1.Obiectul de studiu al psihologiei, structura, obiectivele, importanţa ca ştiinţă.

Metodele de
cercetare în psihologie
 Metode de cercetare în psihologie şi pedagogie este una din disciplinele de bază care contribuie
la dezvoltarea cunoştinţelor teoretice şi practice ale studenţilor în înţelegerea specificului
fiecărei metode, precum şi la conturarea unei vederi de ansamblu asupra unei cercetări
ştiinţifice. Ca obiective se au în vedere conturarea problemelor cercetării psihopedagogice,
parcurgerea în raport cu exigenţele ştiinţifice actuale a etapelor cercetării, formarea unei
percepţii clare privitoare la conţinuturile fiecărei metode în parte şi a condiţiilor acestora, cu
identifi Metodologia cercetării reprezintă strategia şi tehnica investigării şi include următoarele
clase de elemente:
 ansamblul principiilor teoretice referenţiale ce stau la baza metodelor şi tehnicilor;
 ansamblul metodelor şi tehnicilor utilizate în cercetarea concretă;
 ansamblul procedeelor de prelucrare a datelor;
 ansamblul principiilor de analiză a datelor, de construcţie şi reconstrucţie a teoriei.
Metodologia cercetării stabileşte direcţiile şi modul de acţiune asupra fenomenului investigat. Prin
metodologie facem accesibilă realitatea, interpretând-o şi stabilindu-i legităţile.carea surselor de
distorsiune ale unei cercetări şi eliminarea acestora.
Metodele de cercetare în psihologie şi pedagogie pot fi clasificate astfel:
A. Metode de colectare şi de măsurare (de cuantificare) a datelor
cercetării:observarea ;experimentul ; ancheta (cu chestionar) ; metoda biografică, convorbirea,
interviul, testul,studiul de caz sau metoda clinică, fişa psihopedagogică ş.a.
B. Metode privind organizarea colectivelor de experimentare (de cercetare), pentru ca datele
adunate şi rezultatele cercetării să exprime cât mai corespunzător generalitatea, realitatea întreagă
(mărimea eşantionului, grupe echivalente sau paralele, rotaţia grupelor etc).
C. Metode pentru prelucrarea matematică (statistică) a datelor procurate prin aplicarea
metodelor din grupele precedente, pentru "exprimarea ştiinţifică" a legilor aflate.
• D. Metoda experimentală (deosebită de experiment), ca metodă integrală de cercetare, este

de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea psihopedagogiei ca ştiinţă.

Experimentul - cea mai riguroasă metodă de investigare, de verificare a ipotezei unei cercetări

• - posibilitatea obţinerii de informaţii relevante şi obiective

• - verificarea, testarea ipotezei(lor) într-o situaţie controlată
• - investighează factorii, condiţiile care influenţează, produc sau determină anumite efecte
(rezultate, comportamente, performanţe)
• - două tipuri de variabile: independente-sunt factorii manipulaţi şi controlaţi de
experimentatorşi dependente- sunt efecte, transformări măsurabile ( modificări produse în
comportamentul sau performanţele elevilor) apărute sub acţiunea ori influenţa variabilei
independente.
• - două grupuri de subiecţi (elevi): experimental şi martor (de control).
- avantaje, limite.
 Obiectul psihologiei
- procesele subiective interne şi manifestările comportamentale externe, motorii sau verbale
- între activitatea subiectivă internă şi cea obiectivă externă există raporturi de interdependenţă si
interacţiune
- ele se manifestă relativ stabil în acţiunile şi reacţiile fiecărei persoane
- la om, comportamentul extern observabil ia forma activităţii psihice prin care işi
exprimă personalitatea
 - psihologia a fost definită ca ştiinţa despre activitatea umană, privită in toate ipostazele
sale- subiectivă şi obiectivă, psihică şi comportament..
- sistemul psihocomportamental vizează variate tipuri de legi mecanice, fizice, chimice,
biologice şi sociale.
- există si legi specifice psihologiei care au un caracter statistic: legi funcţionale,
genetice, structurale, teleologice (finaliste), dialectice;
- ele se încadrează în mică măsură în modelul cauzalităţii;
 Importanţa studierii psihologiei educaţiei
- formarea şi dezvoltarea competenţelor cognitive, metodologice, psihopedagogice şi psihosociale
-fundamentarea teoretică a problemelor cu care se vor confrunta în practica educaţională
- rezolvarea adecvată a unor probleme din practica educaţională:
a) care ţin de însuşi conţinutul obiectului de studiu ;
b) care ţin de modul de organizare a procesului de predare-învăţare;
c) probleme ce provin din particularităţile potenţialului uman cu care lucrează: motivaţie,
inteligenţă, th. de învăţare etc;
d) cazurile de inadaptare şcolară, de rămânere în urmă la învăţătură, indisciplină, absenteism,
abandon şcolar, comportament deviant .’
 Structura Psihologiei
În decurs de secole, omul a constituit obiectul studierii multor generaţii de savanţi. Omenirea îşi
cunoaşte istoria proprie, originea, caracterul biologic, limbile şi obiceiurile şi în această cunoaştere
psihologiei îi revine un rol deosebit. La baza dezvoltării psihologiei stă interesul permanent în
ascensiune pentru natura existenţei umane, condiţiile dezvoltării şi informării ei în societatea umană,
particularităţile interacţiunii cu alţi oameni. În prezent, desfăşurarea multor genuri de activitate în
producţie, ştiinţă, medicină, artă, învăţămînt, în jocuri şi sport este cu neputinţă fără cunoaşterea şi
conceperea legităţilor psihologice. Dezvoltarea impetuoasă a cercetărilor de psihologie în sec. XX a
dus la apariţia mai multor ramuri ale psihologiei. În mod special s-au dezvoltat ramurile aplicative şi
practice ale psihologiei. Psihologia s-a dezvoltat la intersecţia ştiinţelor naturii şi a ştiinţelor sociale, a
fiziologiei şi sociologiei. Între fiziologie şi psihologie s-a dezvoltat psihofiziologia ca ramură
interdisciplinară. Între psihologie şi sociologie s-a dezvoltat psihologia socială ca ramură a ştiinţei
psihologice. Legături strînse există între psihologie şi ştiinţele biologice, în special anatomia şi
fiziologia activităţii nervoase superioare. I. Pavlov a stabilit mecanismele nervoase ale proceselor
psihice, ale reflectării. Psihologia are legături strînse şi cu ştiinţele sociale, dat fiind faptul că
activitatea psihică a omului este determinată de mediul social de viaţă, de formele conştiinţei sociale,
de tradiţiile poporului, deci de fenomenele care sunt studiate de ştiinţele sociale. Psihologia nu s-a
desprins definitiv nici de filozofie care oferă legi generale ale dezvoltării naturii, societăţii, gîndirii.
Psihologia generală este o ramură a psihologiei, care studiază legile generale ale activităţii psihice a
omului adult şi normal. Psihologia generală cercetează individul, accentuînd în el procesele de
cunoaştere şi personalitatea. Procesele psihice cognitive cuprind senzaţia, percepţia, atenţia, memoria,
imaginaţia, gîndirea şi vorbirea. Cu ajutorul acestor procese omul recepţionează şi prelucrează
informaţia despre lume, ele participă de asemenea la formarea şi reorganizarea cunoştinţelor.
Personalitatea conţine însuşiri, care determină acţiunile şi faptele omului. Acestea sunt emoţiile,
dispoziţiile, aptitudinile, mecanismele (directivele), motivaţia, temperamentul, caracterul şi voinţa. În
cursul psihologiei generale se prezintă ideea ştiinţifică despre principiile generale teoretice şi metodele
principale ale psihologiei, se caracterizează noţiunile ştiinţifice de bază ale psihologiei. Aceste noţiuni
se grupează în trei categorii de bază: procese psihice, stări psihice, proprietăţi psihice sau particularităţi
ale personalităţii. Din psihologia generală s-au desprins mai multe ramuri, precum ar fi psihologia
senzaţiei, psihologia percepţiei, psihologia memoriei, psihologia gîndirii, psihologia imaginaţiei,
psihologia personalităţii.
2.Dezvoltarea psihicului la om şi animale. Caracterul stadial al dezvoltării. Conştiinţa – forma
superioară a reflectării psihice. Tipuri de conştiinţă; subconştientul, inconştientul.

Problema psihicului omului este pozitia-cheie in psihologie. Psihicul omului este constiinta omului.
Constiinta se subintelege ca o forma aparte a reflectarii, care constituie trasatura comuna a tuturor
functiilor psihice ale omului. Dezvoltarea tuturor functiilor psihice in interdependenta asigura
formarea la om a reflectiei interna a lumii externe, intr-o oarecare masura, a modelului acestei lumi.
La animale psihicul se formeaza si se dezvolta in procesul activitatii lor de adaptare la mediul
ambiant. Reproducerea insa si dezvoltarea vietii omului se infaptuieste in procesul reformarii naturii.
Constiinta individuala, care este studiata de psihologie, se formeaza si se dezvolta in stransa legatura
cu stiinta sociala. Individul insuseste forma ideala de 636j93g reflectare in procesul real de includere
in viata societatii: omul nu poate exista in afara acestei vieti, i afara sistemului relatiilor sociale.
Neinsusind aceasta forma omul nu poate sa se dezvolte ca om, ca membru al societatii, ca
personalitate.
Asadar, constiinta este forma suprema a psihicului, forme ce integreaza, rezultatul conditiilor
istorico-sociale a formarii omului in activitatea de munca la o comunicare permanenta cu alti oameni.
Constiinta este nu altceva decit existenta constientizata.
A. Petrovski evidentiaza urmatoarele  patru caracteristici psihologice de baza ale constiintei:
1. Constiinta este totalitatea cunostintelor despre lumea inconjuratoare. In structura constiintei intra
toate procesele cognitive: simtul, perceptia, memoria, gandirea, imaginatia.
2. deosebirea subiectului si obiectului, intarita in constient, adica ceea ce apartine "Eu-lui" omului si
"Noneu-lui" lui.
3. Asigurarea activitatii omului ce presupune un scop. Drept exemplu poate servi citatul vestit al lui K.
Marx: "Paianjenul executa operatiuni, ce amintesc operatiunile tesatorului, si albina prin constructia
celulelor sale de ceara face de rusine unii oameni-arhitecti. Insa si cel mai rau arhitect se deosebeste
initial de cea mai buna albina prin faptul ca inainte de a construi celula din ceara, el deja a construit-o
in capul sau". La finele procesului de munca primim un rezultat, care deja la inceputul acestui proces
a fost in imaginatia omului. Omul nu numai schimba forma celor ce sint date de natura; in cele date
de natura, el desfasoara concomitent scopul sau constient, care ca legitate determina modul si
caracterul actiunilor sale si carui el trebuie sa supuna vointa sa. Astfel in functia constiintei intra
formarea scopurilor activitatii, totodata se determina motivele ei, se adopta decizii hotarate, se tine
cont de ordinea executarii actiunilor etc.
4. Prezenta aprecierilor emotionale in relatiile dintre personalitati. In constiinta omului intra si lumea
sentimentelor, unde se reflecta relatiile complicate si, mai intai de toate, cele sociale, in care este
inclus omul.
O conditie obligatorie a formarii si manifestarii calitatilor specifice ale constiintei, indicate mai sus
este limbajul. Dupa cum se stie, limbajul este un sistem obiectiv aparte, in care este imprimata
experienta social-istorica sau constiinta sociala. Fiind insusit de un om concret, limbajul devine
constiinta reala a acestui om.
Multe cunostinte, relatii, retrairi, ce constituie lumea interna  a fiecarui om, nu se constientizeaza de
catre el. Inconstientul - este o parte componenta obligatorie a activitatii psihice a fiecarui om. Analiza
conceptuala a conceperii stiintifice moderne a problemei inconstientului se imparte in doua directii
de baza: teoria psihoanalizei (intemeietor S. Freud) si teoria directivei psihologice inconstiente.
Acestea sunt doua metode de operare cu fenomenul inconstientului in legaturile lui cu psihicul in
general. Psihoanaliza concepe constientul si inconstientul ca elemente a activitatii psihice ce se
exclud reciproc. Psihologia directivei, dimpotriva, avand drept principiu ideea integritatii psihicului se
bazeaza pe conceperea unitatii fundamentale a personalitatii omului.
Conceptiile moderne despre fenomenologia inconstientului permit a desfasura urmatoarele principii.
In zona constiintei clare isi gaseste reflectare doar o mica parte a tuturor semnalelor primite
concomitent din mediul intern si extern al organismului. Semnalele nimerite in zona constientului clar
se folosesc de catre om pentru dirijarea constienta a compararii sale. Celelalte semnale deasemenea
sint folosite de organism pentru reglementarea unor procese, insa, la nivel inconstient. Din punctul de
vedere contemporan al conceperii, constientul si inconstientul activeaza  intr-un regim de unitate
armonizata. Atunci cind in fata ne apar circumstantele ce fac dificila alegerea strategiei comportarii
sau necesita o metoda noua de rezolvare, aceste circumstante nimeresc in zona constientului clar. Dar
cum numai decizia este primita, strategia este gasita, dirijarea comportamentului se transmite in sfera
inconstientului, iar constiinta se elibereaza pentru rezolvarea dificultatilor aparute din nou. Necatand
ca in fiecare moment dat doar o mica parte a tuturor proceselor se reglementeaza constient, constiinta
poate acorda o anumita influenta si asupra proceselor inconstiente. Inconstientul uneste toti acei
factori, care influenteaza la reglementarea comportamentului, care se desfasoara fara particularitatea
nemijlocita a constiintei.

Asemanari si diferente intre psihicul uman si cel animal

Intre anumite limite, studiul comportamentului animal poate oferi date importante pentru
intelegerea unor aspecte ale comportamentului uman. 
In cursul comparatiei, nu trebuie sa se piarda din vedere faptul ca insesi trasaturile si determinatiile
generale ale continuumului psihic au inregistrat modificari semnificative, in ceea ce priveste valorile si
modalitatea concreta de realizare, ele nefiind, asadar, identice pe toate treptele evolutiei. Cu cat
doua trepte sunt mai indepartate una de alta, cu atat diferentele dintre ele sunt mai mari, si invers,
cu cat ele sunt mai apropiate, cu atat aceste diferente vor fi mai mici, iar asemanarile mai mari.
Treapta animala cea mai apropiata de treapta umana este cea a maimutelor antropoide si, in primul
rand, a cimpanzeului. Diferentele dintre cele doua trepte sunt incomparabil mai mari si din punct de
vedere cantitativ si calitativ decat diferentele dintre treapta maimutelor antropoide si treapta
imediat de sub ea a maimutelor inferioare sau a delfinilor. Putem afirma ca aparitia omului reprezinta
un moment de discontinuitate, de salt calitativ pe traiectoria evolutiei.
 3.Noţiuni despre senzaţii, caracteristica generală a senzaţiilor. Caracteristicile principale şi
legile de bază ale sensibilităţii.
Cea mai simplă legătură informaţională a omului cu realitatea este realizată prin intermediul
senzaţiilor. • Senzaţia este procesul psihic cognitiv elementar care constă în reflectarea însuşirilor
separate ale obiectelor, fenomenelor lumii înconjurătoare, atunci când acestea acţionează asupra
organelor de simţ. • Senzaţia este procesul psihic elementar, care reflectă diferite însuşiri ale obiectelor
şi fenomenelor lumii externe, precum şi stările interne ale organismului, în momentul acţiunii
nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor. • Senzaţia este mecanismul psihic de captare,
înregistrare şi prelucrare precoce a informaţiilor. Senzaţiile sunt procese psihice senzoriale elementare
de cunoaştere a însuşirilor concrete, luate separat, ale obiectelor, când acestea sti- 9 mulează receptorul
unui singur organ de simţ. De exemplu, atingând zăpada, o simţim rece. Termenul „senzaţie”
denumeşte procesul de semnalizare prin simţuri şi, în acelaşi timp, rezultatul acestui proces, adică
imaginea primară a însuşirilor concrete ale obiectelor. De exemplu, senzaţia de acru, senzaţia de roşu
etc. Orice obiect este o sinteză de mai multe însuşiri concrete, iar senzaţiile reflectă astfel de însuşiri
separate. De exemplu, zăpada are însuşirile concrete albă, rece, moale. Ochiul ne dă doar senzaţia de
alb. De aceea, senzaţiile sunt fenomene psihice elementare şi primare. Ele semnalizează asupra
însuşirilor separate şi concrete ale obiectelor şi fenomenelor (culoare, gust, miros, duritate,
temperatura). Senzaţiile iau naştere numai prin acţiunea integrală a organelor de simţ. Izolarea unui
aspect al realităţii (lumină, gust, miros) se datorează faptului că există organe de simţ diferenţiate,
specializate pentru a recepţiona în condiţii optime o anumită categorie de excitanţi (optim = prielnic,
de mijloc, nu prea puternic şi nici prea slab). În realitate, senzaţia presupune nu doar un organ
senzorial, ci un întreg aparat denumit de Pavlov analizator. Acesta se compune din: 1) organul
senzorial (receptor); 2) nervul aferent (senzorial); 3) regiunea corespunzătoare din scoarţa cerebrală
(zona de proiecţie); 4) nervul eferent (motor); 5) organul efector (care îndeplineşte acţiunea). De fapt,
senzaţia presupune nu doar acţiunea excitantului asupra organului de simţ, ci o activitate psihică mult
mai complexă pe care o realizează analizatorul. Analizatorul este un sistem complex neurofiziologic
care realizează percepţia, analiza şi sintetizarea informaţiei. Receptorii sunt acele celule de la periferia
sistemului nervos care, în urma adaptării la mediu, s-au specializat în transformarea energiei
excitanţilor în coduri neurofiziologice. Impulsul nervos este mai apoi transmis prin neuronii aferenţi
spre cei centrali. Această verigă intermediară realizează şi o primă „citire” a semnalelor nervoase,
efectuând sinteza primară şi conductând doar acele mesaje care au semnificaţie 10 adaptivă pentru om.
S-a calculat că toţi receptorii transmit o cantitate de informaţie, rezultată din acţiunea stimulilor, de
circa 400 mil biţi/ sec.
Caracteristica senzaţiilor exteroreceptive: Senzaţiile exteroreceptive apar datorită receptorilor
plasaţi la exteriorul corpului; ele ne informează despre însuşirile obiectelor din jurul nostru. Distingem
senzaţii vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile. Cele mai multe informaţii despre lumea din jur
omul obţine cu ajutorul senzaţiilor vizuale – 80%. Receptorul luminii este ochiul – organ cu o structură
foarte complexă. Undele de lumină reflectate se refractă, trecând prin cristalinul ochiului şi se
focalizează pe retină sub formă de imagini, retina fiind foarte sensibilă la lumină. Aceasta este
compusă din două tipuri de celule fotosensibile: 6 mil. – celule conuri; 115 mil. – celule bastonaşe.
Conurile asigură vederea culorilor, sunt situate în centrul retinei şi constituie aparatul vederii diurne
(alb, negru). Bastonaşele sunt situate 14 în jurul conurilor mai aproape de marginea retinei, reflectă
lumina, sunt aparate ale vederii crepusculare (lumina slabă). Deci, cu ajutorul senzaţiilor vizuale omul
cunoaşte: - tonul culorii (ce fel de culoare este); - luminozitatea (intensitatea culorii); - puritatea culorii
(cantitatea de culoare albă pe care o conţine). Cu ajutorul senzaţiilor auditive oamenii recepţionează 8-
9% din volumul informaţiei referitor la mediul înconjurător. Senzaţiile auditive au la bază un complex
analizator compus din: - urechea externă (pavilionul urechii), care acumulează vibraţiile auditive; -
urechea medie, care le transmite la melc; - urechea internă – partea sensibilă la sunete, alcătuită din
melcul membranos, aflat în cel osos cu membrana bazilară şi fibrele senzitive. La baza excitaţiei
terminaţiilor senzitive ale melcului stă principiul rezonanţei. Se disting trei feluri de senzaţii auditive:
verbale, muzicale, zgomotele. Analizatorul auditiv distinge patru calităţi ale sunetului: intensitatea,
înălţimea, tembrul, durata. Senzaţiile olfactive, deşi ne oferă mai puţină informaţie venită din exterior,
au un rol important atât în cunoaşterea lumii, cât şi pentru afectivitatea umană. Organul mirosului este
alcătuit din mucoasa olfactivă, în care se găsesc celule nervoase olfactive. Mirosul este provocat de
particolele gazoase emanate de către corpurile mirositoare. Henning clasifică mirosurile astfel: -
parfumate (florile); - eterate (fructele); - aromatice (condimentele); - balsamice (camfora, tămâia); -
empireumatice (gudronul); - putrede respingătoare (sulfura de carbon). Senzaţiile gustative reprezintă
o cotă mai mică în volumul total de informaţie deţinută de persoană, dar sunt importante, în special în
pe- 15 rioadele timpurii de dezvoltare. Apar datorită excitării mugurilor gustativi, care sunt plasaţi în
papilele gustative de pe suprafaţa limbii. Există patru categorii de senzaţii gustative: dulce, amar, sărat,
acru. Din amestecul gusturilor elementare se obţine o mare varietate de gusturi. Pentru ca o substanţă
să aibă gust, trebuie să se dizolve în salivă sau apă, să acţioneze un timp suficient asupra papilelor
gustative şi să aibă o anumită concentrare. De aceea, nu toate corpurile au gust. Senzaţiile tactile sunt
provocate de receptorii aflaţi în piele. Ele sunt de: - contact şi presiune – sunt identificate două
categorii de corpusculi în piele: Meiser – situaţi la suprafaţa pielii şi reacţionează la contacte uşoare;
Pacine – sunt situaţi mai în profunzime şi reacţionează la contacte mai puternice; - durere – îşi au
originea în terminaţiile libere ale nervilor senzoriali ai pielii. Sunt cele mai numeroase şi apar în
legătură cu orice excitant puternic; - temperatură. Nu există receptori distincţi pentru cald şi rece.
Temperatura pielii este sesizată tot de terminaţiile libere ale nervilor. În piele sunt mult mai mulţi
receptori pentru rece decât pentru cald: la 1 cm² sunt 12 puncte de senzaţii pentru rece şi 2 puncte
pentru cald. Caracteristica senzaţiilor interoreceptive: Sunt acele senzaţii care apar prin intermediul
receptorilor plasaţi în interiorul corpului. Ele conţin informaţie despre stările interne ale organismului.
Se împart în: a) senzaţii ce apar la satisfacerea trebuinţelor fiziologice (sete, foame, sufocare, frig); b)
senzaţii discrete – legate de funcţionarea organelor interne (bătăile inimii, respiraţia); c) senzaţii
provocate de exces – abuz de ceva (greaţă, oboseală, greutate în stomac); d) senzaţii provocate de boli
patologice (îmbolnăviri, dureri interne). Caracteristica senzaţiilor proprioreceptive: Senzaţiile
proprioreceptive apar prin intermediul receptorilor pla- 16 saţi în muşchi şi tendoane şi ne informează
despre poziţia şi deplasarea corpului în spaţiu. Din categoria lor fac parte: a) senzaţiile somatoestezice
– senzaţii ce permit cunoaşterea poziţiei membrelor; b) senzaţiile chinestezice – senzaţii ce permit
cunoaşterea mişcării membrelor, fac posibilă îndemânarea manuală; c) senzaţiile statice (de echilibru)
– ne fac conştienţi de poziţia capului, corpului în spaţiu.
 4.Formele şi legile percepţiei

Sensibilitatea reprezintă premisa biofiziologică a capacităţii de a avea senzaţii. M. Golu consideră că

sensibilitatea se subordonează acţiunii a trei categorii de legi: legi psihofizice, legi psihofiziologice şi
legi socioculturale. Legile psihofizice şi cele psihofiziologice sunt generale, acţionând pe scara
întregului regn animal, iar legile socioculturale sunt proprii numai sensibilităţii omului.
LEGILE PSIHOFIZICE. Existenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia
asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. Pentru ca senzaţia să apară este
necesar ca stimulul să dispună de o anumită intensitate. • Cantitatea minimă de intensitate a stimulului
capabilă să producă o senzaţie se numeşte prag absolut minimal. Acesta este extrem de diferit de la o
senzaţie la alta (vizuală: 1-2 cuante; auditiva: 16-20 vibraţii pe secundă). • Cantitatea maximală de
intensitate a stimului care produce o senzaţie de acelaşi fel se numeşte prag absolut maximal.
Depăşirea lui declanşează, ca urmare a suprasolicitării analizatorului, fie durerea, fie neutralitatea
aparatului în raport cu stimulul. Omul are capacitatea de a sesiza nu doar limitele minime şi maxime
ale intensităţii unor stimuli, ci şi existenţa unor diferenţe foarte fine între intensităţile variabile ale
stimulilor, diferenţe măsurate cu ajutorul pragului diferenţial. Sensibilitatea diferenţiată este
capacitatea cu ajutorul căreia se surprind aceste diferenţe minime între stimuli. Dacă avem în mână o
greutate de 1 kg şi cineva va adăuga încă 10 g, noi nu vom sesiza 17 deosebirea. Pentru a o observa, ar
fi nevoie să se adauge 33 g, deci 1/30 din mărimea iniţială.
LEGILE PSIHOFIZIOLOGICE exprimă dependenţa nivelului şi dinamicii sensibilităţii de
fenomenele care au loc în organizarea internă a subiectului, înainte şi în timpul recepţionării stimulului
modal specific. Esenţiale sunt: legea adaptării, legea contrastului, legea sensibilizării şi depresiei, legea
sinesteziei şi legea oboselii. Legea adaptării exprimă caracterul intrinsec dinamic al sensibilităţii,
deplasarea în sus sau în jos a pragurilor absolute şi diferenţiale sub acţiunea prelungită a stimulului sau
în absenţa acestuia. Adaptarea se manifestă în cadrul tuturor analizatorilor şi are ca mecanism
interacţiunea dintre veriga corticală şi cea periferică. Sensibilitatea îşi modifică parametrii funcţionali
odată cu schimbarea condiţiilor de mediu. Creşterea sau scăderea sensibilităţii, ca urmare a acţiunii
repetate a stimulilor sau a modificării condiţiilor de mediu, se numeşte adaptare senzorială. Intrarea în
funcţiune a fenomenului adaptării senzoriale poate fi demonstrată mai uşor prin trecerea bruscă dintr-
un mediu în altul. Procesul se realizează gradat. Adaptarea este un fenomen relaţional care ia în
considerare: • nivelul iniţial al sensibilităţii: porneşte de la un nivel dat al acesteia, luând apoi valori
diferite în funcţie de intensitatea şi durata stimulului; • depinde şi de anumite particularităţi
morfofuncţionale ale organelor de simţ şi de locul şi rolul acestora în procesul reflectării
informaţionale; • particularităţile contextului obiectiv şi subiectiv în care are lor recepţia. De obicei, la
stimuli puternici sensibilitatea scade, iar la cei slabi creşte. Legea contrastului exprimă creşterea
sensibilităţii ca efect al stimulării spaţio-temporare a excitanţilor de intensităţi diferite, care 18
acționează simultan sau succesiv asupra aceluiaşi analizator. Corespunzător, avem două tipuri de
contrast: simultan şi succesiv. Contrastul simultan constă fie în accentuarea reciprocă a clarităţii şi
pregnanţei stimulilor prezentaţi în acelaşi timp în câmpul percepţiei, fie în accentuarea stimulului
principal sub influenţa stimulilor de fond. Pentru a se produce, este necesar ca deosebirile de
intensitate dintre stimuli să nu fie nici prea mari, încât să genereze fenomenul de alternanţă, nici prea
mici, încât să genereze amestecul. Contrastul succesiv constă în creşterea nivelului sensibilităţii în
raport cu un stimul prezentat la scurt timp după acţiunea mai îndelungată a altui stimul de aceeaşi
modalitate, dar diferit după intensitate. Acest tip de contrast se evidenţiază în toate modalităţile
senzoriale, dar foarte pregnant în sensibilitatea gustativă, olfactivă, termică şi vizuală. Legea
sensibilizării şi depresiei exprimă creşterea sau scăderea în cadrul unui analizator a sensibilităţii, fie ca
urmare a interacţiunii diferitelor câmpuri receptoare proprii, fie ca urmare a interacţiunii lui cu alţi
analizatori. Stimularea cu o lumină de intensitate relativ slabă a unor segmente retiniene duce la
creşterea nivelului sensibilităţii în segmentele apropiate. Excitarea în anumite limite şi în anumite
condiţii a receptorilor tactili şi chinestezici duce la creşterea sensibilităţii vizuale şi auditive, iar între
alte limite şi în alte condiţii asemenea excitare duce la apariţia fenomenului de depresie. Deci, legea
depresiei constă în scăderea sensibilităţii ca urmare a legăturilor funcţionale intraanalizatori sau
interanalizatori. Funcţionează după aceleaşi mecanisme şi la acelaşi nivel ca şi legea sensibilizării.
Avem trei niveluri: 1) stimularea îndelungată a ochiului cu o lumină roşie se soldează cu scăderea
sensibilităţii pentru alte culori, îndeosebi pentru cele de undă lungă. 2) Funcţia localizării spaţiale a
sunetelor n-ar putea fi explicată fără interacţiunea dintre cele două verigi perechi ale analizatorului
auditiv. 19 3) Sunetele cu intensitate mijlocie şi mare coboară sensibilitatea bastonaşelor. Efectele de
interacţiune a analizatorilor (sensibilizare şi depresie) sunt dependente de: • relaţia de intensitate dintre
stimuli; • procesele corticale şi legile lor, îndeosebi inducţia pozitivă şi negativă; • sistemul nervos
vegetativ; • formaţiunea reticulară; • formarea reflexelor condiţionate. Legea sinesteziei exprimă acea
interacţiune între analizatori, în cadrul căreia calităţile senzaţiilor de o anumită modalitate sunt
transferate senzaţiilor de o altă modalitate. De exemplu, stimulii acustici produc efecte de vedere
cromatică (audiţia colorată); stimulii optici produc efecte auditive (vedere sonoră). De asemenea,
culorilor şi sunetelor le pot fi atribuite şi calităţi tactile sau gustative. Vorbim de ,,culori moi”,
de ,,sunete dulci”. Toţi ceilalţi stimulenţi produc efecte chinestezice. Legea oboselii exprimă faptul că
analizatorii, fiind sisteme care funcţionează pe baza unui consum de energie stocată în structura lor
(această energie fiind cantitativ limitată), sunt supuşi fenomenului de oboseală. Aceasta se
concretizează, pe de o parte, în scăderea considerabilă a nivelului sensibilităţii şi a capacităţii
rezolutive a analizatorului, iar, pe de altă parte, în apariţia unor senzaţii de disconfort şi instabilitate.
Nu în toţi analizatorii oboseala se manifestă la fel de pregnant: cei mai fatigabili sunt analizatorii
vizual, chinestezic şi auditiv; cel mai puţin fatigabil este analizatorul gustativ. După sursa care o
generează, oboseala senzorială este: • de suprasolicitare, ca urmare a funcţionării îndelungate a
analizatorilor în condiţiile acţionării unor stimuli de intensitate superioară mediei; • de subsolicitare,
care se produce ca rezultat secundar al scăderii tonusului general de excitabilitate al SNC, din lipsă de
stimulare externă; 20 • de aşteptare, care apare pe fondalul unei atenţii concentrate pe termen lung.
Efectul oboselii este în toate cazurile negativ, ducând atât la scăderea performanţelor la sarcinile
perceptive, cât şi la o stare generală dezagreabilă.
LEGILE SOCIOCULTURALE exprimă dependenţa organizării şi funcţionării mecanismelor
senzoriale ale omului de particularităţile stimulilor, sarcinilor, formelor de activitate şi etaloanelor pe
care le generează mediul sociocultural. Dacă legile psihofizice şi cele psihofiziologice sunt generale,
acţionând pe scara întregului regn animal, legile socioculturale sunt proprii numai sensibilităţii omului.
M. Golu identifică patru legi de sorginte socioculturală, care se includ în evoluţia şi structurarea
sensibilităţii, şi anume: 1) legea conştientizării – postulează faptul că delimitarea sensibilităţii se
realizează prin raportarea la starea vigilă a subiectului şi la capacitatea lui de a avea o senzaţie
specifică de care să-şi dea seama; 2) legea exerciţiului selectiv (a profesionalizării) – exprimă
dependenţa nivelului de dezvoltare şi eficienţă a diferitelor forme modale ale sensibilităţii de procesul
general al învăţării pe care îl parcurge individul uman şi de specificul activităţii dominante (al
profesiei); 3) legea estetizării şi semantizării – exprimă modelarea sensibilităţii umane în raport cu
acţiunea a doi factori culturali: frumosul şi semnificaţia. Funcţionarea mecanismelor senzoriale va fi
modelată prin intermediul principiilor culturale (estetice şi semantice) în direcţia evaluării calităţilor
senzaţiilor prin prisma unor criterii de frumosurât, agreabil-dezagreabil, precum şi a unor criterii de
semnificaţie (ce sens are); 4) legea verbalizării – exprimă o caracteristică generală a organizării psiho-
comportamentale a omului, anume: a edificării şi reglării verbale. Prin instructaj şi comenzi verbale
por fi modificate pragurile senzoriale, poate fi optimizat actul recepţiei senzoriale. Legea verbalizării
postulează şi fixarea în cuvânt a conţinutului informaţional al senzaţiilor, devenind posibilă stabilitatea
lor în sfera conştiinţei, precum şi o mai bună fixare în memorie a experienţei senzoriale.
Legea compensării Dezvoltarea insuficientă a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei duce la
perfecţionarea alteia atât de mult, încât aceasta preia pe seama ei funcţiile celei dintâi. La orbi şi la
surzi se dezvoltă sensibilitatea tactilă, vibratorie, olfactivă. Compensarea este o lege mai generală a
psihicului, ea acţionând nu doar la nivel senzorial. Compensarea este capacitatea organismului (în
cazul nostru, capacitatea sistemului senzorial) de a se autoconstitui structural şi funcţional. Ca
fenomen interior psihofiziologic, compensarea presupune restructurări funcţionale, substituţii,
comutări nervoase şi autoreglări, care se soldează cu reechilibrarea organismului şi cu refacerea
potenţelor lui adaptative ce asigură echilibrul dintre obiectiv şi subiectiv.
Legea condiţionării social-istorice La om, senzaţiile sunt superioare pentru că suportă condiţionarea
din partea factorilor socioistorici şi culturali. Condiţionarea socialistorică a senzaţiilor este evidenţiată
în mai multe planuri: a) adâncirea, perfecţionarea unor modalităţi senzoriale ale omului (implicarea
omului în diferite profesiuni modifică destul de mult sensibilitatea lui); b) schimbarea ponderii
diferitelor modalităţi senzoriale (fiind nevoit să se adapteze, omul şi-a dezvoltat mult sensibilitatea
vizuală şi auditivă; esenţială pentru om este sensibilitatea auditivă, deoarece aceasta permite achiziţia
limbajului); c) apariţia unor modalităţi senzoriale noi, specific umane (pipăitul, ca explorare a
obiectelor, în cadrul modalităţii tactile; diferite forme de auz – verbal, muzical – în cadrul modalităţii
auditive). Intervenţia factorilor socioistorici şi socioculturali este atât de mare, încât ei condiţionează
nu doar senzaţiile omului, ci modifică însăşi simţirea umană. Condiţionarea social - istorică a
senzaţiilor poate fi pusă în evidenţă cel mai bine prin referirea la diferenţele culturale şi etnice
existente în experienţa senzorială. Se pare că această variaţie socioculturală este cea mai evidentă în
cazul senzaţiilor algice (de durere).
5. Caracteristica memoriei. Procesele de bază şi formele memoriei. Condiţiile eficientizării
memoriei, proceselor memoriei.
Memoria este prezentă ca o proprietate generală a materiei, care poate fi organică sau anorganică Hering
considera în cercetările sale experimentale că materia organizată ar avea ca punct comun memoria. În timpurile
noastre găsim termenul de memorie la obiecte ca aparate electronice ce pot reţine şi reda la momentul potrivit o
cantitate de informaţie. În stadiile incipiente ale dezvoltării materiei se pot găsi în anumite puncte rudimente,
forme simple ale memoriei. Ierarhizarea şi organizarea memoriei s-au dezvoltat cel mai mult la om, unde
funcţiile mnezice au atins cel mai înalt punct al dezvoltării. Memoria este un mecanism psihic complex,
reprezentat prin asociaţii ale unor întâmplări distanţate in timp. Astfel, memoria are rol de reglare şi autoreglare
a comportamentului persoanei, fiind o copie a relaţiilor cu lumea din exterior. Trei caracteristici sunt particulare
pentru memoria umana: caracterul mijlocit, caracterul selectiv şi caracterul inteligibil. Acestea o separă de
prelucrarea informaţiilor cu memoria simplă şi mecanismele sale psihice. Caracterul mijlocit se referă la felul în
care, pentru reţinerea şi reproducerea mai uşoara omul foloseşte mijloace şi instrumente de memorare.
Caracterul inteligibil presupune înţelegerea informaţiei noi sau a celei reactualizate. Se referă şi la organizarea
în funcţie de semnificaţia materialului memorat. În acest sens există laturi ca sistematizarea, clasificarea,
judecata, legând memoria de gândire.Se face apel la mijloace logice de memorare, cum ar fi elaborarea unor
planuri mnezice, prin care spre exemplu s-ar organiza un referat în mai multe subcapitole , sau apelarea
raţionale. Selectiv memoriei umane este condiţionate de conţinutul mnezic .Astfel informaţia se memorează,
stochează si reactualizează doar parţial . Selecţia părţilor „păstrate” se face în funcţie de stimul şi
caracteristicile sale, adică un stimul mai puternic va fi selectat faţă de un stimul mai slab. Un alt indicator de
selecţie îl reprezintă particularităţile subiective psihologice ale unui , cum ar fi sexul.vârsta , statulul social,
preocupări şi aşa mai departe. Selectivitatea presupune capacitatea omului de a reţine doar informaţiile
considerate impotante, folositoare . Reţinerea informaţiilor în mod integral nu este posibilă având în vedere
existenţa unor limite la nivelul organelor de simţ şi nu este nici necesară . Informaţia în mod integral nu este
posibilă având în vedere rezistenţa unor limite la nivelul organelor de simţ şi nu este nici necesară . Informaţia
ar duce pe termen lung la anxietate, epuizare, iar reactualizarea integrală ar produce probleme de coerenţă În
consecinţă selectivitatea umană optimizează funcţionalitatea comportamentului. Memoria nu este
particularizată doar de cele trei caracteristici menţionate ci şi de relaţionarea cu alte mecanisme. Cu procesele
senzoriale având in vedere că primeşte informaţia de la organele de simţ, ele fiind in legătura directă cu mediul
exterior. Se raportează şi la gândire, memoria însemnând şi înţelegere precum şi prelucrare. Memoria este
legată de mecanismele afectiv-motivaţionale, informaţia reţinută fiind cea în corespondenţă cu aspiraţii ,cerinţe,
plăceri. Astfel se implică şi efortul voluntar, deci relaţia cu voinţa.

Ideea conform careia memoria este un mecanism care se deruleaza in timp, s-a impus in psihologie de foarte
timpuriu. Problema carea ramanea de solutionat era aceea a identificarii acestora. Cercetatorii au cazut de acord
asupra numarului, naturii, functiilor si specificului acestor procese. Singura diferenta pe care o cnstatam se
referea la denumirea lor:
1. psihologia traditionala:
 memorare/ intiparire/fixare/engramare
 pastrare/retinere/conservare
 reactualizare/evocare
2. psihologia moderna:
 encodare
 stocare
 recuperare

Encodarea este procesul prin intermediul caruia informatia este tradusa intro forma care-i permite
patrunderea in sistemul mnezic. Ea corespunde transformării input-ului fizic (unde sonore, vizuale, mirosuri,
gusturi, atingeri ş.a.m.d.) într-un tip de cod sau reprezentare acceptată de memorie şi plasarea acesteia în
 memorie. Prima condiţie a encodării în memoria de scurtă durată este atenţia şi selectivitatea acesteia întrucât
MSD va conţine doar ceea ce a fost selectat. Multe probleme „de memorie” sunt, în realitate,
encodarea incidentala/ automata: nu necesita nici atentie, nici control voluntar, ea nu este afectat nici de intentia de
memora, nici de prezenta simltana a altor activitati. Cu cat activismul si profunzimea intelegerii sunt mai mari, cu atat m
productiva va fi memoria incidentala;
encodarea intentionala: Importante in encodarea intentionala sunt trei elemente: 1. stabilirea constienta a scopului,
mobilizarea si consumarea unui efort voluntar in vederea realizarii lui, 3. utilizarea unor procedee care sa facilite
memorarea;
Relatiile dintre cele doua forme de encodare sunt de interdependenta. Adeseori memoria incidentala este numai inceputul cel
intentionale. Alteori memorarea intentionala, ca urmare a exersarii, a organizarii, incepe sa se realizeze cu o mai mare economie d
timp si energie intrand in functiune aproape automata. Memoria incidentala poate fi la fel de productiva ca si cea intentional
ceea ce conteaza fiind nu atat prezenta sau absenta intentiei de a memora, cat gradul de implicare a subiectului in activitate
Stocarea se refera la retinerea informatiilor pentru o perioada oarecare de tmp. Păstrarea informaţiilor
indică două probleme majore: una de ordin cantitativ (durata păstrării) şi alta de ordin calitativ (fidelitatea,
completitudinea). Primul model propus a fost al lui WAUGH şi NORMAN (1965), model completat de către
ATKINSON şi SHIFFRIN (1968). Cei doi autori vorbesc de existenţa a trei tipuri distincte de stocaje mnezice:
senzoriale, de scurtă durată şi de lungă durată. Se stabilea un circuit al informaţiei între cele trei module.
Stocarea senzorială exprimă persistenţa imaginii senzoriale câteva sutimi de secundă după ce a încetat
acţiunea stimulilor. Este fenomenul de remanenţă excitatorie sau de postefect. Stocarea senzorială vizează
reţinerea informaţiilor precategoriale, ceea ce implică o retenţie automată, preatenţională.

UITAREA.Aparent, un fenomen total opus memoriei, ca o negaţie a ei, uitarea, este, în fond, organic integrată şi
cosubstanţială acesteia. Definirea ei nu se poate face decât prin raportarea la memorie, la informaţii, experienţe şi
evenimente percepute, efectuate sau trăite anterior, într-un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat.

Ca şi memoria, ea nu se reduce la o stare punctiformă de anulare dintr-o dată a unei/unor ' informaţii, ci
prezintă un tablou dinamic complex.
Reactualizarea este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a continuturilor encodate si stocate
vederea utilizarii lor in functie de soolicitari si necesitati.Totodata ea joaca si un alt rol, cel de a pune in lumina modificaril
schimbarile suferite de materialul conservat.
Recuperarea informaţiilor implică următoarele tipuri de conduită mnezică:
• amintirea ca reconstituire a trecutului;
• recunoaşterea ca identificare de către subiect a ceea ce s-a înregistrat în prezenţa informaţiei originare;
• reînvăţare ca reluare mult mai economicoasă, într-un timp mult mai scurt a învăţării anterioare;
• reproducerea ca evocare a experienţei trecute în absenţa informaţiei originare.
-6. Caracteristica gândirii, funcţiile de bază ale gândirii. Operaţiile generale ale gândirii.
Formele gândirii.
1.Definirea conceptului de gândire. Gândirea este un proces psihic superior care ocupă o poziţie
centrală în sistemul psihic uman şi îndeplineşte un rol decisiv în cunoaştere. Dacă procesele senzoriale
realizează legături directe cu mediul, gândirea efectuază o reflectare mijlocită a realităţii, căutând să
surprindă dincolo de forme conţinuturile, dincolo de fenomene esenţialul, dincolo de concret generalul.
 
Gândirea se defineşte ca procesul psihic cognitiv care reflectă în mod abstract şi general esenţa
lucrurilor şi a relaţiilor dintre ele, utilizând limba sau alt sistem de semne ca instrument, şi
are drept produse noţiuni, judecăţi, raţionamente.
 
În baza acestei definiţii putem extrage următoarele caracteristici esenţiale ale gândirii:
1. Reflectă (Cum?) generalizat şi abstractizat
2. Reflectă (Ce?) esenţa lucrurilor şi relaţiile dintre ele
3. Utilizează limba sau alt sistem de semne ca mijloc, ca unealtă
4. Are drept produs noţiuni (concepte), judecăţi (idei), raţionamente.
Iată cum mai este definită gândirea în Psychological Encyclopedia: „Thinking is a mental activity
involved in understanding, processing and communicating information” (Gândirea e acea activitate
mintală care se implică în înţelegerea, procesarea şi comunicarea informaţiei”.
Potrivit aceleiaşi surse , a gândi înseamnă:
 a accesa o informaţie;
 a o reprezenta mental;
 a raţiona despre ea;
 a elabora judecăţi, soluţii şi decizii privind informaţia dată.
 
2. Funcţiile gândirii sunt următoarele:
3. A înţelege lumea şi pe sine ca element al acestei lumi.
4. A surprinde (observa) problemele cu care subiectul se confruntă în viaţa lui şcolară, profesională şi
în cea de toate zilele şi a le
5. A crea şi inventa lucruri noi, originale.
6. A lua decizii în situaţii de alegeri („Omul mereu se află la răscruci de drumuri…”).
 
3. Operaţiile gândirii. Realizarea acestor 4 funcţii se face prin aplicarea unui set de operaţii ale
gândirii.
Operaţiile gândirii sunt definite ca acte automatizate care se produc în plan intern (mintal) şi
constituie elemente (părţi componente) ale proceselor gândirii.
Operaţiile gândirii sunt: analiza, sinteza, generalizarea, particularizarea, abstractizarea,
concretizarea, clasificarea, compararea, analogia şi a.
Anumite operaţii ale gândirii se grupează în perechi. Aceastea sunt: analiza – sinteza, concretizare –
abstarctizare, particularizare – generalizare.
Prima pereche de operaţii este analiza şi sinteza.
Analiza este operaţia gândirii de desfacere (separare, descompunere) mintală a unui obiect în părţile
sale componente şi studierea fiecărei părţi stabilite pentru a cunoaşte mai bine acest obiect. De
exemplu, analiza fonetică a cuvântului fonem, analiza psihologică a unui comportament etc.
Sinteza este operaţia cu sens opus. Ea constă în asamblarea părţilor în întreg, unirea lor. De exemplu,
elaborarea unui plan de text, alcătuirea cuvintelor din sunete (litere) disparate, perfectarea unei
referinţe psihologice a unui elev sau a unei clase de elevi etc.
A doua pereche: concretizare şi abstractizare.
Abstractizare înseamnă extragerea esenţei unui lucru. A abstractiza înseamnă a determina esenţialul
dintr-un obiect, proces sau eveniment, neglijând formele, manifestările exterioare ale acestora.
Concretizarea e operaţia cu sens  invers: ea identifică manifestările esenţei, forma în care ea se arată şi
se realizează. De exemplu, a stabili caracteristicile esenţiale ale cuvintelor substantive este
abstractizare, a aduce exemple concrete de substantive este concretizare.
A treia pereche: particularizare şi generalizare.
Generalizare este operaţia de identificare a ceea ce este comun tuturor obiectelor ce fac parte dintr-o
anumită clasă.
Particularizarea, din contra, stabileşte ceea ce este specific, propriu doar acestui obiect.
Alte operaţii, care nu formează perechi:
Clasificarea este operaţia de grupare a obiectelor în baza unui sau a mai multor criterii.
Compararea înseamnă stabilirea de asemănări şi deosebiri între două sau mai multe obiecte supuse
cercetării.
Analogia este operaţia prin care se stabilesc asemănări dintre lucruri ce aparent sunt “străine”, departe
unul de altul. De exemplu, sistemul ştiinţelor psihologice este analogic construcţiei atomului.
Să procedăm la clasificarea gândirilor.
1. Formele gândirii: prezentare generală
1.1. Noţiuni despre formele gândirii
Pentru a înţelege mai bine tema vom începe cu analiza a două categorii filozofice „conţinut”  şi
„formă”.
„Conţinut” şi „formă” alcătuiesc o pereche dihotomică de concepte care se presupun şi se definesc
reciproc unul prin altul, ca „adevăr” – „minciună”, „frumos” – „urât”, „lumină” – „întuneric” şi a.m.d.
Ce înseamnă filozofic „conţinut” şi ce înseamnă „formă”?
Conţinut este ceea ce încape într-un spaţiu limitat, conturat; ceea ce încape într-un recipient (vas); ceea
ce încape în formă.
Forma constituie modul de organizare a conţinutului, mod de a-i conferi un aspect, un contur, mod de
a-i oferi conţinutului un spaţiu cu limite stabilite precis.
Forma organizează conţinutul, îl structurează, îi conferă entitate, deci şi identitate.
Forma înseamnă loc şi suport pentru existenţa conţinutului şi funcţionare a lui; forma – recipient,
conteiner, ambalaj.
Forma indică un anumit spaţiu, dimensiuni limite, graniţe. Forma este însuşi acest spaţiu şi acest
înveliş.
Vidul (vacuumul, deşertul), care este antonimul conţinutului,  nu are formă şi nici nu are nevoie de ea.
Conţinutul tinde neapărat să îmbrace o anumită formă, iar forma, la rândul ei, tinde să cuprindă un
anumit conţinut.
Un conţinut ne-pus în forme, ne-aşezat în tipare e masă amorfă, e haos,
Conţinutul există, funcţionează prin formele ce şi le asumă. Orice conţinut îşi caută forma pe care şi-ar
lua-o (ar îmbrăca-o) şi ar exista în ea şi orice formă caută să „se umple” cu un conţinut.
Analogie: corp uman: conţinutul lui îl alcătuiesc organele, carne, oase, sânge etc, iar forma corpului e
silueta corpului, figura, înfăţişarea, aspectul exterior, mărginit de piele. Piele ca hotar între eul fizic al
omului şi lume.
Gândirea ca proces produce conţinuturi care sunt gândurile. Aceste conţinuturi, întru a exista şi
funcţiona, tind cu necesitate să se organizeze în anumite forme. Forma îi asigură gândirii „spaţiu”
pentru existenţă şi funcţionare.
Df1: Forma gândirii se numeşte modul în care se organizează şi se structurează conţinutul gândirii.
Df2: Forma gândirii înseamnă produs al gândirii organizat şi structurat într-un anumit fel ce
constituie un întreg.
Df3: Forma gândirii mai poate fi înţeleasă ca ambalaj pentru un anumit conţinut al gândirii, ca un
conteiner (vas) care-i conferă entitate şi, prin urmare, existenţă autonomă acestui conţinut.
--7. Tipuri de gândire. Caracteristicile individuale ale gândirii. Gândirea şi situaţia de problemă,
gândirea şi rezolvarea problemelor. Înţelegerea, tipuri de înţelegere.
 8.Imaginaţia şi creaţia . Tipurile şi procedeele fundamentale ale imaginaţiei. Fazele
creativităţii.
Dacă cu ajutorul percepţiei şi a gândirii noi aflăm despre însuşirile, legăturile şi raporturile
obiectelor şi fenomenelor real existente, în imaginaţie se reflectă şi ceea ce există, dar este inaccesibil
din anumite motive, şi ceea ce a fost, dar martori nu am fost, şi ceea ce nu-i şi nici nu poate exista. Cu
alte cuvinte, în imaginaţie omul iese dincolo de limitele lumii reale în timp şi în spaţiu: poate realiza
lucruri care în realitate ar fi imposibil, poate transfera procese din prezent în viitor sau trecut, dintr-un
spaţiu în altul (M. Zlate, 2004).
Prin imaginaţie înţelegem, proces cognitiv complex, de elaborare a unor imagini şi proiecte
noi pe baza combinării şi transformării datelor experienţei anterioare (P. Jelescu şi al., 2007).
 este aptitudinea omului de a-şi reprezenta obiectele absente şi de a combina imaginile (I.
Mereacre, G. Ţapu, 2003).
 este procesul psihic de creare a unor imagini noi în plan mintal;
 este mecanismul psihic de combinare şi recombinare a informaţiilor (M. Zlate, 2004).
Imaginaţia influenţează procesele organice şi somatice sub forma iatrogeniilor – persoana îşi
imaginează că este afectată de o maladie; şi a actelor ideomotorii – efectuarea unei acţiuni în gând, de
exemplu la sportivi, pentru a obţine performanţe.
Imaginaţia a apărut la om în procesul activităţii de muncă. Rezultatele muncii pot fi prezise numai
anticipând evenimentele. Odată cu dezvoltarea şi complicarea activităţii de muncă s-a perfecţionat şi
imaginaţia.
Funcţiile imaginaţiei
Analiza conţinuturilor şi a caracteristicilor imaginaţiei a permis conştientizarea funcţiilor ei.
Meyerson, creionează funcţiile imaginaţiei pornind de la dublul caracter al imaginii: concret şi
semnificativ. Pentru el imaginaţia este un tablou, dar şi un semn; în calitate de tablou ea ilustrează şi
realizează, în calitate de semn ea indică şi semnifică (M. Zlate, 2004). Dat fiind faptul că funcţiile
imaginaţiei prezintă o deosebită importanţă, ne vom opri succint asupra lor:
 Funcţia de ilustrare – imaginaţia ilustrează conţinuturile conştiinţei, care prin natura lor
pretind figurarea concretă, intuitivă (simbolică).
 Funcţia de realizare (sau de obiectivare) – constă în materializarea abstractului (verificarea
unei idei abstracte printr-un exemplu).
 Funcţia de indicare – imaginaţia marchează un conţinut, îl delimitează, îl asociază, imaginaţia
fiind un indiciu, o etichetă, o aluzie.
 Funcţia de semnificare – imaginaţia explică, rezumă, precizează, serveşte gândirii care
generalizează, marchează continuitatea experienţei personale, ea este concomitent şi trecut şi
viitor.
Procedeele şi felurile imaginaţiei
Fiind un proces complex, imaginaţia se desfăşoară în forme variate:
 Imaginaţie involuntară :
- Visul din timpul somnului;
- Reveria – satisfacerea fictivă a dorinţelor şi aşteptărilor.
 Imaginaţia voluntară :
- Imaginaţia reproductivă – constă în constituirea mintală a imaginii unor realităţi existente în
prezent sau trecut, dar care nu pot fi percepute direct;
- Imaginaţia creatoare – este orientată spre ceea ce este posibil, spre ceea ce ţine de viitor, spre
ceea ce este nou;
- Visul de perspectivă – constă în proiectarea mintală a propriei direcţii de dezvoltare în acord cu
posibilităţile personale şi cu cerinţele sociale.
 Procedeele imaginaţie constau în gruparea şi echilibrarea specifică a operaţiilor
mentale, ceea ce permit o combinare originală:
o Aglutinarea – o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat şi care au
aparţinut unor lucruri, fiinţe (sfinx – cap de om, trup de leu; tanc-amfibie etc.);
 o Amplificarea şi diminuarea – modificare a propoziţiilor şi dimensiunilor unor structuri
iniţiale (Flămânzilă, Gerilă, mijloc de trestie, glas de argint etc.);
o Multiplicarea sau omisiunea – modificarea numărului de elemente structurale,
păstrându-se identitatea acestora (balaur cu 7 capete, ciclopul în mitologie, autovehicole
pe pernă magnetică etc.);
o Diviziunea şi rearanjarea – păstrarea elementelor unei structuri cunoscute, dar
dispunerea lor în alte corelaţii (împărţirea unui tot întreg pe părţi componente, echipe
sportive, tactici militare, gen de film, locuri de muncă etc.);
o Adaptarea – aplicarea unui element, a unui obiect, a unui principiu funcţional într-o
nouă situaţie (artă, tehnică etc.);
o Substituţia – înlocuirea într-o structură existentă a unui nou element (metal cu ceramică
sau plastic);
o Schematizarea – selecţia unor însuşiri şi omiterea, cu bună ştiinţă a celorlalte elemente
(scheme-desen a unui oraş, schiţa-robot a unui om etc.);
o Tipizarea – identificarea generalului şi transpunerea ulterioară a acestuia într-un produs
nou (individul dat reprezintă viciile întregii societăţi din acea perioadă);
o Analogia – identificarea unor elemente comune şi a celor necomune la mai multe serii
de obiecte sau fenomene.
Imaginaţia, ca şi creativitatea, presupun trei însuşiri:
Fluiditate – posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini, idei, situaţii
etc., sunt oameni care ne surprind prin ceea ce numim în mod obişnuit, ca fiind „bogăţia” de idei,
viziuni, unele năstruşnice, dar care nouă nu ne-ar putea trece prin minte;
Plasticitate – constă în uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei
probleme, când un procedeu se dovedeşte inoperant, sunt persoane „rigide”, care greu renunţă la o
metodă, deşi este ineficientă;
Originalitatea – este expresia noutăţii, a inovaţiei, ea se poate constata, când vrem să testăm
posibilităţile cuiva, prin rapiditatea unui răspuns, a unei idei originale, adecvate situaţiei date.
Fiecare dintre aceste însuşiri are însemnătatea ei, caracteristica principală rămâne originalitatea,
ea garantând valoarea rezultatului muncii creatoare.
Definirea conceptului de creativitate
Termenul de creativitate a fost introdus în psihologie în 1937 de G. W. Allport pentru a desemna
o formaţiune de personalitate. În prezent există sute de modalităţi, prin care este definită creativitatea.
 Creativitatea – dispoziţia de a crea, care există în stare potenţială la orice individ şi la
toate vârstele.
 Este un complex de însuşiri şi aptitudini psihice, care în condiţii favorabile generează
produse noi şi de valoare pentru societate;
     Prepararea este in primul rand o etapa de acumulare, de colectare a materialului brut, care nu se
consuma strict in timpul care precede momentul creativ (cand individul incearca sa asimileze si sa-si
expliciteze domeniul de activitate aferent), ci se intinde pe arii temporale mai largi ce vizeaza
totalitatea informatiilor si experientelor cognitive generale dobandite de individ in evolutia sa
culturala. Din acest motiv, prepararea este o mare consumatoare de timp.
   Incubatia este un stadiu in care subiectul nu mai este fixat constient asupra obiectului sau dar, la
nivel inconstient, procesul continua sa se desfasoare. Suspendarea constiintei este insa vremelnica.
Incubatia e rastimpul incercarilor sterile, cand nu se gaseste solutia, concretizarea operei e
nesatisfacatoare. Incubatia poate dura foarte mult, ani de zile!
  IIuminarea este momentul fericit cand apare solutia, cand opera e vazuta intr-o lumina mirifica. Este
momentul in care apare ideea fericita, proiectul creativ punandu-se la punct. Acest moment antreneaza
intreaga personalitate a individului intr-un singur elan care erupe la suprafata. De aceea, inspiratia este
o pendulare perpetua intre intelect si afect; ratiunea si afectivitatea conditioneaza reusita procesului
creator, dozarea proportiei dintre ele, in si la momentul oportun, facandu-se involuntar.
         Verificarea este etapa care desavarseste procesul creator, presupunand materializarea ideii intr-
un fapt explicit, perceptibil.
 9. Noţiuni despre atenţie. Caracteristica atenţiei. Formele , -însuşirile atenţiei şi rolul lor
în viaţa şi activitatea omului.
Def: Atentia este un act de selectare psihica activa prin care se realizeaza semnificatia,
importanta si ierarhizarea unor evenimente, obiecte si fenomene care ne influenteaza existenta
(acordam atentie lucrurilor care ne intereseaza si o mentinem prin scopul urmarit).
Cea mai importanta caracteristica a atentiei este, în mod incontestabil în opinia tuturor
specialistilor selectivitatea. Daca un fapt, o idee, un stimul verbal prezinta interes pentru
o persoana, genereaza trairi afective, aceste stari motivational-afective vor orienta si
sustine atentia cu usurinta si pe perioade lungi de timp. Orientarea atentiei spre anumiti
stimuli este concomitenta cu inhibarea altor stimuli, realizându-se astfel un fenomen de
filtraj senzorial si de organizare, de autoreglare a energiei psihonervoase.
nsusirile pozitive ale atentiei care faciliteaza desfasurarea  optimala aactivitatii sunt:
     STABILITATEA ATENTIEI:
Înseamna mentinerea un timp mai lung a orientarii si concentrarii psihonervoase asupra
aceluiasi fapt sau aceleiasi activitati. E influentata de proprietatile stimulului,  de complexitatea si
natura activitatii si nu în ultimul rând de motivatia subiectului. Un obiect cu structura simpla si
nemiscat ne retine atentia foarte putin timp.
     CONCENTRAREA (INTENSITATEA) ATENTIEI:
Înseamna mobilizarea intereselor si eforturilor îmntr-o anumita directie în functie de
semnificatiile stimulilor, paralel cu inhibarea actiunii unor factori perturbatori.
Gradul de concentrare e dependent de multi factori dintre care amintim: interesul
subiectului  pentru acea activitate si rezistenta lui la factorii perturbatori. Se  poate masura prin
rezistenta la factori perturbatori, în special la zgomot.
     VOLUMUL ATENTIEI:
Adica cantitatea de date ce pot fi cuprinse simultan în planul reflectarii constiente este
limitat. Volumul  mediu este de 5-7 elemente.
     FLEXIBILITATEA SAU MOBILITATEA ATENTIEI:
Înseamna capaciatea subiectului de a deplasa atentia de la un obiect la altul în intervale
cât mai scurte de timp. Pragul minim de deplasare potrivit cercetarilor este de o sesime de
secunda.
     DISTRIBUTIVITATEA ATENTIEI:
Este proprietatea care vizeaza amplitudinea unghiului de cuprindere simultana în planul
constiintei clare a unei diversitati de fapte , procese, manifestari. Adica capacitatea de a sesiza
simultan întelesul mai multor surse de informatii. S-a constatat faptul ca distributia e totusi
posibila când miscarile sunt puternic automatizate si informatiile foarte familiare. De exemplu
pilotul de avion care este atent la o multime de lucruri în acelasi timp: el urmareste linia
orizontului, cadranele, asculta informatia din casti etc.)
2.          Formele atentiei
Clasificarea atentiei este foarte vasta si se poate face dupa numeraose criterii. Cea mai
uzuala clasificare este dupa natura reglajului. Astfel distingem atentia involuntara si atentia
voluntara.
Atentia involuntara este declansata de stimuli interni si externi si consta în orientarea,
concentrarea neintentionata, declansata spontan si fara efort voluntar. Atentia involuntara poate fi
atrasa de mediul exterior, ca urmare a organizarii particulare a câmpului perceptiv în care apare
un obiect detasat din ansamblu. Aceasta forma a atentiei o întalnim si la animale. Exista câteva
calitati ale stimulilor care pot provoca, pot capta atentia involuntara: intensitatea stimulilor,
contrastul, noutatea, aparitia sau disparitia brusca, complexitatea, proprietatea stimulilor de a se
adapta interesului etc. Este în general de scurta durata mentinându-se atâta vreme cât dureaza
actiunea stimulilor care o provoaca.
Atentia voluntara se caracterizeaza prin prezenta intentiei de a fi atent si a efortului
voluntar de a-l mentine. Deci aceasta forma de atentie depinde în mare masura  de individ
si de motivatiile sale. Fiind autoreglata  în mod constient atentia voluntara este superioara
atât prin mecanismele verbale de producere, cât si prin implicatiile ei pentru activitatea
 omului. Autoreglajul voluntar se realizeaza prin orientarea intentionata spre obiectul
atentiei, selectivitate în functie de scop si cresterea efortului psihic. Atentia voluntara este
esentiala pentru desfasurarea activitatii, dar datorita consumului energetic sporit, a
interventiei oboselii se poate mentine pe o perioada relativ scurta de timp.
Atentia habituala sau postvoluntara este o forma superioara de manifestare a atentiei,
fiind o atentie specializata, bazata pe obisniunte si se formeaza prin educatie, pentru ca atentia
se poate educa.
Psihologul francez Theodule Ribot deosebeste doua tipuri de atentie, cu totul distincte
una de alta, dar care în mare corespund celor doua forme ale atentiei mai sus amintite, si anume
atentia involuntara si cea voluntara. Acestea sunt: atentia spontana (naturala) si atentia voluntara
(artificiala). Cea dintâi forma , neglijata de majoritatea psihologilor, este forma naturala, primitiva,
veritabila a atentiei. Cea de-a doua este un rezultat al educatiei, al antrenamentului.
Th. Ribot sustine ca atentia spontana este singura care exista atât timp cât educatia nu
intra în actiune. Atentia este un dar al naturii, repartizata inegal de la un individ la altul.   Puternica
sau slaba, are drept cauza starile afective.
Atentia voluntara sau artificiala în opinia lui Th. Ribot este un produs al trebuintei,
aparut odata cu progresul civilizatiei, artei, al educatiei, al antrenamentului.  Îsi gaseste conditiile
de existenta în atentia spontana. Atentia voluntara s-a nascut sub presiunea trebuintei si odata
cu progresul inteligentei. Ea este un aparat de perfectionare si un produs al civilizatiei.
Subliniind faptul ca atentia voluntara este rezultatul educatiei, Ribot propune ca mijloc de
formare trei directii: prima, în care educatorul, profesor si parinte, se bazeaza
pe sentimente (teama sau tandrete si simpatie, curiozitate, interes si atractie fata de
recompensa); cea de-a doua se refera la ambitie, interes practic si datorie, iar cea de-a treia se
refera la faptul ca atentia se dezvolta si se întretine prin deprinderi si exercitiu impus.
10. Noţiuni despre personalitate, individ, individualitate, persoană. ---Structura şi orientarea,
aspiraţiile personalităţii.
Deseori pentru a reprezenta subiectul uman sunt folosite conceptele de: individ, individualitate, persoană,
personalitate, personaj. Şi, deoarece în literatura de specialitate aceşti termeni apar de multe ori
nediferenţiaţi, sinonimi, se impune delimitarea lor teoretică. Individul: o Este o unitate biologică ce se afirmă
atât în interdependenţa funcţiilor şi organelor între ele, cât şi în relaţiile organismului cu mediul înconjurător
(mediul natural). Desemnează exemplarul singular – insul – dintr-o specie de fiinţe. o Nu poate fi divizat fără a-
şi pierde specificul. În cadrul speciei umane, integritatea individului se asociază cu unicitatea, pentru a sublinia
că nu există doi indivizi identici. o Este în întregime determinat biologic. o Este un reprezentant al speciei
(umană, animală şi vegetală). o Nu cuprinde note de valoare sau de diferenţiere calitativă, fiind o noţiune
aplicabilă tuturor organismelor vii (indiferent de vârstă şi nivel de dezvoltare). Individualitatea: o reprezintă
expresia individului diferenţiat în plan biologic şi psihologic. o se referă la o realitate psihologică specială: la
structurarea în interiorul individului a proceselor sale conştiente, a trăsăturilor psiho-fizice, a diferitelor însuşiri
personale într-o formă unică, nerepetabilă la ceilalţi. În acest sens, fiecare om este o individualitate distinctă; o
este specifică omului; prin ea omul se particularizează, îşi dobândeşte specificitatea sa. În lumea animală, ea
este mai mult specificitate, particularitatea fiind mai pronunţată pe unităţi de specie şi familie decât pe indivizi.
Individualitatea psihologică începe cu conduitele perceptive, cu conduita corpului propriu. Dacă individul este
suportul individualităţii, individualitatea este felul de a fi al individului. Diferenţa dintre individ şi
individualitate semnifică trecerea de la fiinţa generică – înţeleasă ca unitate indivizibilă a speciei, la fiinţa unică
şi irepetabilă – percepută conştient ca atare, într-un context sociocultural dat. Ca structură interioară,
individualitatea – eul propriu – nu se identifică cu personalitatea care cuprinde întreaga interacţiune a
individului cu mediul şi prin urmare şi relaţiile interiorului său cu exteriorul, actuale ca şi cele potenţiale –
întreaga sa devenire. Elementul central al oricărei individualităţi îl reprezintă personalitatea. Persoana : Unii
autori înlocuiesc termenul de „personalitate” cu cel de „persoană”. V. Pavelcu afirma că această preferinţă
apare din două motive: a) unul exprimă alegerea termenului mai concret şi comprehensiv: 14 • persoana este
o fiinţă concretă, bio-psiho-socială, în timp ce personalitatea este o abstracţie psihologică; b) un alt motiv
dezvăluie o deosebire între sferele acestor concepte, deosebire care, la rândul ei, implică una de conţinut. Prin
personalitate se înţelege uneori o persoană remarcabilă, excepţional înzestrată, cu o poziţie de conducere şi
autoritate în societate; orice personalitate este persoană, dar numai unele persoane sunt personalităţi.
Plehanov foloseşte termenul de personalitate tocmai în acest înţeles de persoană cu prestigiu şi autoritate în
societate. Termenul de persoană vine din latinescul persona, care ar deriva din grecescul prosopon care a
însemnat, pe rând, în teatrul grec din Antichitate, masca actorului, rolul acestuia, actorul însuşi, pentru ca,
ieşind din incinta teatrului, să se generalizeze asupra omului. Procesul similar s-a petrecut şi cu trecerea de la
vechiul cuvânt rusesc licina la cuvântul licinosti, personalitate. Unii filologi derivă termenul de persoană din
denumirea phersu, înscrisă sub o figură mascată din mormintele etrusce. Se crede că numele ar aparţine unui
zeu subteran, înrudit, dacă nu chiar identic, cu Persephona sau Persus. Teatrul roman a preluat masca teatrală
de la etrusci. Astfel: Primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumaţie”, prin care
actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obţinut prin extensiune,
se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viaţă, la funcţiile şi obligaţiile sociale pe care cineva
şi le asumă (exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuşi,
care joacă rolul (individualitatea corporală şi psihică a celui care îndeplineşte rolul). Un al patrulea sens adaugă
conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său social.
. Înţelegerea personalităţii ca izvorând din individualitate, nu ne permite izolarea ei de „infrastructura”
biologică de care rămâne legată. Dacă nu orice individ este persoană, orice persoană este individ, deoarece
personalitatea – din punct de vedere genetic – nu este o simplă suprapunere, ci un salt şi o restructurare. De
aceea, prin persoană şi personalitate nu înţelegem numai conţinutul conştiinţei de sine şi imaginea Eului în
conştiinţa altuia, ci întreaga fiinţă umană, adică, aşa cum precizau Sheldon şi Allport, organizarea dinamică a
aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice şi morfologice ale individului. Personalitatea este o
persoană în devenire. Dacă la nivelul persoanei comportamentul este un rezultat al reflexiei, al alegerii, al
deciziei, personalitatea constă dintr-un stil comportamental. Dacă persoana este un subiect, personalitatea
este „imaginea obiectivă pe care ne-o facem despre un asemenea subiect” (J. Stoetzel,1963);
11.  Caracteristica motivaţiei. Felurile, --funcţiile şi nivelurile de integrare ale motivaţiei.

Motivaţia este una dintre problemele centrale ale psihologiei. Ea încearcă să explice de ce
anume oamenii fac ceea ce fac, de ce preferă o activitate alteia şi ce anume îi face să treacă de la o
activitate la alta. Conform lui Sillamy (1996) motivaţia reuneşte “ansamblul factorilor dinamici care
determină conduita unui individ …sau totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt
înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri
abstracte.
Motivaţia transformă fiinţa umană într-un subiect activ şi selectiv, cu un determinism intern
propriu în alegerea şi declanşarea acţiunilor şi comportamentelor. Posedând o structură motivaţională
proprie, omul se plasează într-o relaţie dublă faţă de mediul ambiant: una de independenţă –constând
în capacitatea lui de a acţiona pe cont propriu, în absenţa unor stimuli sau solicitări externe, cealaltă de
depedendenţă –constând în satisfacerea stărilor de necesitate pe baza schimburilor substanţiale,
energetice şi informaţionale cu mediul ambiant. Motivaţia apare ca o cauzalitate externă transpusă în
plan intern: astfel dacă obiectul corespunzător satisfacerii unei trtebuinţe lipseşte şi nu are cum să se
declanşeze comportamentul corespunzător, locul său este luat de starea de necesitate în raport cu el,
actualizată spontan, în urma unor modificări de ordin fiziologic sau psihologic.
S-au elaborat mai multe teorii care încearcă să explice natura motivaţiei. Astfel, la baza motivaţiei ar
sta un principiu din biologie, cel al homeostaziei, potrivit căruia organismele tind să-şi menţină aceeaşi
stare, un anume echilibru constant cu toate modificările mediului. Când echilibrul este perturbat, atunci
fiinţa vie reacţionează în vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc pe plan psihic prin apariţia
unei trebuinţe: nevoia de hrană, de apă etc. Trebuinţa este tocmai o trăire a unei stări de dezechilibru,
provocată, de obicei, de o lipsă. Dar nu tot ceea ce reţinem ca o necesitate are o cauză nativă. Sunt
multe trebuinţe formate în cursul existenţei: nevoia de a avea telefon mobil, nevoia de a merge cu
automobilul, nevoia de a consuma alcool etc. Toate acestea se formează, fiind produsul experienţei, al
civilizaţiei care, satisfăcând unele nevoi, creeează şi altele noi. O altă direcţie de cercetare a motivaţiei
susţine că, la baza acesteia s-ar afla un deficit. Nici acestă ipoteză nu se verifică în practică în toate
cazurile: de exemplu, experimentele arată că dacă cimpanzeilor le punem în cuşcă un zăvor mai
complicat, nu se lasă până nu-l demontentează în bucăţi. Montându-l din nou şi repunându-l la
îndemâna lor, sunt în stare să-l descompună de nenumărate ori. În acest caz, la baza comportamentului
manifest al cimpanzeilor nu se află un deficit, ci impulsul curiorităţii, tendinţa de manipulare a
obiectelor. Pe acestă direcţie se situează şi cercetările realizate de Charlotte Bühler: acesta, studiind
copii foarte mici, a constatat la ei, pe lângă motivele în relaţie cu foamea, setea, nevoia de ocrotire, şi
un activism fără rădăcini homeostatice materializat prin: a)tendinţa de a cunoaşte, de a explora mediul
înconjurător; b) impulsul spre manipularea obiectelor; c) tendinţa de influenţare creatoare a mediului.
Astfel, încă din copilărie, se vădeşte tendinţa de dominare a mediului, atât de caracteristică speciei
umane. Ea este efectul unui surplus de energie, nu al unui deficit.

2. MOTIVUL SI FUNCTIILE SALE

Prin termenul de motivatie, definim o componenta structural-functionala specifica a sistemului psihic
uman, care reflecta o stare de necesitate in sens larg, iar prin cel de motiv, exprimam forma concreta
actuala in care se activeaza si se manifesta o asemenea stare de necesitate. Asadar, prin motiv vom
intelege acel mobil care sta la baza unui comportament sau actiuni concrete. Natura calitativa si tipul
sau modalitatea motivului vor fi determinate de specificul starii de necesitate pe care o reprezinta si de
gradul de trainicie a legaturii dintre satisfacerea/nesatisfacerea starii date de necesitate si echilibrul
psihofiziologic al persoanei.
Un motiv pune in evidenta patru dimensiuni principale, pe baza carora el poate fi analizat si evaluat.
Acestea sunt: a).continutul; b).intensitatea; c)durata; d).nivelul de integrare.
a).Continutul se identifica si se apreciaza pe baza starii de necesitate pe care o reflecta motivul si a
valentelor obiectuale sau comportamentale pe care le reclama satisfacerea lui. De exemplu: continutul
motivului care declanseaza comportamentul alimentar va fi reprezentat de starea de necesitate
biologica exprimata prin senzatia de foame (latura subiectiva a trebuintei de hrana); continutul
comportamentului de obtinere a unor performante deosebite in activitatea profesionala este reprezentat
de necesitatea (dorinta) de autorealizare sau de nevoia de statut social; continutul comportamentului
distractiv este reprezentat de necesitatea neuropsihica de destindere, de relaxare, de reechilibrare, etc.
Orice motiv are un continut; cand acesta nu se releva si nu se delimiteaza suficient de clar, “starea de
necesitate” ramanand pulverizata, difuza, in sistemul personalitatii se introduce o doza mare de
entropie, care se exteriorizeaza intr-o agitatie fara scop, fara orientare finalista.
b).Intensitatea exprima incarcatura energetica a motivului si se concretizeaza in forta de presiune a lui
asupra mecanismelor de decizie si executie. Astfel motivele pot fi: puternice, moderate si slabe.
Corespunzator, pe care ele o induc comportamentelor specifice de satisfacere variaza intr-un registru
valoric relativ intins.
Intensitatea unui motiv este conditionata de doua variabile: apartenenta modala si intervalul de
timp care separa momentul inceputului de activare a starii de necesitate si momentul satisfacerii ei.
Variabila modala are o influenta intrinseca ea actionand de inceput in structura motivatiei. Pe baza ei,
A Maslow a realizat cunoscuta sa piramida motivationala: nevoile sau trebuintele biofiziologice ating
si se manifesta cu intensitati semnificativ mai mari decat nevoile sau trebuintele estetice sau cognitive;
apoi, o trebuinta, de orice modalitate ar fi ea, are o intensitate mai mare decat interesul sau idealul.
Privatiunea consta in interzicerea sau blocarea pentru un anumit timp (evident controlabil) a
satisfacerii nevoii de hrana sau de apa, de exemplu. Se constata ca intensitatea motivului, exprimata in
desfasurarea comportamentului de satisfacere este cu atat mai mare, cu cat intervalul de privare de
hrana sau de apa este mai lung.
Frustratia rezida in introducerea unor obstacole (de exemplu, socuri electrice, cum s-au folosit in
experimentele pe animale) pe traiectoria comportamentului de ajungere si luare in stapanire a
obiectului trebuintei. In cazul unei intensitati scazute a motivului, comportamentul de satisfacere poate
fi intrerupt (se renunta); dimpotriva, in cazul unei intensitati crescute a motivului, comportamentul de
satisfacere rezida si isi face loc printre obstacolele (frustratiile) ce i se pun in cale.
.Durata exprima timpul de mentinere in stare activa dominanta a motivului fara a fi satisfacut. Se
constata ca orice motiv, inclusiv cel de ordin biologic, se activeaza si se mentine in prim plan un
anumit interval de timp, atingand punctul sau maxim de intensitate si, apoi, daca nu este satisfacut,
slabeste treptat si, subiectiv, iese din scena, nemaifiind resimtit ca atare. (de exemplu o senzatie de
foame, oricat de puternica ar fi, chiar daca nu este urmata de un comportament de satisfacere, dupa un
anumit timp incepe sa slabeasca si pana la urma dispare).

d).Nivelul de integrare se refera la posibilitatea de identificare si exprimare verbala a motivului.

Registrul de integrare se intinde intre doua niveluri extreme: primul - la care motivul este perfect si
clar constientizat si actiunea poarta semnul deplinei deliberari si responsabilitati, si al doilea - la care
activarea si functionarea lui raman total inconstiente, asa cum se intampla in cazul actelor
comportamentale aberante-somnambulisme, lapsusuri, inversiuni, automatisme etc.
Intre cele doua extreme-punctul maximei constientizari si cel al maximei neconstientizari, al
inconstientului profund, se interpune o gama intreaga de situatii intermediare. Important de retinut este
ca orice motiv trebuie analizat si dupa indicatorul constient/inconstient.
12. Activitatea umană şi structura ei. Însuşirea activităţii, --formarea priceperilor, deprinderilor,
cunoştinţelor şi obişnuinţelor.

Una din cuceririle cele mai importante pe care psihologia le-a dobândit în plan metodologic, de-a
lungul evoluţiei sale istorice, o constituie elaborarea conceptului de activitate şi aplicarea lui în analiza
şi explicarea funcţiilor şi proceselor psihice particulare. Pe această bază, pe de o parte, au avut loc
formularea şi introducerea principiului acţiunii şi al unităţii dialectice dintre conştiinţă şi activitate în
explicarea genezei psihicului uman ca organizare internă, subiectivă, ideală, iar pe de altă parte,
elaborarea metodei „analiza produselor activităţii“, ca modalitate specifică şi obiectivă de cunoaştere şi
evaluare a personalităţii.
În lumina acestui concept:
a) nici o funcţie psihică nu este un dat imanent şi nici nu apare instantaneu din interiorul subiectului, ci
se formează treptat, stadial în relaţia subiectului cu lumea externă, pe baza acţiunii sale directe cu
lucrurile şi obiectele concrete din jur;
b) forma primordială de manifestare a vieţii psihice este aceea a acţiunilor concrete pe care copilul le
desfăşoară cu şi asupra obiectelor din jur;
c) constituirea structurilor psihice interne are la bază mecanismul interiorizării conţinuturilor şi
schemelor operatorii ale acţiunilor externe;
d) nici o funcţie psihică nu există şi nu se manifestă în sine, ci, întotdeauna integrată unei acţiuni sau
activităţi, mediind într-un mod specific rezolvarea unei sarcini, satisfacerea unei stări de necesitate,
atingerea unui scop.
Conceptul de activitate impune considerarea şi abordarea personalităţii umane nu ca pe un simplu
robot care doar răspunde automat la stimulii externi, ci ca pe un subiect capabil de a se opune acestor
„stimulări“, de a le filtra şi prelucra prin prisma propriilor stări de motivaţie, de a întreprinde,
independent, acţiuni de modificare-transformare a situaţiilor externe, de a-şi afirma şi impune
identitatea sa în lume.
Activitatea reprezintă modalitatea cea mai naturală şi veridică de exteriorizare şi
obiectivare a organizării psihice interne a omului, de atestare a valenţelor instrumental-creative,
temperamentale şi caracteriale ale profilului personalităţii sale.
În psihologia românească, conceptul de activitate şi principiul acţiunii s-au impus ferm ca
repere metodologice esenţiale în analiza şi interpretarea vieţii psihice a omului, la acest nivel noţiunea
de psihic devenind sinonimă cu cea de activitate psihică. În lucrări de referinţă ale psihologilor români,
activitatea este considerată problemă centrală. Iată câteva din asemenea consideraţii asupra acestei
idei:
... psihologia ori este ştiinţa activităţii ori nu este nimic“ (V. Ceauşu, 1978, pag.52); „... aşa cum în
fizică unitatea de bază este atomul sau cuanta, în chimie – molecula, în biologie – celula, în ordinea
psiho-comportamentală unitatea reprezentativă este acţiunea“ (P. Popescu-Neveanu, 1987, pag. 8); „...
aşa cum mişcarea reprezintă forma esenţială de existenţă a materiei, tot aşa şi activitatea este modul
fundamental de existenţă al psihicului. Psihicul uman nu există decât în şi prin activitate “(M. Zlate,
1994, pag. 80).
STRUCTURA PSIHOLOGICĂ A ACTIVITĂŢII
Din punct de vedere psihologic, este important de subliniat şi de reţinut că, în activitate, are loc
interacţiunea şi integrarea specifică ş naturală a proceselor psihice cognitive, afective, volitive, a
atenţiei şi a limbajului. Activitatea pune în evidenţă două planuri de organizare-integrare: unul global,
supraordonat, care determină diferenţierea şi individualizarea formelor şi modalităţilor ei generice de
fiinţare şi manifestare, altul, operativ-situaţional, care asigură actualizarea şi desfăşurarea curentă, în
situaţii şi sarcini concrete, a unei forme modale sau a alteia.
Activitatea trebuie privită, în primul rând, ca mod fundamental de relaţionare şi echilibrare
a omului cu mediul său specific de viaţă sau de existenţă.
Activitatea poate fi definită ca modalitate specifică de alternare şi combinare la nivelul
omului-subiect a celor două verigi ale adaptării: asimilarea şi acomodarea.
Activitatea ca formă superioară de relaţionare cu mediul, specifică şi definitorie pentru om –
implică stabilirea şi formularea anticipată a obiectivelor care, în acest caz, devin scopuri, şi prin o
complexă mediere/pregătire psihică internă (mentală), în care ponderea principală revine proceselor
cognitive de informare, prelucrare, interpretare şi decizie.
Activitatea se leagă cu precădere de nivelul conştient al integrării sistemului psihic, fiind
bazată pe dominanţa funcţională a mecanismelor reglajului voluntar.
Voinţa reprezinta capacitatea de a acţiona în vederea realizării unui scop conştient,
infrângând anumite bariere interioare sau exterioare.
Actul voluntar presupune patru etape.
a) Apariţia conflictului. Acesta poate fi de trei feluri, în funcţie de caracterul celor două
alternative. E nevoie de reflexiune atunci când toate au cam aceeaşi pondere, fiindcă dacă una este
mult mai intensă, declanşează acţiunea imediat. In această fază se constată dificultatea alegerii unei
solutii şi consecintele mai mult sau mai puţin grave ale unei nechibzuinţe.
b) Deliberarea, adică analiza fiecărei alternative, a consecintelor neglijării ei. Ce se întâmplă
dacă întrerup invăţarea, se întreabă studentul? Apoi analizează dacă nu poate ocoli bariera: „Să mă scol
mâine mai devreme şi să recuperez timpul pierdut sau să mă inteleg cu colegii ca să intru la examen la
amiază şi până atunci am timp de repetat". Deliberarea presupune şi alcătuirea unui plan pentru a putea
elimina sau micşora riscurile în cazul alegerii unei alternative. Ea poate dura multă vreme (alegerea
carierei), însă alteori e extrem de scurtă.
Activitatea umană nu este o categorie omogenă, monomodală, ci una eterogenă, plurimodală,
punând în evidenţă o diversitate de forme şi variante. Criteriile de delimitare şi clasificare a acestora
sunt diferite:
a) natura produsului, în funcţie de care se disting două forme principale de activitate: materială şi
spirituală;
b) conţinutul şi scopul, după care se delimitează activitatea de cunoaştere, activitatea de producţie,
activitatea de comunicare, activitatea de distracţie, activitatea de instruire, activitatea de conducere,
etc.;
c) succesiunea în evoluţia ontogenetică a personalităţii, pe baza căreia se disting formele categoriale
modale – jocul, învăţarea şi munca.
Jocul este prima formă sub care începe să se manifeste şi să se afirme într-o manieră
structurată activismul intrinsec al fiinţei umane. Acesta se impune ca activitate dominantă la vârsta
copilăriei şi mai ales în perioada preşcolară.
Învăţarea. Aşa cum am arătat, activitatea este, în ultima instanţă, modalitatea principală
de adaptare a omului la mediu. Faza de acomodare a procesului adaptării, care presupune introducerea
unor modificări mai mult sau mai puţin radicale în organizarea internă anterioară a personalităţii, se
realizează pe baza învăţării. Proprie întregului regn animal, învăţarea devine o formă sistematică şi
specifică de activitate la nivelul omului, în cadrul societăţii.
Întrucât, spre deosebire de animal, omul se caracterizează printr-o adaptare de tip individual,
învăţarea dobândeşte la el un rol primordial pentru o dezvoltare psihică optimă.
Prin învăţare înţelegem activitatea pe care individul uman o desfăşoară sistematic, într-un cadru
socialmente organizat, în vederea asimilării de informaţii în forma cunoştinţelor, a elaborării unor
ansambluri de operaţii şi deprinderi, precum şi a unor capacităţi de înţelegere, interpretare şi explicare
a fenomenelor din natură şi societate.
Structura psihologică a învăţării. În psihologia tradiţională, învăţarea era redusă cu
precădere la fixarea (întipărirea), păstrarea şi reproducerea informaţiilor sau cunoştinţelor în forma în
care erau ele structurate şi prezentate din afară de către subiectul-instructor. Aceasta genera un fel de
echivalenţă: a învăţa = a memora.
Structura psihologică a învăţării ea presupune participarea şi interacţiunea următoarelor procese
psihice (bineînţeles, fără a exclude memoria): a) percepţia; b) reprezentarea; c) gândirea; d) atenţia; e)
voinţa; f) motivaţia.
Mecanismele si legile învăţării. Problema mecanismelor care stau la baza învăţării a fost mult
controversată în psihologie şi psiho-fiziologie. Trebuie spus că această problemă nu s-a pus în toate
orientările psihologice, ci numai în cele care recunoşteau caracterul evolutiv al psihicului, respectiv, în
asociaţionism, în behaviorism, în structuralismul genetic, în funcţionalism, în interacţionismul
sistemic.
Totodată, se impune precizarea că elementele care se puneau la baza rezolvării acestei probleme au
variat atât în timp, cât şi de la o orientare la alta. Astfel, s-au elaborat mai multe teorii, cele mai
importante fiind: teoria urmelor, teoria imprimării, teoria plasticităţii cerebrale, teoria condiţionării,
teoria ansamblurilor celulare şi teoria conexionistă.
Legile învăţării. Ca activitate cu caracter formativ-structurant, învăţarea se subordonează legii
generale a dezvoltării. Aceasta înseamnă că desfăşurarea ei are un caracter ascendent şi gradual,
mergând de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la concret la abstract,
de la individual (particular) la general (universal). Legea receptivităţii optime, Legea semnificaţiei şi
selectivităţii, Legea efectului, Legea transferului, Legea interferenţei, Legea sistemicităţii,
Formele sau tipurile învăţării. În literatura psihologică se întâlnesc clasificări diferite ale formelor de
învăţare, cele mai multe având la bază criterii de conţinut (Hilgard şi Montpellier) sau criterii legate de
volumul şi importanţa achiziţiilor în structurarea şi reglarea comportamentului (R. Gagné).
Prin aplicarea criteriilor de conţinut au fost desprinse şi identificate următoarele tipuri de învăţare: •
habituarea sau învăţarea, • învăţarea prin condiţionare de tip clasic (pavlovian),
învăţarea prin condiţionare instrumentală sau de tip skinnerian, • învăţarea perceptivă, • învăţarea
motorie, • învăţarea verbală.
13. Noţiuni despre limbă, comunicare şi limbaj. -Tipuri şi stiluri de comunicare, forme de limbaj.
1. Definitia comunicarii. Notiunea de comunicare exprima, pe de o parte, o relatie, iar pe de alta
parte, un proces. Relatia comunicationala este o legatura si o interactiune informationala intre doi agenti
(actanti): emitentul si receptorul sau destinatarul. Emitentul genereaza si transmite semnale prin
intermediul unor suporturi fizice (acustice, grafice, gestuale). Receptorul este agentul care capteaza si
prelucreaza semnalele transmise de emitent, modificandu-si starea in concordanta cu continutul mesajului.
Mesajul este continutul informational al semnalului. Relatia de comunicare specifica oamenilor este
reciproca, bilaterala, emitentul si receptorul, schimbandu-si succesiv rolurile: S 1          S2.
Procesul de comunicare se refera la ansamblul operatiilor de codare-recodare-decodare care se aplica
asupra alfabetului de baza (la nivelul emitentului) si alfabetului-cod) (la nivelul destinatarului) si la
succesiunea mesajelor care trebuie sa respecte anumite reguli logico-gramaticale.
 2. Sistemul de comunicare. Prin sistem de comunicare se intelege articularea functionala a celor
trei entitati structurale - Emitentul, Canalul si Receptorul - si a alfabetului sau multimii de semnale/semne
prin care se obiectiveaza mesajele. Sistemul la comunicare este de doua tipuri: deschis, cand informatia
circula intr-un singur sens, dinspre emitent spre receptor, si inchis, cand informatia circula in ambele
sensuri - emitent    receptor si receptor        emitent. O comunicare autentica este cea care se realizeaza intr-
un sistem inchis.
 3. Laturile comunicarii. Luata in unitatea relatiei si procesului, comunicarea evidentiaza
trei laturi principale; latura cantitativa (obiectiv-statistica), latura semantica si latura pragmatica.
Latura cantitativa exprima volumul de informatie (evaluat in biti) care se realizeaza in cadrul
relatiei de comunicare date. Ea se determina in functie de numarul evenimentelor elementare (independente
sau interdependente) si de probabilitatile lor (neconditionate sau conditionate).
Latura semantica rezida in stabilirea unei relatii de corespondenta designativa, pe de o parte, intre
un semnal (semn) si un anumit continut informational (mesaj), iar pe de alta parte, intre mesajul emis si
"tezaurul" intern al receptorului. Vom spune atunci ca se realizeaza latura semantica a comunicarii, daca,
dupa primirea mesajului, receptorul se raporteaza la acelasi lucru la care s-a raportat sau pe care l-a avut in
vedere si emitentul.
Latura pragmatica presupune stabilirea unei relatii intre mesajul emis/receptionat si o anumita
stare de necesitate sau sarcina de reglare a destinatarului. Daca mesajul respectiv contribuie la satisfacerea
starii de necesitate sau la rezolvarea sarcinii de reglare date, atunci se conchide ca latura pragmatica s-a
realizat; daca asa ceva nu s-a intamplat, conchidem ca latura pragmatica nu s-a realizat.
 4. Indicatorii comunicarii. Eficienta comunicarii se apreciaza pe baza urmatorilor
indicatori: completitudinea, fidelitatea, utilitatea si promptitudinea.
Completitudinea exprima gradul de acoperire de catre mesajul emis a realitatii la care se refera.
Fidelitatea reprezinta gradul de concordanta dintre mesajul emis si cel receptat de destinatar.
Utilitatea se refera la valoarea reglatoare a mesajului emis si receptat (vezi latura pragmatica).
Promptitudinea exprima intervalul care separa momentul solicitarii informatiei (mesajului) si
momentul emiterii/primirii ei (cu cat acest interval este mai scurt, cu atat comunicarea este mai eficienta si
invers).
 5. Limbajul. Limbajul este instrumentul prin care se realizeaza relatia si procesul de comunicare.
El se defineste ca o multime de semnale sau semne organizate si structurate dupa un set de norme/reguli
loogico-gramaticale.
Comunicarea interumana se realizeaza prin doua tipuri (forme) de limbaj: limbajul
nonverbal si limbajul verbal. Dominant este cel de-al doilea.
Ca instrument de realizare a comunicarii, limbajul verbal nu poseda un continut informational-
reflectoriu propriu precum procesele psihice de cunoastere, afective si motivationale, fiecare cuvant
obiectivand si exprimand continuturi senzorial-perceptive, notionale. Limbajul verbal este un mediator si
un liant al diferitelor functii si procese constiente si subconstiente, el facand posibila structurarea unui tip
nou de comportament - comportamentul verbal.
La nivel individual, dobandirea limbajului verbal se realizeaza prin insusirea si
interiorizarea limbii, proprii comunitatii. Limba, ca produs istorico-cultural, reprezinta pentru noile
generatii o realitate obiectiva, pe care ele sunt nevoite sa o asimileze pentru a se integra in viata sociala.
Limbajul este o realitate psihofiziologica individuala, personalizata, care nu se suprapune si nu epuizeaza
limba: fiecare individ nu realizeaza decat o preluare si asimilare partiala a limbii.
  6. Determinatiile limbajului verbal. Aceste determinatii sunt de trei tipuri: fizice, relational-
designative si de continut.
Determinatiile fizice se refera la conditiile si proprietatile pe care trebuie sa le posede elementele
limbajului pentru ca el sa fie efectiv utilizabil ca instrument de comunicare.
Prima conditie este ca limbajul sa se bazeze pe un alfabet alcatuit din entitati distincte - sunete,
litere - posibil de emis, de transmis si de perceput. Numarul acestor entitati determina volumul alfabetului.
(Alfabetul limbii romane, de exemplu, are un volum de 28 de sunete si litere corespunzatoare acestor
sunete).
A doua conditie esentiala este ca, in procesul concret de comunicare, sunetele si literele sa posede
intensitati, marimi si forme care sa depaseasca pragurile absolute inferioare si pragurile diferentiale ale
sistemelor de receptie carora se adreseaza (auditiv, vizual, tactil).
A treia conditie este ca elementele alfabetului sa se ordoneze si sa se combine in structuri
designative suficiente si distincte pentru a acoperi diversitatea situatiilor reale, extralingvistice.
Determinatiile relational-designative exprima sistemul de reguli si "ingradiri" ce trebuie
respectate in ordonarea si combinarea semnelor (cuvintelor) in cursul comunicarii.
Regulile sunt de trei genuri: fonetice, care stabilesc corespondentele intre sunetele articulate si
litere (in limbile fonetice, cum este si limba romana, corespondenta este de 1 :1, se scrie cum se
pronunta), morfologice care stabilesc modul de variere a formei cuvintelor in functie de o serie de criterii
precum: gen, persoana, numar, caz, timp etc. si sintactice, care stabilesc ordinea cuvintelor in propozitie si
functiile pe care le indeplinesc - subiect, predicat, atribut, complement.
Determinatiile de continut exprima legatura dintre cuvinte ca semne si realitatea obiectiva. Orice
cuvant capata astfel o semnificatie, devenind reprezentant si substitut, in procesul comunicarii, al unui
lucru, al unei fiinte, al unui eveniment, al unei actiuni, al unei insusiri. Semnificatia se formeaza prin
integrarea in cuvant a imaginilor si constructelor informationale interne (concepte) ale obiectelor si
fenomenelor. Invatarea unui cuvant presupune si relevarea si asimilarea semnificatiei lui asa cum a fost ea
stabilita in cadrul limbii de origine.
 7. Formele limbajului verbal. Limbajul verbal se realizeaza in doua forme principale: limbajul
intern si limbajul extern. Primul se desfasoara in cadrul activitatii mentale de analiza, reflectie, rezolvare
a unor probleme. Are un caracter comprimat, schematic, viteza mare de desfasurare, bazata pe circuite
corticale scurte. Se dezvolta din cel extern si se constituie mai tarziu in ontogeneza (in jurul varstei de 3
ani). Cel de-al doilea se realizeaza, la randul lui, in mai multe forme: 1) in functie de natura elementelor de
obiectivare a mesajului: a) limbajul oral si b) limbajul scris si c) in functie de caracterul relatiei
comunicationale; a) monologul (comunicare unidirectionala "orator")
"auditoriu" si b) dialogul (comunicare bidirectionala).
8. Functiile limbajului verbal. Esentiale trebuie considerate urmatoarele trei: a) functia de
comunicare: b) functia designativ-referentiala (cognitiva) si c) functia de reglare.
Functia de comunicare se bazeaza pe proprietatea cuvintelor de a obiectiva, fixa si transmite stari,
idei, opinii si atitudini, permitand intelegerea intre oameni.
Functia designativ-referentiala consta in participarea cuvantului in desfasurarea proceselor de
cunoastere ca factor de relevare, extragere si obiectivare - fixare a rezultatelor - imagini perceptive,
reprezentari, notiuni.
Functia de reglare consta in influenta pe care comenzile, instructajele si intaririle verbale o
exercita asupra starii si comportamentului propriu si asupra starii si comportamentului celor din jur.
14.  Caracteristica afectivităţii. Formele şi proprietăţile afectivităţii.
Fenomenele afective reprezintă cea de-a doua categorie de componente stimulativ-energetice
ale sistemului psihic uman. Acestea rezultă din confruntările dintre caracteristicile obiectelor,
fenomenelor, situaţiilor cu nevoile, dorinţele şi aşteptările omului. Dacă ceea ce se află în ambianţă
corespunde cu nevoile omului, atunci apar procese afective pozitive, ce susţin apropierea şi
interacţiunea cu acele elemente ale realităţii. Dacă sunt neconcordante, apar răspunsuri afective
negative ce îl îndepărtează pe om, îi blochează legăturile, ii reduce energia psihofiziologică.
Spre deosebire de alte fenomene psihice ce furnizează energie, cele afective o disponibilizează
imediat, în chiar timpul confruntării omului cu lumea. Aceasta permite grăbirea adaptării energetice la
ambianţă şi, promptitudinea orientării faţă de obiecte, persoane, etc
Asemenea mecanisme care asigură o promptă susţinere energetică şi o orientare selectivă faţă
de mediu se manifestă în forme elementare încă de la naştere. Apoi, de-a lungul vieţii, gama proceselor
afective se lărgeşte continuu şi se diferenţiază calitativ.
Energia dată de procesele afective se adaugă celor care vin din alte surse, precum motivaţia,
voinţa, etc., dar cea proprie afectivităţii este cea mai puternică, acesta fiind motivul pentru care se
spune că fără emoţii rămâi în limitele comportamentelor obişnuite, în timp ce realizările deosebite iau
naştere din sentimente şi pasiuni puternice.
Procesele afective sunt cele care reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri.

Spre deosebire de procesele cognitive care reflectă în mod dominant obiectele şi fenomenele lumii
exterioare, procesele afective reflectă relaţia dintre obiect şi subiect într-o anumită formă, şi anume,
trăirea afectivă. Dar nu este vorba de orice relaţie, ci de cea de concordanţă sau neconcordanţă între
caracteristicile obiectului şi motivele omului. De aceea, în faţa aceloraşi obiecte, oameni diferiţi
judecă diferit.
De asemenea, faţă de acelaşi obiect, dar în momente diferite, aceeaşi persoană poate reacţiona
diferit datorită modificării constelaţiilor motivaţionale. De exemplu, în faţa unui apus de soare, un
copil s-ar putea nici să nu-l observe, preocupat să se joace, un adolescent ar fi impresionat, iar o
persoană în vârstă ar putea fi cuprinsă mai degrabă de melancolie.
La fel, sosirea unui prieten te poate umple de bucurie când ţi-ai terminat sarcinile profesionale
şi familiale, dar poate fi umbrită de îngrijorare dacă el vine la un moment în care ai multe de făcut şi la
termene precise.Având în vedere aceste multiple şi variate relaţionări ale omului cu ceea ce este în
ambianţă, profesorul Paul Popescu- Neveanu a propus conceptul de „împrejurare de viaţă” . Prin el se
explică mai bine ivirea unei trăiri afective atât de nuanţate şi diverse.
Mecanismul producerii proceselor afective este foarte complex, chiar şi atunci când este vorba de o
simplă emoţie. Sunt implicaţi numeroşi centrii nervoşi subcorticali care sunt legaţi de procese
bioenergetice ale organismului, precum: respiraţia, circulaţia sângelui, metabolismul substanţelor, şi
aşa se asigur ă energia organică faţă de care procesele afective apar ca mecanisme psihice de
mobilizare şi distribuire a ei în funcţie de nevoile adaptative ale omului.
Un rol magistral îl joacă însă scoarţa cerebrală care conectează omul la realitate şi la însăşi
fiinţa sa. De aceea, pentru a se produce orice proces afectiv sunt necesare două feluri principale de
relaţii:
a) cu procesele cognitive care, edificându-l pe om despre obiecte şi caracteristicile acestora, îi
permite să stabilească concordanţe sau discordanţe;
b) cu motivaţia caracteristică fiecărei persoane şi în raport cu care se va defini apropierea sau
îndepărtarea obiectele respective.Interacţiunile cu procesele cognitive sunt foarte importante şi sunt
însoţite mereu de trăiri afective,care la rândul lor le condiţionează pe acestea din urmă. De-a lungul
vieţii, pe măsură ce se dezvoltă cunoaşterea, pot apărea şi procese afective mai complexe, mai
profunde, mai durabile.
În ceea ce priveşte relaţiile afectivităţii cu motivaţia, acestea sunt demonstrate de faptul că
fiecare proces afectiv este legat de o anumită motivaţie. De exemplu, cele mai simple manifestări
afective, precum tonalităţile afective ale senzaţiei, sunt legate de trebuinţele funcţionale, în timp ce
emoţiile estetice se leagă de interesul pentru artă. Interacţiunea dintre afectivitate şi motivaţie este atât
de mare, încât unii autori au considerat că procesele afective sunt motive activate şi desfăşurate într-o
situaţie dată, iar motivele sunt procese afective condensate, cristalizate şi stabilizate. Afectivitatea şi
motivaţia evoluează de-a lungul vieţii împreună.
Toate aceste mecanisme, ce înseamnă desfăşurarea ca atare a procesului afectiv duc, la sfârşitul
lor, la apariţia trăirii afective.
Trăirea afectivă este vibraţia concomitent organică, comportamentală si subiectivă a fiinţei
umane, în relaţiile sale cu mediul.
 Componentele organice ale trăirilor afective sunt:
- modificarea activităţii bioelectrice a creierului caracteristică stării de alertă;
- modificări respiratorii;
- motilitatea gastro-intestinală;
- modificări ale pulsului, tensiunii arteriale, vasoconstrictici şi vasodilatatici;
- tensiunea musculară;
- secreţia lacrimară şi salivară;
- creşterea cantităţii de hormoni în sânge.
 Componentele comportamentale sunt:
- schimbarea aspectului epidermei şi înroşire sau paloare;
- mimică specifică: deschiderea largă a ochilor, ridicarea sprâncenelor, râs, etc.;
- pantomimică: postură, mers, gesturi;
- modificări ale vorbirii: de intensitate şi ritm, disfonii,expresii verbale caracteristice, etc.
  Componenta subiectivă constă în conştientizarea stării afective autoevaluărea ei, însoţita de
încordare sau relaxare, ca ceva atrăgător sau nu, ca având intensitate mare sau mică, etc.
În funcţionarea lor concretă, emoţiile dispun de o serie de caracteristici pe baza cărora distingem între
diversele forme ale vieţii afective. Dintre acestea, cele mai importante sunt următoarele:
· Valenţa emoţiei desemnează felul, tipul acesteia. Distingem astfel între bucurie, tristeţe, frică, furie, dezgust,
invidie, gelozie, ură etc. Rareori însă vibraţia noastră subiectivă este focalizată pe un singur aspect. Cel mai
adesea, elemente aparent incompatibile apar împreună, ca reacţie la acelaşi stimul: reuşita la un concurs
atrage o stare de bucurie, satisfacţie, datorită apropierii de scopul propus, dar şi o undă de îngrijorare faţă de
modul în care ne vom descurca în situaţia nouă. Emoţiile au o logică proprie de organizare, total diferită de cea
raţională, în care elementele contradictorii pot coexista, după cum spune Theodule Ribot în titlul lucrării
„Logica sentimentelor”. Din această panoplie de reacţii, una este însă dominantă. Un alt aspect important în
privinţa valenţei este tendinţa stărilor afective de a se grupa fie în jurul polului pozitiv (emoţii pozitive/plăcute)
fie a celui negativ (emoţii negative/neplăcute), situaţiile de indiferenţă fiind tranzitorii. Proprietatea de
numeşte polaritate şi apare datorită satisfacerii/nesatisfacerii diferenţiate (totale sau parţiale) a scopurilor şi
aspiraţiilor noastre. În funcţie de polaritate, emoţiile se grupează în perechi opuse, contrare: bucurie – tristeţe,
simpatie – antipatie, entuziasm – resemnare, iubire – ură etc. Cele pozitive sunt însoţite de tendinţe de
apropiere, implicare în sarcină, iar cele negative duc la respingere, evitare, refuz (Cosmovici, 1996). ·
Intensitatea se referă la tăria, forţa, profunzimea unei stări afective la un moment dat. În funcţie de aceasta,
emoţiile se situează pe un continuu între foarte intens şi foarte slab: vremea frumoasă de afară ne poate bine
dispune, însă vestea unui câştig la loto va fi trăită mult mai intens. Intensitatea e funcţie atât de valoarea
afectivă a obiectului (semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului) cât şi de capacitatea afectivă a
subiectului (unii vibrează emoţional mai intens, alţii mai slab). Pentru evaluarea intensităţii, psihologii recurg
adesea la întrebări directe adresate subiecţilor, răspunsul fiind dat pe scale tip Lickert – de exemplu: Cât de
tare te-ai întristat la auzul acelei veşti? Alege din variantele următoare pe cea care crezi că corespunde cât mai
bine situaţiei tale: 0 (deloc), 1 (puţin), 2 (destul de tare), 3 (tare), 4 (foarte tare).
· Durata stării afective constă în persistenţa în timp a acesteia, indiferent dacă stimulul sau persoana ce a
declanşat-o mai este sau nu prezent. Sentimentele pot dura câteva luni, ani sau chiar toată viaţa pe când o
emoţie se menţine câteva clipe. Raportând persistenţa stării afective la momentul acţiunii stimulului
declanşator, putem distinge între: a) emoţii anticipative – apar înainte de acţiunea factorului declanşator (ne
îngrijorăm pentru un examen încă dinainte ca acesta să aibă loc); b) emoţii curente – se manifestă doar în
prezenţa stimulului emoţional (frica de înălţime se remite o dată cu revenirea în siguranţă pe pământ); c)
emoţii reziduale – starea afectivă e prezentă, deşi cauza acesteia a trecut (amintirea unei gafe făcute în public
ne poate chinui mult timp după consumarea faptului).
· Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la
alta, fie trecerea de la o stare afectivă la una complet diferită. În primul caz este vorba de evoluţia de la un
stadiu primar (trăire nespecifică marcată de incertitudine, dată în general de un deficit de informaţie) la stadiul
secundar (trăire specifică adecvată unui deznodământ favorabil sau nefavorabil). De exemplu, Vasile Pavelcu
(1969) identifică în dinamica sentimentelor o fază de cristalizare, o zonă de platou , de evoluţie relativ liniară
dată de maturizarea relaţiei şi o fază de decristalizare ce poate ajunge până la despărţirea persoanelor
implicate.
· Expresivitatea emoţiilor constă în proprietatea acestora de a se exterioriza, de a se manifesta plenar prin
intermediul unor semne specifice, fiind astfel identificabile de un observator extern. Acest lucru se realizează
prin intermediul modificărilor fiziologice şi comportamentelor descrise în subcapitolul anterior, grupate în
configuraţii specifice numite expresii emoţionale. Expresivitatea emoţională este rezultatul funcţionării
conjugate a două categorii de factori: unul înnăscut (rezultat al condiţionărilor rezultate pe parcursul evoluţiei
speciei) şi celălalt dobândit prin influenţele educaţionale ale societăţii (un argument în acest sens sunt
variaţiile interculturale existente: în societatea noastră de pildă, exprimarea emoţiilor este adeseori percepută
ca un semn de slăbiciune; practica este acceptată la femei dar respinsă la bărbaţi). Rolul expresiilor emoţionale
este acela de comunicare a stării afective; acestea pot transmite mesaje de intimidare, supunere, pericol,
ajutor, dar pot fi de asemenea utilizate conştient ca mijloace de şantaj emoţional (adeseori copii plâng pentru
a obţine un favor din partea părinţilor).
· Utilitatea emoţiilor. O perioadă îndelungată încă înainte de apariţie psihologiei ca ştiinţă, emoţiile şi
cogniţiile au fost considerate facultăţi total disjucte ale omenirii; mai mult, concepţia generală era aceea că
afectele împiedică buna funcţionare a activităţii cognitive. Ideea scurtcircuitării raţiunii de către afect a fost
subliniată începând cu filosofii antichităţii. Şi totuşi de ce avem emoţii? Au ele doar rolul de a ne colora afectiv
viaţa, ferindu-ne astfel de monotonie? Perspective recente din psihologie cu un puternic angajament
evoluţionist răspund cu un „Nu” categoric întrebării de mai sus. Se consideră astfel că, în parametri normali de
manifestare, emoţiile servesc unor scopuri bine definite, rezultat al adaptării şi selecţiei naturale în urma a
milioane de ani de existenţă. Funcţia acestora este de a semnaliza evenimentele relevante pentru preocupările
individului, de a declanşa şi susţine comportamente specifice menite a ajuta în rezolvarea diverselor probleme
(Frijda, 1994). Parte din emoţiile noastre (în special cele bazale, comune omului şi animalelor) răspund în
general unor scopuri individuale, în timp ce emoţiile secundare (mediate cultural şi apărute mai târziu pe scară
filogenetică) au menirea de a ajusta mai degrabă probleme ale societăţii. La nivel individual, Clark şi Watson
(1994) identifică trei categorii de funcţii ale proceselor afective: de semnalizare (favorizând prelucrarea
preferenţială a stimulilor relevanţi pentru cauza curentă), de mobilizare a resurselor (prin modificările
fiziologice induse automat, organismul este „pus în gardă” pentru o reacţie cât mai promptă) şi respectiv de
conservare a resurselor (în situaţii mai puţin urgente, permiţând o analiză mai profundă a situaţiei apărute).
15. Noţiuni despre temperament, caracteristica, tipurile şi însuşirile de bază ale temperamentului.
Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetica a personalităţii, care se exprimă cel mai
pregnant în conduită. Temperamentul este particularitatea individuală psihologică a omului, care determină
dinamica activităţii lui psihice şi se manifestă la fel în activităţi diferite, indiferent de conţinutul şi scopul
acestora. Temperamentul se manifestă ca nivel energetic, ca mod de descărcare şi acumulare a energiei.
Temperamentul nu se schimbă, dar însuşirile acestuia se schimbă. Tipuri de temperament: există
tot atâtea tipuri de temperament căţi oameni există. Tempera-mentul fiecăruia este un fapt singular, în
măsura în care fiecare om este unic. Din necesităţi de cunoaştere s-au făcut adesea comparaţii şi diferenţieri
între diversee aspecte temperamentale ale oamenilor, chiar clasificări, ceea ce a condus la variate tipologii.

Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor

antichităţii, Hippocrate şi Galenus. Ei au socotit că predominanta în organism a uneia dintre cele
patru „umori” sau lichide (sânge, limfă, bila neagră şi bila galbenă) determină temperamentul. Pe
această bază, ei stabilesc patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic şi coleric.
a) colericul este determinat de bila galbenă, reprezentat de foc, plin de căldură şi mistuitor ca
vara.
b) sangvinicul se distinge prin predominarea sângelui, este asociat cu aerul, este violent şi
nestabil ca primăvara.
c) flegmaticul este pus în legatura cu flegma, cu apa şi umiditatea iernii.
d) melancolicul este dominat de bila neagră, ilustrat prin pământ şi toamnă.
Fiecare tip prezintă trăsături pozitive, apreciate ca avantajoase, şi trăsături negative, dezavantajoase
pentru individ. Un tip de temperament nu poate fi preferat altuia dupa vreun criteriu care să-l prezinte mai
bun. Şi rar sunt întâlniţi indivizi cu un temperament pur, de obicei are loc combinarea a două tipuri de
temperamente.

Kant distingea 4 tipuri de temperament, pe care le-a grupat în două clase: temperamentul
sentimentelor (melancolicul şi sangvinicul) şi temperamentul acţiunii (colericul şi flegmaticul).
Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia filosofului rus Ivan Pavlov, de
caracteristicile sistemului nervos central:
 Forţa sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin rezistenţa mai
mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situaţii conflictuale. Din acest punct
de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab;
 Mobilitatea desemnează uşurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie
de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca
trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
 Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi
inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat.
Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominanta este excitaţia.
Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos, care constituie baza
neurofiziologică a temperamentelor:
1. tipul puternic – neechilibrat – excitabil (corelat cu temperamentul coleric)
2. tipul puternic – echilibrat – mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)
3. tipul puternic – echilibrat – inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)
Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experienţe clinice, că, în
afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientaţi
predominant spre lumea externă şi intra în categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi
predominant spre lumea interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor.
Extravertiţii sunt deschişi, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se înteleg sau
se cearta cu cei din jur, dar menţin relaţiile cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi,
puţini comunicativi, înclinaţi spre reverie şi sunt greu adaptabili.
 Psihologii olandezi G. Heymans şi E. D. Wiesman propun o tipologie a temperamentelor mult
mai nuanţată care va fi reluată şi precizată de psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston Berger. Ei
pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea şi răsunetul. Din combinarea lor
rezultă opt tipuri temperamentale. Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale persoanelor în faţa
diferitelor evenimente. Emotivii au tendinţa de a se tulbura puternic chiar şi pentru lucruri mărunte.
Dimpotrivă, nonemotivii sunt aceia care se emoţionează greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente.
Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane. Persoanele active au o continuă
dispoziţie spre acţiune, nu pot sta locului. Cele non-active acţionează parcă împotriva voinţei lor, cu
efort şi plângându-se continuu.
Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Acele
persoane la care evenimentele, chiar neînsemnate, au un puternic ecou sunt numite persoane
secundare. Persoanele la care ecoul evenimentelor este mic sunt numite persoane primare.
Există opt tipuri de temperament: pasionaţii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi,
activi, primari), sentimentalii (emotivi, nonactivi, secundari), nervoşii (emotivi, nonactivi, primari),
flegmaticii (nonemotivi, activi, secundari), sangvinicii (nonemotivi, activi, primari), apaticii (nonemo-
tivi, nonactivi, secundari), amorfii (nonemotivi, nonactivi, primari).
Dacă concluzionăm informaţia de mai sus, atunci realizăm următoarea tipologie a temperamen-
telor:
Colericul – baza neurofiziologică o constituie SN puternic neechilibrat. Este energic, neliniştit,
impetuos, uneori impulsiv şi işi risipeşte energia. E foarte activ. El este inegal în manifestări. Stările
afective se succed cu rapiditate. Gesticulează mult, este deosebit de expresiv, imposibil de neobservat,
brusc îşi schimbă dispoziţia, e nerăbdător, câteodată brutal, agresiv, dur. Are tendinţa de dominare în
grup, uşor se adaptează la noi situaţii şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze. Îşi pierde repede
interesul, nu se poate concentra pentru perioade lungi, îi place lauda şi este o fire creatoare.
Sangvinicul – SN puternic echilibrat, mobil. Este vioi, vesel, optimist, sociabil, nepăsător, des
promite, dar nu se ţine de cuvânt şi se adaptează cu uşurinţă la orice situaţii. Fire activă, schimbă
activităţile foarte des, deoarece simte permanent nevoia de ceva nou, are o capaciate mare de muncă.
Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile, emoţiile negative şi cele
pozitive apar şi dispar repede. Are gesturi expresive, iar tempoul vorbirii este înalt. Trece cu uşurinţă
peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane.
Flegmaticul – SN puternic echilibrat, inert. Este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea
ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini, mimica şi gesturile aproape lipsesc. Se bazează pe
principii şi nu pe instincte. Are o putere de muncă deosebită şi este foarte tenace, meticulos. Fire
închisă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale, greu trece de la o activitate la alta.
Melancolicul – SN slab. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate. E caracterizat prin
activism scăzut, acţiuni lente, sensibilitate înaltă, e predispus pentru stări de depresie, puţin
comunicativ, închis în sine, are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia
redusă, nu suportă tonuri înalte, repede cedează în faţa altora.
16. Noţiuni despre voinţă. Structura actului volitiv. Tipuri de acte volitive. --Trăsăturile volitive ale
personalităţii.

Vointa reprezinta capacitatea si procesul psihic de conducere a activitatii sub toate aspectele ei.
C. G. Jung considera ca vointa presupune o organizare culturala si rationala a energiilor, fapt ce
constituie “o cucerire tarzie a umanitatii si de care primitivii nu erau capabili”. O mai clara expunere o
intalnim la J. Piaget care spune: “Noi spunem ca este vointa, in cazul in care se prezinta urmatoarele
doua conditii: prima conditie –conflict intre doua tendinte; o singura tendinta nu genereaza un act
voluntar, …a doua conditie –cand cele doua tendinte dispun de forte inegale, una cedand celeilalte, -rar
prin actul de vointa are loc o inversare, ceea ce era mai slab devine mai puternic iar ceea ce era
originar mai puternic este invins de ceea ce era mai slab.” Tot pe aceasta linie, H. Peack arata ca un act
este cu atat mai voluntar cu cat poate raspunde mai puternic la proprietatile slabe, discrete ale
stimulului, lasand fara raspuns insutirile puternice, evidente.

DEFINITIE: proces psihic de reglare/ autoreglare  a conduitei a carui rol principal consta in

optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativa.

Voinţa este procesul psihic complex de reglare superioară a activităţii um ane ce constă in
mobilizarea și concentrarea forţei și capacităţilor fizice și spirituale în vederea depășirii obstacolelor și
realizarea scopurilor propuse conștient Orice acţiune volitivă se începe cu conștientizarea scopului și
motivului, iar tinderea spre scop se numește dorinţă]. Însă, nu toate tendinţele spre scop sunt suficient
de conștientizate. În dependenţă de gradul de conștientizare a necesităţilor acestea sunt divizate în
atracţie sau dorinţă. De obicei, atracţia este trăită ca o stare specifică împovărătoare în formă de tristeţe
sau incertitudine. Din cauza caracterului său nedeterminat, atracţia nu poate să se transforme în
activitate orientată. Necesitatea prezentată în ea, de regulă, dispare sau se conștientizează și se
transformă în dorinţă concretă. Înainte ca dorinţa să se transforme în motiv și apoi în scop, ea este
apreciată de către om, adică este trecută prin sistemul valorilor, capătînd o nuanţă expresivă
emoţională. Avînd o putere de stimulare, dorinţa înteţește conștientizarea scopului viitoarei acţiuni și
construirea planului. Cu cît scopul este mai important, cu atît mai puternică este tendinţa declanșată de
el. În procesul realizării dorinţei pot apărea concomitent cîteva dorinţe contradictorii. Starea psihică
care se caracterizează prin apariţia contradictorii se numește lupta motivelo]. Lupta motivelor include
apreciarea raţiunilor pro și contra acţiunilor într-o anumită direcţie, alegerea. Etapa finală a luptei
motivelor constă în luarea deciziei și alegerea modului de a acţiona. Dacă executarea deciziei se amînă
pe o perioadă lungă de timp, atunci merge vorba despre intenţie. Intenţia este pregătirea internă a
acţiunii amînate și reprezintă orientarea spre atingerea scopului fixată de decizie. Pentru realizarea
intenţiei este necesară planificarea căilor de atingere a scopului. Realizarea acţiunilor planificate
necesită efort volitiv. Efortul volitiv se manifestă printr-o stare de tensiune internă, care mobilizează
resursele interne ale omului, necesare pentru efectuarea acţiunii planificate. Această etapă a acţiunii
volitive poate să se manifeste ambiguu: în unele cazuri ea se reflectă în activitatea externă, în alte
cazuri – constă în abţinerea de la acţiuni externe (acţiune volitivă internă).

II. STRUCTURA ACTULUI VOLUNTAR

 
 
1)      Actualizarea unor motive si proiectarea pe baza lor a unui scop: la baza actiunii voluntare sta
intotdeauna o stare de necesitate care se condenseaza in forma motivului. In functie de
specificitatea motivului se stabileste un scop ce trebuie atins si planul necesar atingerii acestuia.
Acest plan dobandeste caracterul unei stari psihice interne, subiective care va determina intrarea in
functiune a celorlalte procese psihice necesare elaborarii drumului ascendent spre finalizarea,
materializarea scopului.
2)      Analiza si lupta motivelor, compararea si evaluarea alternativelor prezente la momentul dat in
campul constiintei: nu de putine ori la nivelul constiintei se activeaza mai multe motive care
 orienteaza subiectul spre stabilirea scopurilor diferite. Dar, dupa cum se stie, nu pot fi realizate
doua activitati in acelasi timp. Aparitia mai multor motive la un moment dat este un fapt de viata
curent, ceea ce implica o ierarhizare a lor, stabilirea unei prioritati in functie de care subiectul se va
angaja la un moment dat intr-o activitate data. Aceasta activitate de ierarhizare si analiza a
motivelor implica procesele de gandire, motivatia, cu analiza si interpretarea intereselor,
preocuparilor, domeniului de activitate etc. Nu de putine ori imposibilitatea de a stabili o ierarhie a
motivelor ce se cer a fi satisfacute la un moment dat, reprezinta una din principalele cauze ale
esecului (scolar, profesional, social etc).
3)      Deliberarea sau luarea hotararii: acesta etapa este concretizata in alegerea unui singur motiv care
va determina stabilirea scopului care va fi atins printr-o activitate adecvata. Hotararea, rezultat al
deliberarii si deciziei, este un moment esential in dinamica actului voluntar, ea marcand o noua
reorganizare functionala in sistemul personalitatii (atingerea unui scop dat presupune o adaptare a
personalitatii la specificul activitatii, extragerea din sistemul personalitatii a acelor cunostinte,
abilitati necesare indeplinirii sciopului, activarea anumitor procese sau inhibarea activismului lor
etc), orientandu –l spre un scop ce se cere a fi satisfacut, indeplinit. Hotararea poate consta, fie in a
intreprinde o actiune, fie in a te abtine de a actiona la o anumita provocare sau tentatie, care in mod
natural, incita la actiune.
4)      Executarea hotararii: prin aceasta etapa, a executiei, se transforma hotarirea in act, in actiune
constructiva. Actiunea se poate desfasura in plan intern –actiune mintala –atunci cand scopul il
constituie rezolvarea unei probleme sau efectuarea unui proces de invatare, sau in plan extern –
atunci cand realizarea scopului implica operarea asupra unor obiecte sau situatii din afara noastra.
De cele mai multe ori acesta etapa presupune un consum energetic ( psihic, fizic) sustinut tocmai
pentru a putea depasi diferitele obstacole care pot aparea in calea atingerii scopului sau pentru a
putea ramane implicati in activitate pana la finalizarea ei. Sunt foarte multe situatii in care, desi
actiunea este declansata, sa se opreasca la un moment dat tocmai datorita faptului ca subiectul nu
dispune de calitatile necesare vointei (forta, intnsitatea, perseverenta)  care sa il sustina in ceea ce
intreprinde.
5)      Evaluarea rezultatelor (feed –back –ul ): evaluarea rezultatelor se poate face atat secvential, cat si
global. Evaluarea secventiala se realizeaza dupa executarea fiecarei secvente dintr-o activitate data,
asigurand astfel inlaturarea din mers a diferitelor greseli care pot aparea sau acomodarea stategiei
de lucru in functie de rezultatele obtinute dupa fiecare etapa. Evaluarea globala se realizeaza la
finalizarea actiunii prin care ne-am propus atingerea unui scop. Acesta forma de evaluare are
caracter de feed –back, informandu-ne in ce masura scopul a fost atins si in ce masura activitatea
selectionata se dovedeste a fi utila in rezolvarea scopurilor de un anumit fel. (Exemplificati fazele
actului voluntar printr-un exemplu particularizat!!!!!!!!)
 17. Noţiuni despre caracter, caracteristica caracterului. Structura, însuşirile, --tipuri de caractere.
In timp ce temperamentul reprezinta latura dinamico-energetica a personalitatii, caracte
414h73e rul se refera la elementele de continut ale personalitatii, pe baza carora omul este evaluat din
punct de vedere al valorii sociale.
Caracterul reprezinta nucleul personalitatii, intrucat exprima partea sa profund individuala, dar
si valoarea morala personala, el rezultand din integrarea experientei de viata a omului in anumite
modalitati de orientare si conduita statornica.
In sensul larg al cuvantului, prin caracter se intelege ansamblul trasaturilor esentiale si
calitativ specifice, care se exprima in relatiile interpersonale si in activitatea omului in mod stabil si
permanent. Intr-un sens ceva mai restrans, caracterul poate fi definit ca o totalitate de trasaturi
esentiale si stabile derivate din orientarea si vointa omului.
Trasaturile de caracter nu sunt direct observabile, ci ele pot fi “descifrate” din viata si
activitatea omului prin inferenta, pornind de la interpretarea actelor de conduita observabile.
Orientarea conduitei si activitatii omului este determinata psihologic de trebuintele, motivele,
dorintele, aspiratiile si scopurile sale. Pentru realizarea scopurilor (a obiectivelor construite sau
reconstruite pe plan mintal) omul trebuie sa invinga diferite obstacole interne sau externe,
mobilizandu-si calitatile vointei. Vointa consta tocmai in capacitatea omului de a-si realiza scopurile
pe calea unor activitati care implica invingerea anumitor obstacole, prin activizarea resurselor sale
cognitive, aptitudinale si morale. Totodata, vointa inseamna capacitatea omului de a-si regla
activitatea dupa anumite idei, principii, convingeri, luandu-si “in stapanire” propria conduita.
Caracterul trebuie considerat rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi proceselor psihice particulare din
perspectiva relaţionării omului cu semenii şi a adaptării sale la mediul sociocultural în care trăieşte. In diferitele perioade
ale evoluţiei ontogenetice, integrările respective angajează în măsură diferită afectivitatea, motivaţia, cogniţia şi voinţa. La
vârstele mici, integrarea caracterială se realizează preponderent pe dimensiunile afectivă şi motivaţională (formarea
supra-Eului în concepţia freudistă se întemeiază pe acceptarea de către copil a consemnelor morale ale autorităţii paternale,
pentru a evita sancţiunile şi a obţine satisfacerea trebuinţelor sale); la vârstele mai mari, începând mai ales cu adolescenţa,
integrarea caracterială se realizează cu precădere pe dimensiunile cognitivă (analiza şi evaluarea critică a normelor şi
modelelor socioculturale) şi volitivă (autodeterminarea, angajarea pe o direcţie sau alta a orientării şi modului de conduită).
In structura caracterului se regăsesc „elemente" de ordin afectiv (emoţii, sentimente), motivaţional (interese,
trebuinţe, idealuri), cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi) şi volitiv (însuşiri, trăsături), care ţin de existenţa socială a
individului şi mediază raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu.
Ponderea celor patru tipuri de componente în structura caracterului este diferită la diferiţi indivizi, ea putând constitui
criteriu de clasificare tipologică. (De exemplu, o structură caracterială în care predomină motivaţia personală va avea trăsătura
„egoist" mai puternică decât trăsătura „altruist"; o structură în care prevalează componentele afective pozitive va fi predispusă
mai mult la acte de caritate decât una în care predomină judecata obiectivă, „rece"; o structură caracterială „reflexivă" va fi mai
„ezitantă" în luarea unei hotărâri decât una „voluntară" etc.).
Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelaşi la toţi oamenii. Prin definiţie, structura presupune o
anumită stabilitate, existenţa anumitor invarianţi. Ca structură, caracterul trebuie să satisfacă şi el această condiţie. Şi, într-
adevăr, în măsura în care reuşim să-l cunoaştem, putem să prevedem modul în care se va comporta o persoană în diferite situaţii
sociale.
Totuşi, stabilitatea structurii caracteriale nu este de acelaşi ordin ca cea a structurii temperamentale. In principiu,
caracterul este modelabil pe toată durata vieţii individului, dintr-unul iniţial negativ, putând deveni unul pozitiv (dacă situaţiile şi
experienţele sunt suficient de semnificative).
In plan social, se apreciază atât stabilitatea/constanţa caracterului, cât şi flexibilitatea, maleabilitatea lui în funcţie de
criteriile şi etaloanele valorice, care se aplică unei situaţii sau alteia, unui context relaţional sau altuia. De pildă, într-o situaţie,
se apreciază la cea mai înaltă cotă valorică nerenunţarea la un crez, la o convingere, mergându-se până la acceptarea sacrificiului
de sine; în altă situaţie, se apreciază pozitiv renunţarea la o convingere anterioară sau modificarea unei trăsături negative într-o
trăsătură pozitivă.
 Din cele de mai sus se poate constata că, spre deosebire de temperament, caracterul reflectă şi ne trimite întotdeauna
la latura de conţinut, de esenţă a personalităţii ca subiect social şi ne impune valorizarea etică a comportamentului.
Din punct de vedere funcţional, structura caracterială include două „blocuri":
a) blocul de comandă sau direcţional, în care intră scopurile mari ale activităţii, drumul de viaţă ales, valorile
alese şi recunoscute de individ;
In cadrul blocului de comandă, trebuie să admitem existenţa următoarelor elemente esenţiale:
1) o structură cognitivă de receptare, filtrare, identificare şi evaluare a situaţiilor sociale;
2) o structură motivaţională de testare, prin care se stabileşte concordanţa sau discordanţa dintre valenţele
situaţiei şi starea de necesitate actuală sau de perspectivă a subiectului;
3) o structură afectivă, care generează trăirea pozitivă sau negativă a modelului „cognitiv" şi „motivaţional" al
situaţiei şi, potrivit acesteia, „starea de set" faţă de situaţie.
18. Aptitudinile şi rolul lor în dezvoltarea personalităţii. -Structura, tipuri de aptitudini. Nivelurile
dezvoltării aptitudinilor.
Personalitatea este o structură vie şi complexă. Termenul are mai multe înţelesuri. Cel mai general
înţeles se referă la om luat ca fiinţă bio-psiho-socială.
În evoluţia psihicului, numai omul este personalitate, ca sinteză a celor trei dimensiuni: biologicul,
psihologicul şi socio-culturalul.
Structura este o totalitate organizată în care părţile interacţionează şi numai astfel formează
întregul.
În sistemele vii, structurile se caracterizează prin evoluţie şi autoreglare.
După G.V.Allport , personalitatea este organizarea dinamică a acelor sisteme psiho-fizice care
determină gândirea şi comportamentul caracteristic individului .
Din perspectivă structuralistă, personalitatea cunoaşte o interpretare triadică, la baza sa situându-
se componentele ce vizează: dimensiunea dinamico-energetică-temperamentul, dimensiunea relaţional-
valorică-caracterul şi latura instrumentală exprimată prin intermediul aptitudinilor.
Aptitudinile sunt însuşiri care , în ansamblul lor, asigură posibilitatea învăţării anumitor
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.Unii psihologi consideră aptitudinile ca fiind însuşiri înnăscute, ceea
ce în opinia altora este doar parţial adevărat. Neîndoielnic există o componentă înnăscută a
aptitudinilor, mai puţin evidentă decât în cazul temperamentului, însă şi influenţele mediului au
consecinţe privind cristalizarea aptitudinilor în forma în care se prezintă acestea la copil.
Leontiev definea aptitudinea drept însuşire individuală care determină efectuarea cu succes a unei
anumite activităţi. Definirea aptitudinii în funcţie de succesul obţinut într-o anumită activitate este
incorectă. Performanţele ridicate obţinute de un elev la o anumită disciplină nu pot fi atribuite din start
unei aptitudini superioare; ele pot fi , de exemplu, rezultatul unei pregătiri suplimentare.
Astfel, se impune raportarea aptitudinii la o altă componentă a personalităţii , tot de ordin
instrumental, şi anume la capacitate. Capacitatea exprimă posibilitatea pe care o are cineva de a
efectua o acţiune într-un anumit moment. Ea se leagă întotdeauna de prezent şi presupune , atât
învăţare cât şi o anumită experienţă, adică anumite deprinderi ca rezultat al învăţării. Nu există
posibilitatea de a evalua direct aptitudinile decât prin evaluarea performanţelor la anumite probe, adică
a capacităţilor. Ceea ce ar putea indica nivelul de dezvoltare al aptitudinilor ar putea fi uşurinţa
învăţării şi uşurinţa şi calitatea execuţiei sarcinii.
Fiecare persoană are aptitudini mai mult sau mai puţin dezvoltate în toate domeniile. Aptitudinile
permit realizarea unor diferenţieri între indivizi. Despre persoana care posedă o aptitudine la un nivel
mai înalt de dezvoltare decît majoritatea celorlalţi indivizi putem spune că este talentată..
A.Cosmovici clasifică aptitudinile în:
- aptitudini simple, cele care favorizează realizarea a numeroase activităţi ;
- aptitudini complexe, acele aptitudini care permit realizarea unei activităţi mai ample, de tip
profesional ( aptitudinea tehnică, aptitudinea muzicală etc.). Aptitudinile simple pot fi împărţite în :
- aptitudini generale-prezente în aproape toate domeniile;
- aptitudini de grup-permit realizarea cu succes a unui grup de activităţi;
- aptitudini specifice-caracteristice unui domeniu restrâns de activitate.
Singura aptitudine generală admisă actualmente este reprezentată de inteligenţă . Putem
defini inteligenţa ca fiind capacitatea de a rezolva
rapid şi eficient o anumită sarcină, problemă, care în cea mai mare măsură are un caracter inedit. În
cadrul activităţilor didactice, această capacitate s-ar exprima prin uşurinţa rezolvării unor situaţii,
printr-un spirit de observaţie dezvoltat, prin uşurinţa memorării şi reproducerii, prin posibilitatea
realizării unor asociaţii şi a implicării altor operaţii mentale în cadrul prelucrării informaţiilor şi
valorizării lor superioare. Inteligenţa este decisivă în performanţa şi succesul şcolar al fiecărui elev. Ea
se dezvoltă şi se conservă prin intermediul educaţiei intelectuale, un rol deosebit revenind educaţiei
formale realizate în cadrul instituţiilor de învăţământ. Pentru măsurarea acestei aptitudini este utilizat
conceptul de coeficient de inteligenţă, calculat după formula:
QI = Vârsta mentală / Vârsta cronologică × 100 , ambele vârste fiind exprimate în luni.
 Se admite existenţa a şase aptitudini de grup:
1.- factorul verbal-notat cu V, se referă la capacitatea individului de a înţelege rapid sensul cuvintelor,
al frazelor;
2.- factorul de fluiditate verbală- notat cu W, se referă la capacitatea de expresie a limbajului;
3.- factorul numeric, notat cu N, reprezintă capacitatea de a lucra uşor cu cifrele;
4.- factorul perceptiv- notat cu P, exprimă capacitatea de a percepe obiectele în mod rapid şi detaliat;
5.- factorul de reprezentare spaţială, notat cu S, se referă la posibilitatea de a imagina obiecte în
coordonate bi- sau tridimensionale;
6.- factorul de dexteritate manuală, notat cu M, exprimă aptitudinea de a utiliza obiectele, de a mânui
diverse instrumente sau unelte.
Structura aptitudinilor complexe o urmează pe cea a domeniilor de activitate , se pot diferenţia :
- aptitudini tehnice, cele care se referă la posibilitatea de a utiliza instrumentele, maşinile şi aparatele,
de a înţelege modul de alcătuire şi de a le construi;
- aptitudinile ştiinţifice reprezintă o categorie mai complexă de aptitudini, datorită complexităţii şi
varietăţii ştiinţelor. În acest caz este absolut necesară existenţa unei inteligenţe de un nivel deasupra
mediei sau cel puţin normală, ca şi existenţa creativităţii.
- aptitudinile artistice , reprezintă unul dintre cele mai interesante aspecte ale teoriilor aptitudinilor.În
domeniul artistic, aspectul înnăscut al aptitudinilor este cel mai vizibil.
În ceea ce priveşte aptitudinea şcolară, sarcina educatorului constă în cunoaşterea individualizată
a nivelului de dezvoltare a aptitudinilor fiecărui elev, iar apoi în adaptarea conţinutului şi a metodelor
didactice în funcţie de acestea pentru a asigura eficienţa acţiunii educative.
Aptitudinile au un rol important în structura personalităţii. Cadrul didactic trebuie să abordeze
diferenţiat elevii, astfel încât demersul didactic să conducă la conştientizarea şi valorificarea resurselor
de care aceştia dispun. Cine are aptitudini ( fie speciale, fie generale) îşi formează mai uşor deprinderi,
acumulează cunoştinţe şi experienţă. Deprinderile servesc dezvoltării personalităţii. Ele intră în
alcătuirea personalităţii umane ca invarianţi operaţionali care deservesc conduita. Potenţialul înnăscut
se transformă prin multă învăţare şi exerciţiu în performanţe în domeniul respectiv. Performanţa duce
la satisfacţie şi succes , implicit la dezvoltarea personalităţii.
Componentele structurale ale personalităţii se îmbină într-un ansamblu unic, propriu fiecărei
individualităţi, într-o configuraţie originală distinctă, ceea ce face ca fiecare persoană să fie unică. În
cunoaşterea personalităţii elevilor trebuie avute în vedere toate aceste componente şi interrelaţiile
dintre ele.
19. Noţiune de dezvoltare. Tipuri de dezvoltare. Deficit şi diferenţe în dezvoltare. Legităţile
dezvoltării.
20. Dezvoltarea copilului în primul an de viaţă. Dezvoltarea sferei cognitive la nou născut, prunc.
Achiziţiile dezvoltării psihice a copilului anului întâi de viaţă.
23.  Dezvoltarea gândirii, limbajului, atenţiei, imaginaţiei şi creaţiei la preşcolari

Dezvoltarea limbajului şi stadiile de dezvoltare al limbajului (Vîgotski)

În viziunea vîgotskiana există o strânsă legatură între limbaj şi dezvoltarea inteligenţei. Interacţiunile
sociale de care beneficiaza individul în procesul de dezvoltare îi vor influenţa limbajul si gândirea. Vîgotski a
susţinut că, atunci când copilul îşi dezvoltă cunostinţele ghidat de adult, el ajunge la

soluţii mai sofisticate decât ar face–o doar prin posibilităţile de care dispune. Prima gândire a copilului este
preverbală. Când adultul îi explică un anumit lucru copilului, el îi oferă acestuia acces la procesele intelectuale
care în mod normal se bazează pe limbaj. Aşadar, relaţia socială îi deschide calea spre limbajul ce
fundamentează şi permite procesele intelectuale şi aparţine contextului social, în care copilul poate să înveţe şi
să internalizeze procesele ce, în dezvoltarea lui ulterioara, vor opera automat, ca gândire verbală.
La 3 ani, copilul obişnuit cunoaşte si poate să folosească 900- 1000 cuvinte. La 6 ani, copilul are un
limbaj expresiv (rostit) de 2600 cuvinte şi înţelege peste 20000. Cu ajutorul educaţiei şcolare organizate,
vocabularul pasiv (receptiv) al copilului va spori de 4 ori, la 80000 cuvinte, până la vremea intrării în liceu.
Limbajul activ este cel utilizat şi implicat în performanţă, iar limbajul pasiv este cel înţeles şi implicat în
competenţă. Limbajul pasiv se apropie de cel activ ca valoare de comunicare.
Solilocviul reprezintă vorbirea cu sine, cu voce tare, fără intenţia de a comunica cu alţii. Piaget
considera solilocviul drept semn de imaturitate cognitivă, întrucât ei sunt egocentrici şi nu pot recunoaşte
punctul de vedere al altora. Vîgotsky, în schimb, nu considera că solilocviul ar fi egocentric, ci îl privea ca pe o
formă aparte de comunicare, comunicarea cu sine. Acesta a arătat că monologul copiilor apare deseori în
anumite situaţii şi oferă un indiciu important pentru semnificaţia acestui tip de limbaj. Când copiii se angajează
în activităţi în care întâlnesc obstacole şi dificultăţi, incidenţa unui astfel de limbaj aproape se dublează. Sub
aceste circumstanţe, ceea ce copiii par să facă este să încerce să rezolve problemele vorbind cu ei înşişi.
Vîgotsky exemplifică astfel: copilul spune: „Unde este creionul? Am nevoie de un creion albastru. Nu contează,
voi desena cu unul roşu…” (Vîgotsky, 1962, p. 16). În contrast cu Piaget, Vîgotsky consideră că limbajul chiar
şi la copiii foarte mici este inerent social şi că vorbirea pentru sine, pe care Piaget o denumea egocentrică,
originează, în fapt, comunicarea socială timpurie. Progresiv, vorbirea pentru sine se transformă în limbaj interior
şi nu dispare o dată cu vârsta aşa cum a sugerat Piaget, dimpotrivă, se interiorizează. Dialogul verbal interior
continuu devine o caracteristică a adultului, el fiind cel care ghidează şi pe mai departe comportamentul dintr-un
for interior. Majoritatea cercetătorilor au adoptat conceptul de limbaj interior şi nu limbaj egocentric. Cercetări
recente au demonstrat, contrar teoriei piagetiene, că preşcolarii care vorbesc cu ei înşişi foarte mult sunt mai
competenţi social decât cei care folosesc foarte rar vorbirea pentru sine. (Berk, Laura E., Garvin, 1985)
Stadiile dezvoltarii limbajului. Vîgotski descrie urmatoarele stadii, în dezvoltarea copilului, în
interactiune cu adultul, prin achizitia limbajului:
 stadiul 1: fiziologic – copilul este separat doar din punct de vedere fiziologic, dar pentru a supraveţui, el
e total dependent;

  stadiul 2: biologic – copilul capătă independenţă (prin înţărcare), iar dependenţa lui de cel care-l
îngrijeşte devine psihologică;
 stadiul 3: este stadiul în care adultul îi atrage atenţia, vorbindu-i despre diferitele obiecte din jur, iar
activităţile copilului sunt controlate şi secondate de vorbirea adultului;
 stadiul 4: acţiunile copilului sunt iniţiate şi impulsionate de vorbirea adultului;
 stadiul 5: realizează activităţi voluntare îndrumat prin vorbire de către adult, vorbirea adultului este
internalizată şi copilul îţi controlează prin ea propriile acţiuni;
 stadiul 6: copilul îşi dă singur comenzi – la început cu voce tare; mai târziu, prin vorbirea interiorizată,
pentru sine însusi.

Memoria
Memoria reprezintă mecanismul psihic de encodare (process prin care informaţiile sunt pregătite pentru
stocarea pe termen lung şi pentru reactualizarea ulterioară), stocare (păstrarea informaţiilor în memorie, pentru
utilizarea viitoare) şi recuperare (process prin care informaţiile sunt accesate sau recuperate din depozitul
memoriei) a informaţiilor. Impresiile, imaginile şi gândurile elaborate, emoţiile trăite, mişcările executate în
present nu se pierd, nu se volatilizează, nu dispar fără a lăsa vreo urmă, ci, dimpotrivă, se sedimentează, se
cristalizează, luând forma experienţei anterioare, care, în funcţie de necesităţi, va fi reactivată şi refolosită.
Pentru a realize un asemenea “du-te- vino” din present în trecut şi din trecut în present, omul are nevoie de un
mecanism psihic ce poartă numele de memorie (M Zlate, p. 345, 1999). Se consideră că modul în care creierul
stochează informaţiile este universal, modelele procesării acestora descriu creierul ca având trei depozite:
memoria senzorială, memoria de lucru şi memoria de lungă durată.
În perioada aceasta (3- 6 ani), memoria copilului suferă modificări importante. Datorită unor
particularităţi ale scoarţei cerebrale, ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie (plasticitatea, mobilitatea, labilitatea),
copilul memorează cu mare rapiditate, dar şi uită cu aceeaşi rapiditate. Predomină mai ales memoria intuitive
plastică, concretă şi cea afectivă, în sensul că se reţin mai ales figurile şi evenimentele imediate, ca şi tot ceea ce
provoacă emoţii puternice, positive sau negative. Unele cerinţe ale activităţilor în care preşcolarul este implicat
(activitatea de joc, chiar şi cea didactică de la grădiniţă) impugn însă necesitatea de a reţine voluntqar şi logic.
La 4 ani copilul face efort pentru a fixa şi păstra regulile jocului, la 5- 6 ani el începe să utilizeze procedee
elementare de întipărire, fixare şi reproducere, face încercări active de a-şi aduce aminte; tot acum creşte
rapiditatea, volumul, durata de păstrare, exactitatea păstrării şi fidelitatea reactualizării.
Tot în această perioadă este fixată şi data aparişiei primelor amintiri persoanle, care adeseori sunt incerte, mai
ales de tip afectiv. Intervine aşa numitul fenomen de amnezie infantilă (M Zlate, p. 465, 1999). Studiile arată că
între 3 şi 5 ani copiii îşi reamintesc suficient de multe informaţii.
Atenţia
Atenţia constituie una dintre cele mai importante condiţii ale fixării şi păstrării experienţei. Ca funcţie
activă, spontană, involuntară, ea este importantă în asigurarea desfăşurării oricărei activităţi. Jocul oferă
nenumărate prilejuri pentru dezvoltarea atenţiei copilului. În rolul pe care îl deţine în joc, preşcolarul trebuie să
urmărească modelul pe csre îl reproduce, ceea ce îl ajută să lărgească treptat volumul şi persistenţa atenţiei,
concentrarea ei în cercul unor obiective determinante. Atenţia are funcţia de a crea termenii orientării conştiinţei
şi a personalităţii copilului la un moment dat. Concentrarea la preşcolarii mici este de 5- 7 minute, cei mijlocii
20- 30 minute, iar cei mari chiar 45- 50 minute.
Imaginaţia
Este mecanismul psihic de combinare şi recombinare a informaţiilor. Dezvolatrea imaginaţiei este
întotdeuna intensă în perioada preşcolară. Fiind un proces mijlocit de cunoaştere a realităţii obiective,
imaginaţia se manifestă activ, având la bază forme simple de combinare a reprezentărilor în produşi finiţi noi
legaţi de datele realităţii. Datorită intensei dezvoltări a capacităţii de evocare şi simbolizare, copilul transformă
propria sa conduită unei conduite imaginate, acţionează în rol, trăieşte, simte îşi adaptează vorbirea, mimica la
conţinutul şi activitatea imaginată cu o mare precizie şi sensibilitate. În aaceste condiţii, imaginaţia exprimă
importante funcţii de construcţie a realului din imagini. În perioada preşcolară, imaginaţia se exprimă viu şi în
activitatea de construcţie, în desene, uneori în muzică, în creaţia de basme etc., ceea ce permite să se considere
că în perioada preşcolară are loc constituirea ontogenetică a imaginaţiei creatoare. De asemenea prezenţa
imaginaţiei este evidentă şi în ascultarea şi savurarea poveştilor, a poeziilor, basmelor. Dezvoltarea foarte vie a
imaginaţiei în perioada preşcolară constituie un indiciu al dezvoltării psihice intense a copilului. În a doua
copilărie se manifestă şi alte funcţii ale imaginaţiei cum ar fi funcţia de completare în situaţii ambigue, functia
de proiectare şi anticipare în succesiunea de evenimente.
Imaginaţia se dezvoltă mult în perioada preşcolară sub influenţa lărgirii experienţei şi a educaţiei. Ea
capătă un caracter activ, în această perioadă imaginaţia trece de la forme indefinite la forme de creaţie obiectivă.
Jocul

24. Caracteristica personalităţii preşcolarului. Jocul – activitate dominantă în vârsta preşcolară.

Cerinţele faţă de pregătirea copilului pentru instruirea în şcoală.
Jocul este o activitate complexă, specifică tuturor copiilor. În toate timpurile copii s-au jucat şi se joacă.
Vârsta preşcolară este perioada în care jocul ca activitate capătă o deosebită însemnătate. Copilul se antrenează
cu pasiune în jocuri de construcţii, în jocuri de mişcare sau în jocuri cu reguli, cu subiect, ori de creaţie. Jocul
dezvoltă însuşiri psihice ca: atenţia, observaţia, imaginaţia, el conţine un material bogat pentru dezvoltarea
gândirii copilului. De asemenea în joc se îmbogăţeşte şi se dezvoltă o exprimare verbală nuanţată. Astfel, putem
spune că jocul influenţează dezvoltarea generală a copilului, deoarece acesta angrenează toate resursele
cognitive şi afective ale copilului preşcolar.