Străinul din Interior (“The stranger within”)

Mă trezesc în fiecare zi realizând că o parte din mine a murit, fiind preluată de o

entitate straină. Ar fi inutil să spun că acest lucru mă îngrijorează şi deranjeaza enorm. Cînd
mă uit în oglindă, văd ochii altcuiva, privind faţa din urma feţei mele. Această schizofrenie
fizică creează o luptă a voinţelor, care mă sfaşie emoţional în bucăţi. Acest străin, dormind în
patul trupului meu, ce-mi răscolește filele sufletului, nu imi dă pace. Îi provoaca dureri
extraordinare.
Acest lucru nu s-a produs peste noapte. Nu, el şi-a început asaltul posesiv asupra
persoanei mele câteva luni în urmă. A venit neanunţat, plin de scenarii şi planuri pentru
destrămarea mea. Începuse să-i facă plăcere luîndu-mi plăcerile şi bucuriile mele. Încet,
începuse să-mi umple picioarele cu plumb. Acum mă simt ca şi cînd aş umbla pe suprafața
oceanului, în unul dintre acele costume pentru scufundare extrem de strînse, cu greutatea
apei lumii presând asupra spatelui meu, cu plămînii inspirând cantități mici de aer,
pătrunzând prin tuburi extrem de lungi. Cel mai mic ghiont imi provoacă dureri, iar rîsul lui
tăcut răsună ca un ecou in urechile pe care le împărțim.
Îmi simt brațele acționând independent de corp, parcă pe altă planetă, unde gravitatea
e dublă, unde chiar obiectele cele mai mici au o pondere prea dificil de suportat. Eu ma ridic
împotriva acestei torturi ucigătoare. Greutatea ei asupra sufletului meu este egală cu
strivirea. Aceste degete, care cândva mângâiau și creau, acum se pitesc și se răsucesc ca într-
o parodie a dibăciei lor trecute.
Din fericire, există părți în mine care ramân imune degetelor lui invadatoare. Acele
singure aspecte ale mele, esența mea elementară - inima si mintea. O, el îsi depune toate
forțele pentru a acapara aceste sanctuare ce-mi aparțin. Atacând și insistând asiduu asupra
inimii mele, el impletește rîsul cu lacrima, forțând ambele săiasă la suprafață în mod
incontrolabil, în cele mai nepotrivite momente. El adaugă insulte la momentele într-adevăr
jenante, dar nu-mi poate lua ceva atât de personal: inteligența mea ramâne intactă.
Acest fapt doar îi inspiră noi nivele de agonie. Daca nu-mi poate controla mintea
conștientă, pătrude atunci in visurile mele, readucându-mi in memorie pagini din viața mea
dinaintea sosirii lui. Acele timpuri, când mergeam cu un scop anume, alergam cu
determinație, săream cu bucurie și iubeam cu o pasiune acrobatică. Timpuri când luam cele
mai simple insărcinări drept privilegii date de Dumnezeu. Privilegiul de a face o munca
cinstită. Privilegiul de a da o mână de ajutor. Privilegiul de a-mi lega șireturile. Privilegii pe
care nu le apreciezi până când nu iți sunt luate. Acei ani în care puteam să mă folosesc pe
deplin de vocabularul fizic; vorbeam cu o elocvență musculară bogată în verbe. Mă trezesc
din aceste vise aproape sigur că strainul însuși a fost un vis, însa știind că aceasta e o
minciună, că el e un coșmar adevărat, pe care îl îndur în realitate. Accept visele acestea ca pe
o binecuvântare mixtă. Urmărit de adevarul unei vieți deja imposibile pentru mine,
binecuvântat de faptul că nu a reușit să-mi fure memoriile, pline de bucuriile și durerile din
care e constituită viața.
În alte nopți el nu mă va deranja cu visele, ci va controla mijlocul de transport al
venirii lor: satisfacția blagoslovită a somnului. Pe parcursul acestor ore obscure, timpul aliat
al străinului devine un pustiu ce se transformă în eternitate, un vid în care îi simt prezența
sarcastică. Degetele lui traseaza căi prin nervii din interiorul pielii, asemenea unei femei
insarcinate, care simte mișcările și răsucirile copilului ei nenăscut. Însă eu nu voi simți
eliberarea dureroasa a nașterii. În timpul acestor perioade de perspicacitate insomniacă, eu
știu că suntem blocați într-un dans simbiotic până la sfârșit.
Nefiind dornic să pașesc încet în acel gol întunecat, eu călătoream departe căutând un
sfat de la întelepți, sfinți și spirituali. Am mers în căutarea luminii ce ar umple umbrele
răspândite de prezența sinistră a străinului. Profeții mi-au spus să urc munții abrupți, și de la
inălțimea lor să văd tot ceea ce era de văzut și știut. Oameni înțelepți aparținând tuturor
religiilor m-au făcut să mă încred in Unicul Adevaratul Spirit Benevolent, pe care, prin post,
rugăciuni și meditație, îi voi proroci Adevăratele Lui Intenții. De cele mai multe ori, am lăsat
aceste lupte simțindu-se mai mult ascunse decât iluminate. Străinul rămînea o enigmă.
În holurile sterile, vopsite in alb ale spitalului, a avut loc o revelație numai după ce am
fost împins, zgîrîiat și scanat, sângerat de paraziți si hrănit în gurile unor magneți imenși.
Când au fost sfredelite găuri în capul meu și fiecare centimentru pătrat al corpului meu a fost
inspectat și analizat, am fost condus la o usă pe care scria în latină: “Abandonați speranța toți
cei care intrați aici”. Descifrând numai “speranța” și “intrați”, am pășit înainte, ca Dante în
gol. Înaintea mea am văzut un bărbat într-un halat alb, pe pereții căruia erau agățate diplome
înrămate atestând la înțelepciunea și importanța sa incontestabilă. Într-o mînă ținea un
clipboard, iar in alta - o clepsidră. “În această clepsidră sunt o mie de apusuri”, mi-a spus el.
Întorcând invers clepsidra, o pulbere fină de nisip colorat începuse să se scurgă. Mi-a
înmânat-o și cu o voce rece mi-a spus: “Aceasta este tot ce a rămas din viața ta”. Fără a se
opri, cu același ton, începuse să-mi citească de pe clipboard. “A fost odată un bărbat pe nume
Lou, care a jucat pentru New York Yankees din 1931 pina in 1939. In această perioadă el nu a
omis nicio joacă, și a căpătat porecla “Calul de Fier”, grație puterii și rezistenței sale. Lou se
simțea cel mai norocos om de pe lume, pînă într-o zi, când a realizat că o fantomă a pătruns
în sufletul său, slăbindu-i vigoarea și abilitatea de a juca. Deși binecuvântat de milioanele de
rugăciuni ale întregii națiuni, după o mie de apusuri, Lou a trecut in neființă. Dupa ce i-a luat
viața, fantoma i-a luat și numele, și de atunci a devenit Lou pentru oricine întîlnea.”
După asta, mi-a dat clipboardul și mi-a cerut să semnez o mulțime de acte ce îl
eliberau de orice răspundere cauzată de această informație, cerând plata integrală. Împovărat
de acest cumplit bagaj, m-am întors din călătoria descoperirii plin de întrebări, spre exemplu
de ce m-a ales Lou pe mine? M-a privit cumva de departe, vazând că pășeam prin viață cu
prea multă mîndrie? Și-a lipit cumva o ureche de fereastra mea și a auzit că rîdeam cu o
încredere în sine exagerată? A simțit el că eu deja am trăit și iubit mai mult decât imi era
permis?
Răspunsul, mai mult ca sigur, este că eu am fost doar o victimă accidentală, un
câștigător al unei loterii macabre și bizare. O aruncare a zarurilor. O carte aleasă la
întîmplare. O pagină deschisa în Marea Carte a Numelor, un deget plasat întîmplător. Un
pieton lovit într-o stradă aglomerată. O atingere pe umar - gata, etichetat! Tu ești acela.
 Eu și familia mea invățăm să trăim cu Lou, deși asemenea unor oaspeți, prezența lui
devine iritantă, iar înfățișarea lui - răutăcioasă. Scopul nostru acum e să transformăm
preferința lui pentru tragedie într-o poveste de triumf. Nu îi vom permite ca înclinațiile lui să
ne impiedice să ne urmăm calea purității. Este capabil să-mi ia timpul, dar nu este destul de
puternic ca să-mi anihileze capacitatea mea de a alitera. Îmi poate fura aptitudinea de a
îndeplini, dar nu și realizările mele. Ca un hoț de buzunare, îmi poate șterpeli viața, dar nu
dragostea ce se conține acolo.
Locuiesc cu speranța că într-o zi Lou să nu mă mai poată deranja nici pe mine, nici pe
cel mai aprig dușman. Că el va fi izgonit în subsolul istoriei, devenind un străin chiar și
pentru el însuși. Că “Lou Calul de Fier” își va avea numele întors intact. Pînă atunci, imi voi
strânge prietenii și pe cei apropiați lângă mine, îmi voi îndrepta fața spre orizont și imi voi
prețui fiecare secundă a fiecărui apus, care se scurge încet în nisipurile ce se cern.

Epilog
Locuiesc in Talent, Oregon. Am scris Străinul din Interior după șase luni după ce am
fost diagnosticat cu scleroza laterală amiotrofică (boala neuronului motor sau boala Lou
Gehrig). Mi s-a spus clar că aveam să traiesc in jur de 30 de luni. Când am scris aceste
rânduri, îmi puteam mișca limitat brațele și mâinele, dar îndeajuns ca să scriu și să mănânc.
Puteam incă să merg cu un cadru pentru mers și îmi puteam folosi vocea la maxim. Dar
acum, 4 ani mai tîrziu, nu-mi pot folosi deloc brațele și mâinile, nu pot vorbi și sunt
condamnat la un scaun cu rotile. Mîncarea mea e trecută prin mixer ca să o pot consuma. Pot
comunica și scrie cu ajutorul unui calculator cu un senzor pe nasul meu și cu o tastatură
ridicată. In ciuda bolii, eu și soția mea Ola am crescut doi copii, eu fiind un artist cunoscut în
arta sticlei, cu lucrări postate în Institutul de Artă din Chicago, Smithsonia și Casa Alba.

Simptomele precoce ale SLA includ:

Dificultate la mers sau împiedicare
Dificultate în desfășurarea activităților zilnice normale
Slăbiciune la nivelul piciorului, labelor picioarelor sau gleznelor
Slăbiciunea mâinilor sau pierderea dexterității
Dificultate la vorbire sau la înghițire
Crampe musculare și spasme în brațe, umeri și limbă
Dificultate în ținerea capului vertical sau menținerea unei poziții bune a corpului

Simptomele bolii încep de obicei la mâini, labele picioarelor sau membre și se

răspândesc treptat la alte părți ale corpului. Pe măsură ce progresează, boala slăbește
mușchii, afectând în cele din urmă mestecarea, înghițirea, vorbirea și respirația.
Pe de altă parte, SLA nu are de obicei un impact asupra controlului intestinului sau
vezicii urinare, asupra simțurilor sau abilităților de gândire.