Istoria antică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecţionat de la Antichitate)
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol trebuie pus în formatul standard
Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. Articolul a fost
etichetat în luna ianuarie 2007.

Antichitatea este cee de-a doua epocă a istoriei. Durata a fost foarte lungă. A durat între anii 3000
î.Hr., când au fost inventate scrierile cuneiforme şi până in anul476 d.Hr.,când a decăzut Imperiul
Roman de Apus. Reprezintă epoca în care s-a dezvoltat cultura, arta, religia şi mariile civilizaţii.
Antichitatea se împarte în trei mari perioade:

 Perioada veche
 Perioada clasică
 Perioada târzie

Cuprins
[ascunde]
 1 Perioada veche
o 1.1 Orientul antic
 2 Perioada clasică
o 2.1 Originile Europei
o 2.2 Grecia antică
o 2.3 Persia
o 2.4 Egiptul ptolemeic
o 2.5 Celţii
o 2.6 Roma antică
 3 Perioada târzie
 4 Cronologie
 5 Civilizaţii
 6 Personalităţi
 7 Alte articole legate de Istoria Antică

 8 Legături externe

[modifică] Perioada veche

Cea mai lungă perioadă a antichităţii.Este perioada în care s-au dezvoltat mari civilizaţii.

[modifică] Orientul antic

Hartă a Mesopotamiei antice
 Mesopotamia

Civilizaţia a luat naştere în inima Irakului.Prima mare civilizaţie a fost cea sumeriană.Acolo,civilizaţia
a avut o mare dezvoltare pe malurile fluviilor :Tigru şi Eufrat.Au fost inventate scrierea cuneiformă şi
roata.O serie de popoare :babilonienii, asirienii, akadienii, chaldeii, perşii, hitiţii, fenicienii şi
palistenienii s-au dezvoltat în Mesopotamia.

 AfricaAu fost mai multe popoare şi triburi ,dar cel mai dezvoltat popor a fost cel egiptean.Arta
Egiptului antic religia şi cultura erau cele mai dezvoltate.Au fost construite mari piramideşi
sfinxul.

Sfinxul
 Orientul îndepărtatAcolo s-au dezvoltat civilizaţia chineză şi indiană.În India,s-au aşezat
hinduşii, iar China a fost stăpânită de dinastiile Shang şi Zhou.

[modifică] Perioada clasică

Una dintre cele mai dezvoltate perioade a dus la dezvoltarea a mariilor civilizaţii.A început odată cu
anul 776 î.Hr. când a avut loc prima Olimpiadă din Grecia antică şi se termină odată cu apariţia
creştinismului.Religia era păgână,cultura era foarte bine dezvoltată şi la fel şi arta.

[modifică] Originile Europei

[modifică] Grecia antică

La sfârşitul epocii bronzului din civilizaţiile precedente se naşte cea greacă. Structura acesteia era de
oraşe-state (dintre care amintim Athena şi Sparta), extrem de diferite în termeni de cultură şi
organizare politico-economică. Expansiunea teritorială prin coloniile greceşti extind cultura elenă în
întreaga Mediterană şi Asia Mică.

Parthenon cca. 480-479 î.Hr.

În secolul IV î.Hr., disputa dintre oraşele state, referitoare la teritoriile lor, facilitează ocuparea
peninsulei elene de către regele macedon Filip al II-lea. Campania fiului său Alexandru cel Mare
răspândeşte cultura elenă în cea mai mare parte a Asiei şi a Africii nordice.

[modifică] Persia

Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate, potrivit tradiţiei, către 700
î.e.n., de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe extinde posesiunile
Persiei spre apus. Cyrus I recunoaşte suzeranitatea AsiriaAsiriei, iar Cambyses I (600-559 î.e.n.) pe al
Mediei.În anul 333 î.Hr.,este cucerit de macedoneni.

Ruinele Persepolisului

[modifică] Egiptul ptolemeic

In anul 332,este cucerit de catre Alexandru cel Mare,iar dupa moartea lui ,este instaurata Dinastia
Ptolemeilor si elenismul in Egipt,fiind condus de regi cu titlul de Ptolemeu.Cultura din vremea aceea
nu era la fel de prospera ca si cel din Regatul Nou.Mumificarea faraonilor nu mai era
desfasurata.Cultura elenismului era amestecata cu cea a orientului si cu cea greaca.După moartea
Cleopatrei,în cele din urmă în anul 30 î.Hr.,este cucerit de romani.

[modifică] Celţii

Celţii erau răspândiţi în cea mai mare parte a Europei.Ei cuprindeau :Franţa,bretonii cuprindeau
Britannia,Celtii-iberi cuprindeau peninsula iberica(Spania),traci şimoesiicuprindeau teritoriul
Bulgariei de astazi,etruscii ,latinii,sabinii cuprindeau pen.italica iar geto-dacii cuprindeau teritoriul
României de azi.Curând,aceste teritorii au fost cucerite de romani,romanizând câteva teritorii.

[modifică] Roma antică

Grecia capitulează în faţă nou-născutei civilizaţii romane, care s-a extins iniţial doar în peninsula
italică, iar mai apoi în toată Europa. În perioada expansiunii sale, Roma a întâlnit cea mai mare
rezistenţă din partea coloniilor feniciene din Cartagina, învinse doar la finalul secolului III î.Hr.
Guvernul de la Roma a fost iniţial condus de o serie de regi, pentru ca apoi să treacă la un guvern
republican, apoi in dictatura lui Sulla şi Iulius Cezar şi să sfârşească printr-un imperiu, condus de
Augustus în secolul I î.Hr. Cel mai mare teritoriu roman s-a înregistrat în secolul II d.Hr., în timpul
împăratului Traian, când imperiul se întindea până la coastele Mediteranei în sud, şi toată Europa până
la Rin şi Dunăre în nord (moment în care conţinea şi provincia Dacia).

Provinciile Imperiului Roman în perioada sa de glorie

[modifică] Perioada târzie

Reprezintă perioada în care a luat naştere creştinismul .Acesta s-a răspândit în tot Imperiul Roman,dar
a dus la decăderea acestuia.Atacat de barbari,perioada de glorie al Romei se sfârşeşte.A fost împărţit în
doua imperii,care în cele din urmă,cel de Apus a decazut.Astfel ,lumea trece la o nouă epocă,cea
medievala si a luat nastere astfel Europa creştină.
Imagine a lui Isus Cristos din Hagia Sophia, Constantinopol (secolul XII)

[modifică] Cronologie
 Mileniul III (3000-2001 i.Hr.)
 4000-3000 i.Hr.-Civilizaţia sumeriană în Mesopotamia;inventarea scrierii
cuneiforme;utilizarea plugului şi a roţii
 3000 i.Hr.-Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus se unesc sub conducerea unui singur faraon
 3000 i.Hr.-Troia înfloreşte ca oraş-stat în Anatolia
 2800 i.Hr.-Construirea monumentului Stonehenge în Anglia
 2600 i.Hr.-Regatul Vechi al Egiptului:Este construită prima piramidă din lume;Piramida în
trepte a regelui Djoser
 2540 i.Hr.-Este construităMarea Piramida de la Gishe
 2500 i.Hr.-Este sculptat Sfinxul
 2500 i.Hr.-Dezvoltarea puterii oraşelor-state dinValeea Indusului
 2600 i.Hr.-mătasea este descoperită în China
 2500 i.Hr.-Prima civilizaţie europeană,ceaminoică se dezvoltă în insula Creta
 2300i.Hr.-primul imperiu din lume,Akkad,se dezvolta in Mesopotamia
 2300 i.Hr.-întemeierea regatuluibabilonianşi asirian
 2200i.Hr.-dinastia Hsai în China
 2050 i.Hr.-regatul Mijlociu în Egipt
 2000i.Hr.-Hitiţii ajung în Anatolia
 2000i.Hr.-micenienii invadează Grecia
 Mileniul II i.Hr.(2000-1001 i.Hr.)
 1925i.Hr.-Hitiţii cuceresc Babilonul
 1830I.Hr.-prima dinastie babiloneană
 1814-1782 i.Hr.-Asiriaîşi măreşte imperiul
 1750i.Hr.-Hammurabi,conducătorul Babilonului publică primul cod de legi;declinul imperiului
babilonean
 1760i.Hr.-dinastia Shang în China
 1550i.Hr.-Regatul Nou în Egipt;faraonii sunt îngropaţi în Valeea Regilor
 1500 i.Hr.-arienii invadează Valeea Indusului
 1450 i.Hr.-civilizaţia minoică se prăbuseşte ,iar cea miceniană îi ia locul
 1350 i.Hr.-Imperiul asirian se extinde
 1304i.Hr.-Ramses cel Mare devine faraon;extizând teriitoriile Regatului egiptean
 1200i.Hr.-Micenienii invadează şi distrug cetatea Troia din Anatolia
 1200i.Hr.-exodul evreilor se sfârşeşte în Palestina
 1200 i.Hr.-imperiul hitiţilor se prăbuseşte sub invazia fenicienilor
 1166i.Hr-moare Ramses III,ultimul mare faraon
 1050i.Hr-inventarea alfabetului fenician
 1100i.Hr-se prăbuşeşte civilizaţia miceniană
 1000i.Hr-Israelul este condus de regele David
 Mileniul I (1000i.Hr.-1)
 Sec:X-V I.Hr.
 900 i.Hr-război întreAsiria şi Babilon
 814i.Hr.-întemeierea Cartaginei
 800i.Hr.-poetul grec Homer scrie despre războaiele Troiei si legendele greceşti
 776i.Hr.-prima Olimpiadă
 753i.Hr.-întemeierea Romei;Roma regală
 750i.Hr-apariţia celţilor în Europacentrală
 729-609i.Hr-extinderea imperiului asirian
 700-500i.Hr-dezvoltarea Atenei şi a altor oraşe-state în Grecia
 605-539i.Hr-babilonienii cucerescAsiria,Fenicia,Iudeea şi Siria
 600i.Hr.-apare zoroastrismul în Persia
 539-404i.Hr.-Perşii stăpânesc Babilonul,Mesopotamia,Egiptul si Palestina
 509i.Hr.-Romadevine republică
 508i.Hr-Atena devine o democraţie
 Sec:V-I i.Hr.
 490-480i.Hr.-războaiele medice între perşi şi greci
 477-405 i.Hr.-Epoca de Aur a Atenei
 431-404i.Hr.-Războiul peloponesiac între spartani şi atenieni
 338i.Hr.-Filip al Macedoniei cucereşte Grecia
 333i.Hr.-Alexandru cel Mare devine rege al Macedoniei în 336 şi cucereşte
Persia,Mesopotamia,Palestina,Fenicia,Egipt şi teritorii din India
 323i.Hr.-Moare Alexandru cel Mare,iar imperiul sau se destramă
 321i.Hr-Imperiul Maurya este întemeiat în India
 250-146i.Hr.-Romanii cuceresc întreaga Italie,N-Africii,Grecia,Macedonia şi teritorii din
Hispania
 264-146i.Hr-Războaiele punice între romani şi cartaginezi
 218 i.Hr-202i.Hr.-Hannibal invadează Roma pe elefanţi,dar în 202 este înfrant şi se sinucide
 214i.Hr.-Construirea Zidului Chinezesc
 206i.Hr.-dinastia Han în China
 146i.Hr-Cartagina este învinsa şi distrusă
 60i.Hr-Primul Triumvirat în Roma,codus de trei generali:Cezar,Cneius Magnus Pompei i
Crassus
 52i.Hr-Cezar cucereşte Gallia
 48i.Hr-Războiul civil între Cezar si Pompei;Pompei este înfrânt
 45 i.Hr-Cezar devine dictatorul Romei
  44i.Hr-Cezar este asasinat
 43i.Hr-Al doilea triumvirat ;Roma fiind condusă de Octavian,Marc Antoniu şi Lepidus
 30 i.Hr-Egiptul este cucerit de către romani;regina Cleopatraşi Antoniu se sinucide
 27i.Hr-Octavian devine primul împărat roman,sub numele de Augustus
 4 i.Hr.-Iisus se naşte în oraşul Betleehm,iniţiatorul religiei creştine
 1d.Hr. -476 d.Hr.
 30-Iisus moare crucificat în Iudeea
 43-romanii cuceresc Britannia,de cătreClaudiu
 64 –Roma este distrusă de un incediu,în timpul lui Nero
 70: -Distrugerea Templului al II-lea din Ierusalim de către romanii conduşi de Vespasian
 79-Muntele Vezuviu erupe,acoperind orasul Pompei de cenusa
 98-Traian devine imparatul imperiului Roman
 106-Dacia este cucerita de catre romani;regele Decebal fiind infrant
 114-117-Roma cunoaste cea mai mare extindere ;Mesopotamia fiind cucerita
 250-triburile barbare europene ataca Imperiul Roman
 313-Imparatul Constantin se converteaza la crestinism
 330-Este intemeiat orasul Constantinopol
 395-Imperiul Roman este impartit in Imperiul Roman de Apus siImperiul Roman de Răsărit
 406-vandalii cuceresc Gallia
 410-Roma este jefuita de vizigoţi
 451-hunii invadeaza Imperiul Roman de Apus
 455-Roma jefuita de vandali
 476-Imparatul Romulus Augustus este detronat de catre Odoacru ,fiind ultimul imparat al
Imperiului Roman de Apus

[modifică] Civilizaţii
 Egiptul Antic
 Mesopotamia
 Imperiul Persan
 China antică
 India antică
 Grecia antică
 Roma antică
 Dacia
 Maya
 Inca
 Imperiul aztec

[modifică] Personalităţi
 Asurbanipal
 Nabucodonosor
 Ramses cel Mare
 Hammurabi
  Aşoka
 Shi Huangdi
 Cleopatra
 Cyrus II cel Mare
 Pericle
 Alexandru cel Mare
 Vercingetorix
 Iulius Cezar
 Cezar August
 Traian
 Attila
 Isus
 Hannibal
 Sargon I
 Gudea
 Decebal
 Burebista

Asurbanipal
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Regele Asurbanipal

Asurbanipal a fost un rege asirian (884-859 i.Hr.). Ridicând cruzimea şi brutalitatea campaniilor
militare la rang de armă politică, Asurbanipal impune dominaţia asiriană în Siria de Nord;
reconstruieşte oraşul Kalakh pe care îl transformă în reşedinţă regală. Acesta a adus plante din orient şi
a făcut celebra bibliotecă cu scrieri şi cronici din Sumer şi Babilon.
Nabucodonosor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Nabucodonosor

Nabucodonosor , de William Blake

A domnit între anii (605-562 î.Hr.) . Fiul al lui Nabopolssar. A învins pe egipteni la Karemish (605 i.
hr.) şi la Hamat, a anexat Siria la regatul Babilonului. A cucerit Iudeea în 587 i.Hr. În 586 i.Hr. a
cucerit capitala evreiască, a distrus Templul, palatul regal şi zidurile de apărare. Mulţi evrei, în special
meseriaşi şi oameni de cultură au fost deportaţi în Babilon. A reconstruit regatul Babilon, devenind un
mare imperiu prin cuceririle teritoriale: Asiria, Siria, Fenicia şi Iudeea . El a distrus Ierusalimul şi i-a
deportat pe evrei.

Ramses al II-lea sau Ramses cel Mare a fost un faraon egiptean din dinastia 19 (1304-1237 î.Hr.)
.Domnia sa de 67 ani reprezintă o epocă de prosperitate şi înflorire culturală. Ramses a urcat pe tron la
o vârstă fragedă, co-regent al tatălui său Seti I. A domnit până când a murit, la vârsta de 96 de ani.
Bătălia de la Kadesh prezintă o mare victorie asupra regatului hitit.

Cuprins
[ascunde]
 1 Primii ani
 2 Moise şi Ramses
 3 Bătălia de la Kadesh
 4 Domnia
 5 Ultimi ani

 6 Vezi şi

[modifică] Primii ani

Ramses a fost fiul faraonului Seti I şi a reginei Tuya. A devenit faraon la vârsta de 16-20 ani, în anul
1314 î.Hr.. Primii 3 ani după preluarea puterii sunt consacraţi reorganizărilor administrative, înlăturării
neglijenţelor de guvernare, manifestate către sfârşitul domniei lui Seti I. Preocuparea majoră a politicii
externe rămâne, în timpul lui Ramses II, consolidarea imperiului asiatic al Egiptului din spaţiul
palestino-sirian, direct ameninţat de expansiunea hitiţilor. El se căsătoreşte cu o frumoasă prinţesă
egipteancă,pe nume Nefertari şi cu fiica regelui hitit,Ueret-ma-a-neferu-Ra (Cea mareaţă care vede
minunăţiile lui Ra). A avut împreună cu Nefertari şi celelalte soţii 100 de copii. Mută capitala de la
Memphis la Delta, unde a fost ridicat oraşul Pi-Ramses.

Nefertari

[modifică] Moise şi Ramses

Se spune că el ar fi fost faraonul din Biblie care a luat pe evrei ca sclavi şi că ar fi fost învins de către
Dumnezeu prin profetul Moise. Cerecetătorii susţin că evreii erau deţinuţi ca sclavi încă din vremea
regelui Seti I. Acesta ar fi poruncit uciderea pruncilor evreilor, iar doar unul a supravieţuit şi acesta era
Moise. Moise ar fi trăit la curte împreună cu Ramses ca fraţi (vitregi). Moise a luptat împotriva
faraonului Ramses câţiva ani, prin cele 10 urgii (natuale şi obişnuite la egipteni)). În final,Moise a
câştigat, faraonul Ramses pierzând o singură bătălie, cea a Domnului (naturii) şi răscoalele evreilor şi
a lui Moise. Ramses şi-ar fi pierdut moştenitorul la tron (cel mai mare fiu al său, mort din cauza unei
epidemii din cea de-a zecea urgie). Deşi teoria pare mult mai corectă, unii susţin că normal, Moise nu
a trăit mai mult de 120 ani (conform Vechiului Testament), exodul evreilor începând mult după
domnia lui Ramses. De aceea, faraonul ar fi fost ori urmaşul la tron a lui Ramses, Merneptah sau
Amhose I. Cât despre Marea Roşie, nu s-a găsit nici un soldat egiptean, nici o bucată din car egiptean
sau osemintele cailor în fundul mării.

[modifică] Bătălia de la Kadesh

Ramses in lpta de la Kadesh

Ramses a fost singurul faraon care a condus cea mai mare armată egipteană, formată din 20.000 de
soldaţi. A luptat contra hitiţilor în primii ani de domnie ai săi. În anul 1299 î.Hr., îi învinge pe hitiţi în
bătălia de la Kadesh. De aici, Ramses şi-a luat numele de Ramses cel neînfricat. Bătălia a avut loc în al
cincelea an de domnie. Potrivit documentelor, când soldaţii lui erau în panică, el şi-a pus tunica şi a
ucis unul după altul, arucându-i în fluviu pe hitiţi. Pe lângă acele scene, Ramses a gravat şi strigătele
duşmanilor din timpul bătăliei: :

I-am măcelărit şi i-am doborât acolo unde ei se aflau în timp ce ei îşi strigau,unul către celălalt :I-
am ucis pe toţi, nu a scăpat niciunul.Potrivit scrierilor,Ramses a poruncit taierea mainilor mortilor ca
sa-i numere pe hititii cazuti in lupta.

[modifică] Domnia
A ridicat construcţii grandioase, inclusiv două temple la Abu Simbel, sala hipostilă de la Karnak,
fabulosul său templu mortuar Ramesseum, un colos, un mormânt şi construcţii adiacente pentru
Templul din Luxor. A avut 200 soţii şi concubine, 96 fii şi 60 fiice. În momentul când a murit, deja
trăise mai mult decât 13 dintre moştenitorii săi.

[modifică] Ultimi ani

Faraonul a divorţat de Nefertari la 42 ani şi a continuat să domnească încă 24 ani singur. A murit la o
vârstă înaintată; 96 ani. A fost îngropat probabil în Vallea Regiilor, probabil cu o bogăţii fabuloase,
dar furate. A fost descoperit în anul 1881, de către o famile egipteană, împreună cu celelalte mumii ale
faraonilor. Mumia sa indică semne de boli, probabil de boli ale bătrâneţii ori din cauza urgilor de pe
vremea lui Moise. Ramses rămâne cel mai mare faraon al Egiptului, împreună cu domnia sa plină de
campanii de cucerire a teritoriilor Palestinei şi cu lupta împotriva evreilor, pierdută, dar fantastică.A
mai comandat construirea unui mormant urias pentru toti fii lui.Acest complex a fost numit de catre
arheologi "Marele complex al fiilor a lui Ramses cel Mare".El a fost descoperit in anul 1976,de catre
Kent Weks.

Hammurabi cel Mare (1792-1750 î.Hr.) a fost un rege babilonian care a inventat primul cod de legi:

 Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.
 Dacă cineva acuză pe altcineva, şi poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.
 Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedeşte că a greşit, va fi pus să
plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, şi nu i se va permite să mai judece.
 Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
 Dacă cineva găseşte un sclav evadat şi îl returnează proprietarului, acesta va trebui să plătească
doi şekeli.
 Dacă un hoţ este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.
 Dacă cineva nu are suficientă grijă de un bara, şi barajul cedează, el va fi vândut, iar banii
obţinuţi vor înlocui recolta pierdută în timpul inundării culturilor.
 Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea.
 Dacă cineva îşi lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta îşi face treaba bine timp de patru
ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la grădinărit.
 Dacă grădinarul nu şi-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcţie de
producţia vecinului.
 Dacă cineva are o datorie, şi nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soţia sa, pe fiul său şi
pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberaţi.
 Dacă un om dator îşi plăteşte datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot exista
obiecţii.
 Dacă cineva se căsătoreşte cu o femeie, dar nu are niciun fel de relaţii cu aceasta, nu se
consideră căsătorie.
 Dacă o soţie are relaţii cu un alt bărăbat, amândoi vor fi legaţi şi aruncaţi în apă, dar soţia poate
fi iertată de soţul ei şi dăruită regelui ca sclavă.
 Dacă un bărbat foloseşte violenţa asupra soţiei altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi
omorât, iar femeia considerată fără vină.
 Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăseşte casa, deşi este mâncare suficientă,
ea va fi aruncată în apă.
 Dacă un bărăbat este capturat în război, şi nu există mâncare, femeia este fără vină dacă
părăseşte casa.
 Dacă un soţ părăseşte casa, soţia pleacă în altă casă, iar soţul se reîntoarce, soţia nu este
obligată să se reîntoarcă.
 Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naştere copiilor săi, o parte din
pământ şi din bani trebuie cedată ei de soţ. Când copiii cresc, ea se poate recăsători.
 Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da înapoi zestrea şi
banii pe care i-a adus din casa tatălui ei.
 Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta creşte în casa părinţilor adoptivi, părinţii naturali nu
pot cere întoarcerea acestuia.
 Dacă cineva loveşte pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de şaizeci de ori.
  Dacă cineva loveşte pe altcineva de acelaşi rang, va plăti o mina de aur.
 Dacă un sclav loveşte un om liber, îi vor fi tăiate urechile.
 Dacă un bărbat loveşte o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece şekeli.
 Dacă un constructor construieşte o casă, şi o construieşte bine, proprietarul va plăti doi şekeli
pentru fiecare suprafaţă a casei.
 Dacă, însă, nu reuşeşte, şi casa se prăbuşeşte, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi
omorât.
 Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.

Aşoka a fost un suveran al Imperiului Maurya (272 - 285 î.Hr.).I n timpul domniei lui ,Imperiul
Maurya atinge apogeul puterii si expasiunii sale teritoriale.Dupa campania de cucerire a statului
Kalinga,impresionat de atrocitatile razboiului.Asoka ridica principiul non-violentei (ahisma) la rang de
institutie imperiala si se converteste la budism.

Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/A%C5%9Foka"

Qin Shi Huangdi (n. 260 î.Hr. - d. 10 septembrie 210 î.Hr. este primul împărat al dinastiei chineze
Qin, care a domnit între anii (221 - 210 î.Hr.).

Cuprins
[ascunde]
 1 Domnia
 2 Marele zid
 3 Mormântul

 4 Legături externe

[modifică] Domnia
Minor fiind, Qin ocupă în anul 246 î.Hr., tronul regatului Qin din N-V Chinei, înfrânge şi anexează
începând din 238 î.Hr., succesiv în următoarele două decenii, cele 6 regate care îşi disputau de peste
trei veacuri hegemonia în China, încheind în 221 î.Hr. unificarea teritoriului chinez sub o singură
autoritate. Proclamat împărat, Qin impune cu o necruţătoare fermitate reforme vizând centralizarea
statului chinez şi unificarea de sistemelor de măsuri şi greutăţi, a monedei, a scrierii, a legislaţiei etc.).
Marele zid Chinezesc, lung de 4000 kilometri, este realizat acum prin unirea complexelor de apărare
de la hotarele nordice, printr-un uriaş efort uman. În 213 î.Hr., sunt arse toate cărţile, pe tot cuprinsul
imperiului. Hotarele sunt extinse prin cuceriri în N-E Coreei, N Vietnamului etc.). La 4 ani de la
moartea subită împăratului Qin, marile răscoale îl înlătură pe fiul şi succesorul lui Qin.

[modifică] Marele zid

Pentru a opri înaintarea nomazilor(barbari)a poruncit să se ridice un zid.10 milioane de muncitori
(formaţi din ţărani săraci) au muncit sub dogoarea soarelui,suferind de foame şi oboseală.Dintre ei,au
murit un milion datorită bolilor sau oboselii. Acest monument magnific se vede de pe Lună,fiind lung
de 5785 km.

Marele zid chinezesc

[modifică] Mormântul
El a ordonat construirea mormântului său.Era păzit de 7000 soldaţi din lut-teracotă.Soldaţii aveau lănci
reale,care şi cai de lut în mărime naturală.Mormântul său s-ar afla în palat subteran.

Cleopatra
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Bustul Cleopatrei

Cleopatra (greacă: Κλεοπάτρα), născută în anul 69 î.Hr. a devenit Cleopatra a VII-a, regina
Egiptului, la moartea tatălui său, Ptolemeu al XII-lea, în anul 51 î.Hr.. Ea intenţionase revigoraea
tradiţiilor Egiptului de odinioară, căutând sprijinul lui Cezar şi Marc Antoniu. Moartea ei legendară şi
felul cum cucerise inimile celor doi generali, ambiţile ei privind gloria Egiptului elenistic şi opoziţia
faţă de Imperiul Roman, o consacrară drept una din cele mai celebre femei din istorie, asemeni
reginelor Angliei Victoria şi Elisabeta I.

Cuprins
[ascunde]
 1 Primii ani de domnie
o 1.1 Descriere
 2 Caesar şi Cleopatra
 3 Antoniu şi Cleopatra
 4 Al doilea război civil
 5 Sinuciderea
o 5.1 Misterioasa moarte a Cleopatrei
 6 Familia Cleopatrei
 7 Cleopatra în istorie
o 7.1 Literatură: Dramă
o 7.2 Filme
 8 Note

 9 Vezi şi

[modifică] Primii ani de domnie

Cleopatra de Michelangelo Buonarroti, 1533-34

Cleopatra s-a născut în ianuarie, anul 69 î.Hr.. Fiică a regelui Ptolemeu al XII-lea, Cleopatra avea mai
mulţi fraţi (printre care sunt urmaşii la tron Ptolemeu al XIII-lea şi Ptolemeu al XIV-lea, precum şi
Arsinoe). După ce Ptolemeu al XII-lea moare ucis (dealtfel toţi cei din neamul Cleopatrei au murit
asasinaţi, adeseori prin otrăvire), Cleopatra urcă pe tron. În acelaşi timp, fratele ei a devenit regele
Ptolemeu al XIII-lea, domnind alături de ea în Egipt sub titlul oficial de soţ al Cleopatrei. Cleopatra şi
Ptolemeu au fost membri ai dinastiei macedoniene care a guvernat Egiptul de la moartea lui Alexandru
cel Mare (în 323 î.Hr.). Deşi Cleopatra nu avea sânge egiptean, ea a fost singura din casa ei care a
învăţat limba egipteană. Pentru a-şi spori influenţa asupra poporului egiptean, a fost proclamată fiica
lui Ra, zeul soarelui la egipteni. La scurt timp, Cleopatra a avut neînţelegeri atât cu fratele cât şi cu
sora sa, Arsinoe, care au dus în anul 48 î.Hr. la un război civil.

[modifică] Descriere

După reprezentările pe monede, regina avea o frunte îngustă, părul cârlionţat, nasul proeminent şi
buzele subţiri[1]. Principalul ei mijloc de seducţie nu consta într-o furmuseţe neobişnuită, aşa cum îi
este ea atribuită mai târziu, de Geoffrey Chaucer şi Shakespeare, ci în inteligenţa şi glasul ei plăcut[2].
Nu purta bijuterii. Cleopatra stăpânea peste şapte limbi, beneficiind corespunzător originii de o
educaţie înaltă. Ca regină a dat dovadă de duritate. Opinia publică romană o stigmatizase pe Cleopatra
drept metresa lui Cezar şi Marc Antoniu, considerând-o drept o duşmană a Romei."Dacă nasul
Cleopatrei ar fi fost mai scurt, faţa lumii ar fi fost alta",spunea Blaise Pascal despre regina Egiptului, al
cărei nas era lung şi coroiat.Pascal credea că femeile cu nasul lung sunt mai atrăgătoare şi că poate
acest amănunt i-ar fi atras pe Cezar şi pe Marcus Antonius[necesită citare]. În culegerea "Samhita", Sushruta
descrie peste 180 de instrumente chirurgicale, folosite în timpul operaţiilor estetice, care erau posibile
la acea vreme. Deşi aceste transformări chirurgicale erau "la modă", Cleopatra nu a apelat la ele. În
limba greacă, "Cleopatra" semnifică "gloria tatălui", însă numele se pare că nu a fost bine ales
deoarece "preferata tatălui" în familia reginei era Arsinoe, sora cea mică.

[modifică] Caesar şi Cleopatra

Cezar şi Cleopatra, pictură de Jean-Leon-Gerome

La vremea aceea, Roma, cea mai mare dintre puterile vestice, era de asemenea zguduită de un război
civil. Chiar în momentul în care Cleopatra se pregătea să-şi atace fratele cu o imensă armată formată
din arabi, războiul civil roman a ajuns şi în Egipt. Pompei cel Mare, înfrânt de Iulius Caesar în Grecia,
a fugit în Egipt căutând adăpost, însă a fost în 47 î.Hr. ucis de agenţii lui Ptolemeu al XIII-lea. Caesar
a ajuns la scurt timp în Alexandria şi, după ce a descoperit moartea duşmanului său, a decis să
restabilească ordinea in Egipt. Începând cu secolul precedent, Roma exercitase un control din ce în ce
mai mare asupra bogatului regat egiptean, astfel încăt Cleopatra a căutat să-şi atingă scopurile politice
intrând în graţiile lui Caesar. Ea s-a dus la palatul regal din Alexandria şi se spune că i-a fost dusă lui
Caesar înfăşurată într-un covor, care i-a fost oferit cadou. Cleopatra, o femeie nu prea frumoasă dar
totuşi seducătoare, a atras atenţia puternicului lider roman, acesta fiind de acord să participe la războiul
civil egiptean de partea ei. Cleopatra ieşi învingătoare din acest conflict şi rămase la domnie alături de
un alt frate de-al sau, Ptolemeu al XIV-lea. Arsinoe, care fusese aliata lui Ptolemeu al XIII-lea în luptă,
a fost luată la Roma de Cezar, apoi dusă într-un templu, unde trăi până în anul 41 î.Hr., cănd avea să
fie executată din ordinul lui Marc Antoniu.

În iunie 47 î.Hr. Cleopatra a avut un fiu, despre care a pretins că este al lui Caesar şi pe care l-a botezat
Caesarion, adică "micul Caesar". La întoarcerea lui triumfală la Roma, Caesar a fost întâmpinat de
Cleopatra şi Caesarion. Sub auspiciile negocierii unui tratat cu Roma, Cleopatra a locuit într-o vilă
deţinută de Caesar, situată în afara capitalei. După ce Caesar a fost asasinat în martie 44 î.Hr.,
Cleopatra s-a întors în Egipt. La scurt timp după intoarcerea Cleopatrei, Ptolemeu al XIV-lea a murit,
probabil otravit de sora sa. Regina şi-a adus fiul la domnie alături de ea, sub numele de Ptolemeu
Cezarion al Egiptului (Ptolemeu al XV-lea Caesar).

[modifică] Antoniu şi Cleopatra

Cleopatra pe terasă, cu servitoarele -de Arthur Bridgman

Odată cu asasinarea lui Iulius Caesar, Roma a căzut din nou pradă războiului civil, oprit temporar în
43 î.Hr. odată cu formarea celui de-al doilea triumvirat, constituit din Octavian, fiul adoptiv al lui
Caesar şi moştenitorul ales de acesta, Marc Antoniu, un general puternic şi Lepidus, un om de stat
roman. Antoniu a preluat administraţia provinciilor estice din Imperiul Roman, chemând-o pe
Cleopatra la Tarsus, în Asia Mică, pentru a răspunde acuzaţiilor potrivit cărora ar fi susţinut duşmanii
lui Marc Antoniu.

Cleopatra voia să şi-l facă pe Antoniu aliat, aşa cum îi fusese înainte Caesar. De aceea în 41 î.Hr. a
ajuns la Tarsus într-o magnifică barjă, costumată în Venus, zeiţa iubirii la romani. Reuşind să îl seducă
pe Marc Antoniu, se întoarse împreună cu el la Alexandria, unde petrecură iarna împreună. În 40 î.Hr.,
Antoniu s-a întors la Roma şi s-a căsătorit cu sora lui Octavian, Octavia, într-o încercare de a-şi repara
alianţa cu fratele acesteia. Totuşi, triumviratul a continuat să se deterioreze. În anul 37 î.Hr., Antoniu
s-a despărţit de Octavia şi a călătorit spre est, făcând aranjamente astfel încât Cleopatra să i se poată
alătura în Siria. În perioada în care au fost despărţiţi, Cleopatra i-a dăruit doi gemeni, un băiat şi o fată.
Potrivit propagandiştilor lui Octavian, cei doi amanţi erau căsătoriţi la vremea respectivă, fapt ce
încălca legea romană care interzicea romanilor să se căsătorească cu străini.

[modifică] Al doilea război civil

Bătălia de la Actium

După alţi câţiva ani de tensiune şi atacuri propagandistice, Octavian i-a declarat război Cleopatrei şi în
consecinţă lui Antoniu, în 31 î.Hr. Duşmanii lui Octavian s-au adunat de partea lui Antoniu, însă
excelenţii comandanţi militari ai lui Octavian au repurtat succese imediate în faţa forţelor lui Marc
Antoniu. La 3 septembrie, 31 î.Hr. flotele celor doi s-au confruntat la Actium, în Grecia. După lupte
grele, Cleopatra şi-a încălcat angajamentul asumat faţă de Antoniu şi a plecat spre Egipt cu 60 dintre
navele ei. Antoniu a reuşit să pătrundă printre navele inamice şi a urmat-o. Flota rămasă s-a predat lui
Octavian. O săptămână mai târziu, forţele terestre ale lui Antoniu au capitulat.

După această bătălie, Cleopatra s-a refugiat într-un mausoleu. Antoniu, fiind informat că regina
Cleopatra a murit, s-a înjunghiat cu sabia. Înainte de a muri, la el a venit un alt mesager, care l-a
informat că Cleopatra era încă în viaţă. Antoniu a cerut să fie transportat la locul de refugiu al
Cleopatrei, a implorat-o pe aceasta să facă pace cu Octavian, apoi a murit în braţele iubitei sale. După
sosirea triumfală a romanilor, Cleopatra a încercat să-l seducă pe Octavian, însă acesta a rezistat
farmecelor ei.

[modifică] Sinuciderea
Moartea Cleopatrei de Guido Cagnacci, 1658

După moartea lui Antoniu, Alexandria fusese cucerită de romani, care înconjuraseră mausoleul
Cleopatrei. După ce aflase că va fi trimisă în lanţuri la Roma, ca trofeu al lui Octavian, Cleopatra se
pregăti pentru o moarte demnă de o regină, luând mese fastuoase şi îmbrăcând cele mai bune haine ale
ei. Lui Octavian îi trimise un testament conform căruia dorea să fie înmormântată alături de iubitul ei,
Marc Antoniu, şi îl lăsa la conducerea Egiptului pe fiul ei Cezarion drept Ptolemeu al XV-lea.
Neacceptând să ajungă sub dominaţia lui Octavian, Cleopatra s-a sinucis la 12 august 30 î.Hr.,
probabil prin muşcături de vipere. Trupul Cleopatrei a fost îngropat alături de Marc Antoniu, pe ţărmul
Mării Mediterane, cu toată pompa. Apoi, Octavian l-a executat pe fiul Cleopatrei, Caesarion, aflându-
se în drum spre India. A anexat Egiptul Imperiului Roman şi a folosit avutul Cleopatrei pentru a-şi
plăti veteranii.

[modifică] Misterioasa moarte a Cleopatrei

Moartea Cleopatrei de Reginald Arthur

Potrivit istoricilor, în timp ce se afla în mausoleu, Cleopatra le ceruse sclavilor să aducă un coş cu un
şarpe (sau cu doi şerpi). Ea ar fi luat şarpele şi l-ar fi pus la sân, unde ar fi primit muşcătura ucigătoare.
Se spune că agonia reginei ar fi durat trei ore. Unii cercetători identifică şarpele cu o viperă egipteană,
alţii cu o cobră, simbolul coroanei faraonilor. Şarpele ar fi muşcat-o în dreptul inimii, ceea ce ar fi
provocat moartea rapidă. Se mai spune că ea murise alături de două sclave. Alţi cercetători cred că
sinuciderea prin otravă de şarpe ar fi fost demnă de o regină, dar au dubii în privinţa acestei metode
dată fiind durata scurtă de agonie, susţinută de documente. Mulţi spun că Cleopatra ar fi fost ucisă cu o
lovitură de sabie dată pe ascuns chiar de Octavian, care voia să se descotorosească de ea. El ar fi şi
autorul teoriei sinuciderii. A fost regină. A fost zeiţă - "noua Isis". A cucerit bărbaţii cei mai puternici
ai vremii: întâi Cezar, apoi Antonius. A visat să domnească peste un mare imperiu oriental, care ar fi
readus la viaţă cuceririle lui Alexandru. Era frumoasă, fără îndoială şi cu siguranţă rafinată, cultă,
inteligentă, voluntară, animată de ambiţii înalte. Dar, după înfrângerea şi moartea lui Antonius, s-a
ciocnit de inflexibilul Octavian(viitorul Augustus); acesta nu s-a lăsat sedus. Cleopatra şi-a găsit
refugiul în moarte şi tot atunci a intrat in legendă. Acolo se află şi astăzi, pe primul loc între femeile
care au domnit peste popoare şi peste oameni.
[modifică] Familia Cleopatrei
 Amanţi:
 Cneius Pompeius
 Iulius Cezar
 Irod,regele iudeu
 Marc Antoniu
 Soţi:
 Ptolemeu XIII
 Ptolemeu XIV
 Marc Antoniu
 Copii:
 Ptolemeu Cezarion
 Cleopatra VIII Selene
 Alexandru Helios
 Ptolemeu Philadeus

Cyrus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.-529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi ale antichităţii.

Cuprins
[ascunde]
 1 Primul mare cuceritor
 2 Un adept al federatiei
 3 Un eliberator
 4 Organizarea

 5 Prima linie

[modifică] Primul mare cuceritor

Salvarea lui Cyrus

Cirus s-a născut în anul 559 î.Hr. şi a fost crescut de către bunicul său care era rege.Conform
legendei,când era mic,era să fie ucis de către proprul său bunic.Acesta a scăpat ca prin minune.El a
contestat de îndată autoritatea abuzivă a dinastiei mezi-ce asupra triburilor persane. Când a devenit
rege,în 559 î.Hr., el transformă în numai trei decenii Persia dintr-o putere locală, în cel mai vast şi
puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a
statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică
până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste
regiuni din Asia Centrală - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ş.a. Profitând de
slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul,
anexând apoi toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele
Egiptului Faraonic.

[modifică] Un adept al federatiei

Cyrus pe tron

Datorită talentului său oratoric şi curajul său în luptă i-au adus admiratia aliaţilor, convinşi rapid că au
gâsit în el un sef capabil să-i elibereze pe perşi de vasalitate.S-a bizuit pe ameninţare şi forţa
convingerii,uniindu-i într-o federaţie de nemulţumiţi şi a cucerit capitala lui Astyage, regele mez.
Pentru a menaja toate susceptibilitatile şi a-şi atrage aprobarea tuturor, el îi cruţă pe cei învinsi şi îi
asociaza într-un nou „regat al persilor si al mezilor". Ideea de imperiu, poate prima din întreaga istorie,
îsi gaseste realizarea în aceasta confederaţie de popoare diverse, reunite prin practici administrative
comune şi conduse de un şef charismatic.

[modifică] Un eliberator
Cyrus si-a facut, fara îndoiala, cuceririle prin sabie, dar a stiut sa le pastreze gratie unei atitudini foarte
originale pentru acea epoca, aceea a mâinii întinse: unul din exemplele cele mai celebre ale clementei
împaratului este eliberarea evreilor din Babilon, tinuti captivi în acest oras din vremea domniei lui
Nabucodonosor. Cyrus a mers chiar pâna la a face din Cresus, regele Lidiei pe care tocmai îl
învinsese, unul din sfetnicii sai, si i-a dat înapoi coroana. Printre altele, împaratului persilor nu îi era
rusine sa se prezinte în ochii popoarelor ca un viteaz aparator al vechilor credinte. S-a autoproclamat
„aparator al lui Marduk" (divinitate tutelara a regiunii din timpuri imemoriale), Cyrus a restabilit
pretutindeni cultul sau respectând totodata zeitatile locale, chiar în orasele grecesti. În vreo douazeci
de ani, el „a eliberat" astfel sute de triburi si de orase pe un teritoriu de o întindere nemaivazuta pâna
atunci: de la frontierele Egiptului, ale Palestinei si ale Asiei Mici pâna în vecinatatea Asiei Centrale si
a Indiei, milioane de oameni au trait astfel timp de trei secole sub si cu legea persilor.

[modifică] Organizarea
Spre deosebire de vechile regate conduse cu mâna de fier de un conducator crud dupa bunul lui plac,
Imperiul Persan s-a dotat, pe timpul domniei lui Cyrus, cu un aparat administrativ complex: imensul
teritoriu, împartit în provincii federate, trebuia sa plateasca impozite. Dupa cum ne spune istoricul grec
Herodot, în fiecare an veneau inspectori sa controleze gestiunea satrapilor, un fel de prefecti numiti de
împarat. Dupa ce a cucerit Imperiul Persan, Alexandru cel Mare nu a facut nici o schimbare în
administratie, care era unanim apreciata de supusii „Marelui Rege".

[modifică] Prima linie

Mormântul regelui

Cyrus a murit ,rănit într-o luptă,în prima linie a soldaţilor.A avut o moarte de erou.A fost pus într-un
mormânt,dar a dispărut.

Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Cyrus_al_II-lea_cel_Mare"

Pericle (cca. 495 î.Hr - 429 î.Hr), general, orator şi om atenian. Conducător al Atenei între 443 şi 429
î.Hr., timp în care a iniţiat numeroase reforme democratice, care au transformat oraşul într-un centru
economic, politic, cultural şi artistic al lumii greceşti. A construit Partenonul, noul Erehteion ş.a. În
timpul domniei lui a început Războiul peloponesiac (431-404 î. Hr.), în care a fost implicată şi Atena.
A fost răpus de ciumă, care a lovit Atena în perioada desfăşurării acestui război.

Bust al lui Pericle

[modifică] Viaţa
Pericle s-a născut in anul 495, avându-l tată pe Xantipos şi mamă pe Agariste. Tatăl lui a fost unul
dintre eroii de la capul Mycale, iar mama lui aparţinea nobilei familii a |Alcomeonizilor]], fiind
nepoata vestitului Clistene, care dăruise Atenei o construcţie democratică. Avea o familie înstărită, cu
o poziţie socilă superioară. Cu alte cuvinte, viitorul conducător democrat provenea din cea mai înaltă
aristrocaţie. Agariste a avut un vis premonitoriu, înainte de a-l naşte pe Pericle: copilul ei era un leu;
fiul ei va deveni, într-adevăr, dacă nu cel mai puternic om din Grecia, cel puţin geniul ei tutelar.
Pericle fusese un copil frumos, cu trăsături nobile, dar cu capul un pic cam alungit, lucru care stârnea
ironia poeţilor. Educaţia pe care Pericle a primit-o a fost extrem de îngrijită, cum se cădea unui tânăr
aristocrat. Înainte de 13-15 ani a învăţat să citească, să scrie şi să socotească la şcoala de gramatică,
după care a urmat şcoala de ed. Fizică, unde a învăţat să lanseze suliţa, să se lupte şi să călărească.
Părinţii săi au ales filozofii cei mai renumiţi şi oamenii de ştiinţă cei mai de seamă pentru dezvoltarea
şi împlinirea darurilor sale înnăscute: inteligenţă neobişnuită, perseverenţă în studiu, seriozitate,
cumpănire, stăpânire de sine. Damon din Oa îl învaţă muzica; spirit rafinat, profesorul lui Pericle
explorează fiinţa umană, dorind să-i cunoască toate aspectele. Pericle a învăţat de la profesorul său să
cerceteze natura umană pentru a o stăpâni mai bine. Zenon din Eleea, părintele sofisticii, îl iniţiază pe
Pericle în arta controversei, dar cel care exercită o influenţă hotărâtoare asupra sa este Anaxagoras din
Clazomenes (supranumit „Spiritul”). Pericle simte că este sortit unui viitor deosebit; de aceea el se
pregăteşte minuţios înainte de a se lansa în arena politică. De altfel asemănarea sa cu tiranul Pisistrate
este uimitoare pentru bătrânii cetăţii. Lecţiile pe care le-a dat istoria, îl ţin departe de popor, în faţa
cărora apare rareori. Aşteaptă să împlinească treizeci de ani, puţin înainte de alegerile din 461 î.Hr.,
pentru a milita, cu trup şi suflet, în partidul democrat, contrar tuturor tradiţiilor familiale. Pericle este
sincer convins că în felul acesta pregăteşte viitorul strălucit al Atenei. Ancheta îi este favorabilă, iar
alegerea sa ca strateg este neîndoielnică. De altfel timp de cincisprezece ani, popoprul va reînnoi votul
de încredere acordat celui care avea să-l conducă pe culmile gloriei. De acum înainte, Pericle pune în
concordanţă felul său de a trăi cu idealul său, precum şi cu funcţiile sale: grav, cam trufaş, este stăpân
pe el în toate ocaziile, nu izbucneşte în hohote de râs şi plânge rareori. El nu-şi iroseşte timpul cu
vorbăraia fără rost sau cu hoinăreli: om de stat, muncind cu îndârjire. Nu se lasă corupt, nu îşi
neglijează problemele personale şi este cam strâns la mână. Proprietar al unor domenii întinse în
Attica, Pericle a încredinţat unui servitor, Evanghelos, administrarea bunurilor sale.

În viaţa publică, procedează cu iscusinţă, fiind un politician subtil şi ager. Pentru a-şi păstra
ascendentul asupra poporului, a cărui fire schimbătoare îi este cunoscută, urcă foarte rar la tribună,
lăsând prietenilor săi grija de a-i susţine părerile. De fapt, el este cel care conduce, nu poporul. Această
autoritate supremă o datorează faptului că este considerat „gură de aur”, fiind supranumit
„Olimpianul”. Omul acesta asemănat cu Zeus ştie să rămână întotdeauna moderat la vorbă şi în
gesturi.

Pericle este însă nefericit în căsnicie. Avea doi fii: Xantipos şi Paralos. El îşi ascunde firea lui duioasă
sub o răceală aparentă. Se îndrăgosteşte de o frumoasă străină, pe care o cunoaşte la o întrunire de
filozofi. Fină, inteligentă, încântătoare, Aspasia din Milet a cucerit imediat inima lui Pericle, care
divorţează pentru a trăi, cu o străină, curtezană. Prietenii lui Pericle cu care adesea se întâlnea erau:
Anaxagoras şi Zenon (dascălii săi), Sofocle (vechiul camarad de arme), Euripide (înflăcăratul său
admirator), Herodot (un reporter interesat de toate), Fidias (ministrul artelor) şi Socrate.

Marele orator şi om politic al Greciei Antice, conducător al Atenei între 443-429 î.Hr., şef al partidului
democrat, mare protector al artelor şi ştiinţelor, în timpul căruia Atena a atins o mare dezvoltare, ea
devenind centrul comercial, politic şi cultural al Greciei antice, s-a stins din viaţă in 429 î.Hr.. Pentru
strălucirea intelectuală pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î.Hr.) a fost supranumit
"Secolul lui Pericle".

Alexandros III Philippou Makedonon (iulie 356 î.Hr.– 10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de
Alexandru cel Mare sau Alexandru al III-lea al Macedoniei ( în greacă Μέγας Αλέξανδρος), rege
al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.) a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din
istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa,
la vârsta de trezeci şi trei de ani, era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată şi contribuise la
răspândirea culturii elene în întreaga lume.

Cuprins
[ascunde]
 1 Copilăria lui Alexandru
 2 Ascensiunea Macedoniei
o 2.1 Filip şi Alexandru
 3 Cuceririle lui Alexandru Macedon
o 3.1 Epopeea alexandrină
o 3.2 Asia Mică
o 3.3 Bătălia de la Issos
o 3.4 Cucerirea Siriei şi a Egiptului
o 3.5 Căderea Imperiului Persan
 4 Ultimii ani

 5 Legături externe

[modifică] Copilăria lui Alexandru

Tânărul Alexandru

În anul 356 î.e.n., pe 20 iulie, s-a născut în palatul rezidenţial al primilor regi ai Macedoniei fiul
regelui Filip al II-lea al Macedoniei; mama sa, Olympia,care era fiica regelui Epirului, Neoptolemos.

Încă de la naştere, legenda şi-a pus amprenta asupra lui Alexandru. Astfel, se spune că el ar fi venit pe
lume în ziua în care a ars templul lui Artemis din Efes, iar magii aflaţi la faţa locului ar fi afirmat că
venise pe lume flagelul cel mai de temut pentru Asia. Se mai povesteşte că în timpul naşterii sale: "...
două acvile s-au coborât pe acoperişul palatului, semn că acest copil va domni într-o zi peste două
imperii...", dar şi că, nouă luni mai devreme, Filip ar fi surprins întâlnirea amoroasă a lui Zeus, sub
forma unui şarpe, cu regina Olympia.
La şapte ani, copilul este încredinţat spre a fi educat austerului şi puritanului Leonida, rudă cu
Olympia, şi unei cohorte de preceptori. Micul Alexandru creşte în spiritul mitului referitor la
genealogia sa legendară, el fiind fiul mistic al lui Zeus.

În compania viitorilor paji din familiile aristocratice, copilul învăţă luptele, auncarea cu lancea,
salturile, poezia, muzica. Mai târziu, va deprinde scrisul şi matematica, precum şi tradiţiile familiale şi
aristocratice. Astfel, învaţă cum strămoşul său, Alexandru I, le-a adus perşilor tribut de pământ şi apă,
cum a fost acesta constrâns să îşi silească armatele să lupte împotriva fraţilor eleni, cum templele şi
mormintele le-au fost profanate de perşi. Alexandru a crescut cu gândul de a răzbuna jignirea adusă
strămoşilor săi. Aşa se face că, în ziua în care solii perşi au sosit la palat, au fost uimiţi de întrebările
extrem de pertinente ale copilului.

Mama sa, iniţiată în cultul secret al lui Orfeu şi Dionysos din Samothrace, îi va oferi o educaţie
religioasă şi mistică demnă de un mare preot.

În adolescenţă, Alexandru deprinde totodată echitaţia şi arta de a îngriji caii. Se spune că la curtea lui
Filip a fost adus un cal numit Bucefal, pe care stăpânul lui voia să îl vândă pe treisprezece talanţi.
Calul fiind sălbatic, de nestăpânit, Filip nu a vrut să-l cumpere. Tânărul Alexandru s-a angajat să îl
încalece, şi, sub privirile îngrijorate şi uimite ale tatălui său şi ale curtenilor, a reuşit să-l strunească,
fapt care l-a determinat pe regele Filip să exclame că Macedonia este prea mică pentru cineva cu
asemenea merite. Din acest moment, Filip decide să-l educe ca pe un viitor rege şi războinic.

Între anii 343 şi 340 î.e.n., regele se interesează direct de educaţia lui Alexandru, încredinţându-l unei
Academii la conducerea căreia îl va aduce pe filosoful grec Aristotel. Filosoful ajunsese la o definiţie a
esenţei omului, care presupunea o anumită afinitate între greci şi barbari. Un orator ca Socrate,
propovăduia, dimpotriva, elenizarea forţată a non-grecilor prin recucerirea Asiei. Alţi gânditori, cum
ar fi atenianul Demostene, deveniseră apărătorii vechii concepţii a cetăţii-stat, mica unitate
independentă, apărându-şi cu încrâncenare drepturile pe un teritoriu restrâns la partea care putea fi
apărată, rareori mai mare decât un departament francez din zilele noastre.

[modifică] Ascensiunea Macedoniei

În anul 340 î.e.n., regele îi cere fiului său, pe atunci în vârstă de şaispezece ani, să-l însoţească la
asediul din Perinth, pentru a-l învăţa arta şi problemele războiului, ca şi meseria de soldat. Apoi îl
trimite în Macedonia; deţinând funcţia de regent, Alexandru are sarcina de a menţine loialitatea
poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentaţi precum
Antipater, învaţă modul de funcţionare a statului şi se pregăteşte pentru a conduce o naţiune.

Tânărul regent primeşte mai întâi la Pella o solie a perşilor care dorea să rezolve în mod pacifist
problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion.

Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul
actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediţie de pedepsire a
răzvrătiţilor. Aceasta va lua sfârşit în anul 339, prin cucerirea şi distrugerea principalului oraş al
moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari şi prin instalarea unei garnizoane într-un post
colonial numit Alexandria, sau Alexandropolis (undeva între oraşele Strake Dimitrov şi Sofia din
Bulgaria de astăzi). Această expediţie l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat
şi un idol pentru oamenii săi.

Puţin mai târziu, Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciţia.
Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă
pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip piere răpus de o lance care îl va răni şi pe rege.
Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează. Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru
reprezintă acum noua speranţă a poporului.

[modifică] Filip şi Alexandru

Asasinarea lui Filip II

Regele Macedoniei este convocat de Consiliul Sacru din Delphi, pentru a conduce al patrulea război
sfânt menit să-i pedepsească pe localnicii din Amphissa, vinovaţi de sacrilegiu. În faţa pericolului
comun reprezentat de Macedonia, cetăţile inamice Atena, Teba, Corint şi aliaţii acestora formează o
coaliţie la Cheroneea. Bătălia de la Cheroneea va fi îndelungată şi, cu toate că deznodământul părea
nesigur, lupta va fi în final câştigată graţie unui atac al cavaleriei conduse de Alexandru. Această
bătălie marchează victoria definitivă a lui Filip asupra Greciei. Alexandru, împreună cu Antipater şi
Alkimaklos, vor fi trimişi ca ambasadori la Atena, pentru a duce cenuşa celor căzuţi în luptă şi pentru
a discuta condiţiile păcii. Tot în această perioadă, Filip instalează garnizoane în punctele strategice de
la Termopile, Chalcis, Teba şi Corint.

La întoarcerea în Pella, în toamna anului 337 i.e.n., regele Filip o repudiază oficial pe Olympia, dar îi
lasă rangul de regină, iar lui Alexandru pe cel de urmaş legitim la tron. Filip se recăsătoreşte cu
intriganta Cleopatra-Euridice, nepoata generalului Attalus, şi astfel raporturile de familie devin
tensionate. Se formează două "tabere": pe de o parte regele, noua soţie şi clanul loial acesteia, pe de
cealaltă, prinţul moştenitor, mama şi prietenii acestuia.

Delegaţii cetăţilor şi statelor greceşti din Pelopones, cu excepţia Spartei, se reunesc la Corint, formând
o confederaţie numită Liga de la Corint, condusă de un consiliu comun. Liga de la Corint votează
pentru războiul contra perşilor, precum şi pentru alianţa cu Filip şi descendenţii acestuia. Astfel, Filip
devine atotputernic în Grecia şi este numit Hegemon, conducător suprem al armatelor eleno-
macedonene împotriva perşilor, campionul panelenismului.

În timpul celebrării fastuoase a căsătoriei Cleopatrei, sora lui Alexandru, cu Alexandros din Molossia,
la o dată care coincidea cu o mare sărbătoare religioasă, regele Filip este ucis cu un pumnal de
Pausanius, fiul celui care conducea regiunea Orestis, ofiţer şi gardă de corp a regelui. Olympia
porunceşte asasinarea Cleopatrei-Euridice, regina uzurpatoare, împreună cu fiul ei nou-născut.

Când află vestea uciderii lui Filip al II-lea, Antipater, care asigura funcţia de regent, convoacă
Adunarea Macedonenilor sub Arme, care avea menirea să desemneze noul suveran.
Astfel, la nouasprezece ani Alexandru este gata să îşi asume povara conducerii unui imperiu măcinat
de duşmănii şi de gelozii şi ameninţat de pericole din exterior.

Macedonenii îi cereau lui Alexandru să renunţe la Grecia, pe care Filip nu avusese timp să o
îmblânzească şi nici să-i calmeze cu prudenţă şi blândeţe pe barbarii care se revoltau. Dar Alexandru,
fără a se baza pe altceva decât pe îndrăzneala sa şi temându-se că o slăbiciune cât de mică riscă să
declanşeze o revoltă generală împotriva sa, a acţionat exact invers. Numit conducător al "conferenţei"
elene de către Congresul de la Corint, el a reprimat revolta oraşelor greceşti, i-a învins pe tebani
dându-le o lecţie crudă şi aspră, pe care se pare că a regretat-o tot restul vieţii, şi a supus Atena.

Alexandru a reuşit apoi să îi reunească pe greci pentru a-l putea înfrunta pe inamicul comun: perşii. În
334, în fruntea unei armate de 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, tânărul rege traversează
Hellespontul şi ajunge la Strâmtoarea Dardanele, la gura Mării Negre.

Înconjurat de generali competenţi precum Antipatros, Eumene, Lysimac, Perdiccas, Ptolemeu,

Seleucos Întâiul Nicator, regele izbuteşte să supună Imperiul Persan şi începe cucerirea Asiei.

[modifică] Cuceririle lui Alexandru Macedon

[modifică] Epopeea alexandrină

Tânarul rege a început de foarte devreme să construiască, în mod conştient, această imagine de nou
Ahile: frumuseţea, îndrăzneala, inteligenţa eroului se regaseau în el peste secolele care îl despărţeau de
războiul Troiei. Pentru a-şi întemeia puterea, Alexandru şi-a construit o ascendenţă divină şi s-a dat
drept urmaş al lui Hercule, după mamă. Când trecu podul Heles, în 334, primul său act politic a fost o
ceremonie, la Troia, la mormintele lui Ahile şi Patrocle.

[modifică] Asia Mică

După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu
contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335). În fruntea unei armate formate din
30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, Alexandru pleacă din Amfipolis, Tracia, şi debarcă la Troia.

Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul râului
Granicos în mai 334. Deşi au fost obligaţi să traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt,
macedonenii i-au pus pe fugă pe perşi după o luptă crâncenă a celor două cavalerii, în cursul căreia
Alexandru a fost în pericol de moarte de mai multe ori.

Acum ei intenţionează să cucerească toată regiunea de coastă, astfel încât să-i împiedice pe perşi să o
folosească drept bază pentru a invada Grecia. Astfel, eliberează câteva oraşe de tiranii sau de oligarhii
satrapi care le guvernau, restabilizând democraţia. Unele oraşe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau
Aspendos, îi rezistă şi vor fi pedepsite cu asprime.

În timpul iernii 334-333 î.e.n., Alexandru cucereşte cetăţile Lycia, Pamfilia şi Pisidia, în sudul Asiei
Mici, încredinţând guvernarea acestora prietenului său, Nearh. Abia apoi se îndreaptă spre interiorul
regiunii şi ocupă Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa
jugul de carul regelui Gordios (conform legendei, cel care reuşea acest lucru avea să stăpânească
imperiul). De aici se îndreaptă spre est, spre munţii Taurus, pe care îi traverseză cu uşurinţă.

[modifică] Bătălia de la Issos

Mozaic al lui Alexandru, ilustrând Bătălia de la Issos, Pompei

Ajuns în Tars, Alexandru îl cucereşte, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza oboselii,
alţii că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheaţa a râului Cidnus. Situaţia este cu atât mai gravă cu
cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perşii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează şi,
ajutat de locul propice al bătăliei, dar şi de abilitatea sa de a-şi ordona şi conduce trupele în luptă,
reuşeşte să pună pe fugă imensa armată de 600.000 de oameni pe care perşii o strânseseră pe câmpia
de la Issos. Darius fuge, lăsându-şi în mâinile învingătorului mama, soţia, fiicele şi o pradă de război
imensă şi se retrage dincolo de Eufrat.

Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziţia sa de învingător şi a tratat prizonierele cu

toată consideraţia cuvenită rangului lor. Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive
Alexandru, cu o armată experimentată şi compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din
soldaţi din mai multe ţări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata
persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul arucând, în prima faza a luptei, cavaleria.
Alexandru a aşteptat pe loc prima iniţiativă a lui Darius, aşteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a
desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei şi, prizând-o ca întrun cleşte, a distrus-o (vreo
80.000 de soldaţi). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perşii pierzând
grosul armatei lor(cavaleria)au inceput sa dezerteze, lasându-l pe Darius singur.

[modifică] Cucerirea Siriei şi a Egiptului

De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui pentru Alexandru, cu atât mai mult cu cât
multe oraşe i se predau. Singur oraşul Tyr a rezistat timp de şase luni, ceea ce va atrage asupra lui
mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de armata
lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.

Apoi regele atacă şi cucereşte Gaza, fiind rănit de două ori.

Ocupând Memfisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perşii nu erau
iubiţi în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege
întemeiază în vestul deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a
Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului
mai multor conducători civili şi militari macedoneni.

După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi acordă
titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.

Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranian şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de
către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.e.n.

[modifică] Căderea Imperiului Persan

Imperiul lui Alexandru cel Mare la maxima sa întindere.

Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul lui
Darius, Alexandru traversează Eufratul şi Tigrul fără a întâmpina rezistenţă.

Darius îşi adusese trupele - un milion de oameni, se spune - aproape de oraşul Gaugamela. Aceasta
avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în
centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit
să abandoneze în luptă, carul şi armele (era data de 2 octombrie 331 î.e.n.).

Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate capitalele
sunt cucerite, iar bogăţiile luate, insă Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă obiceiurile.
Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o rezistenţă sporită
în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va
aduce un omagiu la mormântul lui Cirus cel Mare, la Pasargades.

Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe, înconjurat de
tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un marş forţat şi
extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau.

Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius. Totuşi, nu se va opri
aici şi va supune şi Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de
greu, după un război de aproape trei ani (330-328 î.e.n.) într-un climat când torid, când glacial, pe un
teren dificil. Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde
Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru
a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să facă la fel
şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.

[modifică] Ultimii ani

Totuşi, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi l-a
înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Clitos), iar megalomania
lui decepţiona: dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă.

Alexandru si Porus de Charles Le Brun, 1673.

Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult alcool, iar numeroasele
campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul
conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit la
numai 32 de ani, fără să numească un moştenitor.El a murit in timpul unei petreceri (probabil de
friguri,ori fusese otravit);el planificase o campanie de cucerire in Arabia.La moartea lui, imperiul a
intrat, timp de două secole, în război civil. Însă amprenta culturală şi administrativă lăsată asupra
ţărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naştere unei strălucite civilizaţii elenistice care a
supravieţuit chiar şi cuceririi romane.

Moartea lui Alexandru cel Mare

Celui mai demn - În aceşti termeni sibilinici şi-a desemnat Alexandru succesorul pe patul de moarte.
Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul s-a împărţit
în regiuni rivale conduse de "diadoci" sau "succesori" care, după ce s-au sfâşiat timp de patruzeci de
ani (323-281), şi-au împărţit, în cele din urmă, imperiul său în trei părţi: Macedonia revenea
antigonizilor, Egiptul, lagizilor, iar Asia Mica, seleucizilor.
Vercingetorix
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Acest articol trebuie pus în formatul standard
Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. Articolul a fost
etichetat în luna august 2006.

Vercingetorix in fata lui Cezar

Vercingetorix era comandantul galilor in timpul razboielor romano-galice. Vercingetorix(72-46 i.Hr.)

a rezistat cu erosim in fata romanilor. Romanii insa fiind foarte puternici, iar conducatorul lor Cezar, s-
a dovedit un mare comandant de oaste, Vercingetorix s-a predat si a fost omorat in inchisoare, prin
sufocare. Galia a fost transformata in provincie romana, devenind una dintre cele mai infloritoare.

Iulius Cezar
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Acest articol se referă la Iulius Cezar. Pentru alte sensuri vedeţi Iulius Cezar (dezambiguizare).
Iulius Cezar

n. 13 iulie, cca. 100 î.Hr.; m. 15 martie, 44 î.Hr.)

 Bustul lui Iulius Cezar

Locul naşterii: Roma

Locul decesului: Roma

Gaius Iulius Cezar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr.; m. 15
martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman. Rolul său a fost unul instrumental în
transformarea Romei din Republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins
lumea romană până la Oceanul Atlantic, introducând influenţe romane în ceea ce avea să devină mai
târziu Franţa, fapt ale cărei consecinţe se simt chiar şi astăzi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima
invazie romană în Marea Britanie.

Cezar a ieşit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii Romane,
şi a iniţiat o vastă acţiune de reformare a societăţii romane şi a guvernului acesteia. El a fost proclamat
dictator pe viaţă şi a centralizat puternic deja şovăitorul guvern al Republicii slăbite. Prietenul lui
Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranţa de a salva Republica. Dramatica
asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între Cezari (Octavian,
Marc Antoniu, Lepidus) şi Republicani (Brutus, Cassius şi Cicero, printre alţii). Acest conflict s-a
încheiat cu victoria Cezarilor în Bătălia de la Philippi şi stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat,
în care Octavian, Antoniu şi Lepidus împărţeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între
Octavian şi Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia
de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane.

Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul
de bunic, în acelaşi timp şi fiu adoptiv al lui Cezar , Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August,
instalându-se ca primul împărat.
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări:
Commentarii (Comentarii), şi multe detalii ale vieţii sale sunt înregistrate mai târziu de către istorici
precum Suetonius, Plutarh, şi Cassius Dio.

Cuprins
[ascunde]
 1 Viaţa timpurie
 2 Cursus Honorum al lui Cezar
 3 Primul triumvirat
 4 Războaiele galice
 5 Germania, Britania şi Vercingetorix
 6 Războiul civil
 7 După război
 8 Asasinatul
o 8.1 Relatarea unui martor ocular
 8.1.1 Planul
 8.1.2 Semne rele
 8.1.3 Atacul final
 9 Urmările asasinării
 10 Literatul Cezar
 11 Militarul Cezar
 12 Numele lui Cezar
 13 Familia lui Cezar
 14 Cronologie
 15 Onoruri
 16 Note
 17 Referinţe
 18 Articole corelate
 19 Legături externe
o 19.1 Surse primare
 19.1.1 Propriile scrieri ale lui Cezar
 19.1.2 Vechi istorici despre Cezar
o 19.2 Materiale secundare

o 19.3 Vag în legătură

[modifică] Viaţa timpurie

Tânărul Cezar
Fotografie de Maxwell Wolf

Cezar s-a născut la Roma, într-o bine-cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea
că descinde din Iulus, fiul prinţului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiţei Venus. Mitul
spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil, deoarece în
acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-un
modest apartament al unei construcţii antice (insula) în Suburba, un cartier al clasă mijlocii a Romei.

Familia lui Cezar, deşi provenind din descendenţi patricieni aristocratici, nu era avută, după
standardele nobilimii romane. Astfel, nici unul dintre membrii familiei sale nu a obţinut proeminenţe
remarcabile în vremurile copilăriei sale, deşi, în generaţia tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor
familiei. Mătuşa sa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat şi totodată
reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma la vremea
respectivă, influenţa sa politică aducând averi considerabile şi familiei lui Cezar.

Spre sfârşitul vieţii lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această
perioadă, politicienii romani erau, în general, divizaţi în două partide: Populares, care îl includea pe
Marius, şi Optimates, care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. O înşiruire de dispute între cele două
partide a condus la un război civil, deschizând eventual calea lui Sulla către postul de dictator. Cezar
era legat de partidul lui Marius datorită conexiunilor familiale. Nu era doar nepotul lui Marius, el era şi
căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare
simpatizant al lui Marius şi inamicul declarat al lui Sulla. Pentru a înrăutăţi situaţia, în anul 85 î.Hr., la
scurt timp după ce Cezar împlineşte 15 ani, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare. Atât tatăl, cât şi
Marius, i-au lăsat majoritatea proprietăţilor şi averilor deţinute lui Cezar.

Astfel, când Sulla a câştigat războiul civil şi a început programul său de proscriere, Cezar, nici măcar
trecut de 20 de ani, se afla într-o situaţie dificilă. Sulla i-a ordonat lui Cezar să divorţeze de Cornelia în
82 î.Hr., dar Cezar a refuzat şi a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla l-a graţiat pe
Cezar şi familia sa şi i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a
comentat asupra pericolului de a-l lăsa în viaţă pe Cezar. Conform lui Suetonius, în momentele
ridicării exilului lui Cezar, dictatorul a spus: „El a cărui viaţa o doreşti atât de mult va deveni, într-o zi,
cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susţii alături de mine; căci în acest singur Cezar
vei găsi mulţi precum Marius“.

În ciuda graţierii oferite de Sulla, Cezar nu a rămas în Roma şi s-a îndreptat pentru satisfacerea
serviciului militar în Asia şi Cilicia. Deşi încă aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe
operaţiuni militare. În 80 î.Hr., aflat încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul
asupra Miletusului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea
vieţilor legionarilor, încăt a primit mai târziu distincţia corona civica (coroana de ghindă). Distincţia
era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui non-comandant şi purtată în public, chiar şi în
prezenţa membrilor Senatului Romei, toată lumea era obligată să se oprească şi să aplaude prezenţa
purtătorului acesteia.

La Roma, în 78 î.Hr., odată cu moartea lui Sulla, Cezar îşi începe cariera politică în Forul din Roma ca
avocat, recunoscut fiind pentru calitatea sa de orator, şi pentru atitudinea sa nemiloasă în procesele
împotriva foştilor guvernatori notorii pentru înşelăciune şi corupţie. Marele orator Cicero chiar
comenta: „Există cineva ce are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Ţintind către perfecţiune în
retorică, Cezar a călătorit în Rodos în 75 î.Hr. pentru studii filozofice şi oratorice sub faimosul
învăţător Apollonius Molo.

În drumul spre insula greacă, Cezar a fost răpit de către piraţi cilicieni în Marea Mediterană. Când
aceştia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talenţi, acesta le-a râs în nas, spunând că nu au habar
pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceştia au acceptat şi Cezar şi-a trimis
discipolii către variate oraşe pentru a colecta banii de răscumpărare. În total, a fost reţinut pentru
treizeci şi şase de zile, timp în care i-a ameninţat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ţinându-
se de cuvânt, imediat după ce a fost rescumpărat şi pus în liberatate, Cezar a organizat o forţă navală,
capturând piraţii şi fortăreaţa din insula acestora şi ucigându-i prin crucificare, ca un avertisment
pentru ceialalţi piraţi. Dar pentru faptul că piraţii îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca,
înainte de crucificare, acestora să le fie rupte picioarele, pentru a le reduce suferinţa.

După întoarcerea la Roma din 73 î.Hr., Cezar a fost ales ca membru al Colegiului Pontifilor. Din
păcate, Cezar s-a întors la Roma în mijlocul rebeliunii sclavilor sub comanda fostului gladiator
Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru a rezolva situaţia, dar Spartacus ieşise
învingător de fiecare dată. În 72 î.Hr., Cezar a fost ales tribun militar de către Adunările romane,
primul său pas în viaţa politică. În sfârşit, în anul 71 î.Hr., Marcus Crassus s-a ridicat împotriva
provocării prezentate de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puţinii oameni care l-a sprijinit pe Crassus
în încercarea de a restabili siguranţa. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus
a adunat şase legiuni noi, recrutându-l şi pe tânărul Cezar, pentru a servi ca unul dintre tribunii săi
pentru slujba de avocat. După o serie de înfrângeri, Crassus l-a învins pe Spartacus, în 71 î.Hr.. În
timpul petrecut împreună, Cezar şi Crassus vor forma o prietenie care, mai târziu, îi va ajuta pe
amândoi să avanseze în carieră. Însă triumful lui Cezar se va transforma în curând în dezastru.

În 69 î.Hr., Cezar devine văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil,
mort şi el. În acelaşi an o pierde şi pe mătuşa sa, Iulia, de care era foarte ataşat. Aceste două decese l-
au lăsat pe Cezar în postura de a creşte singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiţia ca
femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar a încălcat tradiţia şi le-a oferit
amândurora funeralii de calitate. În timpul acestora, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile
mătuşei Iulia au fost încărcate de conotaţii politice, Cezar insistând ca mască mortuară să aibă
înfăţişarea lui Marius. Deşi Cezar era foarte apropiat de ambele femei (conform lui Suetonius), aceste
cuvântări au fost interpretate de oponenţii săi politici ca propagandă pentru viitoarea sa alegere pentru
postul de chestor.

[modifică] Cursus Honorum al lui Cezar

Iulius Cezar, descris din bustul de la Muzeul Britanic, în Istoria Angliei dupa Cassell (1902)

Cezar a fost ales chestor de către Adunarea Poporului în 69 î.Hr., la vârsta de treizeci de ani, după cum
stipulează în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, o
provincie romană situată în Portugalia de astăzi şi sudul Spaniei. Ca ofiţer administrativ şi financiar,
perioada a fost în genere lipsită de evenimente însă, în timp ce se afla în Hispania, a avut loc faimoasa
întâlnire cu o statuie a lui Alexandru cel Mare. Se spune că s-ar fi oprit şi ar fi plâns la templul lui
Hercule din Gades. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacţie, a răspuns simplu: „Crezi că sunt
lipsit de motive pentru a plânge, când eu consider că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe
naţiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?“.

Cezar a fost eliberat devreme din slujba de chestor şi i s-a permis să se întoarcă la Roma. În ciuda
durerii de a-şi fi pierdut soţia, despre care toate relatările sugerează că ar fi iubit-o foarte mult, Cezar
s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a ales o unire ciudată. Nepoata lui
Sulla şi fiica lui Quintus Pompei, Pompeia, avea să fie viitoarea sa soţie. Deşi părând a intra în
rândurile senatorilor optimaţi, celelalte acţiuni ale lui Cezar aveau puţin de-a face cu politica
conservatoare, şi el şi-a continuat drumul spre sprijinirea politicii populares. Cezar a sprijinit Lex
Gabinia, ce îi oferea lui Pompei cel Mare puteri nelimitate în soluţionarea problemelor cu piraţii
cilicieni. Mai târziu, în faţa asprei rezistenţe a optimaţilor, Cezar a sprijinit Lex Manilia, care îi oferea
lui Pompei unica şi cuprinzătoarea comandă a întregului est împotriva lui Mithridates. Desigur,
construirea unei relaţii cu marele general al Romei îi va fi de folos mai târziu. Rivalitatea dintre
Pompei şi binefăcătorul lui Cezar, Crassus, părea a avea puţin efect asupra lui Cezar. Crassus a
continuat să suporte enormele datorii ale lui Cezar şi în anii care au urmat.
Pe lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei, Cezar a servit drept curator al Drumului
Appian. Întreţinerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae şi trecea dincolo de călcâiul
gheatei Italiei, era o poziţie importantă şi de profil înalt. Deşi pe plan personal necesita costuri enorme,
poziţia oferea foarte mare prestigiu unui tânăr Senator, iar sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga
sarcină realizabilă pentru Cezar. În acest timp, Cezar şi-a continuat cariera judiciară până în clipa
alegerii sale ca curule aedile, în 65 î.Hr., alături de Bibulus, un tânăr rival, membru al facţiunii
Optimaţilor.

Poziţia de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare oportunitate
pentru maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de astfel de îndatoriri publice precum
construirea şi îngrijirea templelor, clădirilor publice, traficului şi alte aspecte ale vieţii de zi cu zi din
Roma; poate că mai presus de toate, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu ocazia
sărbătorilor statului şi administrarea Circului Maximus. Cezar s-a împrumutat până la punctul
financiar de ruină, în această perioadă, însă şi-a intensificat popularitatea ireversibil printre oamenii de
rând. Jocurile organizate de el erau spectaculoase, şi proiectele de construcţie propuse de el -
ambiţioase. Într-un spectacol în onoarea tatălui său, Cezar a înfăţişat 320 de perechi de gladiatori
înzestraţi cu armură de argint, la un cost enorm.

Cezar şi-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simţit
ultragiat, dar popularitatea lui Cezar îl făcea aproape de neatins. Puteau încerca, însă, să blocheze
traseul său politic prin alte mijloace. Cezar ar fi putut fi nominalizat să preia conducerea pentru
reprimarea unei turbulenţe în Egipt, dar nu a fost capabil să câştige destul sprijin pentru a obţine acest
post. Cezar şi-a încheiat anul ca edil în glorie, însă în faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute
de talenţi de aur (o sumă echivalentă cu câteva milioane de euro, la cursul valutar actual), ameninţând
astfel viitorul carierei sale. Co-edilul său, Bibulus, a fost atât de lipsit de spectaculozitate, prin
comparaţie, încât avea să îşi proclame mai târziu frustrarea că, pentru întrega perioada ca edil, meritele
i-au fost atribuite exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împărţit laudele cu acesta.

Succesul său ca edil a fost, însă, un ajutor enorm pentru alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare preot)
în 63 î.Hr., ca urmare a morţii predecesorului său, Quintus Caecilius Metellus Pius. Poziţia însemna
ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa publică) — în For, implicând responsabilitate asupra
tuturor treburilor religioase romane şi custodia asupra virginelor lui Vesta de sub acoperişul său.
Pentru Cezar, numirea însemna şi uşurarea datoriilor sale; de asemenea, îi conferea o putere
considerabilă, existând şi oportunitatea acumulării unui venit. Pontifexul a fost ales pe o durată
temporală definitivă şi, deşi în termeni tehnici nu reprezenta o poziţie politică, oferea şi avantaje
considerabile în tratarea cu Senatul şi legislaţia.

Debutul ca Pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morţii soţiei sale, Cornelia, Cezar s-a
căsătorit cu Pompeia, o nepoată a lui Sulla, în 67 î.Hr.. Ca soţie de Pontifex şi o importantă matrona
(latină: femeie căsătorită), Pompeia era responsabilă de organizarea festivalului Bona Dea, din luna
decembrie, un ritual destinat exclusiv femeilor şi considerat sacru. Însă Publius Clodius Pulcher a
reuşit să pătrundă în casa în care se desfăşura acesta, deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat
un sacrilegiu absolut, şi Pompeia a primit o scrisoare de divorţ. Însuşi Cezar a recunoscut că ea ar
putea fi inocentă în acest complot, dar a afirmat: „Soţia lui Cezar, ca şi întreaga familie a lui Cezar,
trebuie să fie deasupra suspiciunilor.“
63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Cezar, ci pentru însăşi Republica Romană. Cezar a candidat
şi a câştigat alegerile pentru postul de Praetor urban, în anul 62 î.Hr.. Înainte să se fi instalat, măcar, în
noul său post, izbucneşte Conspiraţia lui Catilina, aducându-l pe Cezar în conflict direct cu Optimaţii
încă o dată. Lucius Sergius Catilina, de două ori candidat la postul de consul, se confrunta cu acuzaţii
de planificare a răsturnării republicii prin rebeliune armată. Vina lui Calilina este disputată. La
alegerile ce au avut loc în preajma finelui lui 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în
cursa electorală consulară.

La puţin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anonime, ce îl informau că diverşi senatori
trebuie să părăsească Roma pentru a evita un masacru al liderilor guvernamentali. Crassus i-a dus
scrisorile lui Cicero, care a prezentat conspiraţia Senatului. Mulţi dintre membrii acestuia nu i-au dat
crezare, fiind convinşi că Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câştig politic. Elocvenţa oratorică a
lui Cicero, însă, a convins Senatul că acest complot necesita măsuri extreme. Senatus consultum
ultimum i-a acordat lui Cicero autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre alţii, a devenit
prima ţintă. Ca răspuns, acesta a decis să fugă din Roma, dar nu înainte de a se fi implicat într-un
complot pentru asasinarea lui Cicero. Acesta însă a eşuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura
rebeliunii din Etruria.

Ca rezultat, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi cinci romani notabili, aliaţii lui Catilina, fără
proces. Singura opţiune alternativă ar fi fost exilarea, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosită
înainte; dacă ar fi fost exilaţi, oamenii ar fi mers spre a prelua comanda armatelor lui Catilina în
Etruria. Senatul a deliberat pe această tema, Cezar aflându-se printre puţinii care au pledat împotriva
pedepsei capitale.

Dacă Cezar a fost implicat în afacerea lui Catilina, acest fapt nu i-a cauzat nici un rău durabil. În anii
următori, Cezar a început un mandat ca urban praetor. Din această poziţie de elită şi-a promovat încă
o dată politica populares. A cerut un cont destinat restaurării capitalei, pe care optimaţii, însă, l-au
refuzat. Fără succes în această încercare, şi-a întărit alăturarea cu Pompei, ce urma să se întoarcă în
curând la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a neliniştit pe optimaţi, care se
temeau de un marş în stilul lui Sulla către Roma şi dictatură. Aveau nevoie să prezinte oraşul şi
împrejurimile sale ca un mediu stabil, lipsit de nevoia „ordinei restauratoare“ a lui Pompei. Aliatul lui
Pompei, Caecilius Metellus Nepos, însă, a adus problema în faţa Senatului, cerând ca lui Pompei să-i
fie permisă venirea în Italia şi restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos şi Pompei, dar Cato a înfrânt
moţiunea. Nepos a fugit din Roma pentru a i se alătura lui Pompei, iar Cezar a fost înlăturat din
pretoriat. Când mulţimea venită în sprijinul lui Cezar a ameninţat violent, el a fost reabilitat în funcţie.
Cezar a potolit mulţimea înainte de a se ajunge la violenţă.

Spre finele activităţii sale ca pretor, Cezar se afla din nou în pericol iminent de a fi judecat pentru
datoriile sale. Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20 milioane de denari.
În cele din urmă, până în 61 î.Hr., Cezar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei,
provincia unde fusese anterior chestor. Odată cu această numire, creditorii săi s-au retras, permiţându-i
un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei chiar înainte de a o fi preluat în mod oficial a dovedit că
Cezar nu voia să îşi asume niciun risc.

Cezar şi personalul său au călărit în forţă, ajungând la Rhone în doar 8 zile, iar el a presimţit viitoarea
sa abilitate de a putea deplasa armate la viteze remarcabile. În drumul lor, mai mulţi membri al
anturajului său au notat barbaricul şi, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Cezar,
demonstrându-şi ambiţia, a replicat: "Din partea mea, aş prefera să fiu primul om între aceşti inşi,
decât al doilea în Roma". În timpul mandatului de guvernator, Cezar şi-a întărit relaţia cu popoarele
galice, care s-a dovedit a fi un factor important în planurile sale de mai târziu.

Odată sosit în Hispania, Cezar şi-a construit o reputaţie deosebită în postura de comandant militar.
Între 61 î.Hr. şi 60 î.Hr., a câştigat bătălii considerabile împotriva triburilor galiciene şi lusitane. În
timpul uneia dintre victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de luptă, ceea ce
reprezenta consideraţia vitală pentru a fi un triumf roman eligibil. Cezar se afla acum în faţa unei
dileme. Dorea să candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. şi trebuia să fie prezent în Roma pentru
aceasta, dar voia şi să primească onorul pentru un triumf. Optimaţii vor folosi această problemă
împotriva sa, forţându-l să aştepte la porţile oraşului, aşa cum era obiceiul, până când avea să i se
confirme triumful. Întârzierea avea să îl coste pe Cezar ocazia de a candida în alegerile pentru postul
de consul şi îl va pune în faţa unei decizii fatale. În vara anului 60 î.Hr., Cezar a intrat în Roma pentru
a candida la cea mai înaltă funcţie din Republica Romană.

[modifică] Primul triumvirat

Bust al lui Iulius Cezar

În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a îşi abţine candidatura pentru un posibil triumf (datorat realizărilor
sale în Hispania) l-a pus în poziţia de a candida pentru consul. Deşi Cezar dispunea de o popularitate
copleşitoare printre membrii adunărilor cetăţeneşti, a fost nevoit să manipuleze alianţe formidabile în
Senatul roman pentru a-şi putea asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul
Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliţie.
Pompei era deja frustrat din cauza incapacităţii sale de a obţine reforma teritorială pentru veteranii săi
din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.

Alianţa (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., şi a
rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei şi Crassus au căzut de acord să îşi
folosească averile şi puterea pentru a securiza candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar
avea să influenţeze agendele politice ale celor doi. Cezar şi Crassus, care erau deja buni prieteni de un
deceniu încoace, şi-au consolidat alianţa cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar,
Iulia Cezaris. Alianţa combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor şi reputaţia sa, cu
fantastica avere şi influenţa asupra plutocraţiei marilor comişi de care dispunea Crassus, alături de
reputaţia militară, averea şi influenţa senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câşigat
cu uşurinţă poziţia de consul, însă Optimaţii au reuşit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus
Calpurnius Bibulus, în poziţia de consul junior.

Odată instalat în funcţie, în 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei
legi care stipula ca toate dezbaterile şi procedurile din cadrul Senatului să fie făcute publice. După
aceasta, şi-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri din părţi nepopulate ale Italiei aveau să fie
restituite şi oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu ameliora doar problema mulţimii şomere
din Roma, ci satisfăcea şi doleanţele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facţiunea
Optimaţilor, s-a opus conceptului, din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat
Senatul şi a dus problema direct în faţa poporului.

În timp ce vorbea în faţa unei Adunări cetăţeneşti, Cezar şi-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre
sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu:
legea nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest moment, aşa-numitul
prim triumvirat a fost făcut public, iar Pompei şi Crassus au aprobat cu ardoare măsura de urgenţă.
Legea a fost sprijinită de copleşitoarea reacţie a publicului, şi Bibulus s-a retras către casa sa, în
dizgraţie. Bibulus şi-a petrecut restul timpului din anul său consular încercând a folosi semne
religioase pentru a dovedi că legile lui Cezar erau nule şi lipsite de valoare, într-o încercare de a
împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a
face posibil aproape orice îşi propunea. După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să
fie numit, în glumă: anul lui "Iulius şi Cezar".

Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine şi al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a îşi egala
victoriile politice cu gloriile militare. Acest post, cu o durată de cinci ani, fără precedent într-un
domeniu relativ sigur, era un semn evident al ambiţiei lui Cezar pentru cuceriri externe. Viitoarele
campanii conduse de Cezar erau, din acest moment, la propria sa discreţie. Ca un plus de noroc,
guvernatorul Galiei Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredinţată lui Cezar.

Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma
(cu excepţia sa), şi de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de ani,
deşi deţinea cel mai înalt post din Roma şi continua să îşi înfrângă adversarii la fiecare întoarcere,
adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu. Mărşăluind cu rapiditate prin siguranţa relativă a
provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a îşi invoca imperiumul şi a evita judecata, Cezar avea să
modifice platforma geopolitică a lumii antice.
[modifică] Războaiele galice

Gaius Iulius Cezar

Gaius Iulius Cezar şi-a însuşit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia Cisalpină şi Galia
Transalpină în 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se găsea un teritoriu vast, echivalând
cu Franţa de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederaţii independente de triburi celtice, ce
menţineau diferite relaţii cu Roma. Dar, imediat după ce el şi-a ocupat poziţia, un trib celtic ce trăia pe
teritoriul Elveţiei contemporane, helveţii, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franţei
de astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveţii ar fi trebuit nu doar să mărşuluiască
prin teritorii aflate sub control roman, ci să străbată şi teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alţi
celţi de origine galică şi alte persoane din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveţii să nu
vandalizeze totul în calea lor până la destinaţia finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii şi a
recrutat în grabă două noi legiuni.

Mai multe alte triburi s-au alăturat mişcării helveţilor, ei devenind cu timpul cel mai mare şi cel mai
puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape 370.000 de
persoane, din care 260.000 erau femei, copii şi alte tipuri de non-combatanţi. După ce au pornit la
drum, fără a ţine seamă de obiecţia lui Cezar, trupele aveau să se întâlnească, inevitabil. După mai
multe încăierări, Cezar a cucerit partea muntoasă cu cele şase legiuni ale sale, momind adversarul într-
o bătălie neechilibrată. În apropiere de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveţii, măcelărindu-i,
indiferent de statutul de combatant al adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici
mobilizaţi, doar 130.000 au supravieţuit bătăliei. În următoarele zile a ordonat trupelor să urmărească
ce mai rămăsese din armata adversă; se pare că au fost ucişi încă 20.000 de oameni. Aproape în acelaşi
timp, la sfârşitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovistus, căpetenie a tribului Suebi, a condus o
invazie a Galiei prin atacuri asupra regiunii graniţelor, însă Cezar a înăbuşit situaţia la acel moment,
aranjând o alianţă cu germanii, la începutul anului 58 î.Hr. A forţat retragerea germanilor înapoi în est,
de-a lungul Rinului şi a folosit pretextul "apărării aliaţilor Romei" pentru a-şi continua cuceririle în
nord.

În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administraţia

guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulţumiri oferite de diverse triburi galice, nemulţumirea
creştea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei confederaţii a triburilor galice sub stăpânire
belgeică, pentru a se opune prezenţei romane în Galia. Cezar s-a întors în grabă la legiunile sale,
formând două noi astfel de legiuni, alcătuite majoritar din "cetăţeni" galici, numărul total al acestora
ridicându-se acum la opt.

La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziţiei galice se adeveriseră. Cezar s-a
mişcat cu rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat opoziţiei şi
transformându-le în aliaţi. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu cele opt legiuni,
romanii au spulberat atacul printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria avea o dublă conotaţie: nu
doar o victorie armată, ci şi una politică, însoţită de o propagandă solitară, de asemenea. Protejându-şi
"aliaţii" de agresiuni externe, el putea acum securiza cu uşurinţă legalităţile necesare împotriva
triburilor belgice. Deşi ar fi reprezentat încă o campanie dificilă, acesta era exact genul de şansă pe
care Cezar şi-l dorea. A continuat spre nord, cucerind tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe
calea armată.

La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru
ocupaţia romană. Cezar şi-a trimis generalii în fiecare colţ al Galiei, pentru a înăbuşi orice rezistenţă în
calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu douăsprezece cohorte
legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu
rapiditate controlul roman până în cea mai vestică porţiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor
asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord, către Britania de astăzi, pentru a construi o flotă printre veneţi.
Veneţii controlau căile navigabile cu o formidabilă flotă proprie, sprijiniţi însă şi de celţii britanici.
Iniţial vasele galice le-au depăşit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operaţiunile veneţilor.
Dar ingeniozitatea romană a intrat în acţiune, şi aceştia au început să folosească cârlige lansate de
arcaşi pentru a cuceri vasele veneţilor. În scurt timp, veneţii au fost complet învinşi, şi ca multe triburi
înaintea lor, vânduţi ca sclavi.

În total, zeci de triburi au fost forţate să capituleze în faţa dominaţiei romane şi sute de mii de
prizonieri au fost trimişi înapoi la Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenţei galice, Cezar şi-a
îndreptat atenţia dincolo Canalul Mânecii. Totuşi, cucerirea nu era atât de completă pe cât părea. Cezar
a fost nevoit să se confrunte mai întâi cu alte incursiuni germanice, înainte de a putea traversa către
insulă. Şi, în ciuda încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe departe atât de subjugate pe cât
credea el. Pentru moment, însă, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină pentru a se ocupa de problemele
politice din Roma.

[modifică] Germania, Britania şi Vercingetorix

Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întrega provincie galică,
situaţia politică din Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării următoarelor
acţiuni în Galia, Britania şi Germania, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină, ştiind că trebuie să se
afirme din nou sprijinul întru Senatul Roman. Pompei se afla în Italia nordică, îngrijindu-se de
îndatoririle sale în cadrul comisiei grânelor, iar Crassus a mers la Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar.
Cezar, însă, i-a chemat pe ambii la Lucca pentru o conferinţă, iar celor trei triumviri li s-au alăturat
până la 200 de senatori. Deşi sprijinul în Roma era desluşit, această întâlnire a fost menită scopurilor
triumviratului, aceasta dovedindu-se o mult mai mare coaliţie decât doar a trei persoane. Însă Cezar
avea nevoie ca Pompei şi Crassus să se înţeleagă pentru a putea menţine întreaga înţelegere. Comanda
lui Cezar trebuia prelungită, pentru a fi asigurat împotriva judecăţii.
Cezar şi Vercingetorix

Acordul asupra căruia s-a înţeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în timp ce
Pompei şi Crassus primeau o oportunitate pentru putere. Pompei şi Crassus aveau să fie aleşi consuli
simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei încrediţându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind
Siria. Pompei, gelos asupra creşterii pe care o înregistra armata lui Cezar, dorea securitatea unei
domnii provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, în
Parthia. După soluţionarea problemelor, Crassus şi Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la
alegerile din 55 î.Hr.. În ciuda înverşunatei rezistenţe din partea Optimaţilor, inclusiv o întârziere în
alegeri, statutul de consuli al celor doi a fost confirmat până la urmă. Cezar nu şi-a asumat nici un risc,
însă, şi a trimis nunţiul său, Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni pentru a
"păstra ordinea". Prezenţa acestor oameni, alături de popularitatea lui Crassus şi Pompei au străbătut
cale lungă pentru a stabiliza situaţia. Cezar s-a întors în grabă în Galia pentru a pune pe picioare prima
invazie romană în Britania.

Înainte ca Cezar să-şi poată concentra atenţia asupra Britaniei, o invazie germanică de-a lungul
Rinului, în teritoriul ubian i-a forţat atenţia asupra Germaniei. Invadatorii au trimis ambasadori către
Cezar spunând că doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul Galiei şi a ordonat
mobilizarea legiunilor sale pentru a înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile,
cavaleria sa a fost atacată prin surprindere, 78 de romani fiind ucişi în luptă. Un asalt la scală majoră a
fost lansat apoi asupra taberei germanice şi, conform lui Cezar, 430.000 oameni germani rămaşi fără
lider, femei şi copii au fost adunaţi laolaltă. Romanii au măcelărit fără discriminare, trimiţând masa de
persoane către Rin, unde mulţi alţii au sucombat înecându-se. Nu se ştie care a fost numărul victimelor
până la final, însă Cezar a pretins că nu a pierdut nici măcar un soldat.

[modifică] Războiul civil

Iulius Cezar

În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma şi să-şi
demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui
Cezar să candideze pentru un consulat secund în absenţa sa. Cezar a crezut că va fi judecat şi
marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziţia de consul sau
fără puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare şi trădare. Pe 10 ianuarie 49
î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (graniţa Italiei) şi războiul civil izbucneşte. Istoricii nu sunt de acord
în privinţa spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Cele două candidate sunt "Alea iacta est"
("Zarurile sunt aruncate") şi "Fie ca zarurile să zboare la înălţime!" (un citat al poetului Menander).
Această controversă minoră este remarcată ocazional în literatura modernă când un autor atribuie
citatul mai puţin popular al lui Menander lui Cezar.

Optimaţii, inclusiv Metellus Scipio şi Cato cel Tânăr, au fugit către sud, neştiind că Cezar este însoţit
doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe Pompei până la Brundisium, sperând să restaureze alianţa
lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat, însă, iar Cezar a făcut un uimitor marş de 27 de zile către
Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenţii lui Pompei. Apoi s-a întors la est, pentru a-l provoca pe
Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr. la Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere
catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda avantajului numeric al acestuia (aproape dublul
infanteriei şi cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o luptă excesivă şi de scurtă durată în anul 48
î.Hr..

Pompei a fugit către Egipt, acolo unde a fost ucis de către un ofiţer în serviciul regelui Ptolemeu al
XIII-a. În Roma, Cezar este numit dictator, avându-l pe Marc Antoniu ca stăpân al calului; Cezar a
demisionat din postul de dictator după unsprezece zile şi a fost ales pentru a doua oară consul, alături
de Publius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe Pompei în Alexandria, unde îşi instalează tabăra
armatei sale şi devine implicat în războiul civil alexandrin dintre Ptolemeu şi sora, soţia şi regina
alături de care conducea, faraonul Cleopatra a VII-a. Poate că alianţa lui Cezar cu Cleopatra a fost un
rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns la
vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către şambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. În
orice circumstanţe, Cezar înfrânge forţele lui Ptolemeu şi o instalează pe Cleopatra ca domnitor,
alături de care îşi va creşte singurul său fiu biologic despre care se ştie, Ptolemeu al XV-a Cezar,
cunoscut mai bine sub numele de "Caesarion". Cezar şi Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată.

După ce a petrecut primele luni ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge către Orientul Mijlociu, unde
îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia sa a fost atât de
concretă şi completă încât a comemorată în cuvintele Veni, vidi, vici ("Am venit, am văzut, am
cucerit"). După aceasta a pornit către Africa pentru a rezolva problema restului de suporteri senatoriali
ai lui Ptolemeu. A câştigat cu rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în faţa forţelor
lui Metellus Scipio (care moare în bătălie) şi lui Cato cel Tânăr (care se sinucide). Totuşi, fii lui
Pompei, Gnaeus Pompeius şi Sextus Pompeius, alături de Titus Labienus, fostul nunţiu propraetorian
al lui Cezar (legatus propraetore) şi al doilea în comandă în Războiul Galic, supravieţuiesc bătăliilor
din Spania. Cezar a pus sub urmărire şi a înfrânt ultimele rămăşiţe ale opozanţilor în Bătălia de la
Munda în martie 45 î.Hr.. În tot acest timp, Cezar a fost ales pentru al treilea şi al patrulea său mandat
în poziţia de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus Aemilius Lepidus) şi 45 î.Hr. (fără partener).

[modifică] După război

Cezar se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 î.Hr.. Îşi completează testamentul printre
primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. Senatul deja începuse să-i ofere onoruri
chiar şi în absenţa sa. Deşi Cezar nu şi-a proscris inamicii, ci iertându-i aproape pe fiecare dintre
aceştia, părea a fi o rezistenţă deschisă extrem de redusă.

Mari jocuri şi festivităţi s-au ţinut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar. Odată cu
jocurile, Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o robă de culoare
roşu închis (evocatoare a regilor Romei) şi coroana de lauri la toate ocaziile publice. O mare moşie era
construită pe seama Romei pentru uzul exclusiv al lui Cezar. Titlul de imperator a devenit unul legal,
pe care avea să-l folosească tot restul vieţii sale. O statuie de fildeş asemănându-l avea să fie cărată la
toate procesiunile religioase publice.

O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripţia Zeului Invincibil. Cum
Quirinus era asemănarea deificată a oraşului şi fondatorului acestuia şi prim rege, Romulus, acest act l-
a identificat pe Cezar nu doar pe aceeaşi scară cu zeii, dar şi cu regii antici. O a treia statuie a fost
ridicată pe capitoliul de lângă cele ale celor şapte regi romani şi a aceea a lui Lucius Junius Brutus,
omul care a condus revolta ce a dus la eliminarea regilor. Însă în alte comportamente scandaloase,
Cezar a bătut monezi cu asemănarea sa. Pentru prima dată în istoria Romei un roman în viaţă figura pe
o monedă.

Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a cedat al patrulea consulat (pe care îl condusese
fără partener) şi i-a plasat pe Quintus Fabius Maximus şi Gaius Trebonius în locul său. Acest lucru a
iritat Senatul pentru că Cezar nu a ţinut seama deloc de sistemul republican de alegere şi a acţionat
astfel dupǎ propriul său capriciu. Sărbătoreşte un al patrulea triumf, de data aceasta pentru onorarea
victoriei din Spania. Senatul a continuat să-i acorde alte onoruri. Un templu lui Libertas avea să fie
construit în onoarea sa, iar el a primit titlul de Liberator. Este ales consul pe viaţă şi îi este permis să
ocupe orice oficiu doreşte, inclusiv cele în general rezervate plebeilor. Roma părea dispusă să-i acorde
lui Cezar dreptul neprecedat de a fi singurul roman care deţine imperium. Cu aceasta, doar Cezar ar fi
imun de la judecata legală şi ar dispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiunilor romane.

Alte onoruri au continuat, inclusiv dreptul de a desemna jumătate dintre toţi magistraţii, poziţii care
până atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistraţi pentru toate îndatoririle
provinciale, un proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul Senatului. Luna
naşterii sale, Quintilis, a fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa şi ziua în care s-a născut,
13 iulie, a fost recunoscută ca sărbătoare naţională. Chiar şi un clan din adunarea poporului avea să-i
poarte numele. Un templu şi clasa religioasă a acestuia, Flamen maior, avea să fie ridicat şi dedicat în
onoarea familiei sale.

Cezar, însă, a avut şi o agendă reformatoare, privind totodată şi variate probleme pe teme sociale. A
aprobat o lege ce stipula că cetăţenilor romani cu vârste între 20 şi 40 de ani le era interzisă părăsirea
Italiei pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflaţi în serviciu militar. Teoretic, aceasta ar fi
ajutat la conservarea continuei operaţii a fermelor locale şi afacerilor şi ar fi prevenit corupţia peste
hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât un membru al clasei inferioare,
atunci întreaga sa avere avea să fie confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al
statului în suflet, deşi considera că era unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a
unei pătrimi din toate datoriile a uşurat foarte tare publicul şi a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa
în rândurile populaţiei de rând.

Cezar a regulat foarte strâns achiziţionarea grânelor subvenţionate de către stat, prostituatelor şi a
interzis celor ce îşi permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului.
A făcut planuri pentru distribuirea pământurilor pentru veteranii săi şi pentru aşezămintele coloniilor
veterane în întreaga lume romană. Una dintre cele mai importante reforme a venit după alegerea sa pe
viaţă ca Pontifex Maximus. Cezar a ordonat o revizie completă a calendarului roman, stabilind unul de
365 de zile cu un salt la fiecare patru ani (acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa
Grigore al XIII-lea în 1582, devenind astăzi calendarul modern). Ca un rezultat al acestei reforme,
anul 46 î.Hr. era de fapt cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine.

Adiţional, s-au desfăşurat mari lucrări publice. Roma era im oraş de mare întindere urbană şi
arhitectură de cărămidă neimpresionantă şi avea nevoie disperată de o renovare. O nouă Rostra de
marmură, terenuri pentru cai şi noi pieţe au fost construite. O librărie publică sub tutela marelui învăţat
Varro era, de asemenea, sub construcţie. Casa Senatului, Curia Hostilia, ce fusese reparată de curând, a
fost abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să fie numit Curia Iulia. Graniţa sacră --
Pomerium -- a oraşului a fost extinsă permiţând creşterea adiţională.

Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual şi că

onorurile sale au fost acordate mai mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar şi-a retras
această poziţie pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat titlul de Pater Patriae ("Părintele
Patriei"). A fost numit dictator pentru a treia oară şi apoi nominalizat pentru nouă termene consecutive
de un an ca dictator, făcându-l dictator efectiv pentru zece ani. De asemenea, a primit şi autoritate
cenzorială ca prefect al moralei (praefectus morum) timp de trei ani.

La începutul anului 44 î.Hr., onorurile oferite lui Cezar au continuat şi riftul ulterior între el şi
aristrocaţi s-a adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru întreaga sa
viaţă. Acest titlu începuse să apară până şi pe monedele care purtau asemănarea lui Cezar, plasându-l
deasupra tuturor celorlalţi din Roma. Unii dintre populaţie au început chiar să facă referire la persoana
sa ca "Rex" (latinul pentru rege), dar Cezar a refuzat acceptarea acestui titlu. La noul templu al lui
Cezar pentru Venus, o delegaţie senatorială a mers să-l consulte, iar Cezar a refuzat să se oprească şi
să-i onoreze la venirea lor. Deşi evenimentul este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale
poveştii, este evident faptul că senatorii prezenţi acolo s-au simţit adânc insultaţi. În încercarea de a
rectifica situaţia, ceva mai târziu Cezar şi-a expus gâtul prietenilor săi, spunând că este pregătit să i-l
ofere oricui care ar aduce asupra lui o lovitură de sabie. Pare-se aceasta a calmat cel puţin situaţia, dar
paguba fusese deja realizată. Seminţele conspiraţiei începuseră să crească.

[modifică] Asasinatul

Moartea lui Cezar (Pictură istorică din secolul XIX)

Spaima că Cezar va ajunge rege s-a amplificat atunci când cineva a aşezat o diademă pe statuia
acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat
această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat cetăţeni care au
pronunţat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-şi susţinătorii
ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor arestaţi şi, în schimb, a adus tribunii în
faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar folosise iniţal sanctificarea tribunilor ca unul din
motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câştig.

Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui
Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-şi roba
roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul
pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost
ridicat în Rostra de către preoţii participanţi la festivitate. Antoniu a scos o diademă şi a încercat să o
aşeze pe capul lui Cezar, spunând "Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine". Însă puţine au fost
uralele publicului, şi Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul.
Publicul a ţipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap pentru a doua
oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat din
nou, spunând: "Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor." Mulţimea a aprobat
imediat acţiunile lui Cezar.
În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi
putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, şi posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe care
Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită
doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu.
Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanţii săi secreţi, al căror număr era în
continuă creştere, trebuiau să acţioneze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi graţiase
deja, ei erau conştienţi că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să
acţioneze înainte ca acesta să pornească către Parthia.

Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiţiei, în Curia Hostilia, a cărui reparaţie fusese
recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, dar Senatul a abandonat-o pentru
o casă nouă, aflată în construcţie. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium
(construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puţine zile în urmă, un
prezicător îi spusese lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui Marte“. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a
fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii
(Liberatores); aceştia şi-au justificat acţiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând
Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui
Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius
Longinus; Cezar le graţiase majoritatea crimelor şi chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un
văr îndepărtat al lui Cezar şi fusese numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se
speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură
cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data naşterii lui
Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale şi mortale
şi, ironia soartei, s-a prăbuşit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel
Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la
Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:

 και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)

 Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui
citat grecesc din Suetonius)

 Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

[modifică] Relatarea unui martor ocular

Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de către Nicolaus din Damas,
la puţini ani după ce aceasta a avut loc.

[modifică] Planul

„Conspiratorii nu s-au întâlnit niciodată în public, dar se regăseau ocazional acasă la fiecare dintre ei.
Au fost multe discuţii şi propuneri, aşa cum era de aşteptat, în timp ce investigau cum şi unde să-şi
execute planul. Unii au sugerat să încerce în timp ce acesta mergea pe Calea Sacră, care era una dintre
plimbările sale favorite. O altă idee era să fie ucis la alegeri, în timp ce traversa un pod pentru a numi
magistraţii din cadrul Campus Martius; urmau să vadă care este cel mai puţin norocos dintre ei, pentru
ca acela să îl împingă pe Cezar de pe pod, iar ceilalţi să alerge şi să îl ucidă. Un al treilea plan era acela
de a aştepta următorul spectacol cu gladiatori. Avantajul era că, din pricina spectacolului, nu s-ar fi
născut nici o suspiciune dacă se zăreau armele ce urmau să fie pregătite pentru asasinat. Însă
majoritatea a decis să fie omorât în timp ce stătea în Senat, unde nu era însoţit de nimeni, din moment
ce non-senatorii nu erau admişi, şi unde cei mulţi conspiratori îşi puteau ascunde pumnalele în togi.
Acest plan a fost câştigătorul zilei.“

[modifică] Semne rele

„Înainte de a intra în altar, preoţii au adus în faţă victimele, pentru ca el să poată executa ceea ce avea
să fie ultimul său sacrificiu. Semnele erau foarte clar nefavorabile. După acest sacrificiu nereuşit,
preoţii au făcut altele, în mod repetat, pentru a vedea dacă ar putea apărea altceva, mai favorabil decât
cele deja dezvăluite. În final, preoţii au concis că nu au putut vedea cu claritate intenţia divină, pentru
că exista un spirit transparent şi malefic, ascuns printre victime. Cezar s-a simţit iritat şi a abandonat
divinaţia până la lăsarea soarelui, deşi preoţii şi-au continuat tot mai mult eforturile.

Asasinii prezenţi atunci au fost încântaţi să vadă acestea, deşi prietenii lui Cezar l-au sfătuit să anuleze
adunarea Senatului din acea zi, din pricina spuselor preoţilor. El a fost de acord, însă unii participanţi
s-au ridicat, l-au strigat şi i-au spus că Senatul era deja plin. Şi-a privit amicii, dar Brutus l-a abordat
din nou spunându-i 'Vino, bunule domn, nu acorda atenţie palavrelor acestor oameni şi nu amâna
ceea ce Cezar şi puterea sa grandioasă a găsit de cuviinţă să se organizeze. Fă-ţi singur curajul de
bun augur.' Cu aceste cuvinte l-a convins pe Cezar; ţinându-l de mâna dreaptă, l-a condus către Senat,
care se afla chiar în apropiere. Cezar l-a urmat în tăcere.“

[modifică] Atacul final

„Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziţia sa când l-a văzut intrând. Cei care aveau să facă
parte din complot stăteau în apropierea sa. Chiar lângă el se afla Tillius Cimber, al cărui frate fusese
exilat de către Cezar. Sub pretextul unei umile doleanţe din partea acestui frate, Cimber s-a apropiat de
Cezar şi a strâns mantaua togii sale, părând că vrea să facă o mişcare şi mai amplă cu mâinile sale
asupra lui Cezar. Cezar a vrut să se ridice şi să-şi folosească mâinile, dar a fost împiedicat de către
Cimber, devenind astfel excesiv de iritat.

Acela a fost semnalul pentru conspiratori să acţioneze. Toţi şi-au scos în grabă pumnalele şi s-au
năpustit asupra sa. Întâi Servilius Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umărul stâng, puţin deasupra
osului gâtului. La acela ţintise, însă din pricina entuziasmului ratase. Cezar s-a ridicat pentru a se apăra
şi, în acel vacarm, Casca a ţipat în greacă la fratele său. Cel din urmă l-a auzit şi a împins sabia în
coaste. După un moment Cassius i-a făcut o rană asupra feţei şi Decimus Brutus l-a străpuns într-o
parte. În timp ce Cassius Longinus încerca să-l lovească din nou, a ratat şi a lovit mâna lui Marcus
Brutus. Minucius l-a lovit de asemenea pe Cezar şi Rubrius în coapsă. Era pur şi simplu o mulţime
aflată în bătălie cu un singur oponent.

Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un rol în
omor, nefiind niciun participant care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până când, înjunghiat
de douăzeci şi trei de ori, şi-a dat ultima suflare.“
Apoi i-au abandonat trupul înjunghiat şi însângerat acolo. După trei zile, sclavii i-au descoperit trupul.
Soldaţii romani i-au înfăşurat trupul şi l-au ars pe altar (a fost incinerat, potrivit tradiţiei romane).
Femeile au aruncat in flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii şi hainele copiilor lor. A fost o zi
neagră pentru Roma; odată cu pierderea marelui părinte al patriei, începea o nouă epocă romană.

[modifică] Urmările asasinării

Moartea lui Cezar

Moartea lui Cezar a marcat, de asemenea, în mod ironic şi sfârşitul Republicii Romane, republică
pentru binele căruia fusese ucis. Clasa romană de mijloc şi cea inferioară, în care Cezar era atât de
popular încă dinaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocraţi le uciseseră
campionul. Faimosa cuvântare a lui Antoniu din piesa shakesperiană, „Prieteni, Romani, Concetăţeni,
acordaţi-mi atenţia voastră“ s-ar fi putut sau nu întâmpla în realitate, însă ea reprezintă un exemplu
perfect al gândirii publice ce a urmat morţii lui Cezar. Antoniu, care în ultima vreme se îndepărtase de
Cezar, a capitalizat supărarea mulţimii romane şi a ameninţat că-i va dezlănţui asupra Optimaţilor,
poate în intenţia ca el să preia controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe nepotul său Gaius
Octavius ca unic moştenitor al vastei sale bogăţii, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată
de numele lui Cezar, cât şi control asupra uneia dintre cele mai mari averi din Republică. În plus,
Gaius Octavius era de asemenea, pentru toate intenţiile şi scopurile, fiul marelui Cezar şi în mod
consecvent loialitatea populaţiei romane a trecut de la mortul Cezar la Octavius aflat în viaţă.
Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi nemilos şi letal, şi în timp ce
Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima rundă a noilor războaie civile, Octavius îşi consolida
poziţia. Pentru a se putea lupta cu Brutus şi Cassius, care ducea lipsa unei mari armate în Grecia,
Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui Cezar, cât şi de legitimitatea pe care
numele lui Cezar o oferea oricărei acţiuni pe care acesta ar fi desfăşurat-o împotriva celor doi. Un nou
Triumvirat s-a format - al doilea şi ultimul, cu Octavius, Antoniu, şi comandantul loial al cavaleriei lui
Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a deificat pe Cezar ca divus iulius şi – văzându-se că uciderea
sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenţei sale - oroarea proscrierilor, abandonată din vremurile lui
Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-şi însuşi încă şi mai multe fonduri
pentru al doilea război civil, împotriva lui Brutus şi Cassius, pe care Antoniu şi Octavian i-au înfrânt la
Philippi. Un al treilea război civil s-a declanşat apoi între Octavian pe deoparte şi Antoniu şi Cleopatra
pe cealaltă. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu şi a Cleopatrei la Actium,
rezultând astfel ascensiunea lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, sub numele de Cezar
August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat formal ca Divinul Iulius (Divus Iulius), şi Cezar August a
devenit astfel Divi filius (Fiul lui Dumnezeu).
[modifică] Literatul Cezar
Vezi Opera literară a lui Iulius Cezar.

Cezar era considerat unul dintre cei mai mari oratori şi prozatori din Roma vremurilor sale— chiar şi
Cicero lăuda retorica şi stilul lui Cezar. Printre cele mai faimoase opere ale sale se numără discursul
său funerar pentru mătuşa sa paternală Iulia (văduva lui Marius) şi Anticato, un document menit să
distrugă reputaţia lui Cato din Utica şi să fie o replică la memorialul Cato al lui Cicero. Din păcate
majoritatea operelor şi discursurilor sale s-au pierdut. Cele mai faimoase opere dintre cele care s-au
păstrat sunt:

 Commentarii de Bello Gallico (Comentarii despre războiul galic), relatări despre campaniile
din Galia şi Britania în timpul mandatului său de proconsul şi
 Commentarii de Bello Civile (Comentarii despre războiul civil) 2, evenimentele din timpul
Războiului civil, până imediat după moartea lui Pompei.

Alte scrieri atribuite lui Cezar, dar a căror paternitate literară este pusă la îndoiala, sunt:

 De Bello Hispaniensis (Despre războiul hispanic) [1], campaniile din Spania modernă;
 De Bello Africo (Despre războiul african) [2], campaniile din Africa de Nord, şi
 De Bello Alexandrino (Despre războiul alexandrin) [3], campaniile din Alexandria.

Aceste naraţiuni, scrise aparent într-un stil direct şi simplu, sunt de fapt mijloace sofisticate de
propagandă a agendei sale politice, destinate în special clasei de mijloc sau micii aristocraţii a Romei,
Italiei şi provinciilor.

[modifică] Militarul Cezar

Vezi Cariera militară a lui Iulius Cezar.

[modifică] Numele lui Cezar

Vezi Etimologia numelui lui Iulius Cezar.

[modifică] Familia lui Cezar

Soţii

 Prima căsătorie cu Cornelia Cinnilla

 A doua căsătorie cu Pompeia Sulla
 A treia căsătorie cu Calpurnia Pisonis

Copii
  Iulia Cezaris, cu Cornelia Cinnilla
 Ptolemeu al XV-a Cezar (Cezarion), cu Cleopatra a VII-a, ar fi devenit faraon egiptean

Nepoţi

 un nepot de bunic din partea Iuliei Cezaris şi a lui Pompei, mort la câteva zile, nebotezat

Iubite

 Legătură cu Cleopatra a VII-a a Egiptului

 Legături cu prima soţie a lui Cato, cu primele două soţii ale lui Bibulus, cu soţiile multor
senatori aflaţi în partide opozante
 Legătură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus

Posibili iubiţi

În Roma veche homosexualitatea masculină era comună şi larg-răspândită în societate, în special în

clasele superioare. Însă societatea romană, cel puţin ostentativ, dezaproba homosexualitatea per total,
egalizând-o cu neputinţa grecilor. Conform lui Cicero, Bibulus şi alţi inamici ai lui Cezar, el a avut o
aventură cu Nicomedes al III-a al Bithyniei la începutul carierei sale. Adevărat sau nu, povestirile au
fost relatate în maniera de a îl umili şi degrada, încercând să-l facă să pară nimic mai mult decât o
prostituată de curte orientală, o poziţie extrem de joasă în ochii romanilor. Nu există destule dovezi
pentru a dovedi astfel sau contrariul, că Cezar ar fi avut o relaţie cu Nicomedes, şi virtual aceeaşi
nesiguranţă există privind toate celelalte ocazii. Ce este sigur este că povestea lui Nicomedes a venit
din pricina şederilor sale cu regele în timpul tinereţii lui, aderând ca o pată în restul carierei sale. Însuşi
Cezar nu a încercat să se apere vreodată împotriva acestor acuzaţii, dar nici nepotul Augustus nu a
încercat vreodată să sprijine povestea. 3

Marc Antoniu a acuzat că Gaius Julius Caesar Octavianus şi-a câştigat adopţia sa de către Cezar prin
favoruri sexuale. Suetonius, deşi relatând că aventura dintre Cezar şi Nicomedes este adevărată a
caracterizat acuzaţia lui Antoniu cum că Octavian ar fi avut o relaţie cu Cezar drept calomnie politică.
Băiatul avea să devină primul împărat roman după moartea lui Cezar. 4

[modifică] Cronologie
 13 iulie 100 î.Hr. – Naşterea la Roma. Alternativă: 12 iulie 102 î.Hr.
 84 î.Hr. – Prima căsătorie - Cornelia Cinnilla
 82 î.Hr. – Scapă de persecuţiile lui Sulla
 81/79 î.Hr. – Serviciu militar în Asia şi Cilicia; posibilă legătură cu Nicomedes din Bithinia
 anii 70 î.Hr. – Carieră ca avocat
 69 î.Hr. – Moartea Corneliei. Chestor în Hispania Ulterioară
 65 î.Hr. – Edil curule
 63 î.Hr. – A doua căsătorie - Pompeia Sulla,
o Decembrie, Divorţează de Pompeia
o Este ales Pontifex Maximus şi praetor urbanus
o Conspiraţia catiliniană
  61 î.Hr. – Serveşte ca Propraetor Hispania Ulterior
 59 î.Hr. – Primul consulat, alături de Marcus Calpurnius Bibulus; începutul Primului
Triumvirat
o A treia căsătorie - Calpurnia Pisonis
 58 î.Hr./53 î.Hr. – Primul mandat ca Proconsul al Galiei
 54 î.Hr. – Moartea Iuliei
 53 î.Hr. – Moartea lui Crassus: finalul Primului Triumvirat
o 53 î.Hr./48 î.Hr. — Al doilea mandat ca Proconsul al Galiei
 52 î.Hr. – Bătălia de la Alesia
 49 î.Hr. – Trecerea Rubiconului; începutul războiului civil
 48 î.Hr. – Înfrângerea lui Pompei în Grecia la Bătălia de la Pharsalus; numit dictator (serveşte
11 zile)
o Al doilea consulat, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus
 47 î.Hr. – Campania în Egipt; o întâlneşte pe Cleopatra a VII-a
 46 î.Hr. – Îi înfrânge pe Cato şi Metellus Scipio în nordul Africii; al treilea consulat, alături de
Marcus Aemilius Lepidus
o A doua dictatură
o Este ales Pontifex Maximus pe viaţă (introduce Calendarul Iulian) şi îl adoptă pe
Octavian ca moştenitor
 45 î.Hr. – Înfrânge ultima opoziţie în Hispania
o Se reîntoarce la Roma; al patrulea consulat (fără partener)
o Numit Pater Patriae de către Senat şi al treilea mandat de dictator
 44 î.Hr. –
o Al cincilea consulat, alături de Marc Antoniu
o Este numit perpetual dictator
o Februarie, Refuză diadema oferită de Antoniu
o 15 martie, Asasinat
 42 î.Hr. – Deificat formal ca Divinul Iulius (Divus Julius)

[modifică] Onoruri
Cezar a fost ales numărul 67 în lista celor mai influente figuri din istorie, scrisă de Michael H. Hart.

A primit titlul Divus, sau zeu, după moartea sa.

În timpul vieţii, a primit multe distincţii, inclusiv titluri precum Pater Patriae (Părintele Patriei),
Pontifex Maximus (Cel mai Înalt Preot) şi Dictator. De fapt, multe dintre titlurile pentru care Senatul a
votat sunt considerate o cauză a asasinării sale, din prisma faptului că părea nepotrivit pentru mulţi
dintre contemporanii săi ca un muritor să primească atât de multe onoruri.

Poate că cel mai semnificativ titlu pe care l-a purtat a fost numele pe care l-a primit la naştere: Cezar.
Numele avea să fie acordat fiecărui împărat roman şi a devenit un semnal de mare putere şi autoritate
departe de graniţele imperiului (precum germanul Kaiser şi rusul ţar).

[modifică] Note
1
Numele oficial după 42 î.Hr., Imperator Gaius Iulius Caesar Divus (în română „Împăratul Gaius
Iulius Cezar, zeificatul“). Născut Gaius Iulius Gaii Filius Gaii Nepos Caesar (în română „Gaius
Iulius Cezar, fiu al lui Gaius, nepot al lui Gaius“).
2
Iulius Cezar: „DE BELLO CIVILI“ (în latină, engleză, italiană şi germană)
3
Suetonius 1.2, 49; 1:65-69
4
Suetonius 2.68, 71; 1:229, 233

[modifică] Referinţe
 Războiul galic, de Iulius Cezar;
 Vita Caesaris („Viaţa lui Cezar“), opera lui Plutarch, capitolele 19–24, relatează asasinarea lui
Cezar. Pentru opinia lui Nicolaus şi sursele sale vezi E.G. Sihler: Annals of Caesar: A Critical
Biography with a Survey of the Sources („Analele lui Cezar: O biografie critică cu o trecere în
revistă a surselor“, New York : G. E. Stechert, 1911), pag. 293–4;
 Cei doisprezece cezari – Iulius Cezar, de Suetonius.

[modifică] Articole corelate

 Scriitori militari faimoşi
 Nouă merituoşi
 Cezariană
 Cifrul lui Cezar
 Sindromul Marfan
 Epilepsie
 Crocea Mors
 Arborele genealogic Iulio-Claudian
 Iacta alea est

[modifică] Legături externe

Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Iulius Cezar

La Wikicitat găsiţi citate legate de Iulius Cezar.

 Tot Iulius Cezar Oferă un sumar al piesei de teatru şi detalii despre Shakespare şi Iulius Cezar,
inclusiv detalii istorice despre Cezar şi o analiză a caracterului acestuia.
 Iulius Cezar Situl Suzannei Cross site cu o adâncită istorie a lui Cezar, plus tabel cronologic şi
legături.
 C. Iulius Cezar De la www.livius.org
 Julius Caesar — virgil.org Un ghid adnotat către resurse online categorizate în surse primare,
biografie şi imagini, eseuri moderne şi ficţiune istorică.
 Iulius Cezar, Pagină cu multe legături în diferite limbi, inclusiv cea engleză
  Suetonius: Viaţa lui Iulius Cezar (limba latină). Găzduieşte, de asemenea, o traducere în
engleză de către J. C. Rolfe.
 Suetonius: Viaţa lui Iulius Cezar (limba engleză) (traducere modificată după J. C. Rolfe)
 Plutarh: Viaţa lui Iulius Cezar Un clasic de mare amploare; o scenă a morţii impresionantă.
 Lucrări culese despre Cezar în limbile Latină, italiană şi engleză
 Romans online: Iulius Cezar
 Istoria lui Iulius Cezar
 omnia munda mundis Hypertext cu lucrarea lui Cezar, De Bello Gallico
 Forumul lui Cezar

[modifică] Surse primare

[modifică] Propriile scrieri ale lui Cezar

 Index Forum Romanum pentru lucrări publicate online ale lui Cezar în limba latină şi traduse
 [4] în limba latină şi traduse (sit anonim)
 Cezar şi contemporani asupra războaielor civile

Cezar August
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Augustus

Augustus Caesar (* 23 septembrie 62 î.Hr. la Roma, † 19 august 14 d.Hr. la Roma), cunoscut înainte
ca Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deşi a păstrat înfăţişarea Republicii Romane, a condus ca
un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile şi a adus o eră de pace,
prosperitate şi măreţie imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de "Augustus", pe care l-a luat în 27
î.Hr..

Cuprins
[ascunde]
 1 Primii ani
 2 Primul împărat
 3 Domnia

 4 Ultimii ani

[modifică] Primii ani

Chipul lui Augstus-reconstruire

Când Republica Romană (509 î.Hr. - 31 î.Hr.) a ajuns la finalul său, Gaius Octavius, nepot al lui Iulius
Cezar, şi-a consolidat poziţia prin înfrângerea rivalului său la putere, Marcus Antonius, în bătălia de la
Actium din anul următor. Avea o muncă predefinită; anii de război civil au lăsat Roma într-un stat al
anarhiei. Mai mult, Roma nu era pregătită să accepte controlul total al unui despot.

Augustus
Octavius (sau Octavian) era inteligent. Mai întâi, a desfiinţat armatele sale şi a ţinut alegeri. Octavian a
fost ales în funcţia puternică de Consul.

[modifică] Primul împărat

În 27 î.Hr., a returnat în mod oficial puterea Senatului Romei, şi s-a oferit să renunţe la propria sa
supremaţie militară peste Egipt. Nu numai că l-a refuzat, dar Senatul i-a dat control asupra Spaniei,
Galiei şi Siriei. Puţin mai târziu, Senatul i-a dat titlul de Augustus (cel venerat).

Augustus ştia că puterea necesară dictaturii absolute nu putea deriva din funcţia de Consul. În 23 î.Hr.,
a renunţat la această funcţie, în favoarea altor două mai puternice. În primul rând, i-a fost garantată
funcţia de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voinţa sa şi să pună afacerile înaintea sa.
De vreme ce funcţia de tribun era în mod tradiţional asociată cu plebeii, asta i-a consolidat poziţia
pentru mai târziu. În al doilea rând, a primit o nouă competenţă sub forma unei puteri "imperiale", care
îi conferea autoritate supremă în toate problemele legate de guvernarea teritorială. Se spune că în 23
î.Hr. Augustus şi-a asumat funcţia de Împărat al Romei. Totuşi, el folosea adesea un titlu civil,
Princeps, sau "Primul Cetăţean."

Faimoasa statuie a lui Augustus de la Prima Porta

Ca Împărat, Augustus a organizat problemele publice ale imperiului cu îndrăzneală; datorită geniului
său, a durat Imperiul Roman cât a durat. El a stabilit sisteme de monetărie şi impozite standardizate; a
creat o structură pentru serviciul militar civil ce consista din cavaleri şi oameni liberi (foşti sclavi). S-a
îngrijit şi de beneficiile de pensionare pentru soldaţi.

[modifică] Domnia
Era un maestru al propagandei şi patronatul său asupra scriitorilor romani Horatius, Titus Livius şi (în
special) Virgiliu i-a permis să-şi cimenteze poziţia prin intermediul poeziei şi a prozei. Folosirea
jocurilor şi a ceremoniilor speciale, pentru a se celebra pe el însuşi şi pe familia sa, i-a sporit
popularitatea.

Augustus a fondat de asemnea şi primul grup de pompieri din lume şi a creat o forţă de poliţie
obişnuită pentru Roma.

De fapt, controlul puterii lui Augustus prin întreg Imperiul era aşa de absolut, că îi permitea să-şi
numească susccesorul, un obicei abandonat şi ridiculizat de la fondarea Republicii. La început, era
indicat de Marcellus, nepotul său de soră, ce era căsătorit cu fiica sa, Iulia. Între timp însă, acesta a
murit din cauza otrăvirii mâncării (23 î.Hr.). Relatările istoricilor de mai târziu, ce spuneau că
Marcellus ar fi fost otrăvit de soţia lui Augustus, Livia Drusilla, sunt neconcludente.

După moartea lui Marcellus, Augustus şi-a maritat fiica cu "mâna sa dreaptă", Marcus Agrippa. Din
această căsătorie au rezultat trei copii, Gaius Caesar, Lucius Caesar şi Postumus Agrippa (numit în
acest mod pentru că s-a născut după moartea lui Marcus Agrippa). Intenţiile lui Augustus de a-i face
pe primii doi copii moştenitorii săi, au devenit aparente când acesta i-a adoptat ca proprii săi fii.
Augustus a arătat afecţiune şi faţă de fii săi vitregi (copiii Liviei din prima căsătorie), Nero Claudius
Drusus Germanicus şi Tiberius Claudius, după ce aceştia au cucerit o mare parte din Europa Centrală.

[modifică] Ultimii ani

Agrippa a murit în 12 î.Hr., urmând ca fiul Liviei, Tiberius, să divorţeze şi să se căsătorească cu
văduva lui Agrippa. Tiberius a lucrat ceva timp în puterile tribunice ale lui Augustus, dar la scurt timp
după aceasta s-a pensionat. Totuşi, luând în considerare moartea prematură a ambilor fraţi vitregi ai
săi, Gaius and Lucius, respectiv în 4 d.Hr. şi 2 d.Hr., şi a fratelui său Drusus (9 î.Hr.), Tiberius a fost
rechemat la Roma, unde a fost adoptat de Augustus.

Pe 19 august 14, a murit Augustus. Ceva mai târziu, senatul l-a votat în panteonul zeilor romani (sau l-
a divinizat). Postumus Agrippa şi Tiberius au fost numiţi co-moştenitori. Pe de altă parte, Postumus a
fost exilat şi menţionat ca mort în jurul aceleaşi date. Cine i-a ordonat moartea este necunoscut, dar
drumul lui Tiberius era liber acum să-şi asume aceleaşi puteri ca şi tatăl său vitreg.

Traian
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Marcus Ulpius Nerva Traianus (18 septembrie 53 - 9 august 117), Împărat Roman între (98 - 117) a
fost al doilea dintre cei aşa-zişi cei cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai
importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul ajunge la întinderea teritorială maximă.
Împăratul Traian

Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator şi general dintr-o familie romană
faimoasă. Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârşitul celui de-al
Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din familia Ulpii, care a continuat şi după moartea sa.

S-a născut pe 18 septembrie, 53 în oraşul Italica. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane,
luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele lui
Domiţian împotriva germanilor şi era unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai imperiului când
Domiţian a fost ucis în 96.

Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domiţian, Nerva, care era nepopular în cadrul
armatei şi avea nevoie de ceva ca să le obţină sprijinul. A obţinut asta prin numirea lui Traian ca fiu
adoptiv al său şi succesor în toamna lui 97 (27 octombrie). Viitor împărat Hadrian i-a adus vestea lui
Traian despre adopţie, obţinând astfel bunăvoinţa lui Traian pentru restul vieţii sale. La moartea lui
Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuşi. Astfel
primul roman ne-italian devine împărat.

Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin
guvernarea paşnică şi fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domiţian. A eliberat oamenii
care au fost închişi pe nedrept de Domiţian şi a returnat proprietăţi confiscate. Istoricul Dio Cassius
susţine că îi plăceau vinul şi băieţii, dar că pederastia lui nu a făcut rău nimănui. Popularitatea sa a
ajuns la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.

Dar Traian a fost cunoscut în istorie pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediţie în regatul Dacia,
aflat la nord de Dunăre şi l-a forţat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a
asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes şi a primit
titlul de Dacicus Maximus.

Totuşi, la scurt timp, Decebal a adus iarăşi probleme Imperiului Roman, încercând să convingă
regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăşte să atace din nou, inginerii săi
construind un imens pod peste Dunăre, şi reuşesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor,
Sarmisegetuzsa fiind distrusă, Decebal se sinucide, iar în locul capitalei, Traian construieşte un oraş
numit Ulpia Augusta Dacia Traiana Sarmisegetuza. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani şi a
anexat-o ca o provincie romană.

Cam în acelaşi timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moştenire regatul său lui Traian, în timp ce
Dacia era cucerită, iar imperiul a câştigat astfel ceea ce va deveni provincia Arabia Petrea (sudul
Iordaniei de azi şi o mică parte din Arabia Saudită).

Pentru următorii şapte ani, Traian a domnit ca un împărat civil. În acest timp a corespondat cu Pliniu
pe tema creştinilor, spunându-i în principiu că îi va lăsa în pace atât timp cât nu-şi vor practica religia
în public. A construit câteva noi clădiri, monumente şi drumuri în Italia şi Iberia natală. Magnificul
forum, ce include şi Columna lui Traian, care au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia,
se menţin încă în Roma, aşa cum se menţine şi arcul de triumf din Mérida.

Monedă romana de bronz (sesterţ), cu efigia lui Traian.

În 113, s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Partei de a pune un rege pe
tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au împărţit hegemonia încă de pe
timpul lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele existent şi a anexat regatul la
Imperiul roman. Apoi şi îndreptat atenţia către sud, către Parthia, cucerind Babylonul, Seleucia şi în
final Ctesiphon, capitala în 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a declarat
Mesopotamia ca o nouă provincie a imperiului şi s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui
Alexandru cel Mare.
Imperiul Roman în timpul lui Traian

Şi totuşi nu s-a oprit aici. Mai târziu în 116, a trecut munţii Khuzestan în Persia şi a cucerit Susa,
marele oraş. L-a detronat pe regele Partei Chrosoes şi şi-a urcat pe tron propria marionetă, pe
Parthamaspates. Imperiul roman nu va mai înainta niciodată atât de mult spre est.

La acest moment, sorţii războilui precum şi propria-i sănătate, l-au trădat. Oraşul-fortăreaţă Hatra, de
pe Tigru, în spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-a răsculat, la fel şi populaţia
Mesopotamiei. Traian a fost astfel forţat să-şi retragă armatele pentru a înnăbuşi revoltele. Traian
vedea acest lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să condcă o armată pe câmpul de
bătălie.

Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Clicia şi plănuia încă un război împotriva Partei, Traian
s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutăţit în primăvara şi vara lui 117, până când pe 9 august a murit. Pe
patul de moarte, l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind conducător, a returnat
Mesopotamia Partei. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.

Pentru următoarea perioadă, oricărui împărat nou, chiar şi a celui a imperiului bizantin, i se ura în
Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai norocos ca Augustus şi mai bun ca Traian".
Spre deosbire de alţi conducători ai istoriei, reputaţia lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de
1900 de ani.

Unii văd în Traian un exemplu a acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului în
timp ce alţii consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârşitului
adevăratei societăţi romane.