SUBCAPITOLUL II

DUREREA ÎN STOMATOLOGIA PEDIATRICĂ

Cuvântul "durere" derivă, în limba română din latinescul "dolor"; în

terminologia utilizată în terapia durerii se mai folosesc termeni ce derivă din
rădăcina indo-europeană "algo", care la greci (algeo) definea durerea fizică
(nevralgie, hiperalgezie, analgezie), rădăcina "angh" (din greacă, latină și
sanscrită - intră în constituția cuvintelor angină, anxietate) și rădăcina "spao"
(din lb. greacă, spasm).
Dacă pentru durere se mai folosește și sinonimul "algie", pentru
suprimarea durerii, în limba română se folosește cuvântul "analgezie" (an-fără,
algos-durere) și algeziologie pentru disciplina care studiază durearea și tratarea
sa. D
efiniția I.A.S.P. (International Association for the Study of Pain) a durerii
este "o senzație și o experiență senzitivă și emoțională neplăcute asociate cu o
leziune tisulară existentă sau potențială, sau descrisă ca o astfel de leziune"
(Merskey, 1986). Această definiție implică atât factori senzitivi (de ex.
nocicepția) cât și emoționali (ex. suferința). Se formulează de asemenea
evenimente "actuale" dar și "potențiale".
Uzual durerea semnalează o leziune tisulară prezentă sau iminentă
permițând prevenirea sau agravarea leziunii având un rol protector. Singurul
stimul extern cauzator de leziune care nu este recunoscut decât foarte târziu prin
durere este radiația. Transmiterea informațiilor nociceptoare poate fi modulată
(creșterea sau scăderea pragului, sensibilizare) în cornul dorsal medular, dar și
la alte nivele. Același stimul nociceptiv evocă în creier răspunsuri diferite după
cum subiectul este în stare de alarmă, în stare de veghe, somnolent, în somn
profund sau sub influența drogurilor/medicamentelor.
 Nu există măsurători obiective pentru durere. Putem ști că o persoană
“are durere“ doar pe baza afirmațiilor sau acțiunilor sale. Aceste acțiuni pot fi
măsurate obiectiv, dar aceste măsurători nu pot să evalueze evenimentele care
au dus la apariția lor. Impulsurile nociceptive pot fi, teoretic, măsurate dar nu
pot defini gradul de suferință și nici răspunsul personal. Măsurarea răspunsului
nu permite identificarea stimulului și stimulul nu poate fi măsurat. Durerea
inițiază un răspuns complex neuro-umoral care inițial ajută menținerea
homeostaziei în prezența unei injurii sau afecțiuni acute. Dacă aceste leziuni
sunt excesive, durerea poate deveni cauzatoare de morbiditate.
Răspunsul fiziologic al țesuturilor la injurie și durere acută este similar
indiferent dacă are drept sursă actul chirurgical, trauma, arsura sau afectarea
viscerală. Intensitatea depinde de extensia leziunii dar și de experiența fiecăruia.
Tipuri de durere acută
• posttraumatică
• postoperatorie
• obstetricală
• din cadrul bolilor interne acute
Elementele care ilustrează fenomenul dureros şi care conduc spre un
diagnostic precis sunt:
• calitatea
• severitatea
• durata
• localizarea
Durerea nociceptivă
• durere somatică
– superficială - stimulul nociceptiv se află la nivelul pielii, ţesutului
subcutanat sau mucoaselor. Este foarte bine localizată şi are senzaţie ascuţită, de
înţepătură sau arsură
 – profundă: - stimulul se află la nivelul muşchilor, tendoanelor, oaselor,
articulaţiilor. Este mai puţin localizată, este surdă.
• durerea viscerală: cauzată de un proces patologic sau o funcţie anormală
a unui organ sau a învelişurilor sale.

Conceptul de durere la copil

Ca reprezentare pentru pacient durerea simbolizează un atac, o leziune, o

ameninţare.
Din punct de vedere semiologic, durerea ca transformare a unei excitaţii
în senzaţie, alături de componenta afectivă, implică şi un element perceptiv de
conştiinţă, care evoluează în concordanţă, cu dezvoltarea generala a individului.
Astfel, sugarul simte durerea, dar nu o percepe, afecţiunea existând ca o
reacţie organică (starea de suferinţă fiind ilustrată prin strigăte, plâns, reacţie de
mimică), elementul psihologic perceptiv este însă absent.
În cadrul procesului de maturizare (care cuprinde modificări psiho-
somatice) senzaţiei dureroase i se adaugă componenta perceptivă. Astfel, pe
măsură ce copilul creşte, "se trezeşte", durerea se organizează, dând copilului
"conştiinţa lui însuşi"! (Preyier)
Dezvoltarea memoriei şi imaginaţiei adaugă senzaţiei dureroase o
multitudine de reprezentări, imagini şi amintiri generatoare de nelinişte, durerea
căpătând din ce în ce mai mult caracter personal, accentuat sub efectul
educaţiei.
Din aceste considerente, expresia durerii se diferenţiază de la copil la
copil. Totuşi, în expresia durerii dentare găsim aspecte comune tuturor copiilor:
lacrimi, transpiraţie, tremurături, reacţii specifice ale muşchilor faciali.
 SUBCAPITOLUL III
MANAGEMENTUL COMPORTAMENTAL
ÎN STOMATOLOGIA PEDIATRICĂ

O nouă disciplină medicală a căpătat în ultimul deceniu largă

extindere: «sofrologia».
Sofrologia a fost creată în anii 60 de către Caycede.
Alfonso Caycedo , născut la 19 noiembrie 1932 în Bogota în Columbia,
este fondatorul sofrologiei; el a numit mai târziu această disciplină terapie de
relaxare de tip Caycedian.
Sofrologia provine de la grecul sos phre n«echilibrul spiritului». Grație
anumitor exerciții, organismul uman poate fi adus într-o stare de totală relaxare
fizică și psihică, după care se acționează asupra subconștientului pacientului
respectiv, fie pentru a-l vindeca de o maladie, fie pentru a-i da încredere în
forțele sale etc., după caz.
Relaţia dintre medic şi copil se individualizează printr-o relaţie specifică
de comunicare, factorii care pot influenţa desfăşurarea acestei relaţii fiind
factorul spaţial şi cel psiho-social.
Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală
asumându-şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau
ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.
 Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o
intervenţie medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă
acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia.
 În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă,
consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.
 În cazul în care se cere consimţământul reprezentantului legal, pacientul
trebuie sa fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea
lui de intelegere.
  În cazul în care echipa de specialişti consideră că intervenţia este în
interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul,
decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate. Comisia de arbitraj
este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici
pentru pacienţii din ambulator.
 Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea,
folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea
stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.
 Consimţământul pacientului este obligatoriu in cazul participării sale în
învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru
cercetare ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime voinţa, cu
excepţia obţinerii consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă cercetarea
este făcută şi în interesul pacientului.
Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat fără consimţământul său, cu
excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului sau
tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale.

Managementul comportamental a copilului

În stomatologia pediatrică

Managementul comportamental la copil implică întreaga echipă

stomatologică iar scopul principal îl constituie eficientizarea tratamentului
stomatologic şi cultivarea unei atitudini pro stomatologice a copilului.
Există trei etape: înainte de începerea tratamentului, în timpul
tratamentului şi după terminarea tratamentului.
Promovarea sănătăţii este procesul care oferă copilului posibilitatea de a-
şi creşte controlul asupra determinanţilor sănătăţii şi, prin aceasta, de a-şi
îmbunătăţi starea de sănătate. Reprezintă un concept unificator atât pentru copil
cât şi pentru părinţii care recunosc nevoia fundamentală de schimbare atât a
stilului de viaţă, cât şi a condiţiilor de trăi.
Promovarea sănătăţii orale reprezintă o strategie de mediere între copil şi
mediu, combinând alegerea personală cu responsabilitatea socială şi având drept
scop asigurarea în viitor a unei mai bune stări de sănătate dentară.
Uneori experienţele neplăcute pe care un copil le poate avea la
stomatolog pot influenţa întreaga conduită a micuţului în raport cu aceste
consultaţii. De fapt, nici măcar nu este nevoie ca acel copil să fi avut o
interacţiune directă cu un stomatolog, este suficient ca acesta să fi discutat cu
prietenii, să fi văzut o reclamă sau un film sau să anticipeze ca fiind neplăcut şi
dureros să mergi la dentist.
 Modul în care un copil vede interacţiunea cu medicul este unul guvernat
de anxietate: injectii, examene neplăcute ale gâtului şi urechilor, recoltarea de
sânge pentru analize etc. astfel încât este foarte posibil ca vizita la stomatolog să
fie anticipată de către copil ca fiind la fel de neplăcută. Rolul părinţtilor este de
a susţine micuţii în lupta lor cu propria frică, iar acest rol începe încă de la
vârstele fragede când copiii sunt învăţaţi rutina periajului dinţilor.
Copiii mici se simt în siguranţă şi au mai multă încredere atunci când
părinţii sunt în preajma lor din timpul tratamentului. În ceea ce priveşte copiii
mai mari, comunicarea doctor-pacient este de cele mai multe ori consolidată
dacă părinţii rămân în sala de aşteptare.
Ocazional, comportamentul unui copil în timpul tratamentului dentar are
nevoie de anumite decizii clare pentru a-l proteja de posibilele accidente.
Controlul vocii (medicul vorbeste calm, dar ferm) de obicei e cea mai eficientă
metodă de calmare a copilului dacă acesta devine nervos sau agitat. Unii copii
necesită imobilizarea uşoară a mâinilor şi a picioarelor.
Sedarea uşoara cu oxigen sau cu oxid de azot sau cu un alt sedativ vine în
ajutorul copiilor care se tem de dentist. În cazul în care copilul are nevoie de un
tratament extins, se recomandă alte tehnici de sedare sau o anestezie generală.
 Cabinetul dentar este locul unde medicul împreună cu asistenta îşi
desfăşoară activitatea şi în acelaşi timp mediul în care copilul este tratat, de
aceea, atunci când se amenajează acest spaţiu trebuie ţinut cont atât de contiţiile
tehnico-medicale pe care trebuie să le îndeplinească, cât şi de crearea
ambientului psihologic adecvat atât pentru echipa medicală cât mai ales pentru
pacient.
Conform teoriei, punctul „zero” al activităţii într-un cabinet stomatologic
îl reprezintă cavitatea orală a pacientului. În jurul acestui punct de referinţă
trebuiesc organizate toate celelalte elemente. În amenajarea cabinetului trebuie
să ţinem cont în primul rând de dimensiunile acestuia, aproximativ 16-20 m² .
Pereţii trebuie să fie netezi, uniformi, acoperiţi cu material lavabil pentru a
putea fi curăţaţi şi dezinfectati cât mai uşor. Podeaua din material rezistent la
roţile scaunelor medicului şi asistentei, reprezentat de linoleum lipit la cald sau
răşini epoxidice, nu gresie, marmură sau alte materiale ce pot conţine spaţii de
aglomerare bacteriană.
Cromatica ar trebui să aibă un efect pozitiv asupra psihicului, să
îmbunătăţească percepţia şi să diminueze oboseala şi efectele negative ale
factorilor de stres. În sala de aşteptare sunt de
preferat culorile calde, pe holuri cele deschise, iar în cabinet culorile neutre.
Culorile naturale cum ar fi plasticul laminat de culoarea lemnului sunt de
preferat, deoarece conferă un aer de siguranţă, fără a provoca un aspect
îmbătrânit. Este de preferat să se pastreze combinaţia de culori de baza până la
cele mai mici detalii – clanţele uşilor, elementele decorative, echipamentul
personalului. Se va evita orice culoare sau material reflectorizant.
Iluminarea zonei se face ţinând cont de mai mulţi factori. Lumina trebuie
să nu aibă tentă gălbuie, să cadă din lateral, oblic, paralel cu unitul dentar, iar
lămpile să fie fixe, cu suprafeţe uşor de curăţat. Intensitaea luminii scade prin
uzura lămpii cu până la 25%, de aceea se recomandă schimbarea în grup a
lămpilor din cabinet după aproximativ 75% din durata de viaţă a acestora –
neoane = 4 ani. În funcţie de zonele de lucru intensitatea luminii diferă: zona
operatorie 8000-15000 lux, zona unitului dentar 1000-2000 lux, iluminarea
generală a cabinetului 500-1000 lux compusă din lumina artificială şi naturală.
Microclimatul depinde de mai mulţi facori cum ar fi, necesarul de aer
pentru o persoană = 12 m3, temperatura = 21-22°C, umiditatea = 42-52% şi
filtrarea aerului care trebuie să se facă atât la intrarea cât şi la ieşirea acestuia
din cabinet.
Zgomotul degajat de diferitele echipamente poate avea efect negativ
asupra tuturor persoanelor. Acesta se măsoară în intensitate – decibeli (dB) şi
frecvenţă – hertzi (Hz). Zgomotele ce depăşesc 1000 Hz şi 50 dB pot determina
diminuarea sau pierderea auzului cât şi scăderea capacităţii de muncă. Acestea
pot fi de natură internă – aparatură, sonerii, neoane defecte şi externă – străzi
aglomerate, cai ferate aferente zonei, etc.
Toleranţa se referă la capacitatea medicului stomatolog de a face faţă abil,
raţional, comportamental, situaţiilor diverse cu care se confruntă în timpul
lucrului cu copiii.
Astfel, medical stomatolog pediatru trebuie să aibă foarte bune abilităţi de
comunicare şi interrelaţionare, în special cu copiii. De asemenea, trebuie să fie o
persoană organizată, să aibă o atitudine pozitivă, persuasiune şi nu în ultimul
rând, abilităţi de lucru în echipă.
Succesul într-un cabinet stomatologic este datorat mulor factori, în primul
rând fiind pusă competenţa profesională a doctorului şi a tehnicianului dentar, şi
pe acelaşi nivel am putea situa şi înţelegerea dintre medic, tehnician dentar şi
asistentul medical.
Un alt factor ce este foarte întâlnit la orice nivel se referă la experienţa
doctorului care poate aduce un mare plus cabinetului stomatologic, de multe ori
experienţa este confundată de multe persoane ca fiind sinonimul vârstei. Vârsta
medicului privită în mod subiectiv de multe ori spune multe despre experienţa
medicului.
 Pentru creearea unei comunicări între medicul dentist şi pacient, trebuie
să existe răspunsul cât mai rapid al medicului la cererea pacientului şi
respectarea orarului în sensul practicării actelor complete, finalizate corect în
sedinţă. Pentru a putea răspunde la cererea unui pacient, medicul trebuie mai
întâi să facă un consult. Consultul defineşte asistenţă stomatologică eficientă, el
efectuându-se în vederea stabilirii unui diagnostic de stare a aparatului dento-
maxilar. În cadrul consultării, medicul cere date despre
intervenţiile/stările/durerile (dacă este cazul)/jenă/date, pe care pacientul le
poate furniza cu privire la situaţia lui, iar pe lângă aceasta, se mai poate solicita
date despre restul organismului (aici intrând şi datele despre posibile boli
sangvine, boli virusologice incluzând hepatitele şi S.I.D.A., şi eventualele boli
genetice, respectiv sindromurile).
Consultarea poate dura 15-30 minute sau chiar mai mult pentru a aduna
cât mai multe date despre pacientul care ni se prezintă, pe baza datelor adunate
putând lua o decizie care reprezintă sinteza ce defineşte starea sistemului dento-
maxilar. Aceste date sunt consemnate într-o fişă medicală a pacientului, fişă
unde se găsesc date în vederea chemării pacientului la controalele periodice sau
diferite faze de tratament. Relaţia de încredere construită între medic şi pacient,
buna comunicare dintre cei doi actori sociali, au ca impact rezultatele cele mai
bune în vederea tratamentului.
Modelarea comportamentală este o tehnica nefarmacologică, mai mult de
psihoterapie, utilizată cu scopul de a produce schimbări în repertoriul
comportamental al clientului prin obţinerea unei manifestări a tiparelor
comportamentale dorite şi apoi prin furnizarea de ocazii pentru imitaţie
Ca tehnică de intervenţie, modelarea comportamentală este relativ simplă
şie ste conceputa pentru a încuraja clienţii în învăţarea unor noi pattern-uri
comportamentale.
Această tehnică implică două componente principale.
 În prima faza clientului i se dă ocazia de a observa forma corectă sau
dezirabilă a comportamentului. Astfel, teoretic vorbind, orice comportament
care poate fi reprodus într-o manieră ce este observabilă de catre client poate fi
învăţat prin modelare.
În a doua fază, clientul imită comportamentul observat, demonstrând că a
învăţat.
Ca această metodă să fie eficientă ca intervenţie, clientul trebuie să fie
capabil să observe (să fie atent la) modelul (persoana ce manifestă răpunsul
dorit) şi apoi să execute deprinderea/comportamentul care tocmai a fost
modificat.
Clinţii care au caracteristici proprii care ar putea împiedica asistarea la
model (ex: copii orbi) sau manifestarea unui răspuns imitativ (ex: copii cu
dizabilităţi fizice) nu ar putea fi candidaţi potriviţi pentru folosirea acestui tip de
intervenţie.
Tehnicile aversive în terapia comportamentală: în condiţionarea aversivă
copilul este expus la un stimul neplăcut atunci când se angajează în
comportamentul nedorit, scopul fiind acela de a crea aversiune faţă de
comportamentul ţintă, creând o asociere între stimulul neplăcut şi
comportamentul pe care dorim să îl schimbam.
Deşi la copii utilizarea tehnicilor aversivă este foarte discutată, în cazul
copiilor cu dizabilităţi multiple, autism sever, retard mental sever etc. utilizarea
tehnicilor aversive au avut rezultate bune.
Hipnodonţia, ca mijloc de modelare comportamentală, reprezintă o
procedură terapeutică alternativă, atunci când comunicarea orală a copilului nu
este posibilă.
Cu toate că nu poate ajuta în mod efectiv la vindecarea corpului, hipnoza
este folosită în stomatologie ca tehnică separată gândită să ofere un set amplu de
beneficii înainte, în timpul și după diverse tratamente. Majoritatea tratamentelor
au anumite efecte traumatice, iar hipnoza poate ajuta atât copilul cât și doctorul
prin reducerea sau chiar anularea traumelor.
De asemenea, hipnoza este o soluție excelentă de reducere a anxietății și
a fricii corelate cu tratamentele dentare. În anumite cazuri rare, copiii sunt
supuși la mai multe ședințe de hipnoză pentru a reduce frica de durere. Totuși,
în majoritatea celorlalte cazuri, două ședințe sunt suficiente. Suferința este o
altă condiție tratată destul de des de hipnoză, dar aceasta poate fi obiectul unei
terapii prelungite, pentru a-i asigura eficiența pe termen scurt și lung.
Dintre soluțiile ce implică hipnoza în timpul tratamentului putem aminti:
 Inducerea unei stări de calm și relaxare pe durata tratamentului;
 Reducerea durerii într-o anumită măsură.
 Controlarea modului în care copiii își țin gura deschisă în timpul
tratamentelor stomatologice;
 Controlarea salivației și a poziției limbii;
 Reducerea efectului pe care mediul îl are asupra pacienților prin
desensibilizarea acestora la diverse sunete, mirosuri, texturi, etc.
 Inducerea unei posturi adecvate prin eliminarea tensiunii corporale;
 Reducerea intensității percepției durerii;
 Reducerea diverselor reacții somatice, cum ar fi greața, amețeala,
vomatul, senzația de leșin, etc.;
 Controlarea hemostazei.
După tratament, hipnoza poate lejeriza pacienții în raport cu efectele
generale ale tratamentului și stimularea unei stări generale de bine.
Astăzi, tehnicile de hipnoză sunt răspândite în special în Europa, Japonia,
SUA și Canada și câștigă tot mai mult teren din cauza efectelor evidente
pozitive pe care le au asupra pacienților. Totuși, trebuie să rețineți că aceste
tehnici nu sunt gândite să elimine complet durerea și disconfortul, chiar dacă, în
anumite cazuri, ele reușesc să facă asta.
 Audioanalgezia reprezintă o procedură gen factor auxiliar de relaxare atât
pentru medic cât şi pentru copil şi se poate realiza prin dotarea cabinetului
stomatologic cu o staţie de emisie, prin intermediul căreia pot fi audiate atât
înainte cât şi în timpul tratamentului emisiuni narative sau muzicale care
influenţează pozitiv pragul de toleranţă al durerii şi stresului. Această procedură
şi-a dovedit eficacitatea cu privire la prevenirea şi anihilarea condiţiei de stres şi
anxietate la copii.
Anestezia locală terminală se utilizează frecvent la copii prin aplicarea
unui anestezic direct pe mucoasa orală care blochează transmiterea impulsului
nervos, suprimând sensibilitatea strict în teritoriul intervenţiei terapeutice. La
copii, se recomandă anestezia de suprafaţă prin contact (anestezia topică).
Anestezia este rapidă, dar superficială şi de scurtă durată (5-10 min.)
Anestezia locală prin puncţie anestezică, deşi rolul acestei metode este
unanim acceptat în combaterea durerii, totuşi, în cadrul stomatologiei pediatrice,
există reţineri faţă de ea. Puncţia anestezică este traumatizantă, iar procedura în
sine realizează doar o anestezie locală, copilul rămânând conştient faţă de orice
alt aspect al tratamentului preconizat.
Este foarte semnificativă experienţa primei puncţii anestezice. În
efectuarea ei se va ţine cont de eventuala lipsă de experienţă a copilului şi, ca
atare, se recomandă utilizarea de tehnici simple şi rapide. Nu se va face puncţie
anestezică la un copil obosit, necooperant sau nealimentat.
Puncţia anestezică va fi precedată de explicaţii în termeni adecvaţi etapei
de vârstă şi educaţiei copilului. Astfel, se pot folosi termeni ca "apă de somn",
"ducem dintele la culcare" etc. Pe parcursul procedurii, se va încerca distragerea
atenţiei copilului, seringa nu se lasă în preajma lui, injectarea se face lent,
vorbindu-i continuu cu un ton plăcut. La sfârşit i se explică senzaţia pe care o
simte în urma anesteziei.
Tehnici frecvent folosite sunt: anestezia plexală Sicher (paraapicală),
anestezia intrapapilară şi cea intraligamentară. La astfel de pacienţi este foarte
importantă selecţia tipului şi dozei de substanţă anestezică, având în vedere că
supradozarea poate apărea în doze mici, comparativ cu adulţii.
Ulterior, se recomandă înlocuirea puncţiei anestezice cu anestezia
electronică. Studiile făcute au arătat că efectul ei este comparabil cu anestezicul
injectabil, dar cu o reducere înaltă a disconfortului asociat cu puncţia anestezică
la pacienţii copii.
Sedarea conştientă reprezintă o metodă controlată de administrare a unei
anumite medicaţii prin care se creează copilului o anumită stare de linişte,
ameliorându-i teama sau tensiunea nervoasă, eliminând sau minimalizând
traumele psihologice şi făcând posibil un tratament stomatologic eficient într-o
manieră cooperantă.
Copilul poate răspunde la stimularea fizică şi la comenzile verbale.
Indicaţii: pacienţii care nu pot coopera datorită lipsei de maturitate
psihologică sau emoţională; pacienţii care nu pot coopera datorită unei
inabilităţi cognitive, psihice sau medicale; pacienţii care sunt fricoşi şi care nu
pot coopera la tratamentul dentar; pacienţii care au nevoie de un tratament mai
vast şi care necesită numeroase vizite ce induc o stare emoţională şi psihologică
particulară la pacienţi şi familiile lor.
Se recomandă, dar cu discernământ, aceste substanţe psiholeptice:
tranchilizante minore (diazepam, clordiazepoxid, hidroxizin,carbaxin,
midazolam), ti-moleptice şi neuroleptice (clorpromazin, prometazin), hipnotice,
barbiturice (pentobarbital), nebarbiturice (cloralhidrat). Pentru stabilirea dozei
de administrare se iau în considerare: vârsta copilului (copiii mici reclamă o
premedicaţie mai mică), greutatea lui (copiii mai slabi necesită medicaţie mai
mare), structura şi starea emoţională (copilul nervos, emotiv necesită doză mai
mare), activitatea fizică a copilului (copilul hiperactiv impune o doză mai mare)
şi intervalul de timp al zilei (dimineaţa este necesară o doză mai mare în
comparaţie cu restul zilei). Se vor preconiza riguros efectele secundare şi riscul
de dependenţă faţă de această medicaţie. Se preferă calea orală şi, mai ales,
diazepamul şi cloralhidraţii.
Anestezia relativă este o metodă de sedare conştientă, rapidă şi reversibilă
cu un grad înalt de securitate. Totodată se realizează o relaxare generală
evidentă a pacientului, inclusiv completa relaxare a musculaturi orale, cât şi
diminuarea senzaţiilor neplăcute în timpul tratamentului dentar. Este preferabil
să fie asigurată de către un specialist şi este indicată, în mod special, la pacienţii
la care e nevoie de intervenţii mai laborioase în cavitatea orală. Este
contraindicată la vârste mici, dar şi în cazul infecţiilor căilor respiratorii
superioare, afecţiunilor pulmonare (emfizem, bron-siectazii), afecţiunilor
cardiace, otită medie acută sau cronică, deficit psiho-mintal accentuat.
Anestezia generală este o stare indusă de inconştienţa asociată cu o
pierdere parţială sau totală a reflexelor de protecţie, inclusiv capacitatea de a
menţine independent respiraţia naturală. Conform standardelor organismelor
stomatologice internaţionale, în asistenţa stomatologică pediatrică, anestezia
generală este utilizată doar când se împlinesc obligatoriu următoarele condiţii:
personal specializat cu bogată experienţă în anesteziologie şi terapie de
resuscitare, tehnici de monitorizare a pacientului şi echipament pentru
resuscitare de urgenţă.
Este indicată la pacientul copil total necooperant (vârsta mică sau deficit
mintal), cu extracţii multiple în cadrane diferite, când nu se poate obţine o
analgezie locală adecvată şi la infecţii sau traumatisme severe oro-faciale.