp în mişcarea de.......
3. După învăţarea verigii principale, se învaţă alte verigi în ordinea importanţei,
complicând traptat execuţia prin execuţii globale, fără a neglija veriga
principală, până la formarea profilului brut al tehnicii probei.

4. Învăţarea tehnicii se realizează prin exersarea globală, cu toate elementele

de structură, pentru a nu deforma ansamblul tehnicii; la început, execuţia
globală este simplificată la maximum, pentru ca treptat, prin complicări
succesive, execuţia să se apropie ca formă şi structură de profilul brut al
tehnicii până la identificare.
Simplificarea se realizează prin:
- reducerea amplitudinii mişcărilor, a cerinţelor de ritm şi viteză (antagonismul
dintre intensitate şi tehnică);
- micşorarea distanţelor, a greutăţii obiectelor, a înălţimilor etc.;
- utilizarea mijloacelor ajutătoare (trambulină, suprafeţe înalte, pantă etc.);
Complicarea execuţiei înseamnă:
- adăugarea de elemente noi şi legarea lor în structuri;
- utilizarea opusului elementelor de simplificare.
5. Învăţarea şi consolidarea tehnicii se realizează prin exersarea globală a
probei de către elev sub îndrumarea profesorului, prin comunicare permanentă.
Indicaţii:
- informaţiile, indicaţiile, corectările, trebuie să fie:
• scurte, precise, specifice nu generale;
• constructive, motivante şi mobilizatoare;
• imediate (cât persistă simţul chinestezic şi senzaţia mişcării), nu tardive;
• puţine, clare, directe, verificate;
- greşelile care apar (inevitabil), trebuie depistate şi corectate, pentru a nu se
consolida ca atare;
• nu se corectează mai multe greşeli concomitent; întâi se corectează
greşeala principală;
• de regulă, greşeala principală se localizează în veriga principală;
• cauza greşelii se înlătură utilizând exerciţii puţine, însoţite de explicaţii şi
doar până la dispariţia greşelii;
6. Evaluarea (tehnica şi capacitatea de performanţă) are funcţie de răspuns
(feed--back) urmărind efecte de ameliorare a procesului didactic, funcţie de
(feed
“oglindă” (evaluare-
(evaluare-autoevaluare) şi funcţie motivaţională.
Clasificarea exerciţiilor de atletism din punct de vedere metodic

Exerciţii introductive;
introductive; sunt utilizate la începutul învăţării,
pentru:
– formarea/
formarea/perfecţionarea mecanismului de bază;
– acomodării cu obiectul de aruncat;
Exerciţii fundamentale;
fundamentale; grupa cea mai importantă de
Exerciţii exerciţii pentru învăţarea/perfecţionarea tehnicii; sunt părţi
din tehnica ce urmează a fi învăţată (tehnica simplificată sau
pretehnice
veriga principală a tehnicii).
Exerciţii suplimentare;
suplimentare; sunt părţi din tehnica probei, cu
structură simplă şi nu au caracter sau succesiune obligatorie
Exerciţii (exemple).
de Sunt identice cu tehnica probei, fiind efectuate cu efort de
atletism Exerciţii tehnice intensitate medie în învăţare şi maxim în etapa de
perfecţionare.
Constituite din tehnica probei,
probei, urmărind dezvoltarea
calităţilor motrice (exemple).
Exerciţii speciale Exerciţii pretehnice sau tehnice efectuate în condiţii
speciale (exemple).
Exemple
Exerciţii suplimentare:
suplimentare: alergare pe linia culoarului; start de jos pe sub o
ştachetă; start de jos cu lansare de la start pe semne; succesiuni de paşi
încrucişaţi cu mingea mică/
mică/suliţa.
probei:
Exerciţii speciale constituite din tehnica probei:
- pentru dezvoltarea vitezei se utilizează alergări pe distanţe de 30-30-40 m,
având la bază tehnica pasului alergător de accelerare, tehnica startului din
picioare şi de jos sau alergări pe distanţe de 60-60-80 m, având la bază tehnica
pasului alergător lansat de viteză;
- pentru devoltarea rezistenţei se utilizează alergarea de durată, care se
bazează pe tehnica pasului lansat în tempo moderat (pasul lansat de semifond-
semifond-
fond);
Exerciţii speciale constituite din exerciţii tehnice şi pretehnice efectuate în
condiţii diferite:
diferite:
alergare la vale (pantă) sau la deal (rampă);
Exerciţii tehnice: alergare
Exerciţii pretehnice: paşi săltaţi sau săriţi efectuaţi cu centuri de îngreuiere, în
nisip, la deal etc. pentru sărituri, săltări alunecate cu haltera pe umeri pentru
aruncarea greutăţii.
INDICAŢII

◙ Însuşirea tehnicii probelor de atletism presupune existenţa unei baze de

pregătire fizică generală (în special a calităţilor/
calităţilor/capacităţilor motrice) realizată în
etapa iniţierii în atletism (ca sport sau ca disciplină şcolară) mai ales prin
intermediul exerciţiilor din “Şcoala atletismului”;

◙ Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii probelor de atletism este condiţionată de

dezvoltarea calităţilor
calităţilor//capacităţilor motrice la un nivel minim necesar, dezvoltare
ce se realizează tot prin intermediul exerciţiilor de atletism (exerciţiile speciale);

◙ În învăţarea/
învăţarea/perfecţionarea tehnicii, un rol hotăr
hotărââtor îl au exerciţiile
pretehnice şi cele tehnice
 METODICA ÎNVĂŢĂRII TEHNICII PROBELOR
ALERGĂRI
I. ÎNVĂŢAREA TEHNICII ALERGĂRII PE PLAT.
1.1. Învăţarea tehnicii pasului alergător lansat în tempo moderat (pasul
alergător de semifond-fond).
1.1.1. mers accelerat cu trecere treptată în alergare;
1.1.2. alternări de mers cu alergare uşoară;
1.1.3. alergare în tempo moderat pentru formarea simţului tempoului:
– pe distanţe ce cresc treptat (100m, 150m, 200m, 300m);
– în coloană câte unul sau câte doi;
– cu distanţă de 1,5 – 2m între alergători;
1.1.4. tactica specifică alergării în pluton:
– alergare în coloană câte unul pe distanţe de 150 – 200m;
– alergare în grup neordonat „pas în pas” pe distanţe de 150 – 200m;
– alergare în grup neordonat cu evadare pe distanţe de 200 – 250m;
– alergare în pluton cu start în linie dreaptă şi în turnantă pe distanţe de
150 - 200m;
– alergare în pluton cu finiş-sosire pe distanţe de 300-400m;
1.2. Învăţ
Învăţarea startului din picioare şi a pasului alergător de accelerare.
1.2.1. Învăţ
Învăţarea startului din picioare.
- luarea poziţiilor
poziţiilor......
......fără
fără lansare În linie dreaptă, apoi în
- luarea poziţiilor
poziţiilor......
......cu
cu lansare, la autocomandă turnantă, individual, apoi în
- luarea poziţiilor......cu lansare, la comandă grup şi sub formă de concurs
1.2.2. Învăţarea pasului alergător de accelerare
accelerare..
- alergare accelerată cu start din picioare pe distanţe şi cu intensitate ce cresc
progresiv, individual apoi în grup
grup..
- alergare accelerată alternată cu alergare liberă pe distanţe şi cu intensitate
variabilă
- alergare accelerată în turnantă
turnantă..
- alergare accelerată alternată cu alergare liberă, în turnantă.
turnantă.
- alergare accelerată cu start din picioare, la comandă, pe distanţa de 20 – 30
m.
1.3. Învăţarea pasului alergător lansat de viteză.
1.3.1. alergare accelerată în linie dreaptă cu atingerea vitezei maxime (25-(25-
30m), urmată de alergare liberă şi reducerea treptată a vitezei;
1.3.2. alergare accelerată în linie dreaptă cu atingerea vitezei maxime (25-(25-
30m) şi menţinere (10-
(10-20m);
1.3.3. alergare în tempo variat (alergare accelerată-
accelerată-pas lansat de viteză-
viteză-
alergare liberă-
liberă-alergare accelerată-
accelerată- pas lansat de viteză
viteză-- alergare liberă);
1.3.4. în linie dreaptă, apoi în turnantă.

1.4. Învăţarea startului de jos şi lansării de la start.

1.4.1. alergare accelerată cu plecări din diferite poziţii (culcat dorsal şi facial,
ghemuit, cu faţa şi cu spatele spre direcţia de alergare);
1.4.2. luarea poziţiei corespunzătoare comenzii „pe locuri”;
1.4.3. trecere în poziţia corespunzătoare comenzii „gata” fără şi cu comandă;
1.4.4. alternarea poziţiei „pe locuri” şi „gata” fără şi cu comandă, fără lansare;
1.4.5. start de jos cu lansare de la start 5 -10m fără şi cu comandă;
1.4.6. start de jos cu lansare de la start 20 -30m fără şi cu comandă, cu
accent pe creşterea treptată a lungimii paşilor şi pe mărirea progresivă a
frecvenţei;
1.4.7. adaptarea startului de jos şi lansării de la start în turnantă.
II. ÎNVĂŢAREA TEHNICII ALERGĂRII PE TEREN VARIAT.

2.1. Alergare repetată în tempo moderat pe teren plat afânat, friabil (arătură,
nisip etc.) pe distanţe de 100 – 200 m.
2.2. Alergare repetată în tempo moderat la deal, pe distanţe de 100 – 200 m.
2.3. Alergare repetată în tempo moderat la vale, pe distanţe de 100 – 200 m.
2.4. Alergare repetată în tempo moderat pe teren plat, cu trecerea unor
obstacole.
2.5. Alergare repetată în tempo moderat pe distanţe de 150 – 400 m, cu teren
plat, deal, vale.
2.6. Alergare repetată în tempo moderat pe distanţe de 150 – 400 m, cu profil
variat al terenului, natură diferită a solului şi obstacole pe traseu.
2.7. Alergare de durată în tempo moderat pe teren variat, pe distanţe ce cresc
progresiv.
2.8. Alergare de durată în grup.
2.9. Alergare de durată în grup, cu start din picioare.
2.10. Alergare pe teren variat sub formă de concurs sau în competiţii.
III. ÎNVĂŢAREA TEHNICII ALERGĂRII DE ŞTAFETĂ.

3.1. Transmiterea băţului de ştafetă.

3.1.1. Transmiterea băţului de ştafetă fără deplasare:
- imitarea predării băţului de ştafetă liber şi la semnal;
- imitarea primirii băţului de ştafetă liber şi la semnal;
- predarea
predarea--primirii băţului de ştafetă la semnal;
3.1.2. Transmiterea băţului de ştafetă din mers;
3.1.3. Transmiterea băţului de ştafetă din alergare:
- cu viteză egală de deplasare;
- cu apropierea aducătorului de primitor;
- în zona de schimb;
3.1.4. Alergare de ştafetă (4x60m, 4x80m, 4x100m).
IV. ÎNVĂŢAREA TEHNICII ALERGĂRII DE GARDURI.
4.1. Etapa învăţării mecanismului de bază.
4.1.1. Alergare peste obstacole joase cu ritm de 3 paşi:
- se începe peste obstacole foarte joase, crescând întâi distanţa dintre ele;
- treptat creşte şi înălţimea obstacolelor;
4.2. Etapa învăţării unor părţi din tehnica pasului peste gard (exerciţii de încălzire
specială).
4.2.1. Luarea poziţiei „pe gard” pe sol;
4.2.2. Atacul gardului la perete de pe loc şi cu 1-
1-3 paşi de mers;
4.2.3. Trecerea piciorului de remorcă peste gard, cu sprijin la perete;
4.3. Etapa învăţării verigii principale – pasul peste gard.
4.3.1. Învăţarea trecerii piciorului de atac:
- trecerea analitică a piciorului de atac din mers pe lângă unul şi mai multe garduri;
- trecerea exclusivă a piciorului de atac din alergare uşoară;
- trecerea exclusivă a piciorului de atac cu ritm de trei paşi între garduri.
4.3.2. Învăţarea trecerii piciorului de remorcă:
- trecerea analitică a piciorului de remorcă din mers pe lângă unul şi mai multe
garduri;
- trecerea exclusivă a piciorului de remorcă din alergare uşoară;
- trecerea exclusivă a piciorului de remorcă cu ritm de trei paşi între garduri.
4.3.3. Învăţarea globală a pasului peste gard:
- trecerea analitică a gardului din mers;
- trecerea peste unul şi mai multe garduri cu lansare liberă;
- trecerea peste mai multe garduri cu ritm de trei paşi, cu lansare liberă;
 4.4. Etapa învăţării lansării până la primul gard cu număr fix de paşi.
4.4.1. Adaptarea startului de jos la cerinţele alergării de garduri;
4.4.2. Lansare cu număr fix de paşi până la primul gard fără trecere;
4.5. Etapa formării profilului brut al tehnicii alergării de garduri.
4.5.1. Alergare cu start din picioare, cu distanţe regulamentare până la
primul
gard şi între ele;
4.5.2. Alergare cu start de jos peste 2-3 garduri;
4.5.3. Alergare cu start de jos la comandă sub formă de întrecere;
4.6. Etapa verificării tehnicii şi capacităţii de performanţă.
4.6.1. Verificarea tehnicii cu toate fazele alergării de concurs;
4.6.2. Verificarea capacităţii de performanţă sub formă de concurs într-o
probă adecvată (Fete – 60 m.g., Băieţi – 90 m.g.).
 SĂRITURI

I. ÎNVĂŢAREA TEHNICII SĂRITURII ÎN LUNGIME CU 1 PAS ŞI ½ ÎN AER.

1.1. Etapa învăţării mecanismului de bază.
1.1.1. Săritura în lungime cu ghemuire.
1.2. Etapa învăţării verigii principale – bătaia
bătaia--desprinderea.
1.2.1. Pas săltat alternativ;
1.2.2. Pas săltat cu elan ritmic intermediar de 2- 2-4 paşi;
1.2.3. Pas săltat cu elan ritmic intermediar de 3- 3-5 paşi şi aterizare pe piciorul de
avântare;
1.2.4. Pas săltat cu elan de 3-
3-5 paşi şi aterizare pe piciorul de bătaie în groapa cu
nisip;
1.2.5. Pas săltat adaptat săriturii în lungime cu elan de 3- 3-5 paşi şi aterizare pe
piciorul de avântare în groapa cu nisip.
1.3. Etapa învăţării zborului şi aterizării.
1.3.1. Pas săltat cu elan de 3-
3-5 paşi cu menţinerea pasului şi aterizare cu
continuarea alergării în nisip;
1.3.2. Desprindere în pas săltat cu elan de 3- 3-5 paşi, trecere în pas sărit cu
menţinerea poziţiei şi aterizare în fandat;
1.3.3. Desprindere în pas săltat cu elan de 3- 3-5-7 paşi, menţinerea poziţiei de pas
sărit şi aducerea întârziată a piciorului de bătaie, cu aterizare pe ambele
picioare;
1.3.4. Exerciţiul anterior, cu aterizare în zone marcate (pentru automatizarea
întinderii gambelor şi efectuarea contactului în nisip pe călcâie).
1.4. Etapa formării profilului brut al tehnicii.
1.4.1. Săritura în lungime cu 1 pas şi ½ în aer:
- cu elan de 77--9-11 paşi;
- cu elan complet;
- sub formă de întrecere.
1.5. Etapa verificării tehnicii şi capacităţii de performanţă.
1.5.1. Verificarea tehnicii, prin sărituri cu elan mediu, cu toate fazele tehnicii;
1.5.2. Verificarea capacităţii de performanţă prin sărituri cu elan complet, sub
formă de concurs.
II. ÎNVĂŢAREA TEHNICII SĂRITURII ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE
VENTRALĂ.
2.1. Etapa învăţării verigii principale – bătaiabătaia--desprinderea şi pendularea
activă a piciorului de atac.
2.1.1. Din poziţia statică de bătaie, pendularea piciorului de atac cu ridicare
pe vârful piciorului de bătaie, cu şi fără sprijin la perete;
2.1.2. Bătaie-
Bătaie-desprindere cu pendularea activă a piciorului de atac şi a
braţelor:
- fără elan;
- cu elan de mers şi alergare;
- spre obiecte suspendate.
2.2. Etapa învăţării rotaţiei de 180º în jurul axului longitudinal al corpului şi
mişcarea de „eschivă” a piciorului de bătaie.
2.2.1. Stând lateral faţă de o linie trasată pe sol, trecerea piciorului de atac
prin „învăluire” (rotaţie internă) apoi a piciorului de bătaie flexat din
toate articulaţiile prin rotaţie externă („eschivă”), fără elan;
2.2.2. Exerciţiul anterior, cu desprindere;
2.2.3. Bătaie-
Bătaie-desprindere şi rotaţie 180º în jurul axului longitudinal al corpului,
cu elan de 1-
1-3 paşi;
2.2.4. Trecere peste o ştachetă joasă cu rotaţie 180º în jurul axului
longitudinal, cu corpul vertical apoi oblic şi aterizare pe semne (piciorul
de atac şi braţul de aceeaşi parte).
2.3. Etapa învăţării trecerii ştachetei cu învăluire paralelă şi aterizării.
2.3.1. Din stând „călare” peste ştachetă cu trunchiul paralel, trecerea
piciorului de bătaie prin mişcarea de „eschivă”;
2.3.2. Trecerea analitică a unei ştachete joase prin rostogolire ventrală din
stând oblic faţă de ştachetă:
- fără elan, fără desprindere;
- fără elan, cu desprindere;
2.3.3. Trecerea ştachetei prin săritură cu rostogolire ventrală cu elan de 1 1--3
paşi:
2.4. Etapa formării profilului brut al tehnicii.
2.4.1. Săritură în înălţime cu rostogolire ventrală:
- cu elan de 3, 5 paşi;
- cu elan complet;
- sub formă de întrecere.
2.5. Etapa verificării tehnicii şi capacităţii de performanţă.
2.5.1. Verificare tehnicii, prin sărituri cu elan mediu, cu toate fazele tehnicii;
2.5.2. Verificare capacităţii de performanţă, prin sărituri cu elan complet, sub
formă de concurs.
 ARUNCĂRI
I. ÎNVĂŢAREA TEHNICII ARUNCĂRII MINGII MICI/DE OINĂ CU ELAN.
1.1. Etapa învăţării aruncărilor fără elan.
1.1.1. Învăţarea prizei;
1.1.2. Învăţarea poziţiei iniţiale;
1.1.3. Exerciţii din sprijinul bilateral al aruncării:
- aruncări fără elan, prin acţiunea braţului pe deasupra umărului şi rotarea
trunchiului cu greutatea corpului repartizată uniform (cu mişcarea de
rotaţie);
- exerciţiul anterior, cu angrenarea rotaţiei trunchiului şi trecerea greutăţii
corpului dinapoi – înainte (rotaţie - translaţie);
- aruncări fără elan, cu angrenarea extensiei piciorului dinapoi
(ridicare/extensie - rotaţie – translaţie
translaţie//flexie);
- aruncări cu trecere din poziţia iniţială în cea fundamentală.
1.2. Etapa învăţării paşilor de aruncare şi a efortului final.
1.2.1. Din poziţia fundamentală (sprijin bilateral), ridicarea piciorului dinainte
şi reaşezarea lui pe sol, cu declanşarea mişcării de aruncare (pasul 4);
1.2.2. Din poziţia fundamentală (sprijin bilateral), ridicarea piciorului dinainte
şi reaşezarea lui pe sol, declanşarea mişcării de aruncare cu trecerea
peste piciorul dinainte şi efectuarea pasului de restabilire (pasul 4 +
pasul 5);
 1.2.3. Din stând lateral, pas încrucişat, pas de blocare cu declanşarea
mişcării de aruncare şi efectuarea pasului de restabilire (pasul 3 +
pasul 4 + pasul 5);
1.2.4. Din poziţia iniţială, efectuarea primilor doi paşi cu retragerea braţului de
aruncare, pasul încrucişat, pasul de blocare cu declanşarea mişcării de
aruncare şi efectuarea pasului de restabilire (5 paşi de aruncare);
1.2.5. Exerciţiul anterior începând cu piciorul opus braţului de aruncare la
semnul de control;
Indicaţii:
- exerciţiile se vor efectua analitic, din mers, din alergare uşoară, din alergare
accelerată, fără şi cu aruncare;
- se va pune accent pe ritmul aruncării, ritm determinat de structura primilor 4
paşi de aruncare şi de aspectul accelerat al aruncării.

1.3. Etapa învăţării elanului şi aruncării cu elan – formarea profilului brut al

tehnicii.
1.3.1. Legarea elanului preliminar cu paşii de aruncare fără aruncare, apoi cu
aruncare:
- din mers;
- din alergare uşoară;
- cu elan complet;
- sub formă de întrecere.
1.4. Etapa verificării tehnicii şi capacităţii de performanţă.
1.5.1. Verificarea tehnicii;
1.5.2. Verificarea capacităţii de performanţă în concurs.