Adrian 

Năstase
BĂTĂLIA PENTRU VIITOR
„Viaţa politică nu înseamnă nimic fără idealuri, dar idealurile sunt golite de 
sens dacă nu au o legătură cu posibilităţi reale deaplicare”
  Anthony Giddens

  Prefaţă.
  RECURS LA ADEVĂR.
  Ne aflăm în faţa unui paradox dureros: eşecul total, cu efecte destructive 
masive asupra societăţii româneşti, înregistrat de politicienii care se denumeau 
cu orgoliu în 1996 „salvatorii speranţei şi ai moralităţii naţionale” se întâlneşte 
cu miza integrării. România de astăzi nu este capabilă să devină România de 
mâine. Şi totuşi, acest lucru este necesar. Dar imperativul european nu poate fi
nici măcar rostit în afara asumării unui proiect politic de anvergură. Cine are 
curajul şi forţa necesare unei astfel de întreprinderi? Ce contează, oare, în acest
moment esenţial: puterea politică de dragul puterii, într­un spaţiu dramatic, 
funcţionând după legile karmice ale tragediei eleate antice sau lupta riscantă 
de a introduce rigoarea unui proiect prin intermediul dreptului de a decide 
conferit de adjudecarea Puterii politice? Avem nevoie de politicieni copleşiţi de 
spaima pierderii privilegiilor, trăitori într­un Infern al promisiunilor încălcate, 
sau de oameni politici responsabili care ştiu că înainte de a promite trebuie să 
convingă că pot să facă? Oricât de mult ne­am dori miracolul, el nu poate 
exista într­un spaţiu al minciunii politice sau al derobării de responsabilitate.
  Unii din politicienii prezentului se pierd în jocuri sterile „de scenă”, 
menite a asigura accesul la resurse ipotetice. În faţa presiunilor exercitate de 
termenul electoral, toate energiile sunt canalizate în cursa pentru imagine. 
Ultimii ani s­ar putea concentra în doar câteva cuvinte: existenţa de azi pe 
mâine, pulverizarea resurselor şi a energiilor sociale, rezistenţa fără plan, fără 
proiect, supravieţuirea.
  De­a lungul timpului, omenirea a mai fost victima teoriilor şi ideologiilor 
aşezate pe iresponsabilitate şi demagogie, care s­au soldat cu experimente 
ratate, dureroase. Ne aducem cu toţii aminte de suficienţa soluţiilor unice, în 
care drumul către binele de mâine erapură demagogie. Am fost obligaţi să 
parcurgem în aceşti ultimi patru ani experienţe similare, dar puse sub semnul 
unei ideologii opuse. Între aceste extreme ideologice, binele şi interesul naţional
s­au macerat ajungând o pulbere calpă. Riscăm o „eternitate a inexistenţei 
istorice”, cultivând mioritica toleranţă şi răbdare, acum, în ceasul în care 
omenirea pare a­şi răsuci destinul pe o nouă spirală a evoluţiei sale: 
globalizarea.
  S­a spus că anul 1996 a însemnat o nouă revoluţie, un moment în care, 
în sfârşit, România a scăpat de fantomele trecutului şi de lentoarea tranziţiei. 
S­au întocmit contracte de tip iacobin, cu termene imediate de execuţie. 
Puterea politică a fost adjudecată, dar contractele au fost abandonate. Acum, 
fiecare înţelege că acele cuvinte au fost doar instrumentele unei diversiuni de o 
imoralitate stupefiantă. În aşteptarea miracolului, am consumat decepţia 
orizonturilor strivite.
  Deciziile politice de astăzi stau sub semnul imanentului şi nu oferă 
soluţii de integrare în ritmul real european. Ele continuă să fie servantele unor 
interese clientelare, lipsite de orice legătură cu posibilităţile reale ale societăţii 
româneşti. Populaţia este supusă la sacrificii inutile, într­un proces de 
decimare lent, dar sigur.
  Unii dintre politicienii români nu par a percepe realitatea dincolo de 
avatarul prezentului personal. Preocupaţi de imagine şi de acumulările 
materiale, ei au condamnat acţiunea politică la un ritual histrionic, lipsit de 
substanţă. Politicianul ultimilor trei ani tinde să devină o marfă că oricare, 
vandabilă imediat şi nu creatoare de valoare. Eşecurile nu sunt asumate, 
folosindu­se scuza ideologică. Elitele sunt insulare, incapabile încă (?) de 
solidaritate sub stindardul unor idealuri naţionale.
  Dincolo de teoriile care au încercat să explice prăbuşirea sistemului 
comunist se află argumentele reale ale eşecului economic. Vestul şi­a exportat 
tehnologiile (a dat şi credite pentru acestea), dar nu a acceptat să şi importe 
produsele create cu ajutorul lor. Acum condamnă aceste tehnologii, obligând la 
repetarea plăţilor. În fapt, Vestul este obligat să participe la spectacolul 
dramatic al eşuării modelelor propuse. El nu are alte instrumente pentru a 
elimina decalajul, în afara presiunilor. Presiunile nu sunt, însă, o soluţie, ci 
doar un paliativ. Şi la acest nivel nevoia de proiect, de construcţie integrativă a 
spaţiului european devine necesitate vitală.
  România post­revoluţionară a avut parte de reprezentări naive asupra 
societăţii, concretizate în atitudini pripite sub imperiul nevoii de a răspunde 
imperativelor protestatare. Primii cinci ani din acest deceniu au însemnat 
pentru România înscrierea pe drumul reformelor şi al democraţiei. După 
alegerile din 1996 noi am fost singura ţară în care s­a preferat o ruptură în 
continuitatea reformei, iar acest lucru ne­a costat şi ne va costa enorm. Această
opţiune, însă, deşi făcută prin vot nu poartă responsabilitatea electoratului, ci 
a clasei politice care a desfiinţat proiectul dezvoltării în favoarea mitului 
miracolului.
  Cum se prezintă azi România în concertul valorilor europene? Imaginea 
este dezolantă. Lipsită de proiect, scindată şi autarhizată, societatea 
românească este obligată la un parcurs al durerii. Pe de o parte, lipsa de 
resurse economice elementare iar, pe de alta, alterarea încrederii în conceptul 
economic al liberei opţiuni. Ce au arătat aceşti ultimi trei ani? Oameni politici 
care nu au capacitatea de a exista ca Putere într­un Proiect, în schimb apelează
demagogic la imaginarul colectiv pentru a­şi perpetua iresponsabilitatea.
  Societatea viitorului va fi o reţea inteligentă, cu mii de noduri. Fortăreţele
tradiţionaliste sunt destructurate, subminate de noile modele de solidaritate. 
Principala avuţie a unei naţiuni va consta din priceperea şi ingeniozitatea 
cetăţenilor săi de a deveni „noduri” utile întregului, solidare în jurul valorilor 
specifice, dar, mai ales, în jurul valorilor umanităţii. Care va fi viitorul României
dacă va continua politica de exod al inteligenţelor, subminarea liniilor de forţă 
ale viitorului prin batjocorirea prezentului şi exorcizarea trecutului?
  Strategiile după care se produce procesul de transformare a fostelor state
comuniste sunt arbitrare şi extrem de complicate. Nevoile şi accidentele de 
parcurs nu pot permite transformarea acestor state într­un joc cu elevi 
premianţi şi cu elevi repetenţi. S­au impus condiţionări politice care încalcă 
regulile democratice şi s­au exercitatpresiuni asupra suveranităţii naţionale. 
Care au fost rezultatele pentru societatea românească?
  Rolul elitelor nu este de a judeca sau a da verdicte, ci de a construi 
idealuri şi instrumente pentru a ajunge la ele, de a crea cadrul social necesar 
pentru renegocierea climatului de comunicare şi de cooperare. Prin alegerile din
1996 s­a inoculat ideea că aceia care au preluat puterea aparţin unei elite 
„politico­culturale” a societăţii româneşti. O elită „auto­lmpusă” pe considerente
fie de „cunoaştere luminată” – în cazul intelectualilor de dreapta ­ fie pe temeiul
„moralităţii” – în cazul politicienilor. Experienţa a demonstrat că cei „15000 de 
specialişti” nu au fost capabili să relanseze economia, iar mitul moralităţii a 
fost doar o perdea menită a ascunde abisale tentaţii de revanşă, dorinţe de 
recuperare a destinului personal pe seama unei comunităţi.
  „Algoritmizarea” vieţii politice a fost o eroare a cărei perversitate a condus
la cvasi­ruinarea ţării. Până în 1996 o astfel de soluţie ar fi fost privită ca 
inacceptabilă, atât de către politicieni cât şi de societatea civilă. După 1996 
însă, vocea civică nu a mai fost auzită, iar vocea politică, acoperită de vacarmul
clientelelor. Controlul politic al guvernului nu a implicat şi responsabilitatea 
partidelor din Coaliţie, ci doar responsabilitatea miniştrilor în faţa partidului. 
Ministerele au fost împărţite ca nişte feude, la fel şi regiile statului. Ele trebuiau
să funcţioneze nu pentru binele public, ci pentru atingerea unor strategii 
obscure de partid, deseori oneroase. Guvernul a devenit un fel de structură 
„federală”, fără ierarhii şi fără solidaritate. Nu există centru de putere în 
România care să nu fie sub control politic. Loialitatea politică a devenit 
singurul criteriu de selecţie a indivizilor în posturi de conducere. Elita politică a
devenit elită clientelară a partidului său a coaliţiei: 79% dintre directori sunt 
membri ai unui partid aflat în coaliţie, iar 40% dintre ei ocupă posturi de 
conducere în partid. În afara „sistemului de partid” nu există decât anonimatul.
  Modelul neo­liberal agresiv este pus sub semnul întrebării de victoriile 
electorale ale social­democraţiei care nu exclude globalizarea, dar consideră că, 
în contextul regional şi internaţional actual, prioritară este solidaritatea 
naţională. Românii sunt umiliţi sistematic de opulenţa clasei politice şi a 
clientelei acesteia, de deciziile unor instituţii financiare internaţionale,de 
interesele geo­politice ale altor state, de interdicţia de a circula liber în Europa, 
de interdicţia de a asociaunui plan almodernizării, fiind izolaţi într­un program 
permanent de strângere şi lipire a cioburilor.
  Guvernanţii actuali au fost acuzaţi de incapacitatea de a oferi soluţii 
valabile pentru funcţionarea statului, pentru sistemul democratic şi 
regularizarea fluxurilor sociale şi economice. Guvernările CDR­USD­UDMR au 
fost şi sunt un joc de societate în care fiecare caută câştigarea pârghiilor de 
control asupra a cât mai multor resurse, lăsând pe plan secund eficienţa 
guvernării. Eşecul politic în preajma alegerilor îi dezbină, îi obligă la 
interminabile episoade violente interne lăsând să se vadă acea „uzină” a 
demagogiei şi înşelăciunii care a dus la smulgerea voturilor unui electorat 
inocent şi de bună credinţă. Cine va fi „ţapul ispăşitor”?
  Numirea lui Mugur Isărescu în funcţia de premier consfinţeşte, din 
păcate, acest fiasco, nefiind decât un nou scenariu, menit a schimba „focus­ul” 
de pe Cotroceni şi Palatul Parlamentului pe Guvern. Apelul la tehnocraţi nu 
este o soluţie atât timp cât aceştia trebuie să se supună unei voinţe politice 
aleatorii.
  S­a bătut monedă îndelung pe adoptarea legilor proprietăţii, care au 
servit actualei Puteri drept capital electoral. Numai că în ultimii ani nu am 
auzit niciodată că s­ar fi făcut şi o evaluarea realistă a ceea ce a mai rămas din 
proprietăţile atât de disputate în Parlament. Vechea proprietate, fie că va fi 
retrocedată, fie că va fi privatizată şi­a atins limitele în materie de creaţie şi de 
producere de avuţie. Actualul Guvern, obsedat de retrocedarea proprietăţilor 
naţionalizate şi de lichidarea proprietăţii de stat, a contribuit din plin la 
apariţia unui mediu toxic pentru crearea de proprietate. În acest fel se 
devalorizează şi proprietăţile retrocedate, dar se generalizează şi se adânceşte 
sărăcia la nivelul întregii societăţi. Peste jumătate din cele 650000 de 
întreprinderi mici şi mijlocii, create până în 1996 au dat faliment după 1996
  O reglementare de durată nu trebuie să plece de la „proprietatea bună” şi
„proprietatea rea”, ci de la abordarea egalităţii şi legitimităţii tuturor formelor 
de proprietate.
  Frica de un stat puternic a generat vidul de autoritate, disoluţia puterii. 
Statul nu şi­a asumat rolul de agent al schimbării. Fără o intervenţie puternică 
a statului riscăm să prelungim tranziţia la câteva decenii. Diminuarea fără 
discernământ a rolului statului (a statului român – ca reprezentant al 
intereselor generale – în România!) în etapa actuală este contraproductivă şi 
antrenează nesocotirea gravă a intereselor naţionale generale. Justiţia pieţei nu
este totuna cu justiţia socială. Toţi cetăţenii au dreptul la „şanse de viaţă”, 
înţelegând prin aceasta o politică de echilibru între încurajarea ofertei şi 
asigurarea drepturilor populaţiei. Veniturile nu trebuie egalizate, pe când 
accesul la educaţie DA.
  Să fie globalizarea o McDonald­lzare, o Coca­colonizare a lumii? Să fie 
ispita uniformizării consumului, nu prin interculturalitate, ci prin instaurarea 
hegemoniei modelului economic nord­american, o milenară şi ultimă încercare 
pentru omenire? Nu ştim încă, dar ne temem şi poate prin această teamă 
raţiunea nu va adormi. Globalizarea supune civilizaţiile la şocuri repetate. 
Unele spaţii sunt obligate a se supune acestui model, în funcţie de interesele 
geo­strategice ale propagatorilor lui.
  România a intrat în procesul globalizării prin afirmarea dorinţei de 
integrare în UE. Această dorinţă coexistă cu un handicap: 50 de ani de 
comunism şi incapacitatea ultimilor trei ani de a continua reforma. România a 
trecut, după 1989 brutal, de la Karl Marx la Coca Cola. Viitorul său pare a 
depinde exclusiv de voinţa electorală a naţiunii. Dar nu este suficient, deoarece 
în lipsa unor oameni politici responsabili, care prin acţiunile lor să 
responsabilizeze decizia, dar şi votul primit, am putea recădea în capcana 
romantică a somnului de moarte. Şi dacă, în basme, voinicul adormit prin vrajă
beneficia de miracol, în realitatea românească, singura minune posibilă este 
solidarizarea naţională în jurul unui nou proiect politic.
  Puterea actuală luptă cu trecutul. Ea luptă încă (în anul 2000) cu 
Uniunea Sovietică (vezi scandalul „firului roşu”), ea luptă încă cu comunismul, 
ea luptă încă cu securitatea.
  Societatea românească, după zeceani de tranziţie în slalom, după zece 
ani în care a ajuns să trăiască la nivelul a 50% faţă de nivelul de trăi din 1989 
– când a ieşit în stradă! ­Consideră (74% dintr­un recent sondaj IMAŞ) că 
mergem într­o direcţie greşită.
  Este necesar, de aceea, ca noi românii (incluzându­l aici şi pe cetăţenii 
români de alte etnii) să ne asumăm un nou drum, pe baza unui nou proiect.
  Astfel, poate începe „bătălia pentru viitor”.
  „Schimbarea/lărgeşte ruptura între ceea ce credem că există şi ceea ce 
există în realitate, dintre imaginile existente şi realitatea pe care se presupune 
că o reflectă”
  Alvin Toffler
Partea I
Capitolul 1
 
TRANSFORMAREA,ÎNTRE UTOPIE ŞI NEVOIA DE PROIECT POLITIC
 
11 Un start îndelung amânat sau în căutarea timpului pierdut.
  Au trecut zece ani. Zece ani de când. Douăzeci ni se păreau nedrepţi şi 
jignitori, iar acum ne temem că intervalul, profeţit atunci, să nu se dovedească 
excesiv de optimist. Zece ani de când s­a produs implozia regimului comunist, 
în contextul disoluţiei celorlalte state comuniste din regiune. Şi, hărţuită de 
termene, cronologii şi ultimatumuri, de aproape patru ani, România verifică, 
într­o manieră democratică, principiul alternanţei la putere. Suntem încă la 
început şi, nu întâmplător sau demagogic, statele din Vest discută continuu 
despre continuitatea şi lărgirea democraţiei. Nu există democraţie perfectă, 
definitivă şi consolidată pentru totdeauna, aceasta se află, mai ales în Est, într­
un echilibru fragil, iar ultimii ani au demonstrat Estului şi implicit şi României 
cât de vigilenţi ar trebui să fim în apărarea drepturilor şi libertăţilor câştigate 
cu sânge.
  Cum va fi ghidată, în continuare, dinamica proceselor de transformare, 
prin raport cu tendinţele înregistrate la nivelul sistemului global? Aceasta este 
întrebarea de al cărei răspuns depinde evoluţia României în următoarele 
decenii.
  Acest deceniu, al tranziţiilor, are semnificaţii deosebite nu numai pentru 
România, ci pentru tot spaţiul altădată încorporat unei lumi închise, aflate sub 
semnul „cetăţii totale”. Aşteptările au fost extrem de mari, iar realizările 
disproporţionat de mici, iar această raportare ne relevă naivitatea momentului 
iniţial, în care am demarat transformarea. Ultimii zece ani au fost, pentru noi 
toţi, o succesiune de lecţii, care, ignorate sau uitate, ne vor îndepărta, încet, 
dar sigur de la scopurile pe care ni le­am propus în decembrie 1989 Am 
aşteptat zadarnic un nou „plan Marshal” pentru Europa de Est şi ne­am 
autoiluzionat sperând că putem fi sprijiniţi dincolo de orice interese ale „lumii 
civilizate.” Mai mult, noi înşine am fost înclinaţi, adeseori, să subestimăm 
complexitatea de sistem a schimbărilor cărora trebuia să le facem faţă, eludând
rezistenţa mentalităţilor, a anumitor atitudini şi comportamente contradictorii. 
Am iweşit din constângerile „Războiului rece” pentru a intra în cele ale 
războiului pentru locuri de muncă, ale războiului pentru pieţe de desfacere. Nu 
riscă România, ca în loc să devină o economie de piaţă, să devină doar o piaţă 
pentru economia de piaţă a altor ţări?
  O altă lecţie pe care trebuie s­o învăţăm este aceea a caracterului 
procesual al transformării. Aceasta nu se petreceîn circuit continuu, ci în etape 
şi în stadii, ca o succesiune de secvenţe şi soluţii graduale. În acelaşi timp, nu 
toate statele ex­socialiste au pornit în condiţii de egalitate,unii au fost 
defavorizaţi, au primit „note proaste” pe parcurs, sau nu au putut imprima un 
ritm egal într­o competiţie devenită, în timp, tensionată. Societatea românească
a rămas prea mult timp ancorată în perioada critică ­ de start ­ consumând 
timp util cu probleme adiacente: cum ne transformăm, ce ritm suntem capabili 
să susţinem, pe cine trebuie să penalizăm politic, cum construim structurile 
superioare ale puterii, ce raporturi stabilim cu electoratul etc. Nu de puţine ori, 
am ajuns să urmărim scopul fără a gândi şi mijloacele necesare atingerii lui. De
abia din 1992 după adoptarea Constituţiei şi desfăşurarea noilor alegeri, 
lucrurile au început să aibă o anumită coerenţă, societatea a căpătat 
stabilitate, iar economia un proiect. Sistemul democratic a fost consacrat în 
varianta modernă a parlamentarismului, procesele politice şi economice au 
conferit valoare structurilor instituţionale, racordul la spaţiul euro­atlantic a 
devenit prioritatea consensuală a agenţilor politici ai schimbării, dar şi a bazei 
sociale a acestora. Părea că îndrăzneala s­a transformat în tenacitate, iar 
rezultatele concrete nu au întârziat să apară. Din păcate, la nivelul imaginii 
externe nu am reuşit să valorificăm în întregime aceste faze graduale ale 
transformării. Din acest motiv nu am putut beneficia de ajutorul occidental în 
aceeaşi măsură în care ceilalţi competitori au ştiut să­şi proiecteze imaginea de 
„premianţi” în cursa pentru capitalism. Acest punct critic nu a fost soluţionat 
nici după alternanţa democratică la putere din 1996 cu toate că s­a spus că 
reformele economice vor fi mult mai profunde, iar transformarea va aduce cu 
siguranţă, chiar dacă mai târziu, fructele prosperităţii pe mesele majorităţii 
românilor. Ceea ce nu s­a întâmplat: Reforma a început să fie percepută de 
majoritatea publicului ca o distribuire între cei puţini a unor resurse şi 
posibilităţi de acumulare şi aşa restrânse, iar aceasta s­a tradus în neîncredere 
şi pesimism, în frustrări şi nemulţumiri.
 
12 „Terapia de şoc” şi saltul în necunoscut.
  Voinţa de sacrificiu a populaţiei nu ţine la nesfârşit şi, mai ales, nu poate
fi hrănită cu argumente retorice şi cu promisiunea unei prosperităţi 
atemporale. Fenomenul cel mai grav produs în ultimii ani este scăderea 
drastică a încrederii populaţiei în bunăstarea promisă. Covârşiţi de necazuile 
cotidiene, de teama de şomaj şi de gija că mâine nu vor mai avea ce pune pe 
masă cetăţenii nu mai au forţa să privească în viitor. Bilanţul „reformei” 
ultimilor ani este zguduitor: absenţa unei voinţe politice reale nu putea să ducă
la o schimbare de substanţă în economia reală. Aceasta este o altă lecţie, pe 
care societatea românească a parcurs­o după 1996 aceea care ne învaţă că 
„terapia de şoc” devine transformare utilă şi rapidă doar când sunt îndeplinite 
condiţiile necesare, mai ales în ceea ce priveşte activitatea guvernamentală şi 
respectarea caracterului de reprezentativitate a măsurilor impuse de sus. 
Dimpotrivă, la noi, terapia de şoc a generat contradicţie, factorii puterii 
nedorind, în timp util, stabilirea unui dialog, în termenii consensualităţii, cu 
opoziţia şi cu partenerii sociali, cu sprijinitorii „cultului” legalităţii şi al 
constituţionalismului. În aceste condiţii, receptivitatea la promisiuni a ajuns la 
o cotă minimă şi, fapt foarte grav, a scăzut şi receptivitatea faţă de proiecte şi 
programe, chiar dacă acestea, în anumite cazuri au o argumentare 
corespunzătoare şi pot fi susţinute.
  Din motive puerile, s­a negat ceea ce tradiţia ne­a arătat în legătură cu 
necesitatea unui „amestec” între piaţa liberă, sprijinită pe regula sacră a 
proprietăţii private şi forme de existenţă ale proprietăţii publice, gradual 
transferate spre zona privată. Ca atare, s­a preferat varianta „retragerii”, fără a 
mai ţine cont de ceea ce rămâne în urmă, cu toate că se bănuia că ipoteza pe 
baza căreia s­a făcut acest lucru nu era infailibilă. Mult mai bine ar fi fost dacă 
acţiunea guvernamentală şi­ar fi păstrat rolul strategic, în sensul proiectării cu 
grijă a dezvoltării, a orientării de resurse spre sectoare ce meritau a fi protejate 
şi încurajate pentru că aveam o piaţă reală. Capitalului autohton trebuia să fie 
sprijinit în a participa la realizarea unor obiective naţionale, cu atât mai mult 
cu cât se ştia că există modele în acest sens. Franţa, Germania, Anglia – după 
război, Grecia, Turcia, Spania, Portugalia, Coreea, dar şi Singapore, mai de 
curând, au folosit modelul creşterii dirijate, astfel încât rezultatele bune nu au 
încetat să apară ­ spre exemplu, Singapore, la sfârşitul anilor `80 exporta mai 
multe utilaje decât URSS). Au fost desconsiderate orice experienţe, deşi 
dilemele care trebuiau rezolvate presupuneau conceperea unor studii ale 
evoluţiilor pozitive din diverse zone care au parcurs un traseu relativ 
asemănător. Şi, în acest sens, poate fi amintită declaraţia, unui specialist în 
finanţe din Polonia, ţară care a fost folosită drept exemplu şi argument pentru 
„terapia de şoc”: „Noi am cunoscut erorile economiei de piaţă scăpate de sub 
control în primii ani; anumite structuri trebuie modelate de stat şi nu numai în 
domeniul politicilor sociale” (Brzezinski; 253).
  Omul obişnuit se poate întreba dacă politică mai poate rezolva lucrurile, 
stabilind priorităţile urmând o logică a împlinirii acestora. Răspunsul este 
afirmativ, dar în condiţiile în care pornim de la ipoteza că scopul activităţii 
politice constă, în primul rând, în găsirea unor răspunsuri progresive, rod al 
unor reflecţii clare şi obiective, la provocările permanente pe care o lume în 
continuă mişcare le ridică în faţa societăţii. De aceea, politică se prezintă ca o 
complexitate organizată,ca un sistem deschis de tip Prigogine cu flux de energie
şi substanţă şicu vocaţia unei ordini în mod necesar raţionale. Beneficiară a 
acestora ar trebui să fie societatea, spre care trebuie să se deschidă atât 
universul doctrinelor politice, în dinamica lor socială, cât şi acţiunile propriu­
zise ale omului politic, subsumate, desigur proiectelor politice nuanţate 
ideologic.
  Deocamdată, în cursa grea a schimbării pare că nu mai aleargă nimeni. 
Factorii de decizie sunt în pauză şi îşi fac încălzirea necesară pentru un nou 
mandat, în timp ce oamenii au obosit, sunt descurajaţi şi deprimaţi. Anul 200 
pare să fie un an pierdut pentru România. În perspectiva alegerilor locale – în 
iunie – a alegerilor parlamentare şi prezidenţiale în noiembrie vom avea în acest
an doar dispute electorale, crize politice, stagnare economică. Ar fi fost utile 
alegeri anticipate la începutul acestui an, pentru a porni cât mai curând 
„motoarele” economiei.
 
13Episteme la un proiect politic.
  Trăim într­o lume diversă, iar această diversitate a ei ­ în pofida tendinţei
de uniformizare globală a economiilor ­este încă atât de mare, încât nu se mai 
poate concepe sistemul economic sau politic mondial ca unul monocrom. 
Vorbim, nu despre o lume, ci de lumi, cu ritmuri de creştere şi cu evoluţii 
diferite. În aceşti ultimi ani, lumea a cunoscutschimbări politice, economice, 
tehnologice şi sociale fără precedent, schimbări care s­au petrecut la nivel 
global. Olume închisă ­ cea de tip sovietic ­ s­a prăbuşit, lăsând loc 
redescoperirii democraţiei liberale şi sistemului economic generat de piaţă, cu 
beneficiile şi cu lacunele sale. Societatea informaţională, „economia 
informaţională”, dezvoltarea mijloacelor simbolice de schimb sunt realităţi care,
în urmă cu un deceniu poate păreau încă foarte îndepărtate, cel puţin pentru o 
parte a societăţii româneşti. Astăzi trăim într­o lume a comunicării, a 
informaţiei, în care criteriul principal este rapiditatea şi adaptarea la situaţii 
fluctuante. Informaţia s­a transformat în „bani şi avuţie”, iar capacitatea de a 
opera cu informaţia stocată se regăseşte în posibilitatea de a conferi un curs 
controlabil şi coerent transformărilor. Nu numai Estul european parcurge un 
drum al tranziţiei, al transformării. Întreaga lume se află în interstiţiul în care o
epocă istorică lasă loc alteia, adevărurile fiind încă nomade în această perioadă 
de trecere, în care au reapărut frustrările legate de incertitudinea viitorului şi 
senzaţia de sfârşit de istorie. Amurgul istoriei şi revenirea la enunţuri de tipul 
„L`histoire n`a pas de sens”, repetată în sensul unei perceperi a istoriei doar ca 
mişcare continuă către viitor, nu este, în fond, decât conştientizarea interesului
pentru una din dimensiunile temporale ­ viitorul. Orice fiinţă umană, însă, 
oscilează permanent între trecut şi viitor, căutând în trecut un passe­partout 
pentru prezent, regăsind viitorul în prezentul devitalizat sau încercând tentaţia 
unei regresii nelimitate, atunci când există o criză care pare a nu se mai sfârşi. 
Proiectul politic poate fi o soluţie pentru a reda optimism societăţii. Dar, nu pot
fi concepute proiecte în vid, nu se pot elabora prognoze privind variantele de 
viitor posibile fără a face recurs şi la tendinţele sedimentate de trecut. 
Conduitele temporale, culturale sau politice, generate de conştientizarea 
timpului care presează, tind a fi tot mai mult plasate în avalul duratei, către 
hâc et nunc, eludând, adeseori, proiecţia către amonte, către originile 
problemelor pe care societatea le are de înfruntat în drumul ei către viitor. De 
aceea, poate, se resimte nevoia construirii de proiecte, mai cu seamă atunci 
când lumea în care trăim este izolată de timpul şi de spaţiul real al lumii spre 
care tindem. Un astfel de proiect trebuie să răspundă unor corelative care să 
confere viabilitate şi finalitate enunţurilor formulate. Dinamica sa internă este 
generată de tipul de dezvoltare pe care îl propune. Viabilitatea sa este conferită 
de realizarea unei duble deschideri, atât la extinderi teoretice şi aplicative, cât 
şi la reorganizarea sistemului de referinţă, după îndeplinirea fiecărui stadiu 
propus. Pentru a fi operaţional, proiectul mai trebuie să aibă rigurozitatea unui
sistem complex, cu nivele multiple, cu o ierarhie a priorităţilor şi integralitate, 
să fie deschis la transformările din mediul extern şi intern, la evoluţiile care au 
loc în acestea, aşa cum trebuie să aibă şi o anumită autonomie, consacrată de 
stabilitate şi echilibru. Acestea ar fi, în mare, condiţiile epistemologice pe care 
un proiect politic ar trebui să le îndeplinească, în măsura în care doreşte să se 
legitimeze şi să fie legitimat de societate. Astfel de proiecte sunt necesare 
pentru întocmirea unui tip modern de administrare a treburilor publice. Fără 
capacitatea de a transfera, însă, aceste condiţii în obiective precise şi sectoriale,
proiectul politic ­ indiferent de concepţie ­ nu se poate legitima. Iar Istoria 
cunoaşte un şir de nenumărate proiecte care au rămas într­o lume a Utopiei, 
unele coborând totuşi din aceasta pentru a se dovedi, în cele din urmă, nu 
realizabile, ci reprobabile, aşa cum este cazul comunismului şi al „socialismului
real” activat în numele întrupării occidentalului „mit al vârstei de aur a 
umanităţii”. Toynbee scria că două sunt încercările de a scăpa de prezentul 
chinuitor: futurismul şi arhaismul. Avem de­a face chiar cu sâmburele Utopiei: 
întoarcerea noastră către un paradis pierdut şi fuga spre lumea imaginară a 
unui viitor fericit. În perspectivă viitoristă, ştiinţa şi tehnologia ocupă un rol 
preponderent, dar cadrul lor de manifestare nu poate exista în absenţa unui 
proiect politic realizabil.
 
14Ritmul Europei şi dilema lui Kutuzov.
  În viaţa politică românească, mai cu seamă în ultimii doi­trei ani, se 
observă o lipsă a unităţii de sens între doctrină şi finalitatea politică. 
Obiectivele enunţate în campania electorală nu au mai fost rememorate sau 
traseul lor a fost deturnat pe parcurs, ceea ce a contribuit la neîncrederea 
societăţii în factorul politic, în proiecte şi programe enunţate, dar rămase 
ficţiune prin incapacitatea lor de a fi verificate în practică. Aici trebuie 
intervenit pentru a propune un nou model pentru societate, pentru satisfacerea
nevoii de echilibru a acesteia. În consecinţă, trebuie să construim un model 
bazat pe noi fundaţii, pe încrederea în valenţele creatoare ale capitalului uman 
de care dispunem, pe acceptarea diferenţelor şi pe respingerea oricărui gen de 
încorsetare ­ fie ea dogmatică, rasială sau etnică. Trebuie să avem proiecte 
concrete pentru a construi o economie compatibilă cu interesele societăţii, în 
sprijinul şi nu împotriva majorităţii populaţiei. Dar, pentru acesta, trebuie să 
ne modernizăm strategiile, trebuie să vedem cum putem sprijini o mai dinamică
activare a culturii antreprenoriale, dar şi cum putem moderniza anumite forme 
de proprietate publică pentru a supravieţui într­o lume din ce în ce mai 
liberalizată. Justiţia socială, la rândul său, trebuie înţeleasă nu ca o impunere, 
ci ca o aprofundare a drepturilor economice şi sociale, singura capabilă de a 
aduce stabilitate şi prosperitate, sau, altfel spus, echivalată cu un echilibru al 
prosperităţii prin folosirea eficientă a costurilor sociale pe care le­am suportat 
pe acest sinuos drum al tranziţiei. Rolul statului trebuie şi el revitalizat, în 
limita principiilor statului de drept şi a legitimităţii instituţiilor democratice, iar 
acest lucru nu trebuie să fie criticat ca fiind semnulunei gândiri de tip 
centralist, ci trebuie văzut ca un factor auxiliar la creionarea unui model 
economic viabil, la stabilirea unui dialog pozitiv între factorii politici şi 
societatea civilă. Noi trebuie să creăm mecanismele prin care comunităţile să fie
capabile să­şi realizeze scopurile, în acord cu drepturile şi libertăţile 
constituţionale. Aşadar, avem nevoie de un dialog reflexiv şi de deschideri 
politice graduale, ceea ce ar solidariza şi opinia publică, conferindu­ne un plus 
de prestigiu şi pe arena internaţională. Prea mult timp am privit politica drept 
formă acută de contradicţie şi poate ar trebui să conştientizăm faptul că avem 
nevoie – acum, în special ­ de un spaţiu al înţelegerii, al armonizării intereselor,
fie acestea economice, politice sau culturale. Drumurile trainice se construiesc 
printr­un demers consensual, iar pentru a atinge prosperitatea şi conectarea la 
ritmul real al Europei trebuie să construim un astfel de drum al înţelegerii. În 
alocuţiunea sa ţinută în faţa Consiliului Europei, Romano Prodi sublinia că 
este nevoie de o politică solidă de cooperare la nivelul întregului continent, 
pentru că Europa să devină un spaţiu al stabilităţii şi progresului, al libertăţii 
şi respectului faţă de drepturile omului şi, în special, faţă de drepturile 
economice şi sociale, aşa cum au fost ele definite în Declaraţia Universală a 
Drepturilor Omului din 1948 Europa nu trebuie să fie împărţită în una a 
prosperităţii şi alta a sărăciei „, (Romano Prodi, Alloccution au Conseil de 
l`Europe: valeur ajoutee et valeurs communes, Strasbourg, 25 janvier 2000) aşa
cum drepturile omului nu se împart în unele importante şi altele mai puţin 
importante. Pe de altă parte, prosperitatea nu ne poate” contamina „. Trebuie 
să o construim noi înşine, cu resursele de care dispunem, cu un capital uman 
destul e neglijat în ultima perioadă. Aici trebuie adusă în discuţie şi construcţia
unui cadru dinamic al sistemului educaţional, al învăţării a ceea ce se poate 
numi” alfabetul viitorului", pentru că întreaga societate românească doreşte ­ 
aşa cum a dorit­o şi în 1989 ­ o democraţie în prosperitate şi nu numai un 
pluralism politic în sărăcie, pe care cei mulţi îl văd din ce în ce mai mult ca pe 
un sistem al penuriei generalizate şi al lipsei de orizont. Crearea locurilor de 
muncă este o prioritate nu numai pentru ţările est­europene, motiv pentru care
un politician ca Viktor Klima s­a pronunţat pentru transformarea acesteia într­
o dimensiune majoră a întregii arhitecturi politice europene şi nu numai pentru
aceea preconizată de partidele social­democrate (Viktor Klima, Europe`s 
greatest priority – creating jobs, <Socialist Affair>, vol.47/july 1998). Această 
problemă nu mai trebuie tratată în maniera clasică a liberalismului stat versus 
piaţă, deoarece, din start, am recurge la o reducţie ce ar vicia cel puţin unele 
dintre soluţiile bazate pe parteneriat şi cooperare între actorii majori ai pieţei şi 
actorii sociali. Cred că această abordare nu mai poate aduce soluţii noi în 
detensionarea problemelor segmentelor sociale cele mai grav afectate de 
pierderea locurilor de muncă. Ca atare, trebuie să comparăm rezultatele 
practice ale diverselor modele intrate în dezbaterea publică, din care să 
selectăm, ulterior, ceea ce putem aplica în mod concret situaţiei actuale din 
România. Pentru aceasta va fi nevoie, probabil şi de dezvoltarea şi 
implementarea unor noi instrumente, iar social­democraţia va fi capabilă de 
acest lucru în măsura în care va acţiona într­o manieră în acelaşi timp creativă 
şi lipsită de dogmă.
  Trebuie să evităm, de asemenea, căderea în plasa unor noi capcane 
ideologice, aşa cum trebuie să ştim cum să evităm pe viitor şi perspectivele 
«atemporale» pe care unii actori politici au încercat să le activeze după 1996 
Paratrăsnetul integrării monetare şi economice a impus exigenţe crescute chiar 
ţărilor din interiorul Uniunii Europene, lucru care trebuie foarte bine ştiut mai 
ales de aceia care văd o refixare a cadrului modernităţii prin recursul la 
structuri ce ţin de un trecut la care chiar occidentalii au renunţat. Dacă vrem 
să contribuim – în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat – la viaţa comună a
Europei, trebuie să o facem propunând ceva creator, capabil de atractivitate şi 
nu rudimente ale unor vechi concepţii pe care le mai considerăm viabile doar 
noi. Revoluţia din 1989 a venit cu ideea rupturii de dogmatism, ori a 
reconsidera încremenirea în proiect chiar dacă sub alt fel de chipuri sau 
enunţuri, ca parte a unei soluţii globale înseamnă mai mult un fel de jure nego 
mihi nata, prin raportare la programul generos al revoluţiei şi la orizontul de 
aşteptare al întregii societăţi. De aceea, pentru posteritate, reforma ca şi 
tranziţia nu trebuie să se constituie într­un şir de acţiuni la finalul cărora să 
spunem, precum mareşalul Kutuzov, «Ce folos ne aduce victoria, dacă am 
rămas fără armată» (de Maistre; 132).
 
15Omul politic – o marfă că oricare alta?
  Vedem cum lumea parcurge un interval cronologic extrem de dinamic, al 
cărui moto pare să fie globalizarea, cu ameninţările şi beneficiile ei. Trupele de 
şoc ale globalizării sunt resimţite ca potenţial periculoase nu numai de statele 
din linia a doua, ci şi de ţările înalt industrializate, iar criză sud­asiatică 
recentă este o dovadă în acest sens. În ceea ce priveşte România, aceasta poate 
constitui un exemplu de ţară relativ industrializată, care, într­o perioadă nu 
foarte lungă de timp, a fost descalificată în eşalonul ţărilor de categoria a treia, 
ca urmare nu atât a incapacităţii în a se retehnologiza în acord cu revoluţia 
post­lndustrială, cât mai ales, a lipsei mijloacelor în a se racorda la aceasta. În 
prezent, România este o ţară erodată economic şi social, iar factorii de eroziune 
sapă constant o structură care are nevoie de reparaţii capitale, de mobilitate şi 
de solidaritate. Din acest motiv, omul politic trebuie să găsească noi dimensiuni
de apropriere a realităţii, în contextul unei lumi extrem de frământate.
  Impactul tehnologic a retuşat portretul europeanului ca om politic, aşa 
cum a retuşat şi profilul clasei politice. Omul politic nu mai reuşeşte să acopere
decât o parte din ceea ce este spaţiul teoriei, oferind din ce în ce mai puţine 
soluţii la problemele prezentului. Acest divorţ, între politician şi posibilităţile pe
care le are pentru a veni cu soluţii adecvate, stă la baza contestării clasei 
politice nu numai din România. Noua stângă sau nouă dreaptă, curentele 
anarhiste sau, dimpotrivă neo­conservatoare, nu fac decât să surprindă această
cezură şi neliniştile aduse de ea în spaţiul european. Este ciudat că, pe măsură
ce procesele integratoare se amplifică, alienarea devine o temă de reflecţie 
pentru diverse şcoli, cunoscute sau marginale. Politica, „poison politics”, după 
expresia unui analist american (Kamber; 1), are ceva de a face cu aceasta, mai 
ales modul în care se face la sfârşit de mileniu: explozia modelului marketing, 
exacerbarea importanţei consilierilor de imagine, a „profesioniştilor 
persuasiunii” (analişti, specialişti în sondaje, strategi în opinia publică etc.), 
publicitatea politică oferită consumatorului votant, au destul de puţine în 
comun cu teoriile despre politică şi modul de a o concepe. Înrădăcinarea 
credinţei că omul politic a devenit oglinda consilierilor săi, responsabili pentru 
dozarea promisiunilor şi conceperea mesajelor, fiind mai puţin reflectarea unui 
anumit model teoretic, doctrinar, este o urmare a exploziei tehnologiei 
comunicaţiilor şi, poate, o renunţare uneori prea uşoară, din partea acestuia.
  Am credinţa că un om politic se defineşte prin implicarea criteriilor de 
orientare valorizatoare fenomenelor care fundamentează relaţiile de ierarhizare 
socială şi care au ca numitor comun conceptul de putere socială. Un concept 
proteic, văzut în multiplele sale dimensiuni, un concept unificator, în care 
puterea politică este doar o parte specializată a sa. Puterea nu se confundă cu 
dominaţia, dictatul sau violenţa, care sunt mai mult derivaţii fizice degenerate, 
ci reprezintă posibilitatea de a iniţia eforturi modelatoare, cu rezonanţă în timp 
şi spaţiu. În aceasta constă mandatul oferit de societate omului politic inclus în
aventura babilonică a democraţiei.
 
16Principiul realităţii şi scuzele ideologice.
  Spuneam cândva că avem nevoie de un efort de clarificare intelectuală, 
pentru a nu porni mereu întrebându­ne: încotro? (Năstase, 1996; 58) Pentru 
că, în cele din urmă, dacă noi înşine nu proiectăm un model viabil de societate,
nu vom face decât exerciţii de admiraţie. Nu putem sărevendicăm diverse afilieri
doctrinare numai pentru a justifica o legitimitate sau sperând că acest lucru 
este în sine o soluţie. Trebuie să ne asumăm ferm responsabilitatea rezolvării 
unor sarcini contradictorii, evitând a mai folosi ideologia ca pe o scuză sau ca 
pe un cadru care impune limite. Nu trebuie să mai fim preocupaţi de false 
probleme, de introducerea competiţiei pe terenul steril al acuzaţiilor a căror 
bază vine dintr­un trecut în care unii au reuşit să acumuleze prestigiu ­ fără a 
face compromisuri ­ iar alţii nu, deşi au dorit acest lucru şi ar fi fost gata să 
facă şi compromisuri. Fiecare politician responsabil este îndreptăţit să participe
la competiţie (mai ales că facem parte poate spune, de două ori, „ce a făcut în 
ultimii cinci ani?”), dar nu trebuie niciodată să uite că la capătul acesteia se 
află viitorul nostru ca societate. De aceea, demersul meu optează pentru 
seriozitate, pentru definirea reală a problemelor şi nu făcând apel la texte şi 
teze doctrinare, la scheme abstracte de modernizare „instantanee”. Nu se poate 
construi în absenţa realităţii şi acoeziunii sociale, aşa cum nu putem pretinde 
că suntem capabili să susţinem un model al unei societăţi de „asistaţi” sau, 
dimpotrivă, de rentieri. Dar nu putem nici renunţa, în totalitate, la principiile 
statului­asistent, mai ales în domenii foarte sensibile, cum sunt problema 
şomajului şi a creării locurilor de muncă. Compensarea disponibilizării ­ 
sintagmă atât de des auzită după 1996 ­ nu reprezintă o soluţie în condiţiile în 
care cel care îşi pierde locul de muncă suferă şi o pierdere a legitimităţii sale 
sociale (Lenoir; 33), pe care o resimte şi ca pe o pierdere a demnităţii, a calităţii 
sale de fiinţă umană. Iar această excluziune este, în esenţă, rodul unei acţiuni 
umane asupra altor oameni, sau un alt fel de bellum omnium. De aceea, 
revoluţionarii francezi ca şi cei din coloniile nord­americane au impus ideea 
fraternităţii şi a egalei îndreptăţiri a oamenilor la fericire, ca bază pentru 
construirea coeziunii sociale şi a viitorului democratic durabil.
  Ce dorim să devenim? O regiune de complementaritate economică, aşa 
cum spunea un economist al UFD, după un voiaj politic palpitant prin zona 
social­democrată, sau o ţară capabilă de a găsi o alternativă economică 
eficientă şi prin capacitatea de integrare într­o sferă de co­prosperitate 
regională şi, ulterior, comunitară? Mai trebuie, sau mai putem, să construim pe
marginea ideii de dezvoltare durabilă? În măsura în care această construcţie ar 
stabiliza economia, ar reduce şomajul, ar reglementa firescul mecanismelor de 
piaţă cred că ea se poate numi şi dezvoltare durabilă. Revine social­democraţiei 
sarcina de a crea sinergia dintre termenul scurt şi viitorul pe termen lung, între
obligaţiile de astăzi şi împlinirile de mâine, între naţional şi universal? Acest 
lucru depinde de şansele pe care ea însăşi şi le acordă şi pe care voinţa 
societăţii le poate legitima. Cred însă că, într­adevăr, social­democraţia mai are 
un cuvânt greu de spus în ceea ce priveşte destinul dimensiunii sociale a 
politicii, al competitivităţii globale şi al logicii viitorului.
 
Capitolul 2
  — SEMNIFICAŢII ŞI INTERPRETĂRI
 
21 De la teoretizări post­factum.
  Anii eroici ai electricianului din Gdansk, Lech Walesa, nopţile şi zilele de 
temniţă ale lui Vaclav Havel, simbolul numit Dubcek, notorietatea lui Andei 
Saharov, spiritul lui Gyorgy Konrad, curajul lui Adam Michnik, nobleţea lui 
Janos Kis, tenacitatea lui Jacek Kuron sau apostazia lui Milovan Djilas. Câteva 
nume în spatele cărora au stat milioane de oameni, aşteptând „ieşirea din 
comunism” ca pe o „intrare în istorie”.
  În mare măsură, revoluţiile din 1989 au conferit un curs dramatic şi 
neaşteptat schimbării înfăţişării unor regimuri politice care, cel puţin la 
începutul deceniului al nouălea, păreau încă suficient de stabile pentru a se 
prevedea când şi cum se vor prăbuşi. Nici„sovietologii”, nici remarcabilii 
cunoscători ai evoluţiei şi funcţionării Blocului comunist nu au putut prevedea 
timpul prăbuşirii şi cu atât mai puţin rapiditatea cu care aceasta va avea loc. 
Era sigur că un regim bazat pe conducerea partidului unic va sucomba în cele 
din urmă, fie şi din cauza inegalităţii întrecerii globale, dacă nu sub presiunea 
propriilor „supuşi” şi a nedreptăţii inerente tiraniei.
  „Orice sistem în care conducerea aparţine unui partid unic este 
fundamental nedrept, deoarece implică o uzurpare a dreptului poporului la 
libertatea de opţiune de către o elită auto­proclamată, care nu este legitimată 
prin voinţa liberă a poporului” (Brzezinski, 1995; 64).
  Un mit politic atemporal, al „luminosului mâine” (Tismăneanu; 147), a 
fost respins cu dezgust de o populaţie înjosită de teamă, teroare, nerespectarea 
demnităţii şi calităţii umane, pentru ca totul să culmineze cu un uragan al 
nemulţumirilor şi cu îndepărtarea reminiscenţelor „tribale” ale unui comunism 
excesiv de naţionalist şi restrictiv.
  Istoria unui sistem şi a mandarinilor săi s­a sfârşit într­un timp extrem 
de scurt, murind pe străzile capitalelor unde, nu cu foarte mulţi ani în urmă, 
liderii comunişti participau la mitinguri de solidaritate proletară şi adeziune 
populară „în sprijinul” reprezentanţilor unui Adevăr Unic.
  „Ceea ce a murit pe străzile Pragăi, Berlinului şi Bucureştilor, în 
interminabilele întruniri de la Budapesta, la masa voastră rotundă şi acum în 
parlamentul vostru, nu este doar comunismul, ci credinţa într­o lume închisă, 
guvernată de un monopol al adevărului” (Dahrendorf, 1993; 37).
  Analiştii şi sociologii politici au căutat, ulterior, să explice seriile cauzale 
ale acestui fenomen extrem de profund, făcând apel la explicaţii diverse, care se
pot reuni în patru mari grupuri:
  ∙Prăbuşirea regimurilor comuniste s­a datorat eşecului economic, 1989 
reprezentând, din această perspectivă, punctul final al economiei de tip 
sovietic. Este foarte adevărat că, începând din 1970 din cauza liniei generale 
stabilite de Moscova, ţările comuniste au adoptat o strategie destul de riscantă 
în legătură cu dezvoltarea economică, operând împrumuturi externe mari, în 
vederea modernizării şi industrializării. Numai că acest lucru nu s­a realizat şi 
în interesul creării şi satisfacerii nevoilor de consum ale populaţiei, cât în 
favoarea creării şi menţinerii în viaţă a „industriilor strategice”, fapt ce a 
presupus costuri uriaşe şi neglijarea altor ramuri ce ar fi putut crea rate de 
acumulare reale. Acest lucru a fost privit critic, la timpul respectiv şi de 
economiştii din interiorul sistemului socialist, angrenându­se acea dispută 
între „progresişti” şi „accelaraţionişti”, primii realizând riscul neglijării 
dezvoltării industriei de consum în favoarea creşterii cu orice preţ a ratei 
socialiste de acumulare. Creşterea preţurilor la petrol în 1973 şi 1979 a 
însemnat o încetinire a creşterii economiei mondiale în ansamblu, iar în ţările 
comuniste acest fenomen s­a repercutat cu mult mai multă amploare, dată 
fiind îngreunarea achitării împrumuturilor externe. Ca o consecinţă directă, 
interesele interne au fost sacrificate, socotindu­se că achitarea datoriei externe 
trebuie privită ca un interes naţional, ca un factor garant al neatârnării şi 
independenţei, idee total eronată, având în vedere că marii creditori 
internaţionali sunt întotdeauna interesaţi să­şi ocrotească datornicii vechi, dar 
acordă cu greu noi credite (acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care 
România nu a putut accesa cu uşurinţă credite relevante după 1990).
  ∙Un alt grup de teorii privesc dept cauză a prăbuşirii comunismului 
colapsul provocat de cursa înarmărilor, fenomen care a indus costuri 
economice uriaşe, pe care, la un moment dat, sovieticii nu le­au mai putut 
susţine în concordanţă cu presiunea şi progresele tehnologice americane. Sub 
preşedinţii Carter, Reagan şi Bush SUA au forţat URSS să cheltuiască sume 
colosale pentru armamentul high­tech, ceea ce a favorizat falimentul economiei 
centralizate, contribuind la scăderea drastică a investiţiilor interne şi la 
imposibilitatea sovieticilor de a mai furniza ajutor economic numai din 
considerente ideologice.
  ∙Colapsul ca urmare a fenomenului „perestroika” se află în centrul celui 
de­al treilea grup de teorii explicative, politica lui Gorbaciov fiind pusă în cauză 
pentru dezmembrarea Blocului socialismului „real”. Este evident că fără 
Gorbaciov fenomenul revoluţionar nu ar fi putut avea loc sau ar fi avut loc altfel
şi mai târziu. Mai trebuie să ne gândim că ex­liderul sovietic a operat două 
lucruri fără precedent în lumea comunistă: a dorit să schimbe faţa regimului 
conferindu­l transparenţă („glasnost”) şi a renunţat unilateral la Doctrina 
Brejnev, a cărei origine se găseşte în anul 1968 După ce s­a văzut că URSS nu 
va mai interveni în forţă pentru a împiedeca cursul evoluţiilor reformiste, ţările 
comuniste au trecut aproape imediat la etapa suspendării monopolului politic 
al partidului unic, situaţia evoluând spre democratizare.
  ∙În fine, ultima serie explicativă are ca temă centrală cercetarea 
alternativelor la comunism. Potrivit acesteia, numai eşecul economic sau 
renunţarea la controlul absolut al puterii de către PCUS nu explică în totalitate 
revoluţiile de la 1989 Liderii ţărilor comuniste puteau menţine puterea dacă ar 
mai fi existat încrederea internă în capacitatea acestui tip de sistem de a mai 
răspunde nevoilor de progres şi modernizare ale cetăţenilor. Sigur, acest lucru 
nu s­a întâmplat, cetăţenii şi noii lideri politici trecând la o re­ldentificare 
politică şi naţională a intereselor. În 1975 prin Acordul de la Helsinki, ţările 
comuniste au acceptat principiul „cooperării” în domeniul drepturilor omului, 
iar prin coşul trei (al schimburilor umanitare), drepturile omului au fost 
introduse ca un virus în ţările Europei de est, comunismul destrămându­se 
prin implozie. Alternativele interne la comunism au fost influenţate de contextul
specific din fiecare ţară: în Cehoslovacia şi Polonia s­a mers pe formula 
„societăţii civile”, opuse „autorităţii” (semnificate de partidele comuniste), 
promovându­se lideri de opinie ca Lech Walesa ori Vaclav Havel, cu merite în 
opoziţia faţă de absurdul politicii comuniste. În Iugoslavia s­a acordat încredere
politicii de promovare a figurilor naţionaliste, în vreme ce la noi, schimbarea a 
fost atât de bruscă, încât nici măcar opoziţia internă nu a putut pregăti un plan
prealabil de construire a noului sistem, ceea ce a condus, pentru scurt timp la 
un veritabil vid de autoritate.
 
22 la argumente economice de facto.
  Singura armă în mâna unui guvern totalitar pentru a impune 
dependenţa totală a cetăţeanului faţă de stat este păstrarea controlului absolut 
asupra sferei economice. Sistemul planificării centralizate, care implică decizii 
economice distorsionate cum sunt arbitrariul preţurilor, obligativităţile de 
achiziţie şi contractare, în fapt falsul valorii produselor şi ale muncii, nu mai 
puteau subzista în această formă.
  O explicare comprehensivă a fenomenelor revoluţionare ale anului 1989 
se poate realiza mai bine doar dacă luăm în considerare întrepătrunderea celor 
patru arii cauzale. Cu certitudine că factorul economic a fost foarte important 
şi, dacă privim în urmă, putem desena schema dinamicii ţărilor comuniste. Anii
`60 şi `70 au reprezentat un maximum al capacităţii economice a sistemului 
socialist, într­o perioadă în care URSS deveniseră, într­adevăr, o super­putere 
ştiinţifică şi militară, capabilă de a contrabalansa SUA, locomotiva reală a 
Occidentului. Mai mult, în unele ţări comuniste au avut loc unele reforme 
limitate ­ de genul „noului mecanism economic” din Ungaria sau 
„autogestiunea” în Iugoslavia ­ prin care s­au acceptat formule semi­private, 
eficiente în menţinerea la praguri rezonabile a consumului intern. Pragul înalt 
al economiei socialiste din această perioadă făcea dificil de crezut că doar 
capitalismul deţine reţeta creşterii economice constante, în acord şi cu 
ocuparea forţei de muncă. Între 1965 şi 1970 PNB per capiţa în ţările CAER a 
crescut anual cu o rată cuprinsă între 27 ­ 4%, comparativ cu 25% în SUA. 
Între 1970 – 1975 PNB al aceloraşi state a crescut de la 27% la 57% (o creştere 
în medie cu 42%, comparativ cu 12% în SUA şi 13% în Germania Federală). În 
ţări ca Bulgaria, România şi Iugoslavia produsul naţional brut s­a dublat, 
practic, între 1960 şi 1975 o parte din ce în ce mai mare din producţie 
orientându­se spre bunurile de consum. Acest fapt era generator de optimism 
nu doar pentru regimurile politice comuniste, dar şi pentru cea mai mare parte 
a populaţiei din aceste ţări. Cifrele însă nu spun chiar totul şi, dacă privim mai 
detaliat, vedem că această creştere spectaculoasă şi ratele procentuale mari 
erau datorate şi punctului iniţial de plecare, cu o productivitate a muncii 
extrem de scăzută. Pentru a compara şi Grecia ­ nemembră CAER ­ a 
înregistrat, între 1967 şi 1975 o creştere de 66%, tot din acelaşi motiv. În timp, 
acest optimism a căzut în plasa unor capcane ­ creşterea „ieftină” se apropia de
final, oportunităţile de a mai construi în zone cu resurse se apropiaseră de 
final: hidrocentralele acoperiseră cam toate zonele de eficienţă a exploatării, 
exploatările miniere nu mai erau foarte profitabile, infrastructura se dezvoltase 
suficient, astfel încât, la jumătatea anilor `70 apăruse deja riscul sub­ocupării 
forţei de muncă. În aceste condiţii, URSS şi­a asumat sarcina întreţinerii cu 
resurse ieftine a industriilor din statele socialiste, livrând ceea ce se poate numi
ajutor economic ieftin. Evenimentele petrecute la scară mondială au indicat 
Moscovei că nu va putea face acest lucru la nesfârşit. Sub alt aspect, forţa de 
muncă din ţările comuniste presta o muncă cantitativ mare pentru o 
remuneraţie minimă, ceea ce a marcat trecerea socialismului în stadiul de 
subzistenţă (aşa­numita perioadă a „stagnării brejneviste”). Când muncitorii au
început să ceară mai multe drepturi, mai multe bunuri de consum, alimente şi 
condiţii de viaţă, singura variantă de moment a fost represiunea (şi acest lucru 
s­a întâmplat şi la 1977 în bazinele miniere, dar şi la Braşov în 1987). Pe de 
altă parte, ţările în care au operat reformele economice limitate au reaprins 
dorinţa de profit şi speranţa obţinerii unor condiţii mai bune printr­o muncă 
mai eficientă şi mai bine organizată. Nu în ultimul rând, contactul economiilor 
centralizate cu economiile vestice a fost devastator în planul rezultatelor de 
durată. În competiţie cu structuri moderne şi cu o economie liberă, ţările 
comuniste au încercat şi ele accelerarea modernizării tehnologice, importând 
tehnologie cu bani împrumutaţi tot din Vest (astfel, în 1980 Ungaria avea 
datorii de 9 miliarde dolari, iar România 10 miliarde). Cu aceşti bani s­au 
construit noi industrii şi capacităţi de producţie, care, cel puţin teoretic, ar fi 
trebuit să aducă cu ele şi modalitatea achitării împrumuturilor, prin vânzarea 
producţiei în Vest contra monedă­forte. Lucrurile nu s­au întâmplat conform 
acestui plan, mai mult, o parte a împrumuturilor a fost cheltuită pentru nevoile
pe termen mediu (nu atât ale populaţiei, cât ale altor ramuri industriale 
existente şi aflate în dificultate). Alteori, investiţiile au fost total ineficiente şi 
putem cita exemplul unor coloşi industriali de la noi sau oţelăria Smederevo 
din Serbia, care a costat 2 miliarde de dolari, neproducând niciodată nici un fel
de profit. În unele cazuri, pieţele potenţiale au dispărut, ca urmare a dizolvării 
URSS sau ca urmare a modificărilor de orientare strategică spre Vest.
  Ţările CAER deveniseră prizonierele unor cicluri economice impuse din 
exterior, de performanţele înalte ale industriei occidentale sau de evenimente 
cum a fost cel din 1973 când ţările OPEC au determinat o creştere punctuală a 
energiei de la 80 (în 1973) la 138 (în 1975). Revoluţia iraniană din 1979 a adus 
cu sine o nouă creştere a costurilor la energie (238 în 1980 şi 276 în 1982), iar 
ţările comuniste ­ şi aşa îndatorate ­ au descoperit că nu mai au suficienţi bani 
pentru a cumpăra energie. Strategia industrializării accelerate şi accentul pe 
coloşii industriali (din siderurgie, construcţia de maşini grele, petrochimie) îşi 
făceau cunoscute carenţele în sistemul economic închis. Cu greu se mai puteau
produce noi tipuri de bunuri de consum, cu greu şi cu imense sacrificii se 
puteau achita datoriile externe, generalizându­se mizeria şi pierderea încrederii 
în valoarea intrinsecă a unei monede cu care nu prea aveai ce cumpăra (şi ne 
putem aminti cum, treptat, cartoanele de ţigarete KENT şi pachetele de cafea 
sau ness ori băuturile exotice deveniseră adevăratele monede în cumpărarea 
unor servicii sau în accesarea mai rapidă a mecanismelor birocratice). În 
paralel, din 1980 PNB a început să scadă, iar soluţiile de remediere nu se erau 
clare în orizontul unei „lumini” excesiv de ideologizante.
 
23 Presiunile războiului rece, perestroika, alternativele la comunismul rigid.
  La creşterea costurilor energiei în plan mondial s­a mai adăugat creşterea
cheltuielilor militare, impuse de strategiile dezvoltate de SUA şi de aliaţii lor. 
După perioada de dezgheţ a anilor `70 URSS şi SUA au intrat într­o cursă 
nebunească a înarmărilor high­tech, a rachetelor strategice din ce în ce mai 
sofisticate, dar cu costuri din ce în ce mai mari. Administraţia Carter a început 
să lucreze la bomba cu neutroni şi sistemele MX, reorientând şi strategiile 
rapide de surprindere şi distrugere a eventualilor inamici. Intrată în fundătura 
războiului afgan, Moscova se vedea confruntată cu cheltuieli suplimentare, în 
1970 URSS cheltuind pentru înarmare şi susţinerea armatei cam 13% din PIB, 
pentru ca în 1988 acest procent să ajungă la 16%. Chiar dacă statele 
comuniste nu aveau o asemenea „planificare”, ele au fost indirect afectate prin 
reducerea capacităţii sovietice de a mai distribui ajutor economic ieftin.
  Cam acesta este contextul în care la Kremlin, după interstiţiul „liderilor 
efemeri” (Andropov şi Cernenko), vine Mihail Gorbaciov, omul care a dat 
lovitura finală unui colosului cu picioare de lut. Acesta a adus cu sine nu doar 
pragmatismul economic ­ concretizat în voinţa de reformare ­ ci şi inovaţia 
politică, prin crearea unui curent „uman” în interiorul sistemului comunist. 
Exista o contradicţia evidentă între principiile de faţadă ale sistemului şi 
realitatea socială, iar acesta a erodat sprijinul popular al regimului. În martie 
1986 la Congresul XXVI al PCUS, partidul a aprobat reformele moderate ale lui 
Gorbaciov, pentru ca, în ianuarie 1987 Plenara CE a PCUS să voteze, în 
unanimitate, năucitoarea turnură a secretarului general spre democratizare. În 
februarie 1990 Plenara CE a PCUS a votat pentru sfârşitul încercării de a mai 
aboli proprietatea privată, dar şi pentru sfârşitul monopolului politic al unui 
sigur partid. La Congresul XXVIII, Gorbaciov a distrus din punct de vedere 
organizatoric PCUS, abolind centralismul democratic şi interzicând 
organizaţiilor de partid să se mai angajeze în administrarea statului.
  Brejnev a făcut ceva de care Stalin s­a ferit: a intrat în competiţia globală,
iar această competiţie nebunească a dus la căderea întregului eşafodaj, când 
Moscova nu a mai putut susţine întrecerea pentru supremaţie. Pachetul global 
al ideologiei comuniste îşi epuizase sursele nu atât de atractivitate, cât mai ales
de eficienţă politică şi economică, iar Gorbaciov era conştient de acest lucru.
  Mult mai importantă decât „glasnost­ul” şi „perestroika” a fost 
renunţarea la „doctrina Brejnev”, a suveranităţii limitate şi, în consecinţă, 
renunţarea la forţele de ocupaţie din Ungaria şi Afganistan. Ceea ce enunţase 
Gorbaciov în discursul său ţinut la Naţiunile Unite în decembrie 1988 va fi 
ulterior respectat, astfel încât ameninţarea unei intervenţii în forţă a „fratelui 
mai mare” la orice abatere de la dogma socialismului real devenise o amintire. 
Astfel încât,problema eficientizării economiilor ­ prin reforme limitate sau 
graduale ­ rediscutarea rolului politic al partidului unic şi „infiltrarea” opiniei 
publice la decizii majore ­ aveau acum un cadru favorabil. Experienţele au fost 
diferite, întrucât unitatea de monolit a lumii comuniste ascundea, de fapt, o 
varietate de tipologii: de la „socialismul gulaşului” în Ungaria, la „drumul 
naţional de înfăptuire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate” la noi, 
diferenţele erau, evident, mari. Dacă în Cehia „Primăvara de la Praga” era 
redescoperită, în Iugoslavia, interesul pentru cultura naţională a reaprins 
germenii neînţelegerilor etnice, croaţii revitalizând mişcările de tipul Mâţica 
Hrvatska, existentă încă din secolul trecut. Aceasta propuseseîn anii `70 o 
constituţie autonomă, motiv pentru care o serie de lideri ai acesteia au fost 
arestaţi, printre aceştia fiind şi Franjo Tudjaman, fostul general renunţând la 
onoruri pentru apărarea unei cauze naţionaliste.
  Au mai existat, apoi, o serie de factori adiţionali care au facilitat 
contestaţiile de pe platforma societăţii civile, primul dintre aceştia fiind 
momentul Helsinki ­ 1975 şi preocuparea pentru exercitarea „drepturilor 
omului” (Năstase, 1992; 11), un concept care, deşi vag definit, a servit cauzelor 
reformatoare. Când un grup rock`n­roll destul de puţin cunoscut, „Plastic 
People of the Universe” a fost arestat în Cehoslovacia, 243 de scriitori, 
intelectuali şi reformişti au organizat un grup informal, numit „Carta `77” 
pentru a protesta şi pentru a cere respectarea drepturilor omului. Arma 
„drepturilor omului” devenise un adjuvant foarte bun în lupta împotriva 
opresiunii, la fel ca în Polonia, unde Solidamosc erasusţinută de o Biserică 
Catolică extrem de eficientă, mai cu seamă după ce Karol Wojtyla devenise 
papă.
  Pentru Ungaria, 1989 a însemnat mai mult o „evoluţie” decât o 
„revoluţie”, comunismul ungar tolerând elemente reformatoare puternice, în 
economie mai ales, unde exista o zonă de liberate care la noi rămânea un ideal. 
Dacă economia secundară fusese legalizată de Budapesta încă din 1982 cam 
tot în acelaşi timp regimul Ceauşescu a înăsprit şi mai mult centralizarea, 
„nouă revoluţie agrară” fiind un exemplu în acest sens, culminând cu o 
veritabilă „legare de glie” a satelor sistematizate. Un curent de masă în afara 
partidului nu a putut exista, aşa ca în Polonia sau Ungaria, oponenţii din 
interior având vocile în surdină, în vreme ce politicienii reformatori erau 
marginalizaţi şi puşi sub strictă observaţie. Angrenarea în dogmă nu mai putea 
fi o soluţie, mai ales după ce Ungaria a deschis graniţele cu Austria, iar forţele 
de ordine cehoslovace refuzau intervenţia în faţa manifestaţiilor. În noiembrie 
1989 noul Cabinet al RDG a trecut la reformarea legislaţiei emigrării, la Praga 
Vaclav Havel era eliberat din închisoare, iar mitingurile în sprijinul său au pus 
capăt efectiv supremaţiei partidului comunist.
  România avea să experimenteze însă, nu o „revoluţie paşnică”, ci una 
extrem de dură, nu o evoluţie, ci o ruptură, nu o continuitate a gradualismului 
reformator, ci o violentă schimbare, cu un interstiţiu relativ anarhic, când 
forţele reformatoare au trebuit să coaguleze şi să găsească un curs viabil 
desfăşurării evenimentelor. Dar „exemplul românesc” a mai arătat un lucru: cu 
cât structurile opresoare sunt mai hotărâte să recurgă la violenţă pentru a 
păstra puterea în interiorul unui „clan”, cu atât căderea sistemului este mai 
rapidă, iar soluţiile mai radicale.
  „În vâltoarea ei, tot ceea ce puterea omenească a născocit spre a i se 
împotrivi, este dus ca un fir de pai. Nimeni nu i s­a pus în cale fără să rămână 
nepedepsit, nici chiar cei mânaţi de intenţii curate.” (De Maistre, 1997; 30)
  De ce revoluţie? Pentru că nu a existat altă variantă de spargere a unei 
ordini absurde şi autoritare, decât aceea a unei mutaţii bruşte, a unei explozii 
(Iliescu, 1994; 11) cauzate deimobilismul unui sistem opresiv, «încrâncenat 
într­o rezistenţă dură la cursul reformator» (ibidem). Revoluţia română a fost 
categorică, radicală, eliminând fazele moderate, «de catifea» pe care le­au 
cunoscut ţările Europei centrale.
  „Trăsătura cea mai izbitoare a Revoluţiei este forţa sa, căreia nu i te poţi 
împotrivi, o forţă care netezeşte toate piedicile” (de Maistre, 1997; 29)
  În ceea ce priveşte felul în care a demarat revoluţia, este clar că 
manifestaţiile populare au fost cele care au provocat căderea regimului, 
împotriva susţinerii ideii «loviturii de palat» de către o anume audienţă, 
înclinată spre explicaţii din zona misterioasă a «teoriei conspiraţiei».
  „Nici o schimbare nu ar fi avut loc fără ieşirea oamenilor pe străzi, iar a 
accepta teza conspiraţiei externe ar însemna pierderea unei surse a stimei de 
sine a românilor.” (Dan Pavel; 179)
  Singurul complot a fost acela al suferinţelor, privaţiunilor, disperărilor şi 
frustrărilor sociale (Iliescu, 1994; 15­l6), după un deceniu de eforturi disperate 
de achitare a datoriei externe, singurul scop coerent al regimului în perioada sa
de amurg. Deşi, privind retrospectiv, unii, mai mult sau mai puţin nostalgici, 
sunt poate înclinaţi să gândească că, în decembrie 1989 românii au reprezentat
un popor «care bate din palme pentru sângele stăpânilor lui» (de Maistre, 132), 
nu acesta era convingerea covârşitoarei majorităţi a populaţiei, sătulă de 
insularizarea externă (chiar şi în interiorul Blocului socialist) şi de opacitatea 
barierei ridicate între conducători şi supuşi. Că odată cu dictatura personală a 
căzut şi regimul partidului unic, acest lucru este strâns legat de abdicarea 
acestuia de la susţinerea oricăror principii cu privire la controlul social al 
puterii, excluzându­se astfel şi sancţiunile «mediate» ale membrilor de partid 
faţă de erorile politice. Răspunderea colectivă pentru orientările de politică 
generală –un principiu atât de activ în perioada de dezgheţ ­ devenise un fetiş, 
un loc comun al discursurilor alcătuite pentru a fi auzite doar de cei care 
conduceau, nu şi de către marea masă a nemulţumiţilor. Poporul nu mai era 
dispus să crediteze exaltarea naţionalistă a unui despotism fanatic, de tip 
oriental.
 
Capitolul 3
 
DE LA REVOLUŢIE LA VERIFICAREA DEMOCRAŢIEI
 
31 Revoluţie şi. Evoluţii.
  Revoluţia antitotalitară a descătuşat miraculoase cantităţi de energii 
sociale, care au destrămat mirajul eternităţii unui despotism anacronic, în 
încercarea disperată de a se convinge pe sine că trecutul nu mai poate fi 
reconstruit. Minţile oamenilor au fosteliberate de condiţionările absurde impuse
de autocraţii din imperiul minciunii, cuştile tăcerii şi ale spaimei îşi pierduseră 
definitiv gratiile, iar dresorii de o clipă mai devreme, eliminaţi violent.
  Descompunerea puterii a însoţit revoluţia română în perioada sa de 
început, cu atât mai mult cu cât programul său era unul neechivoc şi viză, 
între altele, desfiinţarea partidului comunist, adică tocmai a nucleului dur al 
sistemului de putere, considerat la momentul respectiv principala cauză a 
«fricii» pe care am suportat­o vreme de decenii: frica de represiune, de violenţă, 
chiar de eliminare fizică. Sigur că, în acele momente extrem de fierbinţi, nu 
oamenii au condus Revoluţia, ci Revoluţia i­a condus pe oameni. Şi, derulând 
fie şi sumar filmul evenimentelor, se poate observa cât de actuale sunt 
constatările lui Joseph de Maistre, făcute, este adevărat, pe marginea Revoluţiei
franceze: «. cu cât privim mai atent personajele cele mai active în Revoluţie, cu 
atât ne dăm seama că au ceva inert şi mecanic. Nu voi obosi să o tot repet: nu 
oamenii conduc Revoluţia, dimpotrivă, Revoluţia se slujeşte de oameni» (de 
Maistre, 32), fiecare revoluţie având însă o Providenţă a sa şi ne aducem aminte
cum, pe lângă celebrele drapele cu stema decupată, foarte mulţi oameni purtau
în mâni simboluri ale credinţei, iconiţe, cruci ş.a.
  Convingerea că revoluţia merge de la sine a lăsatrapid locul nevoii de 
organizare. Era evidentă nevoia de a acoperi cumva vidul legislativ şi 
instituţional, de a suplini lipsa structurilor de autoritate şi de ordine publică. 
Într­un mediu social inflamat, incoerenţa şi instabilitatea nu puteau fi 
remediate decât prin a începe o nouă construcţie. Iar scopurile acesteia nu 
puteau fi altele decât statul de drept, pluripartidismul şi economia de piaţă. Se 
ştia că drumul nu va fi uşor, iar acest lucru s­a văzut îndeosebi în perioada 
1990­l992 o perioadă de contestaţii prelungite, nu în arena parlamentară – 
cum ar fi fost normal – ci direct în stradă. În metodologia revoluţiilor, nimic nu 
mai pare anormal în acest «iacobinism» sui generis, fiecare mişcare de acest gen
vizând, în fapt, suprimarea propriei creaţii. Dar, în acele momente, 
semnificaţiile unor gesturi sau discursuri aveau altă rezonanţă, motiv pentru 
care convulsiile sociale tindeau să devină endemice. Celebrul Comunicat către 
Ţară al Frontului Salvării Naţionale dizolvase structurile de putere ale «clanului
Ceauşescu», stabilind, în 10 puncte ceea ce putem numi platforma Revoluţiei: 
sistem democratic pluralist, alegeri libere, separarea puterilor în baza unei noi 
Constituţii, restructurarea economiei, a agriculturii, reorganizarea culturii şi 
învă/ământului independent de orice control ideologic, respectarea drepturilor 
şi libertăţilor minorităţilor naţionale, politică externă filo­europeană, 
respectarea drepturlor omului. Dar nu se ştia cum şi prin ce instrumente se 
puteau realiza rapid aceste obiective, cu atât mai mult cu cât unele voci ale 
partidelor reînfiinţate, mai mult sau mai puţin intelectualeconsiderau că testul 
electoral nu va putea rezolva această problemă, întrucât electoratul românesc 
era mult prea înapoiat şi lipsit de discernământ politic.
  Tranziţia de la regimul comunist la democraţia pluralistă a presupus o 
dublă dimensiune: politică şi economică. Dacă sub aspect politic lucrurile au 
decurs mai rapid, în ceea ce priveşte construirea instituţiilor, a sistemului 
constituţional şi a sistemului de partide, sub aspect economic schimbările au 
fost mai lente, deşi s­a înregistrat încă din start angajamentul explicit pentru 
crearea unui sistem de piaţă liberă. Ceea ce s­a întâmplat după 1990 sub acest
dublu aspect economico­politic poate fi schiţat într­o anume ordine secvenţială.
  Fazele transformărilor post­comuniste.
  Prima perioadă (1990­l992) – transformarea.
  Scopul politic în perioada 1990­l992:înfăptuirea unor cerinţe de bază ale 
scopului democraţiei, libertatea de expresie, libertatea presei, repudierea 
partidului unicşi a sistemului de presiune centralizată, acceptarea 
pluralismului de opinii şi a pluralismului politic. Se mai adaugă: Constituţia şi 
legea electorală, alegerile libere, ascensiunea unei noi elite politice.
  Scopul economic: stabilizarea, începerea procesului de deschidere 
economică şi de repliere a centralismului în favoarea economiei de piaţă, 
eliminarea controalelor arbitrare ale statului. Alte ţinte: eliminarea controlului 
preţurilor, liberalizarea preţurilor, redistribuirea proprietăţii în agricultură, 
privatizarea spontană.
  A doua perioadă 1992­l996 ­ consolidarea democraţiei.
  Scopul politic: de la transformare la stabilizare, consacrarea democraţiei 
constituţionale, a structurilor instituţionale, a parlamentarismului şi a statului 
de drept, mutarea disputelor politice din stradă în spaţiul parlamentar.
  Scopul economic: de la transformare la construirea stabilităţii, refacerea 
economică prin reformă, relansarea activităţii productive în sistemul de piaţă 
liberă, cadrul legal pentru proprietate şi afaceri, noi tehnici manageriale, 
iniţierea demersurilor pentru ajutor financiar extern şi operaţionalizarea lor.
  A treia perioadă – testarea alternanţei la guvernare.
  Scopul politic: consolidarea şi aprofundarea regimului democratic, 
verificarea fiabilităţii principiului separaţiei puterilor în stat, verificarea 
principiului alternanţei la putere prin testul alegerilor libere, extinderea culturii
politice şi fortificare culturii legalităţii, a jocului parlamentar Putere ­ Opoziţiei, 
fortificarea mecanismului administrativ.
  Scopul economic (în mare măsură nerealizat): stabilirea parametrilor 
favorabili creşterii (avântului economic), dezvoltarea capacităţii capitalului 
autohton, flexibilizarea politicilor sociale, lobby capitalist, sfârşitul privatizării, 
consacrarea culturii antreprenoriale, demonopolizarea, dezvoltarea 
întreprinderilor mici şi mijlocii, sistem bancar capabil de a susţine creşterea.
 
32 Prea tineri, prea grăbiţi, prea naivi.
  O reprezentare naivă a tranziţiei în perioada de început a României post­
revoluţionare a generat imagini mişcate şi disproporţionate despre ceea ce ar 
trebui să facă politicienii şi partidele, trecând peste necesitatea includerii în 
raţionamentele critice şi a dificultăţilor implicate în procesul ce se declanşase în
decembrie 1989 (Brateş, 18­49). De aici, o sumă de atitudini politice pripite, 
luate sub imperiul nevoii de a răspunde imediat imperativului protestatar, 
chiar dacă acesta era simplist, naiv şi contraproductiv. Nici un proces de 
transformare socială nu este un flux continuu, ci o succesiune de faze, care 
presupune soluţionarea unor probleme distincte şi articularea acestora într­o 
strategie pentru soluţionarea nevoilor globale ale societăţii.
  În perioadele de euforie, dominantă este aşteptarea. Publicul aşteaptă 
intervenţia politicienilor, ajutorul extern, sprijinul în găsirea unor soluţii ş.a. S­
a pus problema dacă o tranziţie lentă este de preferat unei terapii de şoc, care 
ar fi presupus în mare măsură un consens al tuturor forţelor politice, o solidă 
cultură antreprenorială, un considerabil ajutor financiar, dar şi o forţă politică 
suficient de capabilă în a personaliza şi legitimă această metodă, dură pentru 
cea mai mare parte a populaţiei. Costurile tranziţiei devin şi mai mari când 
problemele şi soluţiile sunt transpuse doar retoric, iar costurile sociale şi 
politice ale unui astfel de mod de a trata lucrurile sunt extrem de mari. 
Tranziţia pe care o începusem nu dispunea de modele, nici de reuşite 
anterioare în ceea ce priveşte schimbarea formei de proprietate, a 
comportamentului, a mentalităţii, a atitudinilor. Sentimentul urgenţei, 
percepţia inacţiunii şi al posibilului eşec cauzat deîntârziere, predominau 
imediat după momentul victoriei Revoluţiei. Am avut de a face cu o primă fază a
schimbării, în care lucrurile erau privite cu suficient optimism, cu încredere în 
posibilitatea sistemului de a rezolva marile probleme şi a stabili priorităţile şi 
marile direcţii de acţiune. A urmat însă şi o a doua fază, aceea a 
nemulţumirilor şi frustrărilor, a pasiunilor politice, a nemulţumirilor faţă de un
Occident care părea că se complace mai mult în postura de spectator decât de 
participant activ.
  Generaţia Revoluţiei părea că trăieşte sub presiunea imediatului, a 
dorinţei imperative de a schimba sau de a restaura ceea ce alte generaţii 
irosiseră, angrenând istoria într­un mers au rebour (Brucan, 1992; 1). 
Socialismul sub­dezvoltat se dovedise contradictoriuatât previziunilor clasicilor 
socialismului ştiinţific, cât şi idealurilor general­umane. Spre deosebire însă de 
„revoluţia” care instaurase socialismul imediat după război ­ ajutată nu de 
victoria principiilor marxist­leniniste în tălmăcire stalinistă, ci de Armata Roşie 
­ Revoluţia din 1989 am făcut­o noi înşine (Brucan, 1992; 2), dându­l un 
caracter ultimativ, anti­comunist. În fapt, nevoia de modernizare şi sarcinile 
unui nou model în acest sens, nu pot fi separate de corpul ideatic asumat la 
acel moment, în care comunismul era privit, pe bună dreptate, ca fiind 
principalul factor de stagnare şi de oprimare a capacităţii individului şi 
societăţii de a se dezvolta în libertate.
 
33 Contestarea legitimităţii şi regretabilele rupturi.
  Poate doar cu excepţia Rusiei, nicăieri că în România regimul comunist 
nu a generat o destructurare atât de avansată şi puternică a societăţii civile. 
Principalele pârghii ale acestui proces au fost teroarea, dezbinarea şi corupţia. 
Comunismul a strecurat în noi, subtil, otrava pasivităţii, a ignoranţei, 
comoditatea de a spune „nu” la iniţiative, neangajarea în proiecte care oricum 
nu aduceau beneficii, ci cel mult, riscuri permanente. Obişnuiţi să fim 
perpetuu asistaţi de un Tătuc sever, dar protector, am fost cuprinşi imediat 
după euforia eliberării de ceea ce Erich Fromm numea „frica de libertate”.
  Nici unul dintre politicienii semnificativi de după Revoluţie nu a contestat
caracterul de Revoluţie al „miracolului” produs în decembrie 1989 Fără îndoială
că am avut de a face cu o revoluţie autentică, purtată în covârşitoare parte de o
generaţie tânără. (a se vedea Corneliu Coposu, interviu consemnat de Şerban 
Madgearu, <Cotidianul ­ Alternativa>, 8 mai 1992) Din nefericire, parcursul 
sinuos nu a putut fi evitat, contradicţiile s­au transformat nu în fecunde 
dezbateri democratice sau parlamentare, ci în contestaţii stradale, în izbucniri 
de violenţă, în defularea deceniilor de tăcere prin manifestaţii, în presiuni, în 
cedări şi schimbări rapide de situaţii, în destuparea creuzetului neînţelegerilor 
etnice, în blamarea totală a celor care cu zile sau chiar ore înainte fuseseră 
aclamaţi şi priviţi ca „salvatori”. Exista o evidentă stare de confuzie, produsă de
anumite evenimente, cum au fost cele legate de decizia FSN de a participa la 
alegeri, de întocmirea legii electorale, care a fost făcută şi cu concursul 
juriştilor partidelor politice, inclusiv a celor istorice. „Omul de pe stradă” era 
idealizat, chemat la mitinguri în numele suveranităţii poporului, al legitimităţii 
istorice sau al altor simboluri. Am înregistrat conflicte interetnice, au fost 
incitate categoriile sociale unele împotriva altora şi­au făcut apariţia diverşi 
lideri de opinie şi, în această vreme, ţara se îndrepta spre sărăcie, în vreme ce 
instituţiile democratice nu puteau „evada” din captivitatea cotidianului, pentru 
a putea asigura ordinea necesară construirii noii Românii, nesfâşiate ideologic, 
politic, etnic sau în vreun alt fel. O parte a acestei confuzii a revenit, fără 
îndoială şi echipei guvernamentale, premierului de atunci, care a refuzat 
dialogul, mai cu seamă în momentele în care acesta era extrem de necesar, în 
acele momente în care puteam preveni izbucnirile de violenţă în favoarea 
intereselor generale ale ţării. Apogeul acestor tensiuni s­a concretizat în 
celebrele şi funestele „mineriade”, care au afectat imaginea externă a României 
de o manieră extrem de dură (Astfel încât MAE s­a văzut în postura de a 
gestiona o imagine negativă, fapt care i­a limitat în anii următoriposibilităţile de
desfăşurare). Poate şi mijloacele guvernamentale pentru apărarea ordinii 
publice erau suficient de precare (Severin; 352), dar era evident că o intervenţie
în forţă din partea unei puteri şi aşa contestate, în pofida rezultatelor alegerilor 
din mai 1990 ar fi tulburat şi mai mult lucrurile, amplificând imaginile în vogă 
la acea dată (neo­comuniştii, cripto­comuniştii, nomenklaturiştii etc.). Fapt 
foarte interesant, imediat după alegeri, când lucrurile ar fi trebuit să revină la o
stare de calm, de oarecare normalitate, lucrurile s­au petrecut întocmai invers, 
purtându­se un veritabil război de imagine, transferat, din păcate, în acţiuni 
concrete, în violenţă.
  Decizia FSN de a participa la alegerile din 20 mai 1990 a provocat o 
indignare explozivă a unei părţi a intelectualităţii bucureştene, reproşându­l­se 
acestuia că nu poate fi în acelaşi timp organizator şi competitor (Câmpeanu; 
29). Populaţia însă, în cea mai mare parte a sa a considerat participarea 
Frontului la alegeri drept un lucru util şi favorabil instaurării normalităţii în 
societatea românească. Astfel încât, în mai 1990 intenţia de vot era de 905% 
din totalul votanţilor (nehotărâţi 65%), din care 617% credeau că alegerile vor fi
libere, 141% că nu vor fi libere iar 239% nu se puteau pronunţa. Aşadar, 
mirajul puterii totale pe care l­a „vizat” FSN era o imagine profesional creată. 
Preferinţele erau, tot în mai `90 distribuite astfel: PNL 134%, FSN 634%, PSD 
17%, PNŢCD 31%. Rezultatele pentru Camera Deputaţilor au adus 
scorurirelativ diferite. PNL 641%, FSN 6631%, PSD 110%, PNŢCD256%, 
consacrând însă, pentru prima oară după 1937 voinţa electorală liber 
exprimată (Câmpeanu; 35). Rezultatul alegerilor a fost însă puternic contestat, 
opoziţia de atunci considerând că ele au fost falsificate de o echipă care 
urmărea cu orice preţ rămânerea la putere (Corneliu Coposu, interviu de Titus 
Pop, <NU>, 16­23 iunie 1990). S­a văzut însă că prezumţia de totalitarism nu a 
fost justificată, că puterea aleasă nu a marcat o cotitură spre vreo formă de 
dictatură sau de autoritarism, dar, fapt normal, nici nu putea să renunţe la 
atributele sale, oricât de mult ar fi dorit aceasta grupuri de interese din zone 
mai mult sau mai puţin obscure. Această voinţă de exercitare a atributelor 
puterii ­ în virtutea legitimităţii obţinute prin testul alegerilor ­ a fost catalogată
drept dictatorială şi pe aceasta s­a mizat în continuarea protestelor, în crearea 
fenomenului „Piaţa Universităţii” şi a altor astfel de evenimente. Aici s­a marcat
momentul regretabil al rupturii din interiorul societăţii, păcatul originar fiind 
acela al neînţelegerii faptului că Puterea şi Opoziţia sunt complementare, că ele
nu reprezintă două Românii, ci una singură, pentru care anarhia ­ în condiţiile 
date ­ nu era nicidecum o soluţie. Din nefericire, disputele şi neînţelegerile 
politice au continuat să fie exprimate în stradă şi nu în spaţiul Parlamentului 
destinat de sistemul democratic tocmai acestui scop.
  Cu toate aceste greutăţi, democraţia începea să funcţioneze, prin 
Parlamentul României au început să treacă legi, se pregătea o nouă Constituţie,
au început să fie gândite mecanismele prin care situaţia socială şi economică să
fie stabilizată şi racordată la cursul unui sistem de drept. Situaţia economică 
rămânea însă catastrofală, producţia scădea dramatic, degringolada economică 
părea inevitabilă, golurile greu de completat. Privatizările erau nesemnificative, 
dar nici statul nu părea foarte capabil de a mai susţine un circuit economic, 
dacă nu în întregime măcar în părţile sale eficiente. În aceste condiţii, era 
evident că nemulţumirile sociale vor continua, ceea ce s­a şi întâmplat, 
rezultatul fiind demisia Guvernului Roman şi, ulterior, scindarea FSN, nu cu 
foarte mult timp înaintea alegerilor. Şi acum consider că acceptarea de către 
Petre Roman a necesităţii demisiei Guvernului în septembrie 1991 
(„siguranţa”care sare în situaţii de supratensionare!) şi trecerea sa „la partid” 
pentru pregătirea alegerilor (ele urmau să aibă loc în primăvara lui 1992). 
Câştigarea acestor alegeri şi numirea din nou a lui Petre Roman ca prim­
ministru ar fi fost, o soluţie mai eficientă şi pentru ţară şi pentru FSN, care se 
vor fi petrecut într­un cadru constituţional, democratic, normal, conferind celei 
mai importante structuri post­FSN o majoritate relativă, motiv pentru care a 
fost nevoită să facă apel la constituirea unei coaliţii, care, în pofida 
discrepanţelor ideologice flagrante, a fost eficientă în promovarea legilor în 
Parlament. Parlamentul a devenit veritabila arenă a disputelor politice, politica 
românească a început să cunoască fenomenul natural al polarizării, competiţia 
politică a sublimat, evitând formele de manifestare „de masă” în favoarea 
folosirii dezbaterilor publice şi „seducerii” societăţii cu soluţii guvernamentale 
sau, în cazul Opoziţiei, cu promisiunea unei mai rapide transformări. Din 
nefericire, cu rare excepţii ­ cum a fost momentul Snagov dion 1995 şi 
pregătirea strategiei României de pre­aderare la structurile euro­atlantice ­ 
rupturile au continuat să persiste, în pofida declaraţiilor de intenţie.
34 Greutăţile începutului şi „războiul moştenirilor”
  Guvernarea instalată după alegerile din 1992 a ştiut să­şi respecte 
menirea, oferind cadrul de stabilitate macroeconomică sporită, înregistrând 
evoluţii în sistemul financiar şi o creştere economică pozitivă la nivelul anului 
1994 Reuşitele economice au avut rezultate şi în planul confruntăriipolitice 
simbolice, una dintre temele politice ale opoziţiei de atunci ­ anticomunismul ­ 
degradându­se, fapt care a contribuit la instalarea unei oarecare crize în 
interiorul Convenţiei Democrate din România. Cu toate succesele înregistrate, 
decalajul dintre evoluţia economică internă şi mediul economic extern a 
continuat să crească, menţinându­se şi o rată negativă a consumului privat, 
dar şi o stare socială potenţial conflictuală. România reuşise însă ­ după un 
declin dramatic al imaginii externe ­ să redevină un partener credibil în 
planurile şi strategiile regionale, în opţiunile geostrategice de stabilitate. Din 
păcate, nu a putut fi păstrat un ritm constant al tranziţiei, aceasta, ca proces, 
fiind mult mai uşor de declanşat decât de terminat (preşedintele Emil 
Constantinescu se referea, prin 1997 la o fază de „post­tranziţie”), de unde şi 
impresia de „băltire” în iluzii politice străine corpului social (Marin; 28). Dacă 
PDSR i s­au adus acuzaţii dure la adresa privatizării foarte lente, factor care nu
făcea decât să ne îngreuneze deplasarea înspre spaţiul competitiv al 
economiilor moderne, guvernele care s­au succedat după 1996 au accelerat, 
într­adevăr privatizările, dar cu preţul contabilizării profitului în zone restrânse 
şi cu „naţionalizarea” pierderilor la scara întregii populaţii. Dealtfel, dacă este 
să ne amintim ceva mai detaliat, cei care au promis o dinamizare fără 
precedent a acestui proces ­ de care în unele accepţiuni s­ar lega şi avântul 
economic rapid ­ trebuie spus că primul Program de Guvernare al primului 
Guvern al coaliţiei CDR­USD­UDMR (aprobat de Parlament la 11 Decembrie 
1996), pentru privatizare nu era prevăzut decât un singur paragraf: "Obiectivul 
finalizării procesului de privatizare a societăţilor comerciale de stat poate fi 
atins într­o perioadă scurtă de timp dacă se acţionează în două direcţii:
  ∙Accelerarea progresului cantitativ al privatizării, vinderea de urgenţă, 
prin toate mijloacele, până în august 1998 până în august 1998 a 
patrimoniului administrat de FPS, demararea procesului de demonopolizare şi 
privatizare a regiilor autonome şi utilităţilor publice;
  ∙Îmbunătăţirea calităţii procesului de privatizare, în special prin: 
dezvoltarea pieţei de capital (în primul rând a pieţei OVER THE COUNTER) 
creşterea transparenţei şi liberalizarea accesului investiţiilor străine de 
portofoliu pe piaţa de capital; stimularea apariţiei şi dezvoltării de fonduri 
mutuale şi societăţi de investiţii; măsuri pentru concentrarea acţionariatului; 
transformarea FPP­urilor; desfiinţarea FPS în august 1998".
  Accentul s­a pus pe eficienţa mecanismelor de piaţă şi mai puţin pe 
instrumentele administrative, iar transparenţa privatizărilor a rămas eficientă 
doar în birourile politice ale Coaliţiei. Până la urmă, s­a adeverit că acest 
program era o simplă însăilare de fraze, derutantă pentru populaţie şi 
necredibilă pentru partidele din Opoziţie. Mai mult, în „graba” de a accelera 
privatizarea nu de puţine ori s­a încălcat legea, ceea ce, la nivelul populaţiei s­a
tradus printr­o neîncredere şi mai mare în „reformă” în condiţiile în care 
incontestabilele valori ale sistemului de piaţă erau adulterate. Astfel, s­a ajuns 
la paradoxul surprins de sondajele de opinie, prin care majoritatea populaţiei 
se declară favorabili privatizării, numai că doreşte să lucreze în sectorul de stat.
Distanţa dintre aşteptări şi rezultate ­ la nivelul întregii „schimbări” nu numai 
în cazul particular al privatizării ­ era imensă. Şi aceasta pentru că am fost 
singura ţară în care s­a preferat o ruptură în continuitatea reformei, iar acest 
lucru ne­a costat şi ne va costa enorm (Văcăroiu; 21l­212). Bunăstarea se 
produce prin intermediul economiei reale, prin creşterea acesteia şi nu prin 
programe economice alcătuite din tot felul de principii generale şi prin crearea 
curentelor de opinie prin publicitatea făcută feluritelor „moşteniri”.
  „Globalizarea nu este o nenorocire. Globalizarea oferă tuturor ţărilor mai 
multe şanse decât riscuri. De aceea spunem: nu vă fie teamă de globalizare!”
  Oskar Lafontaine
 
Capitolul 4
GLOBALIZAREA ŞI PERSPECTIVELE TRANZIŢIEI
41 Societatea viitorului – o reţea inteligentă.
  Îndemnurile partizanilor globalizării încearcă din răsputeri să 
contracareze demersurile „politicienilor locali de toate culorile care au pictat pe 
pereţi efectele negative ale globalizării şi au înspăimântat şi îngrozit populaţia”. 
Lumea este în mişcare şi reconstrucţie, iar eforturile de a o reconfigura se 
lovesc de o rezistenţă puternică în chiar interiorul ţărilor care, până mai ieri au 
fost adepte convinse ale curentului.
  Atât în perimetrul delimitat de graniţele fostei lumi a socialismului „real” 
cât şi în „zona democratică dezvoltată”, cum este denumită generic partea 
occidentală a Bătrânului Continent, se aşteaptă că începutul celui de­al treilea 
mileniu să aducă schimbări profunde, ale căror efecte nu pot fi deocamdată 
calculate, ci doar schiţate. Ne putem exprima convingerea că prezentul este 
„mai bun”, ceea ce nu presupune automat că viitorul este mai sigur. 
Schimbările dramatice din domeniul geopolitic, modificările intervenite în 
obiectivele pieţelor financiare şi de consum, în tehnologie, în politicile 
guvernamentale şi în legislaţie, în stabilitatea macroeconomică şi fluxurile de 
capital, în practicile formelor organizaţionale corporatiste, în politicile privind 
mediul înconjurător sunt „numai câteva dintre trăsăturile care concură la 
transformarea continuă a lumii în care trăim” (Maz, Landells; 74), în sensul 
emergenţei unei virtuale „societăţi globale”, în care informaţia va domina 
relaţiile economice, politice, sociale sau culturale. O societate globalizată se 
caracterizează prin intensificarea schimburilor economice, internaţionalizarea 
tuturor tipurilor de pieţe, creşterea vitezei de circulaţie a informaţiei şi, nu în 
ultimul rând, prin puterea sporită a organizaţiilor internaţionale şi a 
corporaţiilor transnaţionale în detrimentul statului­naţiune. Această societate 
este, prin excelenţă, o „societate în reţea” (Castells, 1998; 82), care se bazează 
într­o extraordinară măsură pe cunoaştere şi al cărui discurs se 
fundamentează pe tandemul „democraţie şi cunoaştere” în defavoarea perechii 
„demos şi ethnos”. Cunoaşterea în societatea globalizată presupune tehnologia 
informaţiei, servicii financiare, activităţi ce ţin de comunicare, educaţie, precum
şi cercetare aplicată. Pe scurt, sunt domeniile cu potenţialul de creştere cel mai
mare şi cu o valoare adăugată însemnată. O astfel de societate informaţională 
nu are un centru, ci are noduri, care pot avea dimensiuni diferite, capabile a 
intra în conexiunile asimetrice din reţeaua globală. Ca structură deschisă, care 
are tendinţa de a se extinde în toate direcţiile, reţeaua nu depinde de un 
anumit centru, ci numai de difuziunea globală a informaţiei, disipată apoi în 
economie şi în societate. Amplificarea fluxurilor multidirecţionale de informaţie 
modifică, în permanenţă, parametrii funcţionali ai societăţilor, creând noi 
posibilităţi de coeziune culturală şi politică, stabilind noi dimensiuni în 
procesul de destructurare a „fortăreţelor” tradiţionaliste, subminate de noile 
modele de solidaritate.
  Această transformare continuă, „în reţea”, dovedeşte că umanitatea se 
află în pragul unui nou ciclu istoric, al cărui finalitate va consta nu numai într­
o nouă reaşezare geopolitică sau a poziţiilor politice internaţionale, ci şi în 
restructurarea poziţiilor de putere ale actualelor nuclee financiare sau de 
management, în paralel cu restructurarea raporturilor internaţionale în ceea ce 
priveşte resursele şi pieţele. Se poate constata că, deşi s­au petrecut mutaţii 
importante în lumea capitalului,finalitatea profitului ­ adevărata esenţă a 
sistemului de piaţă ­ a rămas, ca şi dorinţa concentrării puterii, peste graniţele 
existente. Mai puţin de 5% din societăţile din lume au astăzi peste 70% din 
activele întreprinderilor la scară planetară şi pe această evidenţă se bazează 
creşterea constantă a naţiunilor industrializate. Din aceste considerente, este 
foarte probabil că viitorul va aduce tentaţia „recolonizării” unor ţări, de data 
aceasta nu numai din perspectiva costurilor mici ale forţei de muncă sau ale 
posibilităţilor de resurse ieftine, cât mai ales datorită dorinţei de a „transfera 
poluarea”, care are conotaţia unei adevărate doctrine politice în statele înalt­
lndustrializate. În paralel, cadrul naţional şi guvernamental va controla din ce 
în ce mai puţin procese şi domenii socotite altădată mult prea importante 
pentru a se permite interferenţa unor actori externi şi aceasta nu datorită 
faptului că elitele politice naţionale ar fi mai puţin capabile sau mai puţin 
coerente în a stabili şi respecta priorităţi naţionale. Există deja o literatură 
impresionantă legată de acest subiect. Mă voi referi doar la două cărţi ce s­au 
bucurat de audienţă încă de la apariţia lor. Robert Reich, fostul ministru al 
muncii în timpul primului mandat al lui Bill Clinton, afirmă că: Nu vor mai 
exista produse sau tehnologii naţionale, nici corporaţii şi industrii naţionale. 
Nu vor mai exista economii naţionale sau, în orice caz, ele nu vor mai fi ceea ce 
înţelegem noi prin această noţiune. Tot ce vă mai rămâne fixat în interiorul 
graniţelor naţionale sunt oamenii care formează naţiunea. Principala avuţie a 
unei naţiuni va consta din priceperea şi ingeniozitatea cetăţenilor săi „(Reich; 9)
Într­o altă carte ce a stârnit destule valuri, Kenichi Ohmae consideră că ne 
îndreptăm spre o lume fără frontiere, în care până şi conceptul de securitate 
naţională ar deveni redundant, deoarece interesele se vor configura la nivelul 
fiecărui individ şi nu la nivel naţional. (Ohmae; 255) Într­o lume globală, nici 
un stat nu mai poate risca izolarea fără a­şi compromite viitorul, de aceea 
trebuie să se integreze cât mai bine într­un univers al jocurilor şi schimburilor 
complexe, unde plasarea pe locuri convenabile în ierarhie ţine în primul rând 
de eficienţa şi pragmatismul de tip” realpolitik „. Flexibilitatea unui stat constă 
în capacitatea sa de adaptare la mediul internaţional, schimbându­şi datele de 
bază, în cazul în care apar evoluţii sau tendinţe cu potenţiale efecte negative. În
această lume, represaliile sunt încă prezente, chiar dacă de cele mai multe ori 
nu în formula intervenţiei în forţă. Retragerea investiţiilor, ameninţările cu” 
lock ouţ", asfixierea economică deliberată prin refuzul creditelor şi tehnologiei 
sunt numai câteva din modalităţile prin care un actor, socotit excentric, poate fi
penalizat.
  Putere, profesionalism şi adaptare flexibilă la mutaţiile organizaţionale 
sunt calităţile pe care emergenţa noii ordini le va cere cu stringenţă societăţilor 
şi, mai ales, societăţilor care parcurg inerentul stadiu al tranziţiei, cum este şi 
cazul României. Aceste societăţi au simultan nevoie, în complicatul proces de 
„marketizare” a economiei, de competiţie şi de privatizare (Minford; 91)
 
42 Tranziţiade la socialism la capitalism: unde e câinelesă­l tăiem coada?
  Nevoia orientării economiilor estice spre piaţă şi accesarea acestui 
complicat proces de „marketizare” au arătat, în fapt, cât de greu este acest 
proces de adaptare a economiilor care au funcţionat în lanţ, pe baza 
principiului unic şi a controlului de partid, ideologic, la realităţile unei lumi 
extrem de mobile şi fluctuante. Accentuarea dimensiunilor totalitariste sub 
influenţa mirajului mini­revoluţiei culturale de expresie maoistă, considerarea 
ciberneticii şi informaticii ca periculoase pentru stabilitatea unei ordini şi aşa 
menţinute „manu militari”, degrevarea tehnocraţilor de controlul proceselor 
economice în favoarea celor care acceptau necondiţionat principiului 
loialităţiifaţă de unicul suzeran al partidului unic, toate aceste s­au repercutat 
negativ asupra economiei de după 1990 Dacă în ţările vecine României 
economia conţinea şi o oarecare doză de libertate, în România factorul politic a 
căutat să concentreze totul (să ne reamintim numai sistematizarea rurală şi 
„nouă revoluţie agrară”) pentru a se asigura că tendinţele centrifuge nu vor 
apărea şi nici contestarea castei dictatoriale nu va fi posibilă.
  Din aceste motive, implementarea reformelor de piaţă şi eforturile de 
adaptare ale unei economii „peticite” s­au dovedit dificile. Lipsa evaluării 
gradului de suportabilitate a efectelor reformelor aplicate s­a reflectat în gradul 
de nemulţumire a populaţiei după recesiunea puternică şi erodarea nivelului de
trai. În plus, exaltarea generată de zdrobirea totalitarismului s­au enunţat şi 
parţial pus în practică o serie de lucruri greşite, care s­au repercutat negativ 
asupra industriei, capacităţii de a mai menţine o serie de pieţe strategice 
pentru produsele româneşti, consumându­se rapid resursele financiare pe care 
România le mai avea. O serie întreagă de teorii au fost preluate atunci când în 
prim plan se punea problema reformelor economice prin care România să se 
integreze în concertul capitalist al pieţei globale, teorii care, în mare, 
convergeau spre două poziţii opuse: terapia de şoc şi gradualismul.
  Încă de la început, a avut loc o furtunoasă dezbatere între două şcoli de 
gândire. Una s­a bazat pe simplificarea modelelor din cărţi pentru a argumenta 
că uşa succesului economic nu se poate deschide decât cu cheia tranziţiei 
rapide. Cunoscută sub numele de terapia de şoc, promovată în special de 
Fondul Monetar Internaţional (Lenain; 8l­95), această abordare a determinat 
atacarea hiper­lnflaţiei pe care am acceptat­o cu toţii. Accentul s­a pus pe 
privatizarea rapidă, liberalizare şi stabilitate macroeconomică.
  Cealaltă teorie, cunoscută sub numele de gradualism accentuează 
crearea unei infrastructuri instituţionale materializate în legi care să apere 
contractele, să asigure competiţia şi să ducă la o eficientă guvernare 
corporativă şi reglementări care să înfrâneze monopolurile şi să păstreze 
sistemul financiar solid. Gradualiştii sunt îngrijoraţi în legătură cu siguranţa 
socială, de aceea, şcolile gradualiste au implicat specialiştii în studiereaţărilor 
în tranziţie şi în compararea sistemelor economice pentru a demonstra că 
există mai mult economie de piaţă decât piaţă liberă. Din fericire nu toate ţările
au urmat acest curs. Să considerăm cazul care a avut succes şi anume Polonia.
După o rapidă scădere a inflaţiei la 20%, s­a permis apoi o rată fluctuantă în 
tot acest interval, apoi s­a continuat cu o politică precaută şi graduală de 
privatizare. La fel s­a întâmplat şi cu Slovenia.
  Spre deosebire de cele două ţări,politicile monetare dure din Rusia au 
condus la demonetizarea economiei până la punctul unde a ajuns astăzi, în 
care mai mult de 60% dintre tranzacţii sunt de tip barter. Rusia s­a mândrit cu
privatizarea sa rapidă, dar acest proces a permis unuigrupoligarhic să 
controleze o mare parte din averea tării, plătindîn schimb foarte puţine taxe. 
Liberalizarea a făcut posibilă, pentru cei bogaţi,scoaterea averii (în realitate 
avuţia ţării)peste graniţă.
  De ce celebrii economişti din vest au eşuat cu sfaturile lor? Eşecul 
tranziţiei nu înseamnă eşecul teoriei economice, ci semnifică pagubele produse 
atunci când construcţia economică se bazeazăpe modele teoretice sau pe 
oideologie naivă. (Un excelent aricol pe această temă, semnat de Joseph Stiglitz,
For economists, No Time to Party", a apărut în Newsweek, Special Issue 
decembrie 1999 februarie 2000 p.66)
  Guvernarea instaurată după 1992 după cum se ştie, a fost adepta 
gradualismului economic şi a adaptării treptate a economiei, din motive 
argumentate şi cu succese care, chiar dacă nu au fost redutabile, au asigurat 
stabilitatea socială şi emergenţa actorilor privaţi, precum şi revenirea la 
sistemul bazat pe proprietate. „S­a optat pentru o terapie graduală, fiindcă am 
fost conştienţi că transformările bruşte, chiar bazate pe un pachet legislativ 
adecvat, nu pot duce decât la crearea cu bună ştiinţă a haosului” (Văcăroiu; 
41). Acest gradualism îşi avea raţiunile sale sociale şi psihologice: efectele celor 
cincizeci de ani de marxism – leninism nu puteau fi eliminate imediat, 
atitudinile indivizilor şi comportamentul economic al acestora era încă tributar 
unei inerţii statocratice, în virtutea căreia guvernul şi puterea de stat erau 
datoare să asigure solicitanţilor tot ceea ce aceştia cereau, iar grevele şi 
revendicările au confirmat această inerţie moştenită sau inoculată. 
Transformarea sistemică, în condiţiile unei inerţii a comportamentelor 
indivizilor şi a organizaţiilor, este un proces ce se poate întinde pe parcursul 
unei generaţii. Opoziţia terapie de şoc versus gradualism a dispărut ulterior, ea 
fiind prea schematică pentru a surprinde complexitatea procesului şi 
particularităţile specifice fiecărei ţări în parte.
 
421 România în perioada 1990­l999 Retrospectivă economică.
  Evoluţiile economice şi sociale din România anilor ’90 sunt marcate de 
încercarea de trecere la o transformare radicală, propagată în toate sectoarele şi
domeniile societăţii. În acelaşi timp, sunt consecinţa aplicării, în principal, a 
două orientări majore, cantonate în zone doctrinare opuse în esenţa lorpolitică, 
care au determinat, sub diferite forme, acţiuni şi măsuri promovate în economie
şi, ca reflex, tendinţe oscilante între creştere şi regres, între obiectivele 
strategice şi tactică adoptată în diverse etape, între angajamentele şi solicitările 
externe şi condiţiile concrete din ţară.
  Evoluţia, oscilantă pe etape, a avut sub aspect temporal o dimensiune 
precumpănitor negativă. Din punctul de vedere al analizei macroeconomice se 
pot delimita trei perioade:
  —l992 care a avut că trăsătură principalădestructurarea sistemului 
economiei centralizate şi trecerea la crearea cadrului legislativ şi investiţional 
care să permită schimbări fundamentale în segmentele vieţii economice şi 
sociale;
  —l996 în care pe baza programului politic de esenţă social­democrată s­a
trecut la aplicarea unei strategii coerente de reformă economică;
  —l999 în care dominantă a fostpolitica de dreapta, marcată de 
eterogenitatea şi chiar de antagonismul elementelor de concepţie şi a 
demersului executiv.
  Consecvenţa de punere în aplicare a obiectivelor convenite încă din 1990 
la nivel naţional privind tranziţia la economia de piaţă a fost abandonată prima 
dată în 1991 mai mult sub presiunea politică decât din raţiuni economice, iar a
doua oară după 1996 prin ascensiunea la putere a forţelor de dreapta, care a 
întrerupt continuitatea reformei promovate în anii 1993­l996
  Pe alt plan, dacă involuţia economică din perioada 1990­l992 poate fi 
explicată prin profunzimea rupturilor bruşce din sistemul economic, care au 
determinat, în mod firesc, diferenţe de ritm, decorelări şi defazaje importante, 
inclusiv între cadrul legislativ şi sistemul de punere în aplicare a acestuia, 
regresul ce domină perioada 1997­l999 este rezultatul lipsei unei strategii şi a 
unui program coerent, care, chiar într­o concepţie de orientare pur liberală ar fi
trebuit să compenseze efectele restructurărilor necesare în scopul consolidării 
unei economii autentice de piaţă, care să asigure condiţii decente de viaţă 
cetăţenilor ţării, să aibă capacitatea de a face faţă presiunilor competitive din 
Uniunea Europeană şi impactul globalizării.
  Cu toate că în întreaga perioadă s­a înregistrat, an de an o creştere a 
eficienţei activităţii economice determinată de modificarea structurilor de 
proprietate şi de măsurile de reformă la nivelul ramurilor şi a agenţilor 
economici, pusă în evidenţă de creşterea ponderii valorii adăugate brute în 
producţia naţională*, regresul economic înregistrat în perioada 1990­l992 nu a 
putut fi compensat prin creşterile înregistrate în anii 1993­l996 iar rezultatele 
din perioada 1997­l999 au înrăutăţit starea economică în comparaţie chiar cu 
1992
  În planul modificărilor de structură sub aspectul formelor de 
proprietateeste de menţionat, în special, contribuţia în produsul intern brut a 
iniţiativei private din întreprinderi mici şi mijlocii. În perioada 1990­l992 
dezvoltarea sectorului privat a fost integral determinată de liberă iniţiativă, ceea
ce a asigurat o creştere a contribuţiei acestuia în PIB de la 164% în 1990 la 
264% în 1992 În anii 1993­l996 ponderea sectorului privat s­a majorat până la 
549%, pe de o parte, ca urmare a expansiunii sectorului ÎMM şi, pe de altă 
parte, transferului de capital social din întreprinderile de stat către sectorul 
privat. În perioada 1997­l998 prin politica economică aplicată, sectorul 
întreprinderilor mici şi mijlocii a fost în bună parte falimentat, scăderea 
contribuţiei acestuia neputând fi, practic, compensată de privatizările 
societăţilor comerciale, ponderea sectorului privat rămânând în cei doi ani în 
jurul valorii de 58%.
  În potenţialul industrial au intervenit modificări determinate, în 
principal, prin închideri de întreprinderi, limitări de capacitate, restructurări, 
retehnologizări şi reprofilări la nivel microeconomic, care nu au schimbat în 
mod esenţial macrostructura industrială:
  În cadrul celor trei perioade analizate rezultă schimbări oscilante, uneori 
favorabile şi alteori nefavorabile pentru constituirea unei structuri competitive 
la export sau capabile să realizeze produse care să câştige competiţia cu 
bunurile provenite din import. Astfel, dacă în perioada 1990­l996 – după 
asigurarea condiţiilor de stimulare a creării de noi locuri de muncă prin 
sprijinirea întreprinzătorilor privaţi – s­a oprit total sau parţial o serie de 
capacităţi de producţiei care erau ineficiente din punct de vedere al 
consumurilor materiale şi energetice, în perioada 1997­l999 s­au operat 
închideri „comandate” ale multor societăţi comerciale fără a ţine seama de 
perspectivele de viabilitate, ajungându­se la dezindustrializări grave în ramuri 
şi subramuri industriale, prin lichidarea cu totul nejustificată a unor agenţi 
economici. Pe acest fond, se explică amplificarea blocajului economic şi 
financiar şi mai ales evoluţia productivităţii muncii pe salariat. Astfel, după 
scăderea productivităţii de 34%în anii 1990­l992 a urmat o creştere de 528% în
perioada 1993­l996 În perioada 1997­l998 productivitatea muncii pe salariat în
industrie a scăzut cu circa 8%, ceea ce demonstrează ineficienţa restructurării 
industriale promovate dupăanul 1996
  Declinul industrial înregistrat nu numai cantitativ, ci şi pe planul general
al calităţii produselor şi competitivităţii acestora a fost acompaniat de o politică 
comercială, marcată, pe de o parte, de incoerenţă şi dezarticulare cu celelalte 
activităţi din economie şi, pe de altă parte, de iluzia unor rezolvărieficiente prin 
liberalizări totale, chiar şi în ramurile în care ţările dezvoltate leinfluenţează 
prin intervenţia directă a statului, inclusiv prin acordurile 
comercialeinternaţionale.
  Ca urmare, an de an, s­au înregistrat deficite ale balanţei comerciale de 
bunuri, cu toate că în perioada de creştere economică exportul a sporit de la 44
mld. Dolari (1992) la 81 mld. Dolari (1996), stabilizându­se în anii următori la 
valori sub 85 mld. Dolari.
  Imediat după 1989 când balanţa comercială a avut un excedent, calculat 
în dolari, la peste 15 mld. Dolari, a început o dilatare exagerată a importurilor, 
fără stimularea corespunzătoare a producţiei de export şi a exporturilor, la care
s­a adăugat lipsa preocupării pentru calitatea execuţiei şi competitivitatea 
produselor. În acelaşi timp, comerţul internaţional cu servicii, cealaltă 
componentă a relaţiilor economice externe, cu toate că deţine o pondere redusă,
a contribuit cu deficite mari (03 –11 mld. Dolari), care s­au însumat la deficitul 
comercial.
  Întreagaperioadă s­a caracterizat printr­o penurie importantă de resurse 
financiare interne (economii, amortismente, acumulări de capital din profituri şi
privatizări) şi externe (investiţii directe, investiţii de portofoliu, credite externe). 
Totodată, cu uneleexcepţii, mai frecvente înperioada 1993­l996 a avut loc risipă
de resurseşi dirijări nejustificate către consum în loc de investiţii; la fel, puţin 
au fost stimulate investiţiile directe, uneori chiar obstrucţionate, aşteptându­se
investiţiilede portofoliu, de multe ori fără efect pentru îmbunătăţirea stării 
economice.
  Decorelările înregistrate între resursele financiare interne şi externe, între
investiţiile externe şi creditele externe, disfuncţiile relaţiilor comerciale externe, 
extinderea gravă aeconomie subterane, lipsa de credibilitate a societăţii 
româneşti pentru exterior, instabilitatea cursurilor valutare de schimb etc. au 
dus la o evoluţie a datoriei externe, care ­dacă nu ridică probleme din punct de 
vedere al dimensiunii sale raportate la produsul intern brut ­ creează dificultăţi 
în achitarea ratelor şi dobânzilor, în principal, ca urmare a exportului deosebit 
de scăzut în comparaţie cu potenţialul economiei şi a menţinerii unui risc de 
ţară ridicat. O ţară în curs de dezvoltare, aflată în tranziţie de la economia 
centralizată la cea de piaţă, cum este România, care a fost nevoită de noua 
conjunctură internaţională, caracterizată prin procesul de globalizare 
economică, să­şi liberalizeze politică comercială, nu poate să­şi construiască o 
democraţie solidă, bazată pe o economie concurenţială, viabilă, care presupune 
modernizarea infrastructurilor economico­sociale, decât prin apelul la 
finanţarea externă, generatoare de datorie publică externă.
  Esenţial în acest context, este ca împrumuturile externe contractate şi 
utilizate să fie destinate dezvoltării şi modernizării economiei şi infrastructurii 
serviciilor publice (şi nu consumului), pentru că astfel se creează potenţialul 
pentru realizarea unei creşteri economice durabile, sporirea producţiei 
naţionale pentru satisfacerea nevoilor de consum şi de investiţii ale ţării, 
diminuându­se, astfel, importurile şi majorându­se exporturile din care se 
procură resursele pentru onorarea ritmică a serviciului datoriei publice.
  În concluzie, datoria publică externă angajată a României nu este mare 
în prezent, raportat la potenţialul economic şi uman al ţării, ci, pe de o parte, 
ea a fost concretizată în credite în mare măsură risipite pentru consum de 
Guvernele Roman­Stolojan, iar, pe de altă parte, comparativ cu serviciul 
datoriei acumulat, Guvernele Ciorbea şi Vasile nu au mai dispus de 
credibilitatea externă necesară atragerii unui volum corespunzător de resurse 
externe pentru dezvoltarea şi modernizarea ţării.
  Atâta timp cât momentul „decembrie 1989” a surprins România într­o 
situaţie de rămânere în urmă din punct de vedere al nivelului tehnologic şi al 
infrastructurilor economice (drumuri, căi feroviare, porturi, aeroporturi, 
comunicaţii etc.) şi sociale (din învăţământ, îngrijirea sănătăţii, apărare 
naţională, ordine publică, asistenţă socială etc.), apelul la împrumuturi externe
pentru dezvoltarea şi modernizarea ţării era şi este strict necesar. Aceasta cu 
atât mai mult, cu cât, prin desfiinţarea CAER şi prin liberalizarea comerţului 
internaţional, măsură la care a aderat şi România, ţara noastră a pierdut peste 
45% din pieţele externe tradiţionale şi, ca urmare, a înregistrat o reducere 
substanţială a exporturilor şi a încasărilor valutare, care puteau fi parţial 
compensate numai prin angajarea de împrumuturi externe pentru dezvoltare.
  Spre deosebire de România, care în 1989 din raţiuni politico­ldeologice 
ale lui Ceauşescu, nu mai avea, practic, datorie externă, dar înregistra 
rămâneri în urmă ale tehnologiilor de fabricaţie, în acelaşi an Polonia avea o 
datorie publică externă de 43000 mil. dolari, iar Ungaria de 20400 mil. dolari. 
Beneficiind de asemenea surse externe deosebit de substanţiale, precum şi de 
„cadouri” ulterioare de la creditorii străini (reduceri şi reeşalonări ale datoriei 
externe) aceste ţări şi­au putut moderniza în mod substanţial întreprinderile şi 
susţine un nivel de trai mai ridicat decât în ţara noastră.
  România, ca orice ţară în curs de dezvoltare şi în tranziţie către economia
de piaţă, are nevoie, în mod obiectiv, de acces la o finanţare externă 
consistentă, la costuri convenabile, pentru a complini efortul propriu dereformă
şi a da încredere cetăţenilor în virtuţile mecanismelor pieţei şi ale democraţiei. 
Alături de finanţarea externă un alt element vital în dezvoltarea economiei 
româneşti îl reprezintă nivelul investiţiilor străine. Şi din acest punct de vedere 
cifrele arată credibilitatea superioară de care s­a bucurat România în perioada 
1993­l996 comparativ cu guvernările anterioare şi cele care au urmat anului 
1996
  Evoluţia investiţiilor străine în România în perioada 1990­l999:
  AnulCapital investitMedia anuală pe guvernări
  — Mil. USD­mil. USD
  — Roman Stolojan
  1993396Văcăroiu 1995264 569 1997485Ciorbea­Vasile 
1999207(proiecţie)302
  Sursă: Comisia Naţională de Statistică.
  Atragerea investiţiilor străine şi a creditelor externe trebuie să constituie 
o constantă a acţiunii oricărui guvern românesc, pentru că răspunde pe deplin 
interesului naţional, obligaţia autorităţilor fiind aceea de a milita în mod ferm şi
profesionist, cu toate forţele, în scopul de a convinge comunitatea 
internaţională asupra necesităţii obiective a finanţării externe a ţării, condiţie 
indispensabilă pentru construirea unei economii de piaţă performante şi pentru
consolidarea democraţiei în România.
 
43Moştenirea trecutului şi povara prezentului.
  Sistemul administrativ de comandă, care a funcţionat în ţările cu un 
model sovietic de organizare, nu punea accentul pe maximizarea profitului 
factorului economic, ci pe maximizarea utilităţii elitei politice centrale, pe 
reconfirmarea permanentă a controlului său absolut asupra societăţii. 
Formulări de credinţă precum „legile socialiste de dezvoltare”, „legea planificării
şi a dezvoltării proporţionale a economiei naţionale”, centralizarea deciziilor au 
făcut ca alocarea fondurilor unităţilor economice să nu ţină cont de realitatea 
cost­beneficii, ci de maximizarea profitului politic al elitei centrale şi al 
mandarinilor ei. Industria, agricultură şi serviciile funcţionau ca o întreprindere
naţională unică, controlată prin decizii formulate la nivel central. Pentru a da 
un exemplu, poate nu cel mai relevant, industria mass media, aparent 
neimplicată în economia de esenţă a ţării, era controlată de la alocarea 
resurselor de hârtie şi curent electric, până la distribuţie şi numărul 
personalului angajat. Tirajul nu era în funcţie de cererea publicului, ci de 
directivele partidului şi „frontului” său cultural şi ideologic.
  În cele din urmă, era vorba de un model teoretic de organizare economică
perceput că ideal, prin care tendinţele pieţei naţionale erau orientate spre 
concentrare şi masificare, aceasta şi în condiţiile în care monopolul statului­
partid era total. Dacă nu altceva, atunci această gigantică întreprindere crea 
iluzia unui control total – dar nu şi eficient – asupra producţiei, dezvoltării şi 
forţei de muncă (Miller; 187). Responsabilitatea managerială a unităţilor 
economice pentru programe de investiţie, producţie şi expertiză tehnologică era 
înlocuită de deciziile centralizate. În schimb, unităţile acestea ştiau că sunt 
protejate de subsidiile bugetare sau alte privilegii materiale ori legale în 
prevenirea sau repararea disfuncţionalităţilor ce interveneau ca urmare a unor 
slabe performanţe la exporturi sau la productivitate. În mod evident, deciziile 
alocative aveau un caracter inevitabil voluntarist – în funcţie de 
comandamentele ideologice – şi, din punctul de vedere al raţionalităţii 
economice şi accesului pe piaţa mondială, erau adeseori greşite. Preţurile 
produselor, bunurilor de larg consum şi al serviciilor erau stabilite în general în
funcţie de interesele industrializării – marea obsesie a regimului comunist. Din 
acest motiv, s­a neglijat faptul că economiile capitalismului târziu intrau într­
un alt stadiu, al diversificării şi preeminenţei serviciilor, al perfectării 
modalităţilor de schimb simbolice,productivitatea în Occident căutând să­şi 
regleze preţul în funcţie de cantitatea de „inteligenţă” pe unitatea de produs şi 
nu numai pe forţa brută consumată. Era acesta efectul imediat al revoluţiei 
informatice, al noilor descoperiri hi­tech, faţă de care ţara noastră, din păcate, 
se afla la periferie.
  Aceeaşi tendinţă s­a remarcat în agricultură, unde defectuoase erau nu 
măsurile de dezvoltare intensivă şi de industrializare, de irigare şi de chimizare 
pe scară largă, cât aceleaşi constrângeri bugetare şi scăderea capacităţii de 
muncă eficientă (dacă este să rememorăm „claca socialistă” prin care recoltele 
erau strânse cu elevi, studenţi, militari şi muncitori). Administrarea eficientă a 
cooperativelor de producţie – în covârşitoare parte datoare la stat – şi a unei 
bune părţi a fermelor de stat era într­adevăr un coşmar şi datorită preţurilor 
mici la exporturi, percepute în ideea obţinerii valutei cu orice preţ pentru 
achitarea datoriei externe.
  Moneda avea o mică valoare intrinsecă de schimb, nu era convertibilă, în 
sensul că o anume cantitate de monedă nu avea o valoare predictibilă în 
termeni de cantitate de bunuri şi servicii ce puteau fi cumpărate. Preţurile fixe 
nu exprimau realitatea cererii şi ofertei, de aceea se va fi dezvoltat şi o „piaţă 
paralelă”, mai neagră sau mai gri. Salariile nu exprimau realitatea muncii, în 
general erau uniformizate şi nu înlesneau performanţa şi concurenţa pozitivă.
  Din aceste motive, este greu de contrazis analiza întreprinsă de Lipton şi 
Sachs (Lipton, sachs; 99), care constatau că principala plagă a economiilor 
socialiste era generată de insaţiabilele cereri de investiţii, în funcţie de plan. 
Aceeaşi obsesie a avut­o şi Nicolae Ceauşescu, care a impus alocarea pentru 
dezvoltare a 33% din PNB, fapt care a dezechilibrat şi mai mult economia şi a 
afectat indiscutabil bunurile de consum pentru populaţie, creând şi tensiunile 
ce vor culmina cu revolta populară. Deciziile în orb ale autorităţilor politice, de 
a opera politici de investiţii, au generat haos în industrie şi în funcţionarea 
circuitului financiar şi al preţurilor, ulterioare căderii acestor autorităţi. Aici 
intervine această problemă deja mitizată a „moştenirii”, pe care guvernele au 
încercat să o atenueze, iar politicienii să o folosească propagandistic. Oricum, 
din cauza rutinei economiei socialiste, reformele au început greu, trebuia să se 
ţină cont de distorsionarea structurii producţiei – prin căderea sistemului 
planificat şi a CAER­ului – cât şi de ineficienţa politicilor investiţionale 
anterioare. Din păcate, programele de macrostabilizare au decurs greu şi nu au
reuşit în totalitate – dacă ne referim la cele cinci programe de macrostabilizare 
analizate de o sumă de teoreticieni şi de personalităţi ale vieţii publice.
  Acelaşi Jeffrey Sachs, profesor la Harvard şi unul din principalii artizani 
ai planului de reformă pentrufostele ţări comuniste, stabilea, în 1990 strategia 
procesului ce va fi cunoscut ulterior sub sintagmă, tranziţie „. Sachs enumeră 
criteriile ce ar asigura, în viziunea sa, succesul procesului de transformare: 
desfiinţarea CAER, adoptarea de către fostele state comuniste a unui mod 
capitalist de organizare socială, stabilirea unei relaţii de tip centru­periferie 
între Occident şi Europa de Est, începerea procesului de transformare doar cu 
unele state ­ cele cu, guvernări favorabile” ­ constrângeri pentru guvernele 
necooperante, creşterea fluxului comercial între Europa de Est şi Uniunea 
Europeană şi, în fine, acceptarea celor mai merituoase state din zonă în UE, ca 
supremă răsplată pentru eforturile depuse. (Pentru o privire exhaustivă asupra 
subiectului vezi studiul lui Peter Gowan, Teoria neoliberală şi aplicarea ei în 
Europa de Est „, înrevista, Societate & Cultura”, nr.3/1996 pp.32­47 şi 4/1996
pp.26­42) Explicaţia nu trebuie căutată doar în vina celor care au realizat 
aceste planuri – acuzaţi de obsesii economice cu iz post­socialist – ci şi în faptul
că economia mondială se găsea într­o perioadă de încetinire a ritmurilor 
creşterii, pe lângă faptul că s­au instituit categorii pentru ţările foste 
comuniste, sprijinul pentru cei consideraţi „premianţi” fiind substanţial mai 
mare decât pentru România. Cu acest lucru s­au confruntat guvernările de 
după 1990 la care s­a adăugat instabilitatea structurală şi incipienta 
mecanismelor instituţionale.
 
44 Bătălia conceptelor de dezvoltare „În ciuda agitaţiei şi zgomotului, nici o idee
nouă nu a răsărit în Europa de Est.”, îl citează Ralf Dahrendorf pe Fracois 
Furet în cartea sa „Reflecţii asupra revoluţiei din Europa”. Şi, cu toate acestea 
Estul a fost invitat să se aşeze cuminte în sala de aşteptare pentru trenul 
integrării, pentru ca mai apoi să i se spună că trenul nu mai opreşte, ba chiar a
trecut de ceva timp, aşa că, toţi cei care vor să­l prindă să facă bine să alerge 
după el.
  În esenţă, în contemporaneitate s­au impus trei concepte rivale care au 
intenţionat să ofere economiei principii ordonatoare (lucru valabil şi pentru 
dezbaterile pe marginea viitorului economiei româneşti): modernizarea, 
creşterea economică şi dezvoltarea economică, principii care sunt universal 
valabile (Amdt; 53), fiecare dintre acestea structurând un set de probleme, 
măsuri, sugestii şi puncte de convergenţă privind politicile economice ale unui 
stat.
  Dacă unele grupuri de reflecţie cu un statut mai discret în politica 
românească – cum este Grupul Un Viitor pentru România ­ au insistat mai 
mult pe modernizare, pe nevoia de modernizare a societăţii româneşti în 
ansamblul ei din care să decurgă şi modernizarea economică, credem că ideea 
de dezvoltare economică este cu mult mai relevantă, cel puţin pentru situaţia în
care ne aflăm. Aceasta şi în condiţiile în care şi noţiunea de creştere economică 
– sau relansare, în cazul specific al României – îi poate fi subsumată. Nu 
trebuie uitat că în privinţa dezvoltării economice ca obiectiv politic major s­au 
pus de acord toate partidele relevante, nuanţele şi deosebirile intervenind în 
ceea ce priveşte termenele şi căile de realizare, dar şi rezultatele obţinute 
concret în timpul guvernărilor. În aceiaşi măsură, există şi acordul cu privire la
faptul că proprietatea este o regulă a modelului economic în care vrem să ne 
integrăm, ceea ce nu înseamnă că sistemul de piaţă trebuie sacralizat, în 
defavoarea dimensiunii sociale.
  După al Doilea Război Mondial dezvoltarea economică a devenit obiectiv 
politic standard în mai toate democraţiile liberale, fiind interpretată mai mult 
sau mai puţin sinonim cu creşterea economică. Sigur, există numeroase căi de 
a înţelege dezvoltarea economică, iar aici consensul se risipeşte, funcţie de 
modul cum este concepută ideea, în funcţie de orientarea politică, de o anume 
viziune despre destinul umanităţii. Într­un moment sau altul s­au oferit 
explicaţii ale dezvoltării prin variante cum ar fi: creşterea nivelului de trai, 
venitul pe cap de locuitor, industrializarea, creşterea producţiei, creştere 
economică având ca pandant distribuţia echitabilă, eliminarea sărăciei, 
satisfacerea necesităţilor fundamentale – educaţie, sănătate, hrană – 
independenţa economică etc. Fiecare din aceste variante a presupus şi a şi 
elaborat un set de probleme şi instituţii specifice, după cum promotorii acestor 
variante au reuşit sau nu să preia şi controlul deciziilor care să permită 
îndeplinirea lor.
  În ceea ce priveşte conceptul de dezvoltare economică, relaţionat cu ideea
de progres multidimensional, s­au pronunţat, în ultimele decenii, o serie de 
personalităţi, organizaţii – relevant este exemplul Organizaţiei Naţiunilor Unite 
– precum şi economişti renumiţi ca Myrdal, Prebiskh, Lewis etc. Care erau 
înclinaţi a privi dezvoltarea ca pe un fenomen pur economic, asumând­o 
exclusiv creşterii economice. Din acest motiv dezvoltarea a fost considerată o 
problemă strict economică, pierzându­se din vedere dimensiunea socială a 
acesteia şi implicaţiile mult mai largi pentru societate. Între anii 1950­l980 
dezvoltarea era sinonimă cu creşterea economică. Era perioada celor, 30 de ani 
glorioşi", când creşterea economică părea fără sfârşit. După criza petrolului, 
ruperea dolarului de etalonul aur, perioada de instabilitate economică ce a 
urmat, dublată de creşterea şomajului, conceptul de dezvoltare nu a mai primit
o conotaţie strict economică, ci şi­a îmbogăţit înţelesul cu sensuri noi. Se 
vorbeşte astăzi de dezvoltare umană ­ ONU scoţând chiar un raport anual în 
care măsoară ţările după indicatorul dezvoltării umane ­ sau de dezvoltare 
durabilă, ce ia în considerare aspectele ecologice. La nivelul anilor de început ai
închegării teoriilor dezvoltării s­au făcut şi unele identificări de genul dezvoltare
= industrializare, dezvoltare = creşterea bunăstării materiale a populaţiei, 
dezvoltare = creşterea permanentă a venitului pe cap de locuitor ş.a.m.d. 
Samuel P. Huntington defineşte dezvoltarea economică ca o creştere a activităţii
economice totale şi a productivităţii unei societăţi, putând fi măsurată de 
produsul naţional brut pe cap de locuitor, de nivelul de industrializare şi de 
nivelul bunăstare individual, toate exprimate prin indicatori cum ar fi speranţa 
de viaţă, raţia calorică, numărul de spitale şi de doctori, etc. El subsumează 
creşterea economică conceptului mult mai larg de modernizare. Dezvoltarea 
economică poate satisface aspiraţiile grupurilor sociale aflate în ascensiune dar 
în acelaşi timp ea produce o destabilizare a organizării tradiţionale a unei 
societăţi, inegalităţi sociale, restrânge consumul în vederea stimulării 
investiţiilor, provoacă o concurenţă aspră între grupurile sociale pentru 
redistribuirea resurselor în cadrul statului. (Huntington, 1999; 37­51) Treptat, 
funcţie de marile şcoli de gândire economică şi politică (liberală, conservatoare, 
social­democrată etc.) conceptul de dezvoltare va fi surprins din alte 
perspective, din care sunt mai importante trei astfel de abordări: o categorie 
centrată pe capitalul fizic, alta pe comerţul internaţional şi o a treia centrată pe
capitalul uman. Se poate observa cum abordarea acestui concept a devenit din 
ce în ce mai pluralistă şi mai largă, incluzând nu numai factori economici, ci şi 
sociali. În viziunea modernă a social­democraţiei, axată pe posibilitatea 
acordării fiinţei umane a suficiente mijloace prin care democraţia să devină 
într­un înalt grad participativă, capitalul social este privit ca semnificativ, 
multidimensional şi capabil de a contribui la realizarea unei lumi dacă nu 
perfecte, cel puţin mai echitabile.
 
45 Educaţia şi economia „Cred că obligaţia comunităţii faţă de educaţie este 
obligaţia sa morală supremă”
  John Dewey.
  Una dintre cele mai grave erori ale ultimilor ani rezidă în neglijarea 
iresponsabilă a formării capitalului uman. Sigur, capitalul fizic este important 
dar, în lipsa capitalului uman nu se poate vorbi de dezvoltare şi, mai cu seamă,
de dezvoltare durabilă. România are o nevoie presantă de capital şi de investiţii,
dar are nevoie, mai ales, de tehnicieni şi de administratori competenţi, de 
expertize tehnologice compatibile cu cele operaţionalizate în Occident. Chiar 
dacă puterea conferită de structura de cunoaştere a unui stat este difuză şi 
necuantificabilă, spre deosebire de puterea conferită de apărare, producţie sau 
finanţe, ea nu este mai puţin importantă. Puterea se transferă de la, cei bogaţi 
în capital „la cei, bogaţi în informaţii”, iar diferenţa între naţiuni se face în 
procentajul din populaţie absolventă de învăţământ superior. (Strânge; 1997)
  Problema pe care H. W. Singer o punea la ONU în 1961 şi anume nu cum
putem crea avuţie, ci cum putea crea capacitatea de a crea avuţie.­ Sau cum 
spune Robert Reich, Principala avuţie a unei naţiuni va consta din priceperea şi
ingeniozitatea cetăţenilor săi" (Reich; 1998) rămâne deschisă pentru noi 
românii, chiar dacă aceasta presupune acum nevoia de a opera modificări în 
structurile mentale, de a crea apetenţa, dar şi cadrul pentru creşterea 
mobilităţii sociale şi economice, în consonanţă cu ceea ce se întâmplă în lumea 
capitalismului târziu. Dacă până în urmă cu câteva decenii capitalul uman era,
încă, considerat un “factor rezidual” în schemele econometrice, treptat s­a 
impus ideea că acesta, în fapt, poate explica creşterea productivităţii la fel de 
bine că factorul muncă şi factorul capital. Astfel, s­a descoperit că investirea în 
factorul uman are o influenţă decisivă în creşterea economică, “iar cheia 
investiţiilor în capitalul uman este educaţia”. (Schultz; 1963) Odată descoperit 
acest lucru, a apărut un fenomen care ne este şi nouă cunoscut: exodul 
inteligenţelor. Intenţionat sau nu, explicit sau tacit, unele centre economice au 
atras şi atrag capitalul uman, creând o disfuncţionalitate de distribuţie a 
acestuia pe arii geografice. Din acest motiv, va trebuisă gândim, într­un timp 
nu foarte lung, o politică clară, concisă şi eficientă, nu doar declarativă, pentru 
crearea şi menţinerea – prin oferte atractive ­ capitalului uman în beneficiul 
propriei noastre ţări. Sigur, nu trebuie să uităm că şi capitalul uman este direct
dependent de actuala structură a economiei şi, sub acest aspect, anumite 
lucruri se pot explica.
  Trebuie să se ţină cont că o planificare rigidă, mecanică, a capitalului 
uman, conform unor scheme abstracte, este suficient de dificilă fără a ţine cont
de structura ocupării forţei de muncă în prezent şi în perspectivă, de 
posibilităţile oferite de reconversia profesională, de posibilitatea pe care o mai 
auanumite categorii socio­profesionale de a se mai integra într­un flux extrem 
de mobil, ce presupune schimbarea relativ rapidă a locului de muncă. 
Dezvoltarea acestei capacităţi de adaptabilitate la un mediu în tranzienţă este 
una dintre problemele presante la care modelele educaţionale occidentale caută
să răspundă. Învăţământul modern trebuie să răspundă unor cerinţe pe care le
impune o piaţă a muncii în perpetuă schimbare: să stimuleze la elevi 
capacitatea de abstractizare a problemelor, să­l ajute să­şi sistematizeze 
informaţiile primite, să le dezvolte spiritul de colaborare, să nu se rupă de 
cercetare­aplicare şi, nu în ultimul rând, să se desfăşoare continuu, pe toată 
perioada activă a unui individ.
  Şi în România, această problemă, îşi caută răspunsurile cele mai 
pertinente, dar la noi, din nefericire, penuria materială şi lipsurile venite pe 
fondul scăderii de ansamblu a economiei din ultimii ani, au făcut ca 
marginalizarea să „muşte” adânc din posibilităţile de educaţie pentru o 
semnificativă parte a populaţiei, reapărând riscul unui indice relativ mare de 
analfabetism, în comparaţie cu standardele Europei. În momentul de faţă, 
sistemul de învăţământ din România se află într­o gravă dificultate. Alocaţiile 
bugetare total insuficiente din ultimii ani au determinat o drastică diminuare a 
salariilor reale ale cadrelor didactice, au nemulţumit elevii şi studenţii prin 
nerespectarea prevederilor din legea învăţământului, au pus şcolile şi 
universităţile în situaţia de a nu­şi mai putea acoperi cheltuielile curente de 
întreţinere. Starea de anarhie şi haos din învăţământ se află într­o strânsă 
legătură cu declinul de ansamblu al economiei naţionale înregistrat în ultimii 3 
ani şi care a condus, printre altele, la marginalizarea socială unei importante 
părţi a tineretului, prin scăderea dramatică a nivelului pregătirii şi al instrucţiei
şcolare, concomitent cu riscul crescând al abandonului şcolar şi al 
analfabetismului.
  Este de neacceptat ca, în timp ce ţările Uniunii Europene consideră 
educaţia ca o prioritate a politicilor lor de guvernare, ţara noastră, aflată în faţa
importantului examen al integrării europene, să ignore sau să subestimeze 
educaţia, de care are vitală nevoie pentru pregătirea competenţelor necesare 
înfăptuirii unei reforme profunde a economiei şi a societăţii româneşti. Nu se va
putea vorbi în România în nici un fel desprecreştere economică şi progres social
dacă va fi în continuare subestimată sau de­a dreptul ignorată investiţia în 
capitalul uman. Învăţământul este locul în care se proiectează viitorul 
identităţii naţionale în perspectiva europeană şi internaţională, dar şi cel în 
care se acumulează valoroasele tradiţii ale neamului. Învăţământului îi revine 
responsabilitatea de a asigura societăţii competenţele profesionale de care are 
nevoie, pentru susţinere şi dezvoltare şi de a asigura nivelul de cultură al 
cetăţenilor ei.
  În România, despre sistemul de învăţământ de până în 1990 se pot, în 
principal, sublinia următoarele caracteristici:
  Øde tip european prin nivel, prin gradul de cuprindere al populaţiei de 
vârstă şcolară, prin durata învăţământului obligatoriu şi prin extinderea 
învăţământului preşcolar.
  Øproiectat prin structură să asigure pregătirea forţei de muncă într­un 
cadru extrem de rigid şi cu comandă unică.
  Øsubfinanţat cronic, iar salariile mici din învăţământ au determinat o 
avansată deteriorare a bazei materiale şi o lipsă de atractivitate faţă de 
profesiunea de dascăl.
  Øcondiţionat cinetic de limitări şi constrângeri provenite din interior sau 
mediul înconjurător corespunzător unui context politic, ideologic, economic şi 
social.
  Øhipercentralizat şi hiperierarhizat.
  Øautoritarist şi conservator din nevoia supravieţuirii.
  După 1990 sistemul de învăţământ a fost considerat una dintre 
priorităţile de reformă. Schimbările de natură legislativă, instituţională de 
conţinut şi administrativă au fost determinate prin decizii politice, dar 
influenţate semnificativ de inerţia sistemului, de mediul economic şi social, de 
evoluţiile politice, de caracteristicile demografice şi ocupaţionale, de evoluţia 
generală şi locală a ţării. Absenţa unor politici orientate pe termen lung a pus 
învăţământul în situaţia de a nu avea proiecte de reformă generate de 
necesităţile sistemului şi a necesarului de forţă de muncă. Ca urmare, sistemul
de învăţământ nu poate fi reglat de piaţa forţei de muncă pentru că ea nu este 
constituită.
  O strategie pe termen mediu şi lung a dezvoltării şi modernizării 
economico­sociale a României reprezintă elementele de susţinere şi 
argumentare a reformei din învăţământ. De aceea, în orice strategie,factorul 
uman are o influenţă decisivă în creşterea economică, iar cheia investiţiei în 
capitalul uman este educaţia. Construirea unei politici naţionale coerente în 
domeniul educaţiei, în care să fie antrenaţi actorii politici, actorii sociali şi 
instituţiile implicate direct este nu numai absolut necesară, dar şi un semn de 
modernizare al oricărei guvernări. Problematica învăţământului este, de altfel, o
preocupare importantă nu numai pentru actorii sistemului (elevi, studenţi, 
cadre didactice) ci şi pentru părinţi, cercetători în ştiinţele educaţiei, manageri 
sociali, organizaţii non ­ guvernamentale, sindicate, oameni politici, mass ­ 
media. Un învăţământ democratic, necesar României trebuie să asigure 
societăţii oamenii secolului următor.
  Între coordonatele continuităţii, inovării, modernităţii şi integrării 
europene, învăţământul românesc trebuie să­şi croiască drumul dreptal 
identităţii sale în raport cu cerinţele sociale şi cu propria sa menire.
  Începând cu 1990 sistemul de învăţământ a fost supus unor schimbări 
structurale şi funcţionale şi nu şi­a pierdut rolul strategic pentru evoluţia 
viitoare a societăţii româneşti. Evoluţia sistemului a fost diferită în cele două 
componente: învăţământul preuniversitar şi universitar.
  Reforma abordată în perioada 1993­l996 pentru învăţământul 
preuniversitar a cuprins următoarele priorităţi:
  Øactualizarea şi modernizarea în conţinut educaţiei, la nivelul 
programelor şcolare, al manualelor, al sistemului de evaluare şi examinare.
  Øreorganizarea sistemului de formare şi perfecţionare a cadrelor 
didactice.
  Ørestructurarea învăţământului secundar profesional ­ vocaţional, din 
perspectiva eliminării specializărilor înguste şi a introducerii standardelor 
ocupaţionale.
  Øcrearea unei noi pieţe a manualelor şcolare şi înlăturarea monopolului 
de producere a acestora.
  Ødescentralizarea progresivă a mecanismului de finanţare şi 
administrare a instituţiilor şi unităţilor de învăţământ prin delegare parţială şi 
treptată a competenţelor către inspectoratele şcolare, şcoli şi Casele Corpului 
Didactic.
  Øcrearea şi funcţionarea mecanismului de evaluare şi acreditare a 
instituţiilor de învăţământ public şi particular.
  Ødezvoltarea resurselor financiare alocate îmbunătăţirii condiţiilor de 
instruire, ridicarea nivelului investiţiilor destinate construcţiilor şcolare şi 
dotării cu material didactic.
  Obiectivele restructurării au fost susţinute atât din alocaţiile bugetare, 
cât şi din fonduri externe nerambursabile (din programele Phare) sau din 
împrumuturi de la Banca Mondială. Modelul urmărit prin reforma 
instituţională şi legislativă a fost cel al învăţământului vest ­ european adaptat 
la tradiţiile şi situaţia de tranziţie în care se află România. Unul dintre 
obiectivele semnificative pentru Ministerul Învăţământului de după 1992 a fost 
elaborarea Legii învăţământului, ca lege organică şi moment de referinţă pentru
sistemul educaţiei naţionale. Dintre opţiunile clar stipulate în noua lege 
acceptată prin vot, cu excepţia UDMR, de toate partidele parlamentare, se pot 
menţiona:
  ∙definirea educaţiei ca prioritate naţională;
  ∙definirea idealului educativ ca element unificator care să orienteze 
ansamblul valorilor fundamentale ale educaţiei din societatea românească;
  ∙dezvoltarea societăţii civile cu impact asupra procesului educativ paralel 
cu introducerea unor elemente de protecţie socială;
  ∙determinarea clară a educaţiei şi învăţământului de imixtiunea 
factorului ideologic şi politic;
  ∙garantarea dreptului de acces şi egalităţii şanselor pentru toate 
categoriile sociale, etnice, culturale sau lingvistice.
  Legea învăţământului promulgată în 24 iulie 1995 respecta toate 
acordurile şi documentele internaţionale semnate de România, referitoare la 
problematica respectării drepturilor omului, precum şi angajamentele asumate 
în domeniul dimensiunii umane a OSCE. Acest act normativ a reprezentat un 
punct nodal al reformei, care a conferit legitimitate şi coerenţă sistemului de 
reglementare a funcţionării învăţământului. Definirea sistemului de învăţământ
ca prioritate naţională avea acoperire în susţinerea financiară prin alocarea a 
4% din produsul intern brut aflat în ascensiune.
  Procesul declanşat prin intrarea în vigoare, la 1 februarie 1995 a 
Acordului de Asocierea la Uniunea Europeană, deschiderea către România, 
conform Protocolului Adiţional de Acord, a unor programe de colaborare 
specifice statelormembre, a reprezentat un element esenţial de pregătire a 
României pentru calitatea de membru al Uniunii. Pentru sistemul de 
învăţământ procesul de socializare a lui „homoeuropeaus” a însemnat 
demararea compatibilizării la nivelul sistemelor de învăţământ europene, 
echivalarea studiilor şi mobilitatea elevilor, studenţilor şi cadrelor didactice.
  Proiectul de reformă a învăţământului preuniversitar, demarat în 
colaborare cu Banca Mondială, a condus la restructurarea curriculei începând 
cu învăţământul primar, la introducerea manualelor alternative, de asemenea 
pentru ciclul primar, la pregătirea inspectorilor pentru abordarea noilor 
programe, la elaborarea unor ghiduri metodologice pentru evaluare şi 
examinare şi la elaborarea standardelor ocupaţionale. Reforma învăţământului,
profesional şi tehnic s­a demarat prin programul Phare ­ VET semnat prin 
Memorandum cu Comunitatea Europeană prin care s­a angajat o restructurare
la nivelul standardelor din ţările europene, punându­se bazele unui model de 
învăţământ profesional ­ tehnic flexibil, cu mobilitate ocupaţională şi grad 
crescut de adaptabilitate a absolvenţilor la evoluţia tehnică şi tehnologică de 
vârf. De asemenea, începând cu 1995 România participă la programele 
europene Leonardo da Vinci şi Socrates, programe de colaborare în pregătirea 
profesională.
  Începând cu anul 1996 echipa de la conducerea MEN a considerat că 
prima prioritate a reformei o reprezintă obiectivul politic formulat pentru 
învăţământ de UDMR. Ca urmare, promovarea modificării legii învăţământului 
prin Ordonanţa 36 a fost de natură să abată preocupările MEN de la procesul 
de reformare a sistemului de învăţământ pe toată durata anului 1997 Începând
cu 1998 prin schimbarea echipei de conducere a MEN, s­a schimbat şi filozofia 
reformei. Practic, s­au continuat programele începute în anii 1995 ­ 1996 în 
care, fără o pregătire corespunzătoare, au fost demarate simultan schimbări în 
ceea ce priveşte Curriculumul, structura anului de învăţământ, anumite 
manuale, forma examenelor de capacitatebacalaureat şi licenţă.
  Preocuparea esenţială a fost legată de promovarea prin mass media a 
acţiunilor MEN prin numeroase ordine ale ministrului(în prezent sunt peste 
6000), ignorându­se faptul că, pentru aplicarea măsurilor preconizate, era 
necesarăşi o pregătirecorespunzătoare.
  De altfel, desconsiderarea cadrelor didactice rezultă şi din lipsă de 
preocupare pentru îmbunătăţirea salarizării acestora, deşinecesitatea „măririi 
substanţiale a salariilor din învăţământ”a fost recunoscută public de 
conducerea ministerului. Eforturile reale de susţinere nu s­au înregistrat, fapt 
argumentat şi de insistenţa cu care s­aaccentuat necesitatea raţionalizării 
Curricumului. De altfel şi în „Raportul MEN privind starea sistemului de 
învăţământ, direcţiile şi priorităţile de dezvoltare a învăţământului (1998 ­ 
1999) la capitolul” Salarizarea în învăţământ" serecunoaşte căRomânias­a 
situat printre ţările cu cea mai scăzută salarizare a personalului didactic. În 
1998 şi 1999 salariile personalului didactic nu au cunoscut ameliorări şi, ca 
urmare, în Revistade statistică din luna noiembrie 1999erau prezentate pe cea 
mai scăzută treaptă a veniturilor salariale. Grevele repetate şi prelungite ale 
cadrelor didactice, extrem de păguboase pentru procesul didactic, reprezintă 
tocmai consecinţa unei asemenea situaţii.
  Deşi bugetul MEN nu a fost nici măcar la nivelul prevăzut în Legea 
învăţământului, conducerea ministerului a promovat o nouă organigramă cu 
creşterea semnificativă a personaluluiales prin „concurs”, pe criterii politice.
  Sub aspectul „descentralizării”MEN a excelat la capitolul organizării de 
unităţi autonome,agenţii, centre şi oficii naţionale: Serviciul Naţional de 
Evaluare şi Examinare, Oficiul Naţional al Burselor de Studii în Străinătate, 
Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor, Agenţia Naţională
a Taberelor şi Turismului Şcolar, Agenţia de Sprijin Socialpentru Studenţi, 
Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Superior şi Tehnic, ale căror 
atribuţii reveneau, până la înfiinţarea lor, unor servicii specializate ale 
ministerului.
  A fost elaborat Noul Curriculum Naţional, apreciat de conducerea 
ministerului ca fiind„principala” operă intelectuală a deceniului. 
Schimbările„majore” trimit în derizoriu ştiinţele vieţii (biologia, chimia, 
fizica)prin orele total insuficiente ce le­au fost rezervate şi introduc o pondere 
de 30%pentru disciplinele opţionale ce nu se poate aplica în 
condiţiilesubfinanţării cronice. Continuarea editării de manualealternative a 
adus nemulţumiri exprimate public, atât în ceea ce priveşte conţinutul unora 
dintre acestea (istoria, limba română etc.), cât şi în ceea ce priveşte acordarea 
dreptului de editare.
  Egalitatea şanselor de acces la educaţie este puternic afectată de sărăcie 
pentru o parte importantă a populaţiei. Într­o asemenea situaţie, guvernarea ar
fi trebuit să intervină cu politici care să permită accesul real laeducaţie,pentru 
a nu creşte rândurileanalfabeţilor.
  Personalul didactic, populaţia şcolară, baza materială, structura 
instituţională şi contextul economic, politic, social şi ideologic ­ factori 
determinanţi ai politicilor educaţionale ­ sunt obiectivele care ar trebui să 
guverneze tendinţele actuale. O dezvoltare durabilă a României este realizabilă 
prin strategii pe termen scurt, mediu şi lung, posibile prin politici concretizate 
punctual, pe elemente de construcţie viabile şi compatibile cu mediul european.
Creşterea accesului la educaţie este un criteriu fundamental al democratizării, 
este un demers prioritar, posibil şi realizabil. Instituţia şcolară, recâştigând 
încrederea comunităţii, trebuie să redea speranţa oamenilor în muncă cinstită 
şi să determine creşterea şanselor celui educat pe piaţa muncii. Sărăcia şi 
polarizarea socială, fenomenele sociale cu cea mai intensă propagare după 
1996 se află într­o relaţie de totală determinare cu învăţământul. Creşterea 
surselor financiare alocate educaţiei reprezintă începutul celei mai profitabile 
investiţii ­ cea în educaţie.
  Pe termen scurt, printre obiective pot fi înscrise:
  Øgeneralizarea educaţiei pentru toţi;
  Øelaborarea unor proiecte alternative pentru cei care au abandonat 
şcoala, ca şi pentru adulţii plasaţi aproape de graniţa analfabetismului 
(analfabeţii funcţionali);
  Øeducaţia preşcolară pentru toţi copii;
  Øasigurarea educaţiei pe bază pentru copii cu nevoi speciale;
  Øreducerea abandonului şcolar prin programe de protecţie socială pentru
cei defavorizaţi;
  Øaplicarea măsurilor de corecţie a actualei reforme, insuficient pregătită 
şi gândită, pentru eliminarea dezechilibrelor sistemului de învăţământ;
  Øreorientarea programelor şcolare spre necesităţile elevilor şi studenţilor 
impuse de mediu şi viaţă.
  Pe termen mediu şi lung politicile educaţionale vizează obiective care să 
permită construirea şi funcţionarea unor structuri instituţionale flexibile de tip 
european.
  Toate demersurile politicilor educaţionale cuprind recunoaşterea 
importanţei sociale a cadrelor didactice prin asigurarea unui nivel de salarizare 
corespunzător şi prin promovarea demnităţii la care au dreptul cei de care au 
depins şi depind exigenţele pregătirii generaţiilor de ieri, de astăzi şi de mâine. 
Cadrele didactice sunt angajate nu numai în formarea indivizilor, ci ţi îbn 
formarea vieţii sociale. Ei sunt slujitorii cărora li s­au încredinţat atât 
menţinerea ordinii sociale, cât şi asigurarea unei dezvoltări sociale corecte.
  Sigur, indiferent de explicaţiile ideologice, educaţia este una dintre temele
principale ale politicilor sociale construite în prelungirea voinţei de a proteja 
capitalul uman. Ar trebui spus că efectele unei politici orientate spre capitalul 
uman nu sunt sesizabile imediat, ci pe perioade care depăşesc în general 
durata unui ciclu electoral, ceea ce nu înseamnă că acest gen de politici trebuie
neglijate sau trecute într­un plan secund. Mai mult, ar trebui să existe o 
anume coordonare a politicilor preconizate de partidele importante, fixându­se 
ţintele referitoare la capitalul uman ce pot deveni obiective de prioritate 
naţională. În tot cazul, politicile referitoare la capitalul uman nu trebuie să 
îmbrace forma planificărilor rigide, „inginereşti”, după cum observăm, ci pe 
aceea mai elastică a stimulentelor, facilităţilor şi ajustării şi reîmprospătării 
cadrului instituţional. Este vital să ieşim dintr­un veritabil cerc vicios în care 
am intrat în ultimii ani – lipsurile materiale au afectat capitalul uman, lipsa de 
capital uman a creat probleme, care trebuiau rezolvate rapid re­orientând 
energiile în defavoarea formării de capital uman, lucru care a creat noi 
neajunsuri. Trebuie, de aceea, găsite modalităţile prin care politica naţională în 
domeniul resurselor umane să devină coerentă şi reală, cu implicarea actorii 
politici, sociali şi, în primul rând, a instituţiilor responsabile direct de procesul 
educaţional, dar şi organizaţiile ne­guvernamentale care au ca preocupare acest
domeniu.
  Educaţia este metoda fundamentală a progresului şi reformei sociale şi 
economice. Ea reconciliază definitiv idealurile individuale cu cele instituţionale. 
Datoria noastră de conştiinţă este de a ne re­orienta interesul către educaţie şi 
de a recunoaşte deschis care ne sunt obligaţiile şi responsabilităţile. Societatea,
fără voinţa politică, motor al progresului, nu poate conştientiza funcţia şcolii. 
Nu poate exista scop şi viitorîn bunăstare civilizaţie şi democraţie pentru 
România în absenţa unei reforme reale a educaţie, care să nu rămână doar un 
text de lege fără viaţă, fără aplicarea lui în folosul celor pentru care a fost 
elaborat.
 
46 Educaţia şi democraţia.
  Educaţia întotdeauna a fost un foarte important factor în evoluţia şi 
dezvoltarea societăţii şi, pentru cea mai mare parte a intelectualităţii româneşti,
s­a situat ca un punct central de dezbatere, o dezbatere care nu trebuia 
neapărat ideologizată, politizată. În lucrarea lor, România ­ starea de fapt 
„,consideră că sistemul de învăţământ românesc pune prea mult accentulpe 
memorarea informaţiilor şi pe studiul teoretic în dauna cercetării aplicate. 
Rezultatul? Existenţa a două lumi paralele (a cărţilor şi a oamenilor reali), 
întăreşte elitismul intelectualist, evaziunea faţă de concret. Produce un impact 
slab al educaţiei academice în modelarea proceselor care duc spre o 
democratizare reală a societăţii.” (Paşti, Miroiu, Codiţă; 125)Iată că educaţia 
este mai mult decât un loc al unei discuţii, este un element al unei ţinte pe care
societatea o doreşte împlinită: dezvoltarea economică. Nu vom analiza 
implicaţiile teoriilor cu privire la educaţie în această perioadă în care societatea 
informaţională, post­lndustrială, cunoaşte şi începuturile unei crize a 
civilizaţiei, o criză de modele, ca efect al standardizării şi uniformizării excesive,
impuse de industriile culturale, ci vom surprinde punctual corelaţia educaţie ­ 
economie ­ dezvoltare.
  Că educaţia este un constituent fundamental al programelor şi 
proiectelor politice reiese fie şi numai din importanţa acordată acestui sector în 
programele electorale ale Preşedintelui Clinton (la al doilea mandat) sau în 
programul „New Labour Manifesto” al Partidului Laburist,manifest care plasa 
educaţia că prioritatea numărul unu a acestui partid de guvernământ în Marea 
Britanie. În general, partidele de stânga, centru­stânga tind să acorde o mai 
mare importanţă educaţiei. Explicaţia ne­o oferă John Kenneth Galbraith: 
Ameliorarea situaţiei sociale a oamenilor vine o dată cu educaţia şi doar cu ea; 
fără educaţie nu există nimic şi singurul recurs plauzibil este la crimă şi la 
violenţă. Poate ar trebui ca de cea mai bună educaţie să beneficieze cei aflaţi cel
mai jos pe scara socială, pentru că ei au cea mai mare nevoie de mijloace care 
să le permită acea mişcare ascendentă, acea evadare din ignoranţă". (Galbraith;
67)
  Educaţia republicană, seculară şi liberă este cea care a asigurat Franţei, 
spre exemplu, o structurare rapidă a societăţii şi accesul la modernitate. 
Educaţia este cea care a introdus conexiunea între diferitele stadii ale 
organizării proceselor productive şi creativitatea (inovaţia) intelectuală. Tot 
educaţia este cea care consacră, sau ar trebui să consacre, ierarhizarea 
structurală şi funcţională a societăţii, conform unor modele viabile, eficiente în 
stabilirea profilului de viitor al unei ţări. Este, aşadar şi un factor important al 
mobilităţii sociale, ordonator al ţesutului social, conferind prestigiu şi statut 
social.
  Analizând educaţia în legătură cu procesele tranziţiei şi cu economia, 
trebuie să reiterăm ideea că aceasta, ca prim scop, trebuie să îşi asume rolul de
a facilita integrarea într­o societate în schimbare, o societate care implică 
mobilitatea şi flexibilitatea de gândire într­o măsură mult mai mare decât în 
trecut. Societatea informaţională este o realitate la care trebuie că România să 
se racordeze. Un model educaţional modern este vital în această perioadă în 
care procesele de producţie s­au modificat sensibil, devenind din ce în ce mai 
dependente de noile tehnologii, care înmănunchează informaţia şi 
comunicaţiile. Sectorul serviciilor, atât de important în societăţile post­
lndustriale, cunoaşte o extindere continuă, solicitând şi modificări sensibile în 
sistemul educaţional, îndeosebi la diferite nivele de calificări profesionale, de la 
palierele de bază, ce califică pentru serviciile utile în viaţa de zi cu zi,până la 
nivelele înalte de calificare, pentru serviciile numite „simbolice”, servicii care 
solicită abilităţi în organizarea şi coordonarea conceptelor abstracte. Multe din 
profesiunile viitoare vor solicita într­o mare măsură calităţi personale, 
motivaţie, entuziasm, iniţiativă, abilitatea de a lucra în grupuri variabile ca 
dimensiune, trăsături mult diferite de cerinţele procesului de producţie de 
masă, specific stadiului industrial.
  Schimbările fundamentale inerente noului profil social sunt cele care 
solicită extinderea permanentă a ariei de cunoaştere, pentru a putea face faţă 
„cererii de mobilitate” înalte, implicate de schimbările de pe piaţa muncii. De 
aceea se pune problema educării permanente, în consonanţă cu devalorizarea 
periodică a unor activităţi. Este evident căo diplomă nu mai garantează pe 
termen lung o slujbă stabilă, lucru care trebuie înţeles şi în România de o mare
parte a opiniei publice. Noile forme de organizare a proceselor de producţie 
solicită o redistribuire a inteligenţei şi creativităţii, implementarea modelelor 
deschise şi mai puţin a celor mecaniciste. Conceptul de calitate totală (globală) 
a introdus nevoia distribuirii inteligenţei la toate stadiile proceselor de 
producţie, astfel încât individul dobândeşte o autonomie mai mare, prin care se
poate adapta mai repede şi mai bine la noile provocări de pe piaţa muncii. De 
aceea, avem nevoie de un sistem educaţional care să pregătească nu atât 
specialişti cât indivizi educaţi, capabili de adaptare şi mobilitate profesională. 
Din acest motiv credem că este necesară o nouă direcţie, prin care să se 
instituie importanţa primordială a factorului uman (inteligenţă, creativitate) în 
procesul de producere şi acumulare de avuţie naţională. Această nouă direcţie 
trebuie să stabilească principiul oportunităţilor egale ca element important al 
mobilităţii sociale şi la acest lucru trebuie să reflecteze societatea românească. 
O educare corespunzătoare a factorului uman creează resurse suplimentare în 
bătălia pe care o avem de dus pentru integrarea optimă în „satul universal”, 
putându­ne plasa pe locuri bune în ierarhiile internaţionale.
  , Educaţia face că democraţia să devină posibilă şi, împreună cu 
dezvoltarea economică, să devină necesară, inevitabilă chiar. Educaţia se va 
bucura întotdeauna de o răsplată în viitor „(Galbraith; 68) Preşedintele Franţei, 
dl. Jacques Chirac, întrebat despre priorităţile viitorului mileniu, vorbeşte 
despre, cei doi stâlpi ai dezvoltării” care sunt educaţia şi democraţia. Referindu­
se la educaţie, Jacques Chirac spune: Educaţia este calea ceamai bună spre 
dezvoltare. Trebuie asigurată egalitatea de acces între tineri şi tinere, dându­le 
în acelaşi timp mijloacele pentru a reuşi. Noile tehnologii ale informaţiei ne 
facilitează acum această sarcină. Să fim atenţi însă pentru a nu crea o nouă 
prăpastie între nivelul de cunoaştere a ţărilor bogate şi al celor sărace, 
oferindu­le acestora din urmă accesul la noile tehnologii „. (Anthony, Dekkaz; 
51) Cultivarea mobilităţii, rejectarea modelelor paternaliste, excesiv protective, 
trebuie să corespundă rezultatelor pe care tranziţia le­a implicat şi le implică: 
alterarea specificului ocupaţional pentru numeroşi indivizi, alterarea modelelor 
de management practicate încă pe o scară destul de mare, redefinirea 
sectorului public şi calităţii serviciilor acestuia, redefinirea şi restructurarea 
birocraţiei ­ dar nu numai în sensul limitat, al restructurării prin 
disponibilizare, ci prin restructurarea comportamentului şi mentalităţii. Vedem 
clar că aceste modificări sunt necesare şi sunt implicate până şi de schimbarea 
vocabularului organizaţional, unde termeni ca:” indicatori de performanţă „,” 
obiective şi scheme de evaluare" etc. Sunt din ce în ce mai uzitaţi. Această 
alterare a structurilor remanente ale unui sistem este cuplată cu introducerea 
unei noi culturi manageriale, dedusă din sincronizarea cu lumea vestică care 
pune acum accentul pe dezvoltarea autonomiei profesionale ­ manifestată prin 
abilitatea de a putea lua decizii singur ­ şi pe limitarea managerialismului 
excesiv. Astfel, flexibilitatea devine un factor esenţial în schema funcţiilor şi a 
rolurilor sociale sau profesionale.
 
47 La rând, în tunelul tranziţiei.
  Managementul occidental pleacă de la premisa că eficienţa înseamnă nu 
o recompensă confortabilă pentru eforturi trecute, ci o continuă reaşezare în 
funcţie de scopuri şi de îndeplinirea obiectivelor strategice (Clarke, Cochrane, 
McLaughlin; 117­l18), flexibilitatea şi adaptabilitatea devenind, în aceste 
condiţii, vitale, ca şi adoptarea noii culturi organizaţionale. Reveria trecutului 
drept consolare într­o lume care se mişcă prea repede, provoacă o reacţie 
constatată de anchetele sociologice sau de sondajele de opinie: „paradoxul 
nostalgiei” (Fineman; 78), reculegerea prin apelul la un trecut anume, mai ales 
când prezentul pare discontinuu şi ermetic. ŞiRomânia cunoaşte acest fenomen
după sfârşitul comunismului, timpul certitudinilor", după cum îl numeaVaclav 
Havel. Cel mai mare pericol care ameninţă societatea românească îl reprezintă 
tentaţia nostalgiei, de care trebuie să ne ferim precum Ulise de cântecul 
sirenelor.
  Preluând o frumoasă expresie din limba germană, avem nevoie de, 
Vergangenheitsbewaltigung „, de o victorie asupra trecutului. Pentru o realistă 
prospectare a viitorului astfel de conduite anti­temporale nu au relevanţă decât 
în măsura în care suntem interesaţi de efectuarea unor studii genealogice şi nu
de întocmirea cât mai bună a planurilor pentru un viitor dezirabil. Din alt 
punct de vedere, astfel de reacţii de respingere nu sunt cauzate numai de viteza
şi amploarea schimbărilor, ci şi de puţina consideraţie pe care nişte politici 
incongruente, zise de” dreapta „, au arătat­o faţă de unele grupuri sociale, 
creând astfel” background"­ul contestării puterii politice ­ şi al clasei politice ­ 
dinspre baza socială. Aceste grupuri înclinate spre nostalgie sunt cele care, în 
fond, au o capacitate redusă de rezistenţă, mai ales la efectele negative 
implicate de sursele endogene şi exogene ale schimbării. Sociologul Dumitru 
Sandu stabileşte trei cerinţe pe care trebuie să le deţină grupurile sociale 
pentru a răspunde provocărilor tranziţiei:
  — Capital uman (educaţie, performanţă profesională)
  — Capital simbolic (idei, credinţă în schimbare)
  — Capital social (stare materială)(Sandu, 1996; 24)
  Dacă primele două cerinţe au fost întrunite de majoritatea românilor, a 
lipsit, din păcate, capitalul social care să atenueze şocul schimbării. Din acest 
motiv, la alcătuirea şi la implementarea politicilor, mai ales a politicilor sociale, 
trebuie să se evalueze în prealabil posibilitatea restrângerii efectelor de 
respingere şi să se analizeze impactul pe care efectul de „falsă reprezentare” îl 
poate implica din partea celor care cred că puterea este exercitată fie în 
detrimentul lor direct sau împotriva propriei voinţe (Foucault; 175). Falsa 
interpretare poate introduce variabile sociale importante: intoleranţa, revenirea 
la prejudecăţi sau cultivare obsesivă a stereotipurilor, care pot contribui de o 
manieră semnificativă la multiplicarea surselor de insecuritate internă. Pentru 
depăşirea dificultăţilor tranziţiei este nevoie, pe lângă o intervenţie eficace a 
statului, de raţionalitate din partea actorilor sociali. Foarte sugestivă este în 
acest sens metafora tunelului, concepută de Albert O. Hirschman: dacă două 
coloane de maşini se blochează într­un tunel şi una dintre ele reuşeşte să se 
pună în mişcare, pot apărea două urmări. În primul caz, automobiliştii din 
coloana imobilizată îşi pot pierde răbdarea ­ de ce ei şi nu noi?
  — Vor încerca să pătrundă în cealaltă coloană şi astfel traficul se va 
bloca din nou. În cazul mai fericit, automobiliştii din coloana imobilizată nu îşi 
vor pierde speranţa că va veni şi timpul lor pentru a ieşi din tunel, îşi vor 
aştepta răbdători rândul şi astfel situaţia se va rezolva mai repede. (Hirschman,
1999; 5­26)
  Schimbările implicate de globalizare nu pot fi stopate. Totul depinde de 
modul în care ştim să le gestionăm, canalizându­le spre ţinte dezirabile: 
prosperitate şi normalitate, sincronizare şi integrare. Resursele pe care le 
putem folosi în acest demers trebuie expertizate în funcţie de alternativele 
rezonabile, metodele trebuie confruntate iar rezultatele evaluate. Nimeni nu 
poate şti cu siguranţă cursul pe care „noua economie” îl va lua peste câţiva ani,
datorită vastităţii scopurilor şi rapidităţii extraordinare în succedarea 
fenomenelor. Şi poate în aceasta constau incertitudinile tranziţiei, care trebuie 
privite prin prisma nevoii întocmirii unei sinteze funcţionale şi nu prin lentilele 
politice mai puternice sau mai slabe, mai colorate sau mai puţin colorate.
 
Partea a II­a
 
Capitolul 5
VOINŢA POLITICĂ ŞI ELITA POLITICĂ ­ DE LA STRUCTURARE LA MODEL
  , Vocaţia poetului şi a politicianului veritabil este aceea de a căuta noi 
armonizări. Şi, toate acestea, pornind de la tradiţie şi îndreptându­te spre 
viitor"
  Jose Augusto Seabra
51De la masă la public. De la politician la profesionistul carierei politice.
  Considerând că una din cauzele vidului politic actual din Japonia este 
sărăcia de idei a clasei politice, japonezii care vor să se implice în viaţa publică 
se întorc la şcoală. Ei urmează cursuri de formare pentru meseria de om politic.
Avatar al şcolilor de elocinţă care s­au înmulţit rapid, acest gen de instituţii îi 
educă pe aleşii locali şi naţionali. S­a pus întrebarea dacă această formă de 
educaţie reprezintă o reînnoire a culturii politice. În Japonia, aceste şcoli 
cunosc succesul şi datorită suspiciunii cetăţenilor faţă de politicienii 
profesionişti. De aceea, cetăţenii au acceptat ideea că, pentru a participa efectiv
la viaţa politică, trebuie mai întâi să înţeleagă cum funcţionează sistemul. În 
felul acesta Japonia îşi asigură pentru mileniul următor o clasă politică, 
dublată de un statut de elită.
  Adeseori, s­a reproşat politicului că nu a ajuns încă la un stadiu 
remarcabil din punctul de vedere al structurării unor voinţe politice 
remarcabile, capabile de sedimentare, în raport cu forţele sociale încă disipate, 
împrăştiate. La noi se pune cu acuitate problema antitezelor politic ­ 
politicianist, pragmatic ­ demagogic, general ­ partizan etc. Atenuarea acestor 
antiteze ar genera, pe undeva, o mai corectă structurare a jocului politic, 
eliberat de sub imperiul conjunctural al imediatului sau al orizontului scurt, al 
„mandatului” cu alte cuvinte. Dacă se pune în prim plan durata sau ciclul 
electoral, se poate vedea că formulele politice închegate sunt dependente de 
acest lucru, sau, cel puţin maniera în care a funcţionat formula politică CDR­
USD­UDMR ar putea proba exemplificator acest lucru.
  Un nou model politic însemnă un model conceput astfel încât mai 
degrabă să educe oamenii decât să­l mobilizeze în maniere simpliste, să pună 
accentul pe formarea culturii politice la nivelul societăţii de ansamblu, prin 
folosirea unei retorici progresive şi nu pur demagogice. Este vorba aici despre 
un proces de socializare politică, definită ca, procesul de formare şi dezvoltare a
individului politic prin asimilarea şi interiorizarea normelor şi valorilor din 
cadrul unei culturi politice într­un sistem politic dat „. (Măgureanu, 350) 
Politica făcută exclusiv prin mobilizare este acea politică pe care politologii o 
numesc” electorală „, care urmăreşte, de regulă, preluarea sau accederea la 
putere. Mobilizarea are resorturi diverse, de la liderii charismatici până la 
structuri instituţionalizate capabile de a influenţa masele. Dar publicul care are
un coeficient crescut de mobilizare prin astfel de mijloace sau mijloace similare 
nu este în realitate un public (capabil de a genera o opinie aşadar) ci rămâne o 
masă, după cum ne atrăgea atenţia Jose Ortega y Gasset, încă din anii '20 ai 
acestui secol, la fenomenul apariţiei unui public masificat care vrea totul fără a 
fi pregătit a­şi asuma vreo responsabilitate, Revolta maselor” era, în viziunea 
filosofului spaniol, un ultim avatar al modernităţii. Anchilozarea în postura de 
masă, în care mobilizare ca şi votul se transformă pur şi simplu în rutină, 
permite instituţiilor să devină (sau să rămână) birocratice şi centraliste, 
administraţiei îi permite să acopere în principal dorinţele vârfurilor politice, 
inclusiv prin adoptarea unor modele semi­autoritariste. De partea cealaltă, 
transformarea politicienilor în profesionişti ai unei anumite cariere poate 
permite surclasarea principiilor de către interesele legate exclusiv de carieră, fie
în administraţie sau în aparatul de partid. De aceea este nevoie de un model în 
care centrul de greutate să fie plasat pe capacitatea cetăţenilor şi comunităţilor 
de a­şi structura şi multiplica centrele de decizie socială, ceea ce solicită, pe de 
o parte, multiplicarea surselor de informare pentru comunitate şi membrii săi, 
iar pe de altă parte însuşirea unui model cultivat de a acţiona politic, inclusiv 
în timpul procesului electoral, al alegerilor. Acest model politic trebuie să 
aparţină familiei politice poliarhice, cu alte cuvinte să fie un model al 
pluralismului şi socializării puterilor, caracterizat de accederea la putere doar 
prin legitimarea de către o largă bază socială, reprezentativă pentru puterea 
politică. Mai este nevoie, apoi, de corelarea puterii etatice cu multiplele faţete 
ale sistemului social, în diversitatea formelor sale de manifestare, de racordul 
dintre promisiunile electorale şi finalităţileactului de guvernare, de congruenţa 
dintre structura şi funcţiile puterii politice, de respectarea principiului 
autonomiei puterilor socio­profesionale faţă de puterea politică. Ar mai trebui 
avute în vedere, apoi, descentralizarea democratică a aparatelor politice, pentru
a creşte flexibilitatea politicului în acord cu mobilitatea socială şi cu 
interpermeabilitatea claselor şi grupurilor sociale. Un astfel de model, în care 
conştientizarea politicii ca trăire esenţială a Cetăţii este în prim plan, se apropie
mai degrabă de viziunea poliarhică a lui Robert Dahl şi este un model care 
poate opera în realitate, poate mult mai bine decât democraţia în sine, ideală şi 
inoperantă şi cu siguranţă mai bine decât modelele bazate pe exclusivitatea 
politică a unor elite, în sensul tradiţional­romantic al termenului. Plasat între 
cele două extreme, între democraţia ideală şi exclusivismul conducerii elitare 
(fie că este vorba de elite „eroice”, ereditare sau de elite politice, vertical­
lnstituţionalizate) modelul poliarhic solicită îndeplinirea unor condiţii: 
diversitatea surselor de informaţie şi accesul la acestea, instituirea la un nivel 
suficient de larg a practicilor dialogului şi negocierilor între lideri şi organizaţii 
rivale, inserarea pluralismului social conceput ca o „separare socială şi 
constituţională a puterilor”, diversitatea organizaţiilor sociale cu o plajă mare 
de autonomie una faţă de alta, circulaţia elitelor politice pe baza respectării 
testului alegerilor libere, a acceptării sau non­acceptării lor de către electorat. 
Spre deosebire de modelul clasic al democraţiei, sistemul poliarhic încearcă o 
adaptare a principiilor democratice la realităţile contemporane, adică la sisteme
politice în care participarea politică a cetăţenilor (idealizată de teoria clasică a 
democraţiei) s­a redus într­o manieră semnificativă. Rămâne fundamentală 
pentru caracterizarea unei poliarhii concurenţa între o pluralitate de grupuri 
autonome într­un sistem social deschis, în care participarea cetăţenilor în viaţa
publică şi contestarea politică sunt permise. Pentru a se realiza la un nivel 
operaţional un astfel de model din clasa poliarhică, societatea românească are 
mai cu seamă nevoie să­şi găsească echilibrul, atât de afectat în ultima 
perioadă. Numai o societate cu un bun metabolism politic, economic şi social 
poate prezenta caracteristicile unui înalt grad de securitate psihologică, 
atenuarea disparităţilor uriaşe de bogăţie, avere, venit, educaţie, toate acestea 
contribuind în final la realizare unui înalt grad de cultură social­politică.
  O societate stabilă nu ar mai pune probleme legate de puerile lupte de 
imagine, de legitimarea exclusiv „catodică”, prin medierea ecranului de televizor
între cetăţeni şi guvernanţi. Ar fi fluidizat procesul circulaţiei politice şi 
promovarea şi legitimarea politicienilor pe baza indicilor de competenţă, de 
coeziune şi eficienţă în elaborarea politicilor, de capacitatea dovedită în 
conceperea mecanismelor decizionale şi normative.
 
52 Mic tratat despre elite sau. de ce sunt intelectualii comozi?
  Rolul elitelor într­o societate este decis de istorie, dar şi de societate în 
ansamblul ei. În istoria frământată a României elitele au fost chemate să 
gestioneze procese sociale şi politice cu efecte majore asupra evoluţiei întregii 
societăţi. Ca fruntaşi ai unor mişcări sociale, mişcări de idei sau chiar ca 
părtaşi l la decizia administrativă şi politică, vârfurile spiritualităţii au trăit 
adesea în mijlocul comunităţii direct sau virtual, au demonstrat o solidaritate 
vizibilă sau implicită cu concetăţenii lor, au renunţat la deliciul izolării în 
lumea ideilor şi au acceptat să se afle în linia întâi a bătăliei pentru viitor. O 
astfel de misiune le­a permis să studieze îndeaproape particularităţile 
modelului nostru cultural, comportamentul grupurilor sociale, cu bune şi rele, 
funcţionarea statului şi a vieţii politice.
  După 1989 au descins în arenă, pentru o scurtă perioadă, elitele rămase 
din epoca politicăîncheiată. Prezenţa lor ar fi îndreptăţit pe oricine să creadă că 
lucrurile se vor desfăşura sub semnul unui bun proiect de societate pe care 
acestea îl vor oferi. Dar nu s­a întâmplat aşa şi, purtând încă grave sechele ale 
unor traume ce nu mai pot fi negate, elitele intelectuale s­au retras într­un 
scepticism cronic care avut drept efect secesiuni, crize, cu consecinţe grave 
pentru întreaga societate. Astfel, scena publică a rămas goală şi treptat a 
început procesul de cristalizare a mediului politic la nivelul partidelor şi al 
personalităţilor.
  Cred că maturitatea unei societăţi se poate testa mai ales cu prilejul 
crizelor,tensiunilor grave, dar destinul istoric al acestui spaţiu geo­cultural şi 
politic a fost de natură să blocheze pe termen mediu cel puţin evoluţia unor 
procese sociale normale şi necesare. Consecinţa a fost blocarea socialului, dar, 
în mod interesant o compensaţie majoră se realiza în plan cultural, acolo unde 
marile spirite elaborau capodopere, modele ştiinţifice, ipoteze sociale, pe care 
nu de puţine ori le lansau din străinătate către patrie.
  Datorită specificului socio­economic al ţării, recompensarea elitelor sau 
consacrarea rezultatelor obţinute de către acestea, nu au fost aproape niciodată
posibile. Desigur, excludem acum din discuţie spectacolul politic de captare a 
bunăvoinţei, pe care comunismul l­a făcut posibil, pentru a putea obţine 
iertarea străinătăţii, tăcerea elitelor şi orbirea opiniei publice.
  În perioada comunistă elitele societăţii româneşti au preferat o atitudine 
de imersiune totală în universul muncii pentru sertar. Putem spune că s­a 
creat o cultură a performanţei profesionale şi o artă a depăşirii obstacolelor, 
impuse de putere şi de birocraţie, pentru afirmarea acestei competenţe.
  Treptat, putem vorbi de insinuarea unor valori pe care un sistem de elite 
de adâncime îl promova. Trebuie spus, de dragul adevărului istoric şi faptul că 
regimul politic a realizat că nu poate fi exclus orice fel de contact cu restul 
lumii şi că are nevoie de un grad de instrucţie al unor grupuri mari de cetăţeni 
pentru a face faţă asimilării tehnologilor şi dialogului intercultural cu 
occidentul, care era un partener râvnit. Institute de cercetare, edituri, reviste de
cultură, radioul şi televiziunea publice, şcolile, sistemul sanitar, universităţile, 
Biserică erau tot atâteacămări doldora de oameni cu o competenţă ce a fost 
confirmată de marile forumuri ale lumii contemporane.
  Lucrul a fost vizibil după 1989 când primii demnitari ai noii democraţii 
au fost cei proaspăt eliberaţi din aceste instituţii, care cel puţin în aparenţă au 
fost obligate să afirme linia politică a puterilor zilei.
  Izolarea ca mijloc de protecţie a propriei identităţi nu a însemnat doar o 
reducere drastică a oportunităţilor de afirmare ci şi sărăcirea cunoaşterii în 
domeniul relaţiei cu comunitatea. Întregul mediu social a elaborat un 
comportament protectiv care simula cooperarea şi dialogul în conformitate cu 
cerinţele emise de politic, dar în al doilea plan de existenţă care se derula în, 
spaţiul de protecţie “al vieţii personale era în acelaşi timp un discurs cu privire 
la existenţa socială a individului, în care se denunţa convenţia cu politicul ca 
fiind un exerciţiu impus şi total incompatibil cu credinţele şi valorile dictate 
persoanelor de educaţie şi tradiţie.
  Pe scurt, în acest climat al dublei existenţe, al, casei” ca unic mediu de 
siguranţă şi al familiei că unic grup de încredere, apelul la cultură şi obsesia 
pentru performanţă au fost singurele manifestări care permiteau individului o 
evadare din aceste spaţii utile, dar insuficiente, de evoluţie.
  Cum era şi firesc, după 50 de ani de suspiciune faţă de mediul social, de 
cursă pentru o performanţă a cărei valorificare era de domeniul iluziilor, după 
1989 în arena publică au apărut indivizi ce ar putea cu uşurinţă a fi 
reprezentaţi astfel: cu capete imense, pline de trasee complicate ale 
circumvoluţiunilor, dar cu viaţă socială minimă, cu o teamă de întâlnirea cu 
ceilalţi, cu reticenţe majore privind orice implicare în activităţi socializante.
  Era vorba deci de o semnificativă latenţă culturală şi intelectuală care 
aştepta fără speranţă o oportunitate de etalare socială, dar aşteptarea avea 
nişte parametrii ideali, nu derivaţi dintr­o realitate particulară.
  Astfel s­a născut o tensiune socială pe arena publică românească după 
1989 între aşteptările pe deplin justificate ale tuturor cetăţenilor, mai ales al 
elitelor şi oferta socială care abia se năştea şi tindea către o configuraţie sever 
limitativă.
  Momentul erupţiei acestor imense latenţe sociale, dar mai ales 
deschiderea culelor în care erau sechestraţi intelectualii, a avut o strălucire 
superbă, un moment de majoră solidarizare socială şi, implicit, aşteptări uriaşe 
în raport cu posibilităţile momentului. Drept consecinţă a acestui fenomen s­au
născut numeroase iniţiative, unele elitiste, altele socializante. Aceste iniţiative 
au determinat regrupări mai mult sau mai puţin aleatorii care după momentul 
bucuriei spirituale a oportunităţii de manifestare, au pus problema funcţionării
şi gestionării. Cum era şi firesc a apărut criza de management care în 
organizaţiile profesionale este depăşită de modul de lucru, de azi pe mâine”, 
însă în configuraţiile sociale create pe temeiul compatibilităţii de opinii aduce 
eşecul. Cea mai importantă cauză era cea a criteriilor de evaluare a 
performanţelor şi eficienţei pornind de la dificultăţile de acomodare, de 
comunicare. Destul de repede au apărut fenomene ca secesiunile, etichetările, 
blocare a comunicării, intoleranţa.
  Noua scenă se configura ca un mediu cu numeroase aglomerări 
nestructurate de competenţe între care nu exista comunicare şi care, în acelaşi 
timp, cauta condiţii de afirmare. O stare aproape paradoxală de tensiune mai 
domină şi azi viaţa publică, mai ales la nivelul elitelor şi competenţelor, stare ce
nu poate fi dezamorsată şi pentru că, lucru ciudat, deşi atâtea personalităţi 
gravitează în viaţa publică românească, totuşi nu se poate vorbi de autorităţi 
care să poată mobiliza grupuri coerente şi solidare, capabile să aibă un impact 
semnificativ asupra unor domenii sau comunităţi profesionale, civice, ş.a.
  Acest fenomen nu este doar o stare de fapt cu o durată bine determinată, 
ci este şi premisa pentru viitorul acestei societăţi şi al perpetuării elitelor 
româneşti. Ce impact poate avea o altfel de configuraţie a scenei publice în zona
elitelor asupra evaluării şi perceperii României în spaţiul european şi 
internaţional?
  Crize de toate tipurile, tensiuni generate deabordări, percepţii, soluţii 
diferite ale aceleiaşi probleme, cum a fost de exemplu criza iugoslavă,generează 
dezbateri în grup sau în mass­media, sau chiar proteste de stradă, care 
încearcă să influenţeze decizia politică. Reacţia la aceste forme de exprimare 
din partea politicului şi a administraţiei este mai mult sau mai puţin 
satisfăcătoare, dar întregul proces de decizie este marcat de o notă de respect 
mutual între părţi. În România lucrul acesta se mai petrece şi, din păcate, cu 
efecte deosebit de grave pentru ambele tabere şi pentru întreaga societate, care 
este diagnosticată ca un mediu ostil, agresiv, în care funcţionează o condiţie 
minimă de cooperare şi de încredere.
  Cred că este în primul rând rolul elitelor să clarifice acest dureros aspect,
nu să dea verdicte, ci să creeze cadrul necesar pentru o renegociere a 
climatului de comunicare şi cooperare. Acest lucru se va petrece oricum şi este 
doar o chestiune de timp.
  Cred că ieşirea din acest blocaj se poate construi pornind de la două 
premise: tradiţia modului de implicare a elitelor în situaţiile de maximă 
importanţă pentru devenirea societăţii şi cunoaşterea – asumare a valorilor 
modeluluide lume ce se prefigurează pe termen mediu şi lung. Va fi profund 
neproductivă o abordare paseistă care, pe de o parte, reactualizează tensiuni ce
nu mai au nici o relevanţă astăzi, iar pe de altă parte derutează şi consumă 
inutil gândirea generaţiilor ce sunt active azi şi în următorii 50 de ani. În acest 
sens ar fi necesară nu numai o redefinire a convenţiei de încredere şi de 
stabilitate socială, ci şi o rediscutare a modelului de identitate a valorilor 
esenţiale ale acestui, nu pentru că ele s­ar fi schimbat ci pentru că au fost 
supuse unor contestări, evaluări mai puţin oneste ce au creat confuzie. Desigur
se pune problema unei noi modalităţi de raportare la aceste valori şi ar fi 
extrem de folositor pentru întreaga societate dacă elitele ar parcurge primele 
acest traseu oferind, de ce nu? Modele.
  Este cunoscut faptul că cei care au preluat puterea după noiembrie 1996
au luat în considerare o teorie cel puţin interesantă (care se va fi reflectat şi în 
filozofia Executivului despre Parlament şi despre funcţiile parlamentarismului 
în mecanismul legislativ). S­a inoculat opiniei publice ideea că cei care au 
preluat puterea alcătuiesc, în sine, o elită politico­culturală a societăţii 
româneşti, superioară acesteia în ansamblu, mai adaptată la o realitate socială 
occidentală decât autohtonă, o elită menită a schimba chipul şi înfăţişarea 
societăţii după cele ale ei. Este vorba despre o elită, auto­lmpusă „pe 
considerente fie de, cunoaştere luminată”în cazul intelectualităţii de dreapta (ce
deţine astăzi un adevărat monopol în ce priveşte producerea şi difuzarea ideilor 
în cadrul opiniei publice, monopol datorat şi sprijinului oferit de majoritatea 
canalelor mass­media), fie pe temeiul, moralităţii „în cazul politicienilor. Ambele
justificări au devenit caduce astăzi, după ce această, elită” a exercitat puterea 
cu rezultatele bine­cunoscute". În opoziţie, opina, cel puţin atunci, în 1996 
această elită, cu starea de lucruri preluată, care era una creată şi modelată 
după chipul şi asemănarea vechilor guvernări. Dar realitatea socială este cu 
mult mai puternică decât orice elită, iar voinţa de a transforma întreaga 
societate în maniera de mai sus nu a dus decât la crearea unui deficit de 
democraţie, prin conturarea unor trăsături autoritariste vizibile în ceea ce 
priveşte administraţia. Până la urmă s­a ajuns ca voinţa de a modela societatea
să fie înlocuită cu modelarea societăţii şi economiei pentru deservirea 
intereselor politice şi a intereselor induse de algoritmizarea poziţiilor din 
administraţie.
 
53 Epopeea schismei: fracturile societăţii româneşti.
  O încercare de a monitoriza sondajele de opinie (chiar şi incomplet) relevă
faptul că sentimentul predominant cu privire la viitorul României în perioada 
1997 ­ 1998 era dat nu de credinţa publicului într­o modelare optimă a 
viitorului de către elita conducătoare, ci de deznădejdea în faţa sterilităţii 
rezultatelor obţinute de o „clasă conducătoare” care se autodefinea ca fiind 
„prima putere democratică de după căderea guvernului Rădescu”. Haos, ruină, 
dezastru. Sunt atribute de caracterizare surprinse într­o serie de sondaje de 
opinie efectuate după primul an de guvernare CDR­USD­UDMR. În acelaşi timp
cu pierderea încrederii în valorile „schimbării” se remarcă şi o sensibilă 
basculare de opţiuni: o parte a intelectualităţii susţinătoare a puterii de după 
1996 nu s­a sfiit să o acuze ulterior de stagnarea, regresul şi confuzia 
economiei, de incoerenţă, ciocoism, disoluţie a autorităţii şi a statului de drept, 
de dizolvarea rapidă a avuţieinaţionale şi de incapacitate. Ca o concluzie 
intermediară, acest lucru relevă lipsa de consensualitate la nivel teoretic, 
general, în societatea românească; s­a dovedit că „mitul salvatorului” (total şi 
instantaneu) nu funcţionează, nici pentru stânga (cazul „liderului charismatic”,
identificat cu Ion Iliescu, pentru o anume perioadă de timp) dar nici pentru 
dreapta, care, după moartea lui Coposu, nici nu a mai avut un lider cu o aură 
charismatică, motiv pentru care s­a încercat apelul „disipat” la „idolii 
tradiţionali” – Maniu, Mihalache etc. Ori de câte ori o criză politică sau un 
semn de şantaj al unuia dintre parteneri punea în cauză existenţa guvernului 
sau a coaliţiei majoritare. Va trebui să ne obişnuim cu ideea că liderii politici 
pot rareori să modifice realitatea politică, mai degrabă ei sunt prizonierii acestei
realităţi şi, uneori, chiar produsul său.
  Poziţia României a devenit suficient de dificilă în perioada 1996­l999 ceea
ce nu a adus nici un fel de beneficii politice guvernelor de centru dreapta şi nici
clasei politice, prin extrapolare. Dezastrului economic evident i s­au adăugat 
scăderea dramatică a nivelului de trai, intensificareatensiunilor sociale şi 
demersurile sindicale, declinul de credibilitate a guvernanţilor, declinului de 
credibilitate al partidelor şi instituţiilor.
  S­a făcut remarcat clivajul dramatic între două realităţi, care coexistau, 
fără a se întâlni: realitatea guvernanţilor şi aceea a restului societăţii 
româneşti, clivaj care a devenit mult mai vizibil decât clivajul reformist ­ anti­
reformist şi opoziţia stânga ­ dreapta. Remarcând, reacţionarismul „acestor 
politicieni, Daniel Barbu afirmă: Neavând convingeri, ei nu se simt obligaţi să 
convingă. De aceea, orice proiect politic este inutil. Singura lor preocupare este 
aceea de a se auto­reproduce şi de a reproduce distanţa dintre ei şi societate.” 
(Hirshman, 1999; 24)
  Neîncrederea electoratului în clasa politică, politicieni şi partide, de care 
unii jurnalişti şi analişti politici au vorbit ca despre un fenomen generalizat la 
scară globală, semnifică, dintr­un punct de vedere mult mai realist, un lucru 
nu lipsit de importanţă: „Contractul cu România” şi celelalte programe din 
campania electorală au înserat o problemă specifică ­ valoarea promisiunilor 
electorale sau racordul cu finalităţile politice. O promisiune în campania 
electorală este un contract cu sine şi cu celălalt (votantul, cetăţeanul), nu 
numai un „contract” distribuit demagogic. Chiar dacă nu are rigoarea unui 
contract formal propriu­zis, este evident că un astfel de contract 
imaginartrebuie să contribuie la a instaura responsabilitatea în relaţiile dintre 
puterea politică şi cetăţeni, ca bază a încrederii cetăţenilor în politicieni şi clasa
politică. Constituirea societăţii deschise, trecerea de la principiul de comandă la
principiul comunicării biunivoce este, în fond, opţiunea generală a clasei 
politice româneşti, pe care se pare că unii reprezentanţi ai puterii actuale 
(inclusiv preşedinţia) au neglijat­o. De asemenea politica de reformă nu este un 
concept partizan (cum sugerau, nuanţat, unii din cei de la putere). Nu este 
partizan pentru că s­a reflectat, ca expresie a voinţei politice, imediat după 
1989; nu este partizan pentru că trebuie să servească tuturor grupurilor de 
interese şi structurilor sociale, promovând respectarea drepturilor 
fundamentale consonante statului de drept şi consolidării democraţiei. Nu se 
poate mima democraţia şi nici statul de drept, iar moţiunile de cenzură depuse 
de Opoziţie după 1996 au căutat să semnifice în primul rând acest lucru. 
Cetăţeanul este punctul de referinţă, regimul funcţionează pe baza dreptului, 
iar cetăţenii sunt serviţi de putere şi nu puterea îi manipulează pe aceştia.
  Fracturilesociale s­au lărgit permanent ca urmare a tendinţelor 
economice dezechilibrate. În aceste condiţii, încrederea populaţiei în instituţiile 
statului şi în capacitatea acestora a înregistrat un trend negativ (indus şi de 
evenimente gen Ţigareta – Otopeni, arestarea ziariştilor, comportamentul 
justiţiei etc.). Fără instituţii şi un sistem stabil de reguli, în România au domnit
nesiguranţa şi lipsa de predictibilitate a iniţiativelor individuale. Criză politică 
atenuată dar nu rezolvată (în contextul unei coaliţii „toxice”) s­a văzut că se 
poate transforma în criza de regim (poziţiile preşedinţiei erau atacabile, ale 
justiţiei la fel, politica naţională a fost o „materie facultativă” pentru actualii 
guvernanţi, cel puţin în 1997 şi 1998 etc.), lăsându­se impresia că democraţia 
nu era încă pe o pantă total ireversibilă. Întotdeauna o criză care pare a se 
permanentiza se hiperbolizează în mentalul colectiv, de aceea apare nevoia 
unor programe proactive, de remediere a scepticismului cronic, terorizant.
  Sondajele de opinie dezvăluiau şi scăderea încrederii în partidele politice 
că actori majori ai senei politice naţionale. Este adevărat, partidele politice 
reprezintă veritabile câmpuri de putere unde se schimbă lovituri de forţă, ca 
urmare a relaţiilor concurenţiale între agenţii interesaţi de posibilitatea de a 
folosi resursele dobândite; pe de altă parte polarizarea bruscă a intereselor 
poate duce la scindări (nici PDSR nu a scăpat de acest pericol, după pierderea 
alegerilor). Nu întotdeauna elitele de partidreuşesc să controleze eficient aceste 
jocuri concurenţiale, de unde şi impresia de incapacitate în procesul decizional.
Disciplina de partid teoretic ar trebui să limiteze concurenţa intrapartinică, dar 
nu a limitat concurenţa interpartinică (în coaliţii). În lucrarea sa clasică, An 
Economic Theory of Democracy", Anthony Downs sintetizează trei posibilităţi de
evoluţie a partidelor dintr­o coaliţie aflată la guvernare: dorinţa de cooperare, 
de acţiune la unison în vederea eficienţei acţiunii guvernamentale; încercarea 
fiecărui partid membru al coaliţiei de a­şi impune propriile opţiuni politice în 
faţa partenerilor săi; în fine, încercarea partidelor de a­şi maximiza potenţialul 
electoral în dauna celorlalte partide ale coaliţiei prin promovarea deliberată a 
divergenţelor ideologice existente. (Downs; 56­57) Coaliţia CDR­USD­UDMR se 
încadrează cu brio în a doua categorie cu menţiunea că opţiunile politice ale 
partidelor (care în cazul unor partide ale coaliţiei lipsesc cu desăvârşire) au fost 
eclipsate de divergenţele privind împărţirea posturilor şi obţinerea 
comisioanelor. Odată cu apropierea alegerilor se profilează în cadrul acestei 
coaliţii şi ultima tendinţă. Disciplina de coaliţie este aproape nulă dacă nu 
există un nucleu catalizator, iar pentru CDRpreşedintele Constantinescu, în 
pofida eforturilor nu a reuşit, nu a manifestat aptitudini de centru de 
stabilitate. Pe lângă disensiunile existente între partidele coaliţiei a apărut şi 
fenomenul fracţionalizării partidelor. Astfel au fost afectate politicile 
guvernamentale şi remanierile de guvern deoarece fiecare facţiune încerca să­şi 
impună proprii oameni şi, eventual, propriile idei de guvernare.
  Pentru a înţelege mai bine resorturile acţiunilor CDR, se cuvine să facem 
un scurt excurs privind originea sa şi, partidele istorice „ce o compun. După 
prăbuşirea la câteva zile după 22 decembrie 1989 a mitului unei societăţi unite 
în lupta contra puterii politice, s­a încercat resuscitatarea sa în lunile şi chiar 
anii următori de către opoziţia politică. Procesul de trecere a acestei opoziţii, 
constituită în principal din partidele, istorice” (numite aşa pentru a­şi auto­
conferi o legitimitate ce nu le­a fost acordată de alegători), de la contestarea 
puterii la exercitarea sa a fost unul ireversibil. Nu şi pentru aceste partide, ne 
dăm seama acum, constatând lipsa lor totală de pregătire după ce au preluat 
puterea şi persistenţa senzaţie de improvizaţie pe care o respiră activitatea lor 
guvernamentală. Adam Michnik observase încă din 1994 inconsistenţa acestor 
partide: Apar noi formaţiuni politice care iau numele unor partide istorice 
pentru a camufla lipsa propriului program şi absenţa, din rândurile lor, a unor 
reale valori. „(A. Michnik ­ Cercul de cretă. Polonez”, în Lettre Internaţional, 
vara 1994 p.118) După 1989 forţele politice istorice şi­au reînnodat vechea 
identitate, au realizat joncţiunea cu trecutul şi, în cei trei ani de guvernare şi­
au consumat forţa în mod natural, aşa cum şi­ar fi consumat­o dacă ar fi 
existat continuitate în democraţie în anii '50 Momentul lor istoric este pe 
sfârşite. Nu vor reuşi să se menţină pe eşichierul politic românesc dacă nu se 
vor rupe de practicile trecutului şi nu se vor moderniza. Atâta timp cât vor juca 
un rol major în viaţa politică românească, amnistia dintre trecut şi prezent va fi
imposibilă ca de altfel şi coeziunea socială necesară într­o ţară în care se 
acreditează ideea că România a fost şi este o victimă a Marii istorii, ei au 
susţinut continuu şi vor susţine doar exorcizarea, iubită de o maree de noi 
ilegalişti plătiţi de cetăţenii acestei ţări. Pentru CDR distanţa ce separă 
guvernarea unei imagini şi a unui mit politic de guvernarea efectivă a ţării a 
fost prea mare.
  Dificultăţile din coaliţie au venitdin structurarea puterii în CDR. Aici 
există un nucleu PNŢCD pentru care principalul obiectiv a fost restituirea 
proprietăţilor – nucleul „restituţio”, care, până în ultima perioadă a avut un 
cuvânt greu în PNŢCD şi pe lângă Emil Constantinescu. Un alt grup PNŢCD, 
auto­caracterizându­se „creştin – democrat” (deşi nu poseda atu­uri doctrinare 
în acest sens) dar, în esenţă, îl putem numi grupul pragmatic­oportunist, nu a 
urmărit nimic din start ci doar să preia puterea, urmând a vedea pe urmă cum 
va guverna. Acest grup a fost total dezinteresat de Contractul cu România, fiind
interesat de preluarea şi menţinerea la putere. Din acest motiv l­a susţinut pe 
preşedintele Constantinescu şi pe apropiaţii acestuia, fiind legat de accesul la 
resurse şi manevrarea acestora în propriul interes.
 
54 Responsabilităţi cu sens unic ­ necesitatea feed­back­ului politic.
  Un aspect interesant pentru viaţa politică românească îl reprezintă 
liberalismul. Dintre toate ţările de religie ortodoxă din regiune, în epoca 
modernă doar România a cunoscut un model liberal de dezvoltare; de asemenea
a fost singura ţară ortodoxă care a cunoscut, la 1848 o revoluţie burghezo­
democratică,la scară naţională. Liberalismul a concurat la realizarea unei 
Românii sincronizate la pulsul Europei naţiunilor, cu toate imperfecţiunile care 
persistau. După 1989 Partidul Naţional Liberal a revenit la viaţă, dar nu a 
reuşit să stabilească un veritabil „arc peste timp”, să impună o viziune politică 
şi economică clară; diversele facţiuni liberale au întârziat în căutarea unui 
destin comun, pe baza unei tradiţii respectabile e adevărat, dar care nu putea 
conferi o legitimitate „tare”, care să eludeze realităţi contingente. În PNL, partid 
care, teoretic ar fi trebuit să realizeze un aport considerabil la stabilirea unui 
profil specific, neoliberal, al economiei, doar un grup de interese a militat 
pentru sprijinirea marilor întreprinzători autohtoni (pe vechea linie „prin noi 
înşine”), dorind diminuarea taxelor pe profitul reinvestit, reducerea fiscalităţii 
etc. Din nefericire, programul dur de macrostabilizare dogmatică a anului 1997
(dobânzi înalte, austeritatea monetară) a scufundat practic întreprinderile 
româneşti şi mai ales întreprinderile mici şi mijlocii, bănuite că ar putea 
fundamenta o clasă de mijloc suficient de puternică şi de numeroasă, care să 
garanteze ireversibilitatea regimului democratic. Fiscalitatea e percepută ca 
împovărătoare (de aici acuzaţiile la adresa fostului ministru Daniel Dăianu), 
facilităţile pe profitul reinvestit de abia recent au căpătat contur, tot pe hârtie, 
însă. Schimbarea ministrului Dăianu a fost privită de analişti ca un succes al 
acestui grup de influenţă, posibil mai apropiat de pragmaticii din PNŢCD, dar şi
ca un succes al controlul total al partidului asupra miniştrilor săi. Din acest 
motiv, unii dintre greii PNL, orientaţi într­un spirit al „capitalismului autohton” 
au şi părăsit acest partid, într­o dizidenţă ce se substituie neputinţei de a fi 
realizat o doctrină liberală a capitalului naţional în interiorul PNL.
  Sub exemplul CDR, dar nu numai, coaliţia a tins să se caracterizeze prin 
controlul partidist al puterii în structurile de decizie guvernamentală; liderii de 
coaliţie reprezentau adevăratele centre de decizie, dar, la limită, ei se puteau 
sustrage controlului democratic al instituţiilor statului (chiar dacă aceste 
instituţii nu şi­au pus această problemă acut). Un astfel de control al liderilor 
de partid asupra miniştrilor tinde la a reduce libertatea de mişcare şi de 
opţiune a acestora, astfel încât, în permanenţă, operează două structuri ale 
administraţiei: una oficială şi o alta tacită, politică, care se poate suprapune 
guvernului. Controlul politic al guvernului trebuia să implice şi 
responsabilitatea politică a partidelor din coaliţie, nu numai responsabilitatea 
miniştrilor în faţa partidului. Algoritmizarea vieţii politico­sociale româneşti este
o, mărturie „inconfundabilă lăsată de actuala guvernare posterităţii. Spre 
deosebire de perioada de dinainte de1996 când presa critica imediat orice 
implicare presupusă a politicului în sfera economică, astăzi abuzurile puterii se
judecă cu alţi ochelari (un alt exemplu fiind modul cum a fost gestionată 
Televiziunea Română până în 1996 şi după): Dacă PDSR­ul avea numeroşi 
specialişti, chiar în structuri importante ale statului, care nu erau membri de 
partid, dar care şi ei erau suspectaţi uneori că ar fi simpatizanţi, nouă putere, 
incredibil, vine cu o temă politică radicală din acest punct de vedere. Nu numai 
că sunt admise acţiunile de politizare, dar ele constituie obiectivul fundamental
al negocierilor politice. Să spunem un nu hotărât specialiştilor, este sloganul 
preferat al noii puteri. Sunt împărţite ministerele ca nişte feude, dar nu numai 
ministerele, ceea ce ar fi totuşi normal într­o coaliţie, ci şi regiile statului, 
băncile şi cam toate instituţiile care pot fi considerate cât de cât importante. 
Celebrul algoritm pus în practică la fiecare remaniere guvernamentală, probabil
că, dacă ar fi fost aplicat în această formă înainte de 1996 ar fi isterizat 
naţiunea”. În cuvintele autorului astăzi nu avem decât, un ambalaj frumos, o 
imagine propusă unui demers politic şi nimic altceva". (Bulai; 221) Numai că o 
ţară nu se conduce doar prin imagini despre guvernare formate de presă 
(independentă sau nu, acesta este un alt subiect) ci prin actul de guvernare 
asumat de câştigătorii alegerilor.
 
55Pragmatismul politic – o condiţienecesară, dar insuficientă.
  Un alt tip de conflict din câmpul politicii româneşti, evidenţiat în CDR, 
este cel dintre linia de „referinţă morală” (aripa „rigidă” a PNŢCD, ulterior ANCD
şi Alianţa Civică) şi linia pragmatic – realistă (dacă am fi siguri că cei care se 
pretind morali nu au avut şi interese mai umane). Autosuspendarea Alianţei 
Civice din CDR a însemnat că această elită cu capacitate de influenţă 
simbolică, fără îndoială, a urmărit să­şi repotenţeze puterea, să se 
reconstruiască politic, după înfrângerea aripii Ciorbea, de care era strâns 
legată. Neputând miza pe o anumită doctrină politică, Alianţa Civică a mizat pe 
afirmarea superiorităţii unora (referenţii morali) în raport cu politicienii. Cu alte
cuvinte, Alianţa Civică s­a constituit ca o elită concurentă cu elitele politice, 
depreciind pragmatismul inerent politicii, raportându­se la o viziune ideală 
decât la una reală. Credinţa într­un unic sens al istoriei, pe care îl 
monopolizează şi intoleranţa faţă de aceia care nu sunt de aceeaşi părere, au 
conferit adeseori un facies totalizant corpului de idei promovat de Alianţa 
Civică. Printr­o astfel de viziune maniheistă organizaţii de acest tip îşi fixează 
ca ţinte grupuri din diverse partide sau în conexiune cu acestea.
  Pragmatismul este un fenomen natural în viaţa politică, nici bun nici rău 
– el, practic, există, aşa cum şi despre politică nu se poate spune că este bună 
sau rea (în sine), ci doar că există. Nu se poate trata pragmatismul prin 
„alungarea duhurilor rele”, dar poate fi controlat, în primul rând prin 
autoimpunerea unor principii la nivelul omului politic, principii care trebuie să 
fie extinse la nivelul echipei din care acesta face parte. Transformarea 
pragmatismului în corupţie (cum bănuiesc încă cei din Alianţa Civică) nu are 
loc atât sub impulsul unor forţe exterioare, cât mai ales sub impulsul unor 
dereglări interne, la nivelul propriei conştiinţe. De aceea depinde de principiile 
pe care fiecare „zoon politikon” şi le impune. Este adevărat că dacă nu mai 
există cultul personalităţii, există veleitari care încearcă formule de cult al 
puterii, pe o linie care, în cele din urmă, se înscrie într­o estetică a 
totalitarismului adulterat. Sigur, politicienii şi clasa politică pot fi acuzaţi de 
greşeli, de insuccese, dar a critică în ansamblu o realitate şi a pune sub semnul
întrebării necesitatea existenţei unei structuri care până la urmă este 
ordonatoare pentru viaţa socială, sau, cel puţin face eforturi în acest sens, nu 
înseamnă decât că am rămas în continuare prizonieri ai cultului puterii. 
Puterea este rea sau bună, omnipotentă sau democratică, poliarhică sau 
autocratică, dar există ca necesitate pentru funcţionarea sistemului. Că 
sistemul funcţionează înanumite contexte de care nu se poate desprinde, 
aceasta este un alt lucru.
  Puterea politică nu este, în această lumină, decât o parte a puterii 
sociale, mai exact o parte specializată a acesteia. Ceea ce contează este modul 
cum se raportează ea la principiile democraţiei şi dreptului, cum respectă legile,
cum adoptă deciziile, cum antrenează corpul social în a participa la propria lui 
dezvoltare, evoluţie. Pentru aceasta, trebuie ca în primul rând puterea să nu 
mai fie sursă inepuizabilă de privilegii (prin mecanismele atât de cunoscute ale 
relaţiilor şi nepotismelor), să nu mai fie ritualizată şi solemnizată. Antitezele 
(putere – opoziţie, spiritual – temporal, administrativ – politic, executiv – 
legislativ) trebuie atenuate, responsabilitatea şi dezbaterile publice având un rol
major în aceasta. Funcţiile din cadrul puterii trebuie eliberate de formalism şi 
socializate cât mai mult posibil, într­un proces normal de redistribuire şi 
alternanţă. Justificarea, legitimarea puterii se face prin valorile politice pe care 
le promovează, fără a recurge la forţă. Ea este restrânsă de nevoia obţinerii 
consimţământului populaţiei, de supunerea în faţa legilor stabilite şi a 
Constituţiei.
 
56 Puterea – scop în sine sau un test almoralităţii?
  Ce alte caracteristici am mai putut observa, la nivelul elitelor politice 
româneşti formate şi activate după 1989? Este evident că elitele s­au cristalizat 
greu în România şi acest proces a avut loc în cadrul general de consolidare 
democratică, adică al instituţionalizării puterii şi constituirii sistemului de 
partide. Având în vedere instabilitatea dintre 1990­l992 acesta a constituit un 
vârf în procesul de luptă între elitele aflate la putere şi opoziţie. Cred că, într­o 
oarecare măsură, atmosfera de ostilitate şi război dintre putere şi opoziţie şi 
nerespectarea regulilor jocului politic continuă până la schimbarea din 1996 În 
1996 ideologia restitutivă construită de elită umanistă după un program naiv­
revanşard cu conotaţii fundamentalist­morale, primeşte satisfacţie şi, cu mici 
excepţii, s­a trecut în faza în care se respectă regulile jocului politic.
  Faptul că elitele s­au cristalizat într­o dură confruntare a făcut ca 
partidele politice să fie principalele instituţii de recrutare şi promovare a lor. 
Acest fapt a produs o serie de trăsături procesului de selecţie a elitelor în 
România. În primul rând, loialitatea politică a rămas principalul criteriu de 
selecţie a indivizilor din posturi de conducere, nu educaţia sau pregătirea 
profesională. Mai ales după 1996 prin ceea ce se numeşte algoritm politic, se 
produce o selecţie a cadrelor de conducere din administraţie, instituţii, regii ale 
statului sau autonome exclusiv după criterii de apartenenţă şi loialitate politică
se naşte astfel o puternică elită clientelară a partidului său coaliţiei aflate la 
putere. cu atât mai mult instituţiile sau întreprinderile statului, cele cu o 
importantă cifră de afaceri, cunosc această clientelizare politică: 79% din 
directori suntmembri ai unui partid aflat în coaliţia de guvernare, 40% dintre ei
ocupând funcţii de conducere în respectivul partid. Pe ansamblu, elita politică 
a dovedit două tendinţe: fie un facies administrativ (evidenţiat de guvernarea 
PDSR), înclinată spre folosirea resurselor de guvernare pe linie care adeseori 
era naţional­statocratică, fie o abordare exclusiv pragmatică (puterea ca scop în
sine), relevantă pentru unii din cei care au preluat puterea după noiembrie 
1996 Datorită crizei politice prelungite, abordarea pragmatică se pare că a 
predominat în coaliţie ca o necesitate (reuniunea de la Cotroceni 
Constantinescu – grupul de la Braşov a fost primulsemnal în acest sens). 
Constituirea guvernului Vasile şi schimbările din cele două partide majore ale 
CDR (respectiv impunerea lui Valeriu Stoica şi mai greul cuvânt dobândit în 
PNŢCD de Radu Vasile) au marcat intrarea Convenţiei într­o nouă etapă, în 
care idealismul a fost lăsat doar în seama celor cu preocupări nostalgice faţă de
o perioadă de referinţă situată mult în spatele timpului real al Europei.
  Cu toată glisarea spre o linie pragmatică, componentele puterii de centru­
dreapta nu au putut evita trecerea printr­o criză de autoritate (caracterizată de 
insubordonarea aparatului guvernamental faţă de centrele de decizie politică). 
Acceptarea autorităţii de către subordonaţi este esenţială pentru funcţionarea 
eficientă a sistemului, iar acest lucru ar fi trebuit să fie primul principiu, prima
normă pe care guvernarea trebuia să se constituie, iar nu protocoalele 
„înţelepţilor” care au hotărât preelectoral ce se va constitui, cum şi în ce 
proporţie, după ce PDSR va fi înlăturat de la guvernare. (Pentru studierea mai 
amănunţită a subiectului responsabilităţii politice recomand studiul lui 
Cristophe Bidegaray, Le Principe de Responsabilite fondement de la Democraţie
„, în, Pouvoirs”, nr. 92 ed. Seuil, Paris, ianuarie 2000 pp.5­l6)
  Plecând de la premisa că un partid intră într­o coaliţie fie pur şi simplu 
pentru a accede la putere, fie pentru a­şi promova propriile politici, Ian Budge 
şi Hâns Keman disting două tipuri de partide. În primul caz vorbim de, office­
seeking parties „, partide care caută puterea, ce îşi negociază intrarea într­o 
coaliţie guvernamentală pe baza obţinerii unui număr de posturi ministeriale 
strict proporţional cu procentul obţinut în alegeri, Algoritmizarea” impusă de 
coaliţia CDR­USD­UDMR poate fi localizată în acest model. În al doilea caz, 
avem, policy­pursuit parties", partide care încearcă să­şi implementeze propriile
programe după ce ajung la guvernare şi, în consecinţă, îşi negociază intrarea în
guvern în funcţie de primirea ministerelor prin care îşi pot aplica programele. În
acest caz contează nu atât programul guvernamental convenit cu ceilalţi 
parteneri cât controlul ministerelor, pentru că prin ele se alocă resursele. 
(Budge, Keman; 9­27) Abordarea coaliţiei “puterea pentru putere” semnifică 
faptul că partidele care au câştigat în 1996 au renunţat relativ rapid la 
raportarea la finalităţile politice, după preluarea puterii, ceea ce a îndemnat pe 
unii observatori ai fenomenului politic românesc să constate că temeiul prim al 
acţiunii lor a fost îndepărtarea vechii guvernări, fără a avea o schiţă sau 
prognoză prealabilă despre ceea ce doreau să facă. De aici impresia că s­au 
neglijat aspectele strategice (nu influenţarea puterii sau cucerirea acesteia pur 
şi simplu, ci elaborarea strategiilor pe termen, a unor politici sociale şi publice 
cu impact formator asupra socialului). Aceasta indică faptul că factori politici 
pot deveni, destul de repede, prizonieri ai cultului puterii. O astfel de coaliţie 
este sortită din start eşecului. Sfârşitul coaliţiei CDR­USD­UDMR va surveni fie
ca urmare a părăsirii sale de către unul sau mai multe partide care vor miza pe
propriile obiective electorale, fie ca urmare a unui insucces generalizat (şi 
recunoscut) după încheierea mandatului guvernamental. Dacă Partidul 
Democrat avea şansa, în 1998 să se delimiteze de eşecurile guvernării şi să­şi 
conserve identitatea politică, acum. Nu rămâne acestei coaliţii decât ducerea 
până la capăt a unui mandat pentru care cetăţenii caută, deja, o alternativă.
 
57 Mitul competenţei universale şi eşecurile transferului de autoritate.
  Un alt lucru ar care merita a fi analizat mai pe larg de analiştii politici 
este modul în care a operat transferul de autoritate – respectiv cooptarea 
personalităţilor publice cu autoritate în alte domenii, dar transferată în 
domeniul politic. Astfel de personalităţi, cu autoritate epistemică, nu consideră 
în general disciplina de partid o deviză (cazul Pruteanu este relevant), dar nici 
nu cunosc cum funcţionează anumite mecanisme, neştiind, prin urmare cum 
pot fi remediate iregularităţile şi optimizate beneficiile, printr­un management 
de succes al domeniului politic în care sunt transferate. Acesta este cazul 
ministrului Pleşu, pentru care MAE nu a încetat a fi o eternă „Terra Mirabilis”. 
Personalităţile cu autoritate epistemică (în domenii de natură ştiinţifică, 
umanistă etc.) nu întotdeauna reuşesc să transfere eficient această autoritate 
în planul autorităţii politice. A fi un excelent agronom nu înseamnă implicit a fi 
şi un eficient ministru al agriculturii; depinde de capacitatea de decizie şi de a 
face ca aceste decizii să fie îndeplinite. Revenind la cazul ministrului Andrei 
Pleşu, căruia nu i se poate nega excelenţa intelectuală şi capacitatea de a 
închega anumite opinii, dar la nivelul unei audienţe totuşi restrânse, se mai pot
spune câteva lucruri. În primul rând, domnia sa nu a putut face faţă într­un 
mod dinamic angrenării României în problemele sensibile ale regiunii, mai cu 
seamă când s­a redeschis ceea ce mutatis mutandis putem numi „problema 
orientală”, indusă de secesiunea şi succesiunea ex­Lugoslaviei, „omul bolnav al 
Balcanilor”. Ca orice intelectual, domnul Pleşu a riscat o cădere în admiraţie 
faţă de un model unic, dominat de o ciudată amnezie, prin care a uitat că 
România, ca ţară, a avut cel mai mult de câştigat când a ştiut să promoveze nu 
un model singular, ci o diplomaţie multidimensională. Aceasta nu însemna o 
eludare a dorinţei de integrare în structurile euro­atlantice, opţiune pentru care
se poate spune că în societate românească există un solid consens, ci 
promovarea unui joc dinamic în alegerea căilor prin care şi noi să putem să 
acţionăm asupra structurilor în care dorim să ne integrăm. Preluarea iniţiativei 
ar fi adus un plus de prestigiu Ministerului Afacerilor Externe mai mult decât 
acceptarea tactică a tuturor punctelor formulate de comandamentul NATO şi de
Departamentul de Stat al SUA. Ministrul Pleşu a considerat, probabil, că într­o 
lume în care, după terminarea războiului rece, dominantă este incertitudinea, 
siguranţa poate veni doar din acceptarea univocă a tot ceea ce vine dinspre 
ceea ce se presupune că este unicul centru de stabilitate. Într­o perioadă de 
turbulenţă globală, în care de la periferie se pot naşte furtuni greu de stăpânit 
(şi se poate cita numai exemplul conflictului India ­ Pakistan care putea 
degenera, cel puţin după declaraţiile venite de la Islamabad, în conflict nuclear)
nici măcar unica structură de securitate nu poate garanta cum va arăta lumea 
în 10­l5 ani. Este o regulă de fier a istoriei aceea că structurile ori organismele 
ajunse la maximă răspândire sunt pândite de pericolul extincţiei iminente. 
James Rosenau (Rosenau; 19­35), mai puţin sigur decât diplomaţia 
românească de după 1996 observa faptul că am intrat începând cu anii `90 
într­o nouă epocă, mai puţin sigură şi destul de ambiguă, în care spaţiul este 
supus concomitent erodării şi re­formării iar instabilitatea este amplificată. 
Dispariţia rivalităţii super­puterilor a dus la creşterea complexităţii lumii, 
multiplicând centrele de instabilitate regionale. Trăim într­una din acele epoci 
în care parametrii istorici ai sistemului sunt la limita unei modificări 
substanţiale, iar această modificareva subsuma atât distribuirea puterii (unul 
din macroparametrii sistemului), cât şi accelerarea fragmentaţionismului, la 
nivelul comunităţilor, etniilor sau indivizilor. Într­un astfel de mediu cele mai 
bune politici sunt cele active, de iniţiativă şi prin aplicarea unei astfel de 
doctrine Ministerul Afacerilor Externe ar fi putut contribui la schiţarea unui 
scop în ceea ce priveşte locul în ierarhia regională, continentală şi mondială pe 
care România ar trebui să­l revendice.
 
58 Avatarurile clasei politice , În viaţa politică greşelile unei generaţii sunt 
aproape întotdeauna scump plătite de generaţiile viitoare"
  Gaetano Mosca.
  Revenind la modelul politic propus de schimbarea din 1996 se mai pot 
desprinde unele elemente care să puncteze demersul întreprins. Un aspect 
important este acela că, în pofida celor enunţate în campania electorală, 
puterea CDR­PD­UDMR a reuşit o polarizare economică accentuată şi 
nesănătoasă pentru stabilitatea internă. Întotdeauna concentrarea masivă de 
putere economică este dăunătoare, iar acest lucru este probat de funcţionarea 
regimurilor politice din America Latină. Nu orice se poate supune principiilor 
pieţei fără a dezavantaja cetăţenii(şi este cazul serviciilor publice, aflate într­o 
stare tot mai ruinată, deşi preţurile plătite au crescut constant).
  Ceea ce nu a înţeles actuala putere este că politica reformei nu este în 
funcţie de un partid sau altul, de un minister sau altul, un lider anumit etc. 
Este o problemă a societăţii româneşti, în care este implicată şi restructurarea 
birocraţiei, dar nu în sensul rudimentar al disponibilizării ei (căci structurile 
comportamentale s­ar păstra), ci în sensul unei noi filosofii a aparatului 
birocratic, esenţial în funcţionarea statului şi transmiterea eficientă a deciziilor.
Principala menire a aparatului birocratic, obişnuit până acum să dirijeze 
economia, va fi aceea de a se transforma într­un aparat care colectează şi 
redistribuie venituri. Astfel statul român va fi capabil să colecteze taxe de la cei 
care­şi pot permite să le achite şi să furnizeze servicii în domeniile educaţiei, 
sănătăţii sau să sprijine pe cei afectaţi de trecerea spre un sistem al economiei 
de piaţă. Doar în acest mod ceea ce numim reformă economică nu va mai 
însemna regres economic ci, realmente, o eficientizare a structurilor socio­
economice ale statului român. Aceasta nu se poate operaţionaliza decât 
gradual, întrucât este vorba de mentalităţi comportamentale, greu de 
transformat instantaneu. A nu se uita faptul nu există încă o hartă complet 
elaborată a câmpului doctrinar ce subîntinde politica românească, atâta vreme 
cât partidele încă nu s­au reunit în conformitate cu cele câteva opţiuni 
doctrinare posibile. De aici ideea politicii româneşti care se regăseşte undeva 
între „Mioriţa şi Caragiale”. Probabil, doctrinele partidelor sunt încă insuficient 
cristalizate, reţinând faptul că doctrina nu este numai rodul unui proces 
ideatic, de elaborare mentală, o construcţie pur spirituală, dar este şi un reflex 
al vieţii politice reale, evoluează, nupoate cantona întradiţii solidificate, 
valorifică teze, idei şi practici politice şi sociale; astfel, un partid îşi poate 
motiva propria concepţie în acord cu practica, stabilind şi pilonii care îi justifică
existenţa: valoarea, opţiunea, angajarea şi eficienţa. Doctrina urmăreşte, ca 
sistem referenţial al unui partid, să­l sporească eficienţa, să optimizeze 
acţiunea politică (în termeni de modernizare politică, dezvoltare social­
economică, culturală), să­l ofere acestuia sugestii de decizii şi politici speciale. 
Ori această acţiune politică se face prin intermediul clasei politice, validate 
democratic, prin testul alegerilor. Nu se poate imagina o altă realitate, fără a 
aluneca spre modele masificante, totalizante, care ar eluda jocul democratic, 
cum am mai spus. Rosturile unei clase politice autentice sunt acelea de a avea 
capacitatea politică şi de cunoaştere în a­şi asuma luarea deciziilor, de 
cunoaştere în profunzime a dinamicii mediului social în care activează, de a­l 
conferi un sens şi a­l imprima o direcţie spre viitor. De asemenea o adevărată 
clasă politică se oferă pe ea însăşi că exemplu restului corpului social, îi 
imprimă acestuia un nou mod de a fi, de a gândi şi de a acţiona. Nu este vorba 
aici despre un, Frate mai mare", ci despre o modalitate de difuziune a 
schimbării spre întreaga societate.
  Ceea ce s­a reproşat clasei politice româneşti, mai ales în ultima 
perioadă, prin repetitivitatea unor mesaje carelansează ipoteza unei clase 
politice în care tot mai puţină lume are încredere, semnifică un lucru 
important: există desincronizări în demersurile oamenilor politici de diverse 
orientări şi nuanţe, din diversele guvernări de după `90 încoace. Situaţia 
preferabilă, desigur, este aceea a armonizării intereselor pe teme majore, 
interesele României trebuind privite în integralitatea lor, pentru că orizontul 
viitorului să fie complet, circular şi variat. Fiecare guvernare,indiferent de 
culoarea ideologică, trebuie să acopere un sector din acest orizont, într­un mod 
care să completeze, nu să distrugă, sectorul anterior construit. Altfel, se 
creează impresia unei tranziţii care nu se mai sfârşeşte, un tronson cronologic 
înfundat, în care adevărurile sunt nomade, în funcţie de cel care deţine puterea
(este vorbă nu de adevăruri atemporale, ci de cele pe care unii le socotesc 
prozaice, gregare, dar care sunt implicate în acţiunea politică: adevăruri 
economice, sociale, general­umane). Elita puterii CDR­PD­UDMR a păcătuit 
tocmai prin faptul că nu a ştiut să­şi creeze o imagine publică „purtătoare de 
orizont”,nepromovând o viziune integrată despreun viitor anume, strategii şi 
scenarii de apropriere a acestui viitor. De aici imaginea sumbră, în nuanţe de 
gri, pe care populaţia şi­a construit­o despre reformă, tranziţie, nivelul de trai 
etc. Populaţia României, cei care în 1996 au votat, Schimbarea „în 200 de zile, 
a fost uitată după alegeri. Misiunea sa s­a încheiat imediat după momentul 
votului. Până la următoarele alegeri cetăţenii trebuie să­şi respecte 
conducătorii, indiferent dacă aceştia şi­au onorat sau nu mandatul cu care au 
venit la guvernare. Criticile la adresa guvernanţilor sunt catalogate imediat ca 
fiind, rău­voitoare” sau ca neînţelegând raţiunile superioare ale actului 
guvernării. Nu trebuie să ne surprindă în aceste condiţii scăderea accelerată în 
sondaje a partidelor aflate la guvernare!Actuala putere nu ar trebui să 
subestimeze capacitatea de discernământ a cetăţenilor iar liderii săi să renunţe 
la poza de, salvatori ai naţiunii „pe care şi­au asumat­o după 1996 Aşa cum 
argumentează doi autori francezi: În democraţiile contemporane, poporul nu 
mai resimte nevoia unei autorităţi de tip tradiţional în politică. Oamenii sunt 
mai educaţi astăzi, mai autonomi. Îşi formează singuri opiniile. În unele 
privinţe, fără a ignora diferenţele ideologice, ei practică mai mult ca niciodată 
consumerismul politic: echipa această politică ne­a plăcut, o păstrăm, cealaltă 
nu ne­a plăcut, o înlocuim. Orice încercare de revenire la autoritatea 
tradiţională eşuează pentru că cetăţenii au descoperit în această manieră 
distanţată de exercitare a funcţiilor civice o formă de echilibru. În marea lor 
majoritate, ei nu mai au nevoie de predicatori, de guru, într­un cuvânt de şefi 
de tip tradiţional”. (Joffrin, Tesson; 124)
  Problema care trebuie pusă este aceea a corelaţiilor între schimbarea 
socială (pentru că, după 1989 societatea românească a început trasarea unui 
nou profil social) şi nevoia de soluţionare a disfuncţionalităţilor reziduale ale 
vechiului regim, dar şi a unora recente. Din această perspectivă, varianta 
social­democrată este una viabilă şi poate stabili aceste corelaţii, în condiţiile 
concurenţei politice deschise şi pluripartidismului, tocmai în ideea modelului 
poliarhic de socio­structuralitate a puterii, pe care l­am amintit.
  Se observă că, la nivel european, partidele social­democrate ­ dar nu 
numai ele ­ înainte de a intra în alianţe pre sau post­electorale îşi verifică 
capacitatea de forţă politică şi capacitatea de a reprezenta vocea unei 
majorităţi. Ca urmare, îşi structurează liderii (elita de partid) prin cunoaşterea 
intereselor grupurilor sociale care alcătuiesc această eventuală majoritate, 
pentru că aceşti lideri să aibă reprezentativitate. Abia în pasul al doilea este 
inclusă stabilirea alianţelor, atingerea „echilibrului de compromis”, deschiderea
graduală spre alte forţe politice, într­un proces normal în contextul democraţiei.
Un exemplu recent ni­l oferă Partidul Socialist Austriac care a refuzat 
încheierea unei coaliţii cu Partidul Popular Austriac (de extremă dreaptă, anti­
semit, se pronunţă pentru expulzarea imediată a imigranţilor şi pentru 
valorificarea unor, aspecte pozitive" ale politicii în domeniul muncii al celui de­
al Treilea Reich) deşi rezultatele electorale asigurau aceste coaliţii o majoritate 
parlamentară confortabilă. Respectarea principiilor doctrinare şi, nu în ultimul 
rând, interesul naţional au primat în faţa realizării rapide a unei coaliţii şi a 
împărţirii puterii. Este un circuit care putea fi urmărit în ceea ce ar fi trebuit să
reprezinte închegarea familiilor politice româneşti şi probabil că acest lucru se 
va şi întâmpla, poate după viitoarele alegeri generale.
  În cazul partidelor istorice şi luăm ca exemplu PNŢCD după 1996 s­a 
observat cum grupulliderilor „tradiţionali” au căutat să impună o disciplină de 
partid devenită dogmă, dar care nu a reuşit să se adapteze contextului social­
lstoric, motiv real pentru ca acest partid să fie mânat de curente şi tendinţe 
interne reformiste sau dizidente. În condiţiile în care acest partid era şi o piesă 
de bază a guvernării, conflictul s­a extins, normal şi la nivel guvernamental şi 
parlamentar, partizanii taberelor antitetice schimbând lovituri strategice (de 
putere) care depăşeau cadrul partidului, antrenând totodată şi forţele politice 
cu care coabita.
  Permanentizarea stării conflictuale şi concurenţa partenerilor s­a 
transformat uşor în neîncredere în virtuţile politice şi capacităţii organizatorice 
a elitei puterii, neîncrederea fiind repede translată asupra întregii clase politice,
deşi, este evident, nu întreaga clasă politică participă simultan la guvernare. O 
astfel de interpretare, ajustată şi adoptată prin diverse media, contribuie 
periculos la pulverizarea interesului faţă de politică, faţă de clasa politică ca 
reprezentantă a spaţiului public şi a intereselor societăţii. Orice societate are 
nevoie de o clasă politică, pentru a consfinţi şi asigură asociaţia membrilor săi, 
mecanismele de conducere, decizie, autoritate, continuitatea de viaţă. Orice 
societate organizată pe modelul suzeranităţii puterii are o clasă politică. Fără o 
clasă politică, caracterizată prin conlucrare şi profesionalism, nici o societate 
modernă, complexă, nu îşi poate stabili direcţiile de evoluţie. Este adevărat că 
nici în politică (sau poate mai adesea în politică) nu lipsesc persoanele „cu 
handicap” care vulgarizează jocul democratic, contribuind la scăderea încrederii
în capacităţile şi virtuţile democraţiei ca regim politic. Astfel de persoane 
reuşesc, probabil, să se strecoare mai în toate partidele, mai ales când statul 
democratic a trebuit reinventat, reconstruit pe ruinele totalitarismului. Este o 
problemă de timp filtrarea şi reselectarea corpului politic, o problemă pe care şi
societatea o va reglementa, prin teste electorale. Clasa politică este în acord cu 
anumite intervale temporale, dominate de anumite accente; pentru intervalul 
actual politicul încă mai domină, existând tentaţia acestuia de acoperi domenii 
diverse. Tranziţia nu este decât un „fasciculus temporum”, un astfel de interval 
cronologic de trecere de la o lume neaşezată la una consacrată de noi 
solidarităţi. Valoarea oricărui interval cronologic depinde de numărul şi 
intensitatea evenimentelor, care sunt acompaniate de sentimente specifice de 
exaltare, sau, dimpotrivă de teamă, scepticism şi panică. Impresia de criză care 
nu se mai sfârşeşte dezvoltă o psihologie crepusculară şi o dispoziţie 
escatologică (manifestată şi prin succesul religiosului şi extinderea sectelor 
creştine şi necreştine, care promit o rezolvare „instant” a problemelor unui 
prezent tulburat de schimbări rapide şi profunde).
  „Noi nu avem timp de a ne deda la acrobaţii revoluţionare. Căci avem 
mult mai mult de făcut pentru a ameliora societatea. Noi nu ne putem permite, 
din oportunism, să ne jucăm cu violenţa în vorbe sau acţiune”.
  Olof Palme
 
Capitolul 6
ELITISM, POPULISM, SOCIAL­DEMOCRAŢIE
 
61 Către un sistem clientelar.
  Guvernarea de centru­dreapta şi implicit elitele care au susţinut­o, nu au
ştiut să acceseze resorturile care să­l consacre nişte rosturi fundamentale, în 
raport cu colectivitatea, dar şi cu finalităţile politice, propuse şi anunţate rituos
în campania electorală, dar ulterior rămase în suspensie, dacă nu cumva se 
poate vorbi şi de o schimbare pe parcurs a acestor promisiuni. Electoratul, 
alegând soluţia alternanţei la putere, a crezut, cum este şi normal într­un 
regim democratic, că alege alternativă de evoluţie, mai rapidă şi eventual mai 
eficientă. Din păcate cei care au preluat leadership­ul guvernării s­au 
preocupat mult mai mult de negociere funcţiilor şi obţinerea controlului 
mecanismelor decizionale, decât de perfecţionare unor instrumente de reglare a
vieţii sociale, de regularizare a fluxurilor economice astfel încât să fie posibilă o 
relansare economică bazată pe capacitatea de a crea avuţie naţională, pe 
respectul şi valorificarea capitalului uman, pe valenţele creative şi inovatoarea 
ale acestuia.
  Dintr­un alt punct de vedere, România anilor `97­`98 a prezentat 
realitatea unor antiteze deosebit de active: putere politică vs putere 
administrativă (sau, în altă formulă, preeminenţa controlului partidist al 
puterii, prin care liderii partidelor din coaliţie au devenit veritabilii centri de 
putere şi autoritate, restrângând libertatea de mişcare a guvernului, a 
premierului şi miniştrilor – cazul ex­ministrului Daniel Dăianu este o mostră a 
ceea ce a însemnat controlul partidist pe linia „mai bine să sacrificăm pe unul 
(deşi are dreptate) decât să piară coaliţia”). O altă antiteză este redată de 
raportul putere politică vs putere economică (ceea ce, în traducere, a însemnat 
politizarea privatizării dar şi a funcţiilor din economia rămasă în sfera 
controlului de stat). Practica democratică a dialogului între lideri şi organizaţii 
rivale a rămas de asemeniun punct doar sugerat, dar nu şi pus în practică, nici
măcar în probleme care vizau destinul României pe perioade mult mai lungi 
decât durata unui mandat. Puterea de stat a rămas închisă faţă de dezvoltarea 
economică, deşi o generozitate selectivă a statului faţă de anumite ramuri putea
aduce câştiguri mari şi nu într­un timp foarte lung. Din acest punct de vedere 
putem considera că guvernele CDR­USD­UDMR au practicat mai degrabă o 
anti­politică decât o politică (întrucât politica, în sensul sectorial, presupune o 
viziune despre ceea ce trebuie să se realizeze, termene, costuri, raţionalizarea 
pierderilor, prognozarea câştigurilor, elaborarea unor scenarii alternative care 
să ţină cont de schimbarea eventuală a contextului – adică lucruri pe care 
foarte puţini din câmpul coaliţiei majoritare le­au sesizat).
  Este un lucru cert că o politică viabilă nu se poate susţine prin activarea 
unor reţete date de consilieri şi specialişti în „cum poţi să fii un yes­man de 
succes”. Trebuia găsit un echilibru între responsabilitatea politică şi 
angrenarea specialiştilor în domenii de strictă specialitate, indiferent că aceşti 
specialişti erau sau nu parte dintr­un partid. Ironia face ca partidele care au 
clamat cel mai tare anticomunismul şi „originea lor curată” democratică, 
tradiţional pro­occidentală, să fie cei mai demni epigoni ai principiului unic de 
comandă, ai directivei de partid întru salvgardarea coaliţiei, legând destinul 
politic al acesteia de „ratarea” şanselor de viitor pentru România. Mandarinatul 
este o problemă care nu este în regula jocului democratic, întrucât obliterează 
controlul democratic asupra instituţiilor. Întotdeauna executivul bănuit că este 
incompetent sau corupt lasă impresia unei oboseli cronice, motiv pentru care 
„binele obştesc” rămâne la nivelul teoriei declarative. În aceste condiţii este 
normal ca să se vorbească de incapacitatea şi incompetenţa politicienilor, de 
spargerea monopolului politic al clasei care „îi poartă numele”; dar, de aici şi 
până la sentinţe de genul „clasa politică este mult prea pestriţă şi nu se 
identifică cu interesul naţional”, motiv pentru care presa trebuie să preia pe 
cont propriu chestiunile politice şi priorităţile momentului, este o cale lungă. 
Ralf Daahrendorf într­un studiu intitulat „Mediocre Elites Elected by Mediocre 
Peoples” remarca că există o aparentă falie între electorat şi liderii săi, în 
Europa. Baza de clasă a afilierii politice s­a erodat, neexistând semne că s­ar 
putea constitui noi structuri de acest tip care să fundamenteze partide 
specifice, de clasă. În aceste condiţii, predicţiile privind poziţia socială care 
influenţează comportamentul politic şi­au redus valoarea, vorbindu­se de 
volatilitatea votului, respectiv de tendinţa electoratului de a­şi schimba 
opţiunile de la un ciclu electoral la altul. Din păcate, în România, datorită 
culturii politice încă incipiente, nu se poate vorbi despre o reală capacitate a 
electoratului de a opera „un vot tactic”, în fapt un vot raţional, prin care 
votantul să analizeze consecinţele votului său (ce partid votez, în ce formulă va 
guverna, cu cine, pe ce fel de program, conform căror principii, cum mă va 
afecta pe mine, ca loc de muncă ori nivel de viaţă etc.). Votanţii consideră 
alegerile ca pe mijloace de a selecta guverne, când de fapt ei aleg doar pe cei 
care vor hotărî componenţa guvernului. Un votant raţional este cel care alege 
candidatul sau partidul care are şansele cele mai mari, în opinia sa, să ajungă 
la guvernare.
  Volatilitatea relativ scăzută pentru ţara noastră ar indica la, la prima 
vedere, că partidele politice sunt identificabile şi au un profil clar, iar votanţii 
au încredere în reprezentanţii aleşi; odată cu adâncirea democratizării e de 
presupus că şi volatilitatea va creşte, pe măsură ce suprapartidizarea politicii 
va fi contrabalansată de concurenţi serioşi din societatea civilă. Electoratul 
românesc este nu doar volatil, ci şi refractar la orice proiect ideologic partizan, 
de înţeles după 50 de ani de propagandă politică neîntreruptă. De la societatea 
masificată, omogenizată prin forţă, s­a trecut la un tip de societate caracterizat 
prin fragmentare şi atomizare socială, din acest motiv partidele româneşti 
întâmpinând dificultăţi reale în conturarea propriului electorat. Pot fi date mai 
multe explicaţii pentru pierderea legăturilor între partide şi alegători: ideologiile
lor nu mai au nici o tangenţă cu cerinţele reale ale alegătorilor ce ţin de buget 
(pensii, sănătate), sunt slab organizate, măcinate de corupţie, ne­responsabile 
în faţa electoratului, incapabile să recruteze membri tineri, nu reuşesc să 
reintegreze facţiunile din cadrul lor. De fapt partidele româneşti întâmpină 
dificultăţi reale în a­şi îndeplini funcţiile ce revin, în general, partidelor politice: 
de structurare a procesului electoral, de reprezentare şi agregare a intereselor 
şi diverselor grupuri sociale, de a organiza guvernul şi de a formula politici. În 
aceste condiţii apare ca inevitabilă îndreptarea preferinţelor cetăţenilor spre alte
mişcări sociale şi organizaţii alternative, pe scurt societatea civilă, grupări care 
au avantajul faţă de partidele politice de a fi specializate pe o anumită 
problemă. Încă din anii '70 Ronald Inglehart prevedea ascensiunea acestor 
mişcări, el grupându­le în patru categorii: ecologiste, regionaliste/localiste, 
comunitare şi anti­autoritare. (Inglehart; 124) În actualul context însă, câteva 
grupuri încearcă să deţină reprezentarea întregii societăţi civile, în dauna unor 
actori ceva mai minori, dar cu un rol nu mai puţin important.
  Studiind peisajul politic românesc, unii analişti opinează că există 
pericolul că România să alunece spre un model italian său japonez de clasă 
politică, bazat pe „clientura”, pe patronaj, care implică corupţia „sistematică”. 
În aceste condiţii, oportunităţile oferite de funcţiile publice sunt folosite mai 
ales pentru cimentarea propriilor poziţii de putere (iar mass­media din ultima 
perioadă abundă în astfel de comentarii, neiertând nici Executivul). Este 
adevărat, orice democraţie permite, chiar dacă tacit, un oarecare grad de 
corupţie (numai dictaturile nu sunt corupte şi numai într­o scurtă perioadă de 
început); totul este gradul şi modalităţile în care aceasta există. Samuel 
Huntington afirmă căacolo unde lipsesc relaţiile stabile dintre grupuri şi 
modelele acceptate ale autorităţii, deci unde domneşte dezorganizarea, acolo 
unde lipsesc partide politice eficiente care să reprezinte interesele societăţii, 
este un climat favorabil proliferării fenomenului corupţiei. Autorul mai 
stabileşte o corelaţie interesantă: cu cât există mai multe legi în domenii cum 
ar fi comerţ, vămi, impozite, jocuri de noroc, alcool, etc, cu atât se stimulează 
mai mult corupţia. În cuvintele lui Huntington: Într­o societate unde corupţia 
este larg răspândită, votarea legilor stricte împotriva corupţiei serveşte doar la 
înmulţirea ocaziilor favorabile corupţiei." Cauza reală a fenomenului rezidă nu 
în lipsa legilor ci în calitatea clasei politice. Atunci când politica este percepută 
ca o cale spre putere şi, implicit, spre bogăţie, deci realizarea scopurilor publice
este subordonată intereselor individuale, nimic nu mai stă în calea corupţiei. 
(Huntington, 1999; 6l­69) În SUA, spre exemplu, grupurile de interese sprijină 
logistic în campanie anumiţi candidaţi, potrivit strategiilor de lobby pe care le­
au gândit (sprijin care este foarte corect “sanitarizat”, pentru a nu se deturna 
fonduri federale sau pentru a nu se folosi “bani murdari”). La noi, CDR a uitat 
să facă o listă a subscripţiilor şi fondurilor utilizate (deşi fostul partid de 
guvernământ a fost controlat extrem de dur), de unde şi întrebările opiniei 
publice legate de bani externi contra promisiuni, îndeplinite după preluarea 
puterii (privatizări aranjate, contracte favorizate etc.). În aceste condiţii, ce 
logică are lupta anticorupţie, dacă partidul care te­a propulsat la putere nu 
poate să clarifice rapid problema banilor folosiţi? Există sau nu “mâinile 
murdare” care acţionează în politică?
 
62 Mitul globalizării.
  Prestigiul clasei politice este legat şi de legitimitatea guvernării, de 
capacitatea acestuia de a veghea şi conduce normal procesele democratice, în 
cuprinsul graniţelor statului, spaţiu al suveranităţii. Din nefericire, actualul 
guvern pare a fi într­o zonă gri, din punctul de vedere al credibilităţii şi 
stabilităţii, crizele de guvern fiind oricând posibile, prin instabilitatea coaliţiei şi
orgoliile unor individualităţi. De aici pericolul neguvernabilităţii, disoluţia 
autorităţii, blocajul birocraţiei (şi aşa destul de inertă). De aceea sondajele 
exprimă o realitate: politica neputinţei de centru­dreapta. În fapt, nu se ştie 
dacă de centru­dreapta, dreapta saualtă nuanţă. În mod certneputinţa aparţine
post­noiembriştilor, care au reuşit ca într­un timp scurt să dărâme ceea ce se 
reconsolidase oarecum, anentizând factorii de încredere pe termen scurt şi 
mediu. În această coaliţie a neputinţei totul nu se potriveşte, elemente absolut 
necesare lipsind. În locul unui organism viu, populaţia a dobândit o urnă, în 
care s­au depus straturi succesive de cenuşă, diferite. Cum aceste straturi nu 
se pot deosebi prea bine, nici responsabilitatea partenerilor din coaliţie nu se 
disociază clar: vina este colectivă, iar responsabilitatea faţă de cei care i­au ales
nu este mică. Problema conflictului Putere – Opoziţie este maimică decât 
problemele pe care Puterea le­a creat populaţiei şi care nu vor rămâne fără 
urmări, cel puţin la nivelul simbolic al votului. Din păcate, problemele ce 
rămân ca zestre celor care vor succeda la guvernare în ciclurile ulterioare, sunt 
extrem de complexe pentru a nu implica tehnicitate (nu în varianta cantitativă 
a la cei 15 000 de specialişti ai Şeherezadei CDR care, odată văzând zorii 
guvernării mijind, sfioşi, s­au retras.). Promisiunile s­au răspândit precum 
confetti, totul a fost frumos, masele au fost cucerite, alegerile s­au câştigat, s­
au împărţit şi posturile, mai greu, mai cu algoritm, mai cu susţineri, dar s­au 
distribuit. Partea esenţială însă, aceea a guvernării eficiente, responsabile, 
durabile, a rămas în suspensie. Preconizata reforma integrală, imediată, a dus 
la colaps şi anarhie economică, excluzându­se aceanevoie de ordine care, 
departe de a fi antidemocratică, a căutat să dozeze reforma în acord cu 
transformările sociale, o reformă succesivă unită cu o colaborare internaţională
care să nu preseze foarte mult asupra solidarităţii sociale interne. Parcă există 
o dorinţă a eludării proiectelor politice concrete, din toate hotărârile posibile 
fiind alese, cu o consecvenţă de invidiat, cele mai puţin fericite. La originea 
acestor alegeri nu se poate bănui că există o intenţie, ci că criteriul alegerii este
prost construit sau aplicat, sau la originea acestui criteriu stă o imagine 
primitivă despre complexitatea contemporaneităţii. Ceea ce este regretabil, este 
că, datorită unor astfel de alegeri, adevăruri socotite intangibile (suveranitatea 
naţională şi inalienabilitatea) sunt subminate, mai întâi din interior, apoi şi cu 
concursul unor ideologii externe. Este adevărat că statele­naţiuni îşi repliază 
atributele tradiţionale sub impulsul globalizării, dar ele continuă să reprezinte o
realitate, chiar dacă unii o socotesc că opunându­sedezvoltării ineluctabile a 
economiilor. Apoi, a nu se uita că acest model neoliberal agresiv, este în prezent
pus sub semnul întrebării de victoriile electorale ale social­democraţiei, curent 
care nu exclude globalizarea, dar nici necesitatea existenţei solidarităţii 
naţionale, ca parte a solidarităţii regionale şi internaţionale. În conjunctura 
actuală a politicii noastre, se pare că sintagma „politică naţională” este destul 
de puţin plăcută în mediul CDR­USD­UDMR, pentru a nu se vicia o colaborare 
şi aşa şubredă între parteneri. Unii încearcă să consacre naţiunea şi statul 
naţional ca fiind elemente ale unui mit, politic în esenţă, care, ca orice mit, se 
va estompa şi va dispărea, aşa cum au dispărut cele două mari mituri ale 
Occidentului: mitul socialismului integral (sovietic) şi mitul liberal. Pe această 
linie, susţinătorii teoriilor de acest tip, spun că statul­naţiune este o 
reminescenţă a naţional­comunismului, că istoria nu îi va ierta pe cei care nu 
percep sensul mutaţiilor „europene”. O variantă de răspuns poate sugera că şi 
internaţionalismul este, în fapt, tot un mit politic, ideea Imperiului ecumenic, 
mondial, (Cosmopolis) fiind una venită dinAntichitate, reforjată ulterior de 
ideologii diverse.
 
63 Spectacolul politic împotriva acţiunii politice.
  În aceste condiţii, social­democraţia poate fi o formulă viabilă pentru o 
guvernare stabilă, bazată pe echitate, solidaritate, justiţie socială, ca valori 
asumate şi nu ca devize populiste. Din păcate, populismul, naţionalist sau nu, 
a câştigat poziţii, considerându­se cea mai autentică formă de democraţie. 
Democraţia nu presupune populism, ci reprezentativitate şi elemente de critică 
elitară, întrucât deciziile politice aparţin unei elite alese, responsabilă în faţa 
celor ce au ales­o, capabilă de a raţionaliza politica şi de a oferi varianta cea 
mai bună pentru comunitatea naţională. Aceasta nu înseamnă nici încălcarea 
principiului suveranităţii populare, nici promovarea unei democraţii a elitelor 
de partid, opuse,pe undeva, societăţii civile. Este convingerea noastră că un 
partid politic trebuie să fie o punte de mediere între societate şi guvernământ, 
regularizând şi însumând opinii, potrivit cărora accede la putere şi guvernează. 
România nu are nevoie de o, democraţie guvernată „, în înţelesul dat 
termenului de Giovanni Sartori, în care se insistă pe consens şi participare, ci 
de o, democraţie care guvernează”, adică în care primează calitatea actului 
guvernării a elitei politice alese în mod democratic şi în care se evită, tirania 
majorităţii" aşa transpare ea prin intermediul opiniei publice. (Sartori; 212) 
Apelul retoric la “popor” implică simultan unitate şi dualitate, confuzie voită a 
planurilor, recursul la mituri, accesarea unui curent anti­elitar, împotriva 
clasei politice în ansamblul ei, fără a face distincţie, dar căreia i se atribuie, în 
paralele, o unitate fictivă, ca şi cum elitele de partid s­ar identifica. Este 
periculos acest punct de vedere, promovat de unele media şi de grupuscule care
năzuiesc la a fi o “a treia cale”. “Idealizarea omului din stradă” sau încercarea 
de a ţine la un loc forţe politice în numele “poporului” şi destinului său, nu are 
nimic de a face cu democraţia reprezentativă modernă, fiind, dimpotrivă, 
antimodernistă. Din nefericire, această tendinţă populistă îşi găseşte un 
nesperat şi indirect aliat în felul în care s­a exercitat guvernarea după 1996: 
modul defectuos al procedurilor instituţionale, selectarea persoanelor din 
funcţii pe principii clientelare (fie că au fost oameni de partid sau intelectuali de
curte), creează în imaginarul colectiv hiperbolizări prin care personaje care 
năzuiesc să fie cu mult mai mult decât ceea ce au fost şi sunt lasă impresia că 
reprezintă adevărat vase în care s­a turnat “voinţa populară”, “cavaleri ai 
naţiunii”, care singuri ştiu alchimia unei guvernări cu adevărat în folosul 
“poporului”. Aroganţa şi secretivitatea instituţiilor statului, răspunsurile 
retarde ale justiţiei (a se vedea numai cazul Otopeni), pretenţiile de “Dalai 
Lama” regional ale unui preşedinte care nu a reuşit nici măcar să stabilească 
consensualitatea coaliţiei, nu fac decât să sporească şansele unor lideri 
populişti, diversificând şi unele teorii conspiraţioniste (anti­semite, anti­
occidentale ş.a.m.d.), îmbogăţind “galeria demonilor” pe care “poporul” trebuie 
să­l exorcizeze. Un astfel de demon a devenit clasa politică, în viziunea celor 
care, repetăm, îi atribuie o unitate fictivă, intenţionat, credem noi. 
Descalificarea în întregime a clasei politice, acuzarea ei de incapacitatea de a 
construi oferte valabile este periculoasă pentru funcţionarea statului, pentru 
sistemul democratic de guvernare şi pentru regularizarea fluxurilor sociale şi 
economice.
  Ce poate oferi social­democraţia, într­o perioadă de recul a curentelor 
politice de dreapta, la nivel european? Pare a se contura această soluţieşi 
pentru România, întrucât social­democraţia pare a fi un curent care s­a 
adaptat mai bine la condiţiile concret­lstorice pe care le traversăm, exprimând 
un fenomen care, deşi nu este încă unitar, poate gesta coaliţii stabile şi 
guvernări eficiente, eliberate de sub tutela constrângerilor „tradiţiei”. În 
viziunea noastră, social­democraţia este singura aptă să promoveze reforme 
sociale prin care societatea să posede şi mijloacele pentru a­şi exercita 
obligaţiile în serviciul democraţiei. Fidelitatea faţă de democraţie, de ordinea 
constituţională a statului de drept, respectul ordinii fondate pe legalitate, 
respingerea violenţei politice că mijloc, respingerea acrobaţiilor şi teoriilor fără 
suport real sunt principii de bază care trebuie însuşite. Dealtfel, guvernarea din
perioada 1992­l996 nici nu prea a avut timp de astfel de acrobaţii, fiind 
preocupată de ameliorarea societăţii şi economiei bolnave. Antagonismul 
existent între valorile social­democrate şi situaţia economico­financiară a ţărilor
ex­comuniste a dus la o situaţie paradoxală: partidele social­democrate ajunse 
la putere se vedeau silite de starea precară a bugetelor naţionale să reducă 
cheltuielile publice în domenii ca sănătate, protecţie socială sau educaţie, în 
timp ce partidele de dreapta criticau austeritatea bugetară de pe poziţii de 
stânga ce le permiteau ulterior să câştige alegerile, în dauna social­democraţilor
care stabilizaseră economia şi puseseră fundamentele unei creşteri sustenabile.
(Dauderstadt, Gerrits, Markus; 7)
  Pentru social­democraţia românească prioritatea trebuie să fie apărarea 
securităţii oamenilor, esenţialmente afectată, asigurarea cetăţenilor că o 
coexistenţă paşnică este realizabilă. Nu ne mai putem permite, din oportunism 
sau din alte considerente, să ne jucăm cu violenţa în vorbe sau în fapte. 
Mesajul principal care trebuie transmis societăţii este acela că democraţia 
înseamnă securitate, înseamnă forţă colectivă capabilă să modifice paşnic 
sistemul.
  În condiţiile în care egalitatea şanselor este sub semnul întrebării, în care
marginalizarea socială îşi arată colţii, instaurându­se o prăpastie enormă între 
cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci, trebuie să i se redea cetăţeanului 
încrederea că este un membru valabil al colectivităţii, că poate să­şi dezvolte 
liber personalitatea, cooperând la viaţa politică, economică şi culturală. Statul 
trebuie să dobândească un profil asistenţial­constructiv, să suporte controlul 
social, fiind, în cele din urmă, după expresia lui Willy Brand „comunitatea 
juridică a poporului pe care noi o însărcinăm să vegheze la menţinerea 
securităţii, libertăţii şi justiţiei”. Dacă cetăţeanul nu are conştiinţa că statul 
„înseamnă noi toţi şi fiecare din noi în particular”, înseamnă că actuala clasă 
politică trebuie într­adevăr să­şi redefinească scopurile şi profilul. Nu putem fi 
partizanii emasculării totale a autorităţii statului, în virtutea unor utopii care 
pun accent pe omnipotenţa pieţei, pe soarta ineluctabilă care face că economia 
să funcţioneze pe baza unor predicţii verificabile matematic, pe fel de fel de 
moduri de a explica realitatea doar pe baza unor modele hiper­raţionalizate, 
anacronice şi desocializate. Persistenţa discursului anti­statal în România, 
promovat mai ales de intelectualitatea de dreapta, este de­a dreptul absurdă în 
condiţiile în care statul român este complet lipsit de autoritate, fiind pus de 
multe ori în situaţia de a nu fi capabil în a­şi îndeplini sarcinile fireşti ce­l revin
(care merg de la asigurarea ordinii sociale până la efectuarea plăţilor salariale 
pentru categoriile bugetare). În mass­media s­a încetăţenit deja expresia de, 
disoluţie a autorităţii statului".
  Puterea statală trebuie să suporte controlul social, democraţia politică 
devenind în acest context democraţie socială, adică un model de democraţie în 
care nu există o separaţie de principiu între societatea civilă, individ şi stat. 
Nici statul nu trebuie să devină atotputernic, dar nici individul nu poate fi 
înzestrat cu facultăţi care, de cele mai multe ori, sunt doar teoretice. Forţa 
antreprenorială (suflul vital al omnipotentului zeu neoliberal al Pieţei, acest 
Baal care a copleşit şi societatea românească) este necesară economiei 
concurenţiale, fără de care democraţia nu este posibilă. Dar asta nu înseamnă 
că cei care nu posedă această capacitate antreprenorială, sau care nu vor să o 
dezvolte, nu au dreptul la participarea la viaţa politică şi socială. Dacă 
democraţia nu poate exista fără economia de piaţă, s­a dovedit că economia de 
piaţă poate exista foarte bine fără democraţie în ţări cum ar fi Africa de Sud, 
Singapore, Malaysia, Indonezia, etc. Însă, tendinţa pe plan mondial, aşa cum 
arăta un social­democrat român de frunte ­ Andrei Dimitriu ­ este, de stabilire 
a unei legături indestructibile între social­democraţie şi libertate, pomindu­se 
de la constatarea, dovedită prin fapte, că social­democraţia nu poate asigura 
triumful egalităţii politice, economice şi sociale, care­l constituie ţelul final, 
decât numai dacă democraţia economică se înfrăţeşte cu democraţia politică" 
(Dimitriu; 266)
 
64Tehnocraţia nu salvează România.
  Potrivit democraţiei sociale regulile jocului democratic trebuie să infuzeze
toate domeniile socialului, numai astfel vitalizându­se democraţia, ca regim 
politic care, deşi nu este perfect este măcar capabil deîmbunătăţire, spre 
deosebire de regimurile totalitare. În fapt, democraţia socială înseamnă 
democraţie multilaterală, bazată pe exercitarea efectivă şi responsabilăa 
libertăţii individuale şi colective. Este, în fond, acea problemă subtil pusă de 
regretatul Sir Isaiah Berlin, a raportului între libertate în sens negativ şi 
liberate în sens pozitv. Până unde este societatea capabilă să­l asigure 
individului o sferă de autonomie în care poate să facă şi să fie ceva mai degrabă
decât altceva, fără a întâmpina constrângeri? Berlin convine că libertatea 
negativă, definită prin sfera privată a individului în care nimeni nu este 
îndreptăţit să intervină, are necesarmente o arie de extindere limitată, dincolo 
de care intervine, libertatea pozitivă", de implicare în viaţa socială. Doar această
ultimă formă de libertate are legătură cu principiile democratice. (Berlin, 1969; 
13l­l32) Din nefericire, constrângerile economice şi politicile de dreapta îi 
asigură doar teoretic această sferă de autonomie. Concentrarea masivă de 
putere economică într­un cerc restrâns ştirbeşte puterea cetăţeanului ca sistem
de referinţă pentru democraţie, care devine dependentă doar de grupuri de 
interese sau de presiune. Un alt mare gânditor liberal, John Rawls, vorbind 
despre o societate a fiinţelor raţionale acordă prioritate libertăţii, dar ea este 
dublată imediat de principiul egalităţii şanselor, ca principal fundament al 
solidarităţii sociale şi de sprijinire a celor mai puţin avantajaţi. (Rawls, 1970; 
60)
  Nu trebuie uitată o realitate: clasa politică are ca domeniu de definiţie 
societatea, are anumite merite, trebuie să fie eficientă, de această eficienţă 
legându­se importanţa ei în structura naţională. În fond, atunci cândvorbim de 
clasă politică conceptualizăm un număr redus de indivizi, cu anumite merite, 
evidenţiate prin criterii de selecţie (în nici un caz clientelismul), care deţine 
puterea (executivă sau legislativă) şi o exercită prin jocul democratic al 
alegerilor. Aceasta implică în primul rând responsabilitatea faţă de cei care îşi 
asumă rolul de conducere, responsabilitatea politică a actului guvernamental 
(materie la care actualii guvernanţi dau rateuri repetitive), responsabilitatea 
faţă de promisiunile asumate.
  Nesăbuitele promisiuni ale celor care au preluat guvernarea după 1996 
(integrarea rapidă în structurile euro­atlantice, infuzie masivă de capital străin, 
creşterea rapidă a nivelului de trai), freneticele zbânţuiri ale preşedinţiei, 
cântate encomiastic de o anume parte a presei, au generat aşteptări 
disproporţionate la nivelul populaţiei. Deşi era evident că ţara noastră nu 
funcţiona încă ca una occidentală (decalajul de timp şi de mentalităţi fiind 
mare), că economia de abia îşi revenise, relansarea urmând a fi o chestiune pe 
termen cel puţin mediu (în 1996 în prezent relansarea economică fiind mult 
mai departe), deşi se ştia că NATO şi UE sunt în fapt idealuri politice spre care 
ţara noastră se îndreaptă asimptotic, nefiind ţeluri ale perioadei imediat 
ulterioare, politicienii puterii nu au ezitat să creeze o adevărată psihoză 
colectivă, intens mediată, despre „şansele reale” pe care România le are. Toate 
acestea au fost strict campanii de imagine, este adevărat orchestrate 
profesionist în mass­media şi nimic altceva. Semi­eşecul a determinat, cum era 
şi normal, o dezamăgire cvasi­generală, vină fiind găsită în incapacitatea clasei 
politice, în greşelile „foştilor guvernanţi post – ceauşişti”, în clasa politică în 
ansamblul ei, incapabilă de a face reformă.
  Ceea ce nouă putere a anunţat că fiind un proces de transparentizare, 
normalizare şi credibilizare, ca triplă exigenţă, a rămas la nivel declarativ. 
Raporturile cu presa (alta decât acea partizană) s­au încordat permanent, până 
acolo încât preşedintele Republicii să condamne o instituţie, respectabilă prin 
funcţiile sale sociale, în faţa participanţilor la deschiderea anului şcolar. 
Reglarea prin forţă a raporturilor cu presa nu a fost în nici un caz un punct 
bine ales a celui care în toamna lui 1996 a fost favorizat de aceasta. 
Credibilizarea României pe plan extern, pentru care „regimul Iliescu” a fost atât
de blamat, nu s­a realizat, întrucât capitalul de încredere, tradus în capital 
financiar de investiţii, este tot la praguri mici, ratingul ţării a scăzut. Ca 
urmare,capitalul care a adus „forţa de schimbare” nu a adus şi un capital de 
încredere în instituţiile statului, capital care ar fi fost vizibil în performanţe 
democratice şi economice. Lupta pentru imagine, politică ca spectacol (fie el 
„one­man show”, sau talk­show) a înghiţit voinţa de a întreprinde ceva eficient, 
concretizat în rezultate vizibile. Crizele dintre partenerii coaliţiei s­au mutat din
media în Parlament, din Parlament în interiorul partidelor şi de aici la nivelul 
societăţii, repercutându­se negativ în încrederea populaţiei faţă de virtuţile 
reformei, instituţiilor, partidelor, Parlamentului, justiţiei, economiei de piaţăş. 
A.m.d. Abilitatea mediatică a noii elite a puterii, a consilierilor acesteia, relevă 
puţina eficienţă a guvernărilor Ciorbea şi Vasile, chiar dacă s­a creat impresia 
de hiperactivitate. Această impresie s­a indus prin proclamarea tuturor 
momentelor în care preşedinţia sau guvernul întreprindeau ceva anume, drept 
„momente strategice, de răscruce”.
  Un alt punct pe care l­am analizat pentru perioada 1997­l998 a fost legat
delipsa capacităţii de realizare a consensului în interiorul coaliţiei. Cooperarea 
dintre parteneri (deşi ocuparea posturilor „în oglindă” prin algoritmizare ar fi 
trebuit să creeze armonie) a oscilat tot timpul, dând posibilitatea unui partener 
minor ca PD să joace mize mari. PD a profitat de faptul că era plasat mai în 
centrul spectrului politic decât partenerii săi de coaliţie, acest lucru însemnând
mai multe posibilităţi de alianţe politice. Această marjă de manevră mai mare 
se traduce întotdeauna în politică într­o putere de negociere sporită. Acelaşi 
lucru l­a întreprins şi UDMR, reamintind CDR – USD că suferă de amnezie în 
privinţaînţelegerilor mai mult sau mai puţin oculte, cu privire la universităţi 
mai mult sau mai puţin multiculturale, autonomii, drepturi colective şi alte 
lucruri de acest gen care au contribuit şi ele la ştirbirea încrederii în actualii 
guvernanţi şi pe care, din nou, unele media au tradus­o ca o criză de încredere 
în „clasa politică”. Nu ar trebui să se treacă prea repede peste faptul că, în fond,
politica face parte din viaţă. Nu trăim într­o lume perfectă. Nici politica nu 
poate fi perfectă. Dar măcar scopul politicii este acela de a realiza o lume mai 
bună.
  Permanent, în interiorul coaliţiei partenerii au jucat un joc de sumă nulă,
ceea ce a pierdut unul din actori a câştigat imediat celălalt, dar câştigul nu a 
putut fi maximizat. Şi acest câştig nu a semnificat nimic sau prea puţin pentru 
societate. Şantajul politic, înghiţirea a fel de fel de teorii fără acoperire în 
practica politică europeană sunt în măsură să descalificepe guvernanţi, dar de 
aici şi până la extinderea „răului total” asupra clasei politice în ansamblu este o
cale mult prea lungă.
  Practic, percepem guvernările CDR–USD­UDMR ca un joc de societate în 
care fiecare caută câştigarea pârghiilor de control asupra a cât mai multe 
resurse, lăsând undeva în planul secund eficienţa guvernării. Singurul lucru ce
a legat partidele componente ale acestei coaliţii a fost asigurarea unei majorităţi
parlamentare în vederea exercitării nestingherite a puterii. În prezent, când se 
profilează eşecul politic al acestei formule chiar în preajma apropierii alegerilor, 
nu îi mai leagă nimic pe foştii aliaţi decât încercarea de a se arăta unii pe alţii 
în postura de, ţapi ispăşitori".
  În aceste condiţii a revenit obsedanta problemă a elitelor politice, a 
soluţiilor care trebuie adoptate, a actorilor, alţii decât politicienii, care să poată 
rezolva priorităţile naţionale. Două opţiuni revin mereu: presa poate îndeplini 
aceste rol, respectiv tehnocraţii (guvernul de specialişti). Nici una din ele nu 
este valabilă pe deplin. Presa are desigur o poziţie respectabilă în echilibrul 
puterilor într­un regim democratic, are nişte funcţii sociale nu lipsite de 
importanţă (de socializare, de informare etc.), dar de aici şi până la a se stabili 
prin presă priorităţile politice ale unei ţări este ilar şi anormal. Fără a mai 
socoti că fiecare ziar sau post are propria sa politică, propriile simpatii, livrând 
o informaţie deja selectată şi filtrată.
  A doua variantă, aceea a tehnicienilor, nu este una pentru un termen 
foarte lung. În general guvernele de tehnocraţi sunt preferate atunci când 
guvernele politice au eşuat sau perioada de guvernare este prea scurtă pentru a
merita erodarea credibilităţii politice (în preajma alegerilor electorale). A recurge
în acest moment la guvern de tehnicieni ar însemna pentru actuala coaliţie 
recunoaşterea de facto a eşecului pe care societatea românească îl simte de mai
mult timp pe propria piele. Prin numirea unui tehnocrat recunoscut, în 
persoana lui Mugur Isărescu, în fruntea guvernului, coaliţia CDR­USD­UDMR a
făcut tocmai acest lucru. Desemnarea guvernatorului B. N. R. în funcţia de 
prim­ministru consfiinţeşte fiasco­ul regimului de după 1996 Este, în acelaşi 
timp o tentativă de a schimba focus­ul de pe Cotroceni şi Palatul Parlamentului
spre guvern. Miniştrii duplicitari, participanţi la acest adevărat complot politic, 
exponenţi ai minciunii, îşi reiau treptat suflul demagogic pe care l­au practicat 
şi înainte, cu o singură deosebire orientarea atenţiei opiniei publice spre Mugur
Isărescu.
  Ca formulă de guvernare, tehnocratismul nu mai este o soluţie în vogă în 
practica politică internaţională, perioada sa de vogă fiind aceea a anilor '60­'70 
când se vehicula ideea convergenţei celor două sisteme, capitalist şi comunist, 
într­o utopică sintezăa unei societăţi perfecte. În condiţiile lipsei de eficienţă a 
dublei guvernări CDR ­– USD – UDMR există opinii care converg spre 
susţinerea ideii că doar guvernul de tehnicieni mai poate raţionaliza politica 
românească la toate nivelele. Aceasta ne duce cu gândul că, implicit, 
pragmatismul, capacitatea de decizie şi tehnicizarea (în sensul raţionalizării) 
sunt lucruri intangibile pentru guvernanţi.
  Sub alt aspect şi anume acela al valorii democraţiei reprezentative, 
tehnocratismul nu este o soluţie. Elita tehnică posedă fără îndoială o autoritate
epistemică consacrată, dar nu este delegată prin votul popular să formeze 
guvernarea. Cooptarea specialiştilor în procesele de conducere însă, este 
benefică şi esenţială chiar, diminuând subiectivismul, voluntarismul politico­
ldeologic, amatorismul şi veleitarismul diletanţilor în politică, putând stopa 
absurdul şi iraţionalul. Tehnicianul însă nu se poate impune decât socialmente
mediat, adică prin intermediul structurilor sociale şi politice, a configuraţiilor 
de interese şi aspiraţii diverse existente în mediul social. Modelul tehnocratic 
însă, este şi mai elitist decât structurarea pluripartidistă a puterilor, fiind la 
limita dintre esoteric şi vizibil. De aceea modelul pe care trebuie promovat este 
acela pragmatic, singurul adecvat realităţilor contemporane, pentru că 
stabileşte o legătură continuă între experţi şi oamenii politici, biunivocă, 
antrenând în acest dialog şi societatea civilă. Modelul acesta nu este unul care 
trebuie interpretat simplist sau prin accentuarea negativă a termenului 
„pragmatic”; este un model de sinteză, care are la bază sociostructuralizarea de 
tip poliarhic a puterii politice că specie a puterii sociale într­un regim 
democratic. Aici rezidă cu adevărat „doctrina – centrului”, acesta este 
centrismul politic (nu cum eronat unii politicienii îl văd ca pe o fixaţie 
doctrinară). Tehnicienii contrabalansează interesele limitate, de grup, dar sunt 
supravegheaţi, în acelaşi timp, de instituţiile democratice*.
  Astfel încât clasa politică s­ar reîntregi cu elementeletehnocrate, 
îmbinându­se liniile performanţei manageriale şi ale acţiunii politice eficiente. 
Forjat prin această dublă asociere, statul românesc ar putea reveni la un stadiu
de normalitate, depăşindu­se tendinţele de disoluţie a autorităţii puterii de stat.
Este evident însă că, fără o actualizare continuă a energiilor subsistemelor care
alcătuiesc sistemul social, rigorile acumulării şi relansării economice şi sociale 
nu pot fi împlinite. Sursa schimbării oricărei structuri se află în inerenţa 
structurii însăşi, această schimbare fiind necesară evoluţiei şi dezvoltării 
sistemului global. De aceea este necesară instituirea unei alianţe simbolice 
între cunoaşterea teoretică, generatoare de idei directoare şi inspiratoarea 
pentru societate şi acţiunea politică eficientă, capabilă să realizeze într­adevăr 
gestiunea „complexităţilor organizate” şi să determine strategii profund 
raţionale de decizie, să repare acolo unde economia de piaţă se dovedeşte 
deficitară (în domeniul politicilor sociale).
 
Capitolul 7
VOINŢĂ POLITICĂ VERSUS SOCIETATE CIVILĂ?
 
71 Legile lui Cronos şi copilăria democraţiei româneşti.
  Voinţa politică este prin excelenţă o forţă ordonatoare, unul din atributele
intrinseci ale puterii politice că putere socială specializată. În privinţa reuşitei 
reformelor în fostele ţări comuniste, s­a considerat că trei factori sunt necesari 
dar nu şi suficienţi: existenţa unor instituţii democratice, o guvernare de 
dreapta şi existenţa unei baze sociale şi politice solide. Că o guvernare de 
dreaptă nu poate atrage după sine şi reuşita reformelor, asta s­a putut vedea 
pe cazul românesc al schimbării din 1996 În Ungaria şi Polonia reformele 
economice au fost duse până la punctul în care au devenit inconturnabile 
(privatizări, dereglementarea monopolurilor, liberalizarea comerţului) de 
guverne conduse de partide de stânga, ex­comuniste. Dar că voinţa politică 
poate şi trebuie să contribuie la consolidare bazei sociale şi politice, adică a 
instituţiilor şi a legilor adaptate noului sistem socio­economic pe care vrem să îl
adoptăm, este o afirmaţie care nu poate fi negată, indiferent că privim lucrurile 
dintr­un punct de vedere liberal, social­democrat sau creştin ­ democrat.
  Termenul de voinţă politică nu trebuie pus în legătură cu conotaţiile lui 
simpliste. Voinţa de a accede la putere, voinţa de a conserva puterea, intenţia 
de a schimba/reforma societatea, sau, dimpotrivă, intenţia de a bloca un 
anume curs al lucrurilor sunt caracteristici care decurg din voinţa politică dar 
care nu o definesc în totalitatea sa complexă. Trebuie spus că voinţa politică nu
se poate împlini şi legitimă decât dacă se justifică ca fiind voinţa societăţii la un
moment dat în căutarea binelui comun şi a interesului general. Pentru că 
tocmai aceasta exprimă voinţa politică: voinţa Cetăţii, dorinţa ei de normalitate,
securitate şi prosperitate. Din acest punct de vedere înţelesul voinţei politice 
este identic cu cel conferit de Jean­Jacques Rousseau termenului de, voinţă 
generală". Dacă acestea sunt în mare parte neîmplinite, atunci societatea este 
îndreptăţită să­l schimbe democratic pe cei care au uitat sau au fost incapabili 
să­l împlinească dezideratele. De aceea elitele societăţii trebuie să propună ele 
însele soluţii la problemele reale cu care se confruntă societatea, formulate ca 
obiective politice sau proiecte intelectuale şi, în paralel trebuie să urmărească 
permanent racordul dintre promisiuni/proiecte şi finalităţi.
  Democraţia nu este în mod primordial un mijloc prin care diferite grupuri
îşi pot atinge scopurile sau caută numai să instaureze grile de gândire în 
„interesul binelui public” mai mult sau mai puţin demagogic invocat. 
Democraţia este ea însăşi „societatea bună în funcţiune” (după cum afirma 
Seymour Martin Lipset) (Lipset, 1981; 71) Ea presupune acceptarea legitimităţii
concurenţei, conflictul şi compromisul, dar şi realizarea consensului pe 
probleme majore, cum ar fi respectarea proprietăţii şi a libertăţilor induse de 
aceasta.
  De când sociologia s­a impus ca ştiinţă cu aplicaţie spre studiul relaţiilor 
sociale, analiza proceselor politice şi a instituţiilor au constituit teme 
importante deoarece nu se poate concepe un studiu asupra societăţii care să 
nu includă sistemul politicca o parte majoră a analizei. Comportamentul politic,
agenţii politici, relaţiile politice se află la confluenţa analizelor întreprinse 
dinspre ştiinţele politice, psihologie, sociologie, antropologie, ceea ce aratăcă 
politicul este o dimensiune a existenţei umane, polifonice şi variate. Fenomenul
inter­disciplinarităţii este caracteristic, pe un plan mai larg, ansamblului 
ştiinţelor sociale, fiind numit de profesorul Mattei Dogan, hibridizarea ştiinţelor 
sociale" (Dogan, 1998; 4l­62) Democraţia ca o caracteristică a sistemului social,
factorii care influenţează participarea individului la fenomenul politic, 
comportamentul la vot, sursele sistemelor de valori ale agenţilor politici, 
determinarea suportului social pentru diverse instituţii etc. Sunt câteva din 
temele de dezbatere intelectuală, publică, pe careşi România le­a cunoscut din 
1990 încoace.
  Poate că înţelegerea sistemului politic democratic şi a logicii 
reprezentativităţii nu este încă la un nivel foarte înalt, nici în ceea ce priveşte 
clasa politică şi nici la nivelul a ceea ce îndeobşte numim „electorat”, riscând 
însă o minimizare a celor în numele cărora se declamă „interesul naţional”, 
„binele public” şialte sintagme care riscă o demonetizare prin densa folosire ca 
forme, darneglijând gravitatea conţinuturilor. Riscăm astfel să contribuim la 
formarea unei noi, limbi de lemn", mecanismul golirii de conţinut a cuvintelor 
prin repetarea lor până la saturaţie fiind relevant în acest sens. Iar aceste 
conţinuturi devin din ce în ce mai apăsătoare într­o lume care se schimbă la 
nivel global, în ritmuri integrative rapide.
  O democraţie stabilă ­ aşa cum ne place să considerăm şi ţara în care 
trăim, mai ales când oamenii Puterii fac declaraţii în exteriornecesită un joc 
politic „fair”, o clasă politică calificată pentru menţinerea şi alternanţa la 
leadeship­ul puterii, o înţelegere negociată şi respectată între majoritate şi 
diversele minorităţi din perimetrul de suveranitate al Statului, condiţii care să 
faciliteze maximizarea proceselor democratice, apariţia multiplelor centre de 
putere socială de factură poliarhică, antrenate într­un joc loialreglat de 
principiile statului de drept. Instaurarea „merit system”, al meritocraţiei este un
alt punct nodal în logica unui sistem democratic care are nevoie de 
îmbunătăţiri majore, mai ales după degenerările induse de aplicarea modelelor 
algoritmizate. Principala menire a sistemului de merit, care nu exclude nici el, 
la nivel simbolic gratificaţiile, dar gratificaţii acordate în sensul principiilor 
competenţei,este de a feri puterea de umbrele totalitarismului, prezente în 
momente socio­economice sensibile. De regulă, în regimurile democratice 
stabile, clivajele susceptibile de a gesta conflicte ireconciabile sunt gestionate în
sensul ajungerii la compromisuri necesareconservării sistemului. La noi, după 
1990 analiştii politici au descris dimensiunile şi fragmentările spectrului politic 
din perspectiva unor clivaje inerente tranziţiei: comunist – necomunist, 
reformator – conservator (folosit pentru a explica fragmentarea FSN spre 
exemplu); din mass­media şi din sondajele de opinie ar reieşi că se poate vorbi 
şi de un clivaj mult mai dramatic decât primele: electorat – clasa politică 
(guvernanţi – guvernaţi), clivaj vizibil în procentajul mare de indivizi care au 
intenţia unui comportament politic paseist: non­votul, neexprimarea intenţiilor 
de vot sau a preferinţelor legate de candidaţi şi profilurile acestora. Este legitim 
un astfel de clivaj? Ascunde eltendinţe antidemocratice? În tot cazul, clasa 
politică a devenit subiect de controverse mai mult sau mai puţin aprinse în 
diverse medii, în care s­a evitat însă şi aprofundarea unei probleme specifice: 
cum poate o societate în care există neîncredere în cei delegaţi să­l reprezinte 
interesele să­şi păstreze coeziunea şi să păstreze şi legitimitatea 
reprezentativităţii democratice? Consider că explicaţia fenomenului rezidă nu 
atât în antiteza politicieni – societate, cât mai ales în dezechilibrul conflict – 
consens, indicele de consens fiind adeseori surclasat de conflicte la nivel de 
partide, grupuri, asociaţii etc. Esteevidentă lipsă de consens la nivel general, 
teoretic, cu privire la ceea ce trebuie să devină economia, ritmul şi amploarea 
cursului spre capitalism (căci o democraţie autentică nu poate exista fără o 
economie concurenţială, de piaţă liberă). Doar pe baza consensului stabilit în 
cadrul clasei politice, dar şi între clasa politică şi restul elitelor sociale, vor 
putea fi stabilite priorităţile societăţii româneşti: stabilirea limitelor domeniului 
public, adică a ariei de intervenţie a statului în viaţa socială,garanţii care să 
ocrotească cetăţenii de eventualele abuzuri ale puterii politice etc. Un astfel de 
consens presupune existenţa unei încrederi reciproce, a onestităţii, a voinţei de 
compromis în cadrul actualei clase politice româneşti. Lipsa de consens a fost 
însă pusă pe seama exclusiv a clasei politice, uitându­se că ea este aleasă, că 
reprezintă tronsoane de electorat şi, din această perspectivă, negarea ei 
reprezintă o autonegare a celor care au ales­o şi fenomenul este cvasi­normal 
într­o societate care încă acumulează experienţă în materie de practici 
democratice, precum acumulează şi elemente de cultură politică. A spune că 
există un conflict, purtat de electorat cu clasa politică, înseamnă a­l repeta pe 
Marx, vorbind de alte clase de această dată. Rată scăzută de participare a 
cetăţenilor la testele electorale, prognozată sau sesizată la unele alegeri 
parţiale,nu înseamnă însă că „Se­ascute lupta cea de clasă”, deşi unii „cavaleri 
ai naţiunii şi ai binelui obştesc” aşa au căutat să o interpreteaze, marcaţi, 
probabil, de reminescenţe ale interpretării totalitare a puterii (în dimensiunile 
sale socială şi politică). Nu mai există condiţiile optime pentru a mai promova, 
eventual prin mijloace de forţă, utopii, în condiţiile în care Europa a renunţat 
nu numai la mitul politic al Paradisului socialist, dar şi la miturile liberale ale 
creşterii. Nu se pot construi alte realităţi decât cele care există, eludând 
contextul istoric al prezentului. Nu putem opera cu noţiuni care ţin de 
consecinţă, cu ideal­tipuri armonia unei societăţi ireale, uchronice. Timpul 
consumă credibilitatea diverselor structuri societale, iar politicul este poate cel 
mai expus fagocitării de către zeul care îşi înghite propriile odrasle.
  Clivajul politic şi consensul politic coexistă în fiecare societate, aşa cum 
coexistă şi sursele sociale ale conflictului şi consensului în interiorul aceluiaşi 
sistem, generând mecanisme specifice de antrenare în viaţa politică, care au ca 
rezultat final confirmarea sau alternanţa la putere. Faptul că un segment al 
clasei politice este contestat reprezintă un semn al conturării unor alte centre 
de putere (locale, regionale) care doresc şi semnificarea lor de societate. Este un
aspect normal într­o societate care îşi asumă regulile pluralismului, din 
perspectiva socio­structuralităţii puterii.). Tocqueville era de părere că 
descentralizarea şi activarea asocierilor voluntare sunt o condiţie a stabilităţii 
sistemului democratic. (Tocqueville, 1954; 9­l1) Poate că erodarea credibilităţii 
clasei politice (de cele mai multe ori localizată în Bucureşti) este un impuls în 
acest sens, venit din partea societăţii, a comunităţilor locale, care cred că 
redescoperă forţa de „a fi” societate civilă, activă, pro­militantă şi destul de 
puţin reprezentată de partea „oficială”, rigidă a societăţii civile reduse la grupuri
de reprezentare gen GDS, Alianţa Civică etc. Este evident că nu în timp foarte 
lung şi alte centre de putere vor să intre în competiţie directă cu o clasă politică
socotită ca centralistă (până şi partide socotite ca având un electorat 
extraordinar de stabil, gen UDMR, se confruntă cu fenomenul negării „liderilor 
de la Bucureşti” care sunt socotiţi că nu mai reprezintă integral interesele 
comunităţii). Aceste noi forţe sociale care vor încerca să pătrundă în sistemul 
politic vor provoca, fără nici o îndoială, o restructurare de proporţii a clasei 
politice ce funcţiona până acum într­un cerc închis, rupt de restul societăţii, în 
care manevrele politicianiste se desfăşurau între aceeaşi participanţi, doar 
rolurile inversându­se la intervalele regulate ale alegerilor. Restructurarea ar 
putea merge de la realinierea actorilor politici pe alte linii de clivaj, la noi 
alianţe politice şi până la dispariţia unor partide care nu mai au nici un cuvânt 
de spus pe scena politică românească.
 
72 Societatea civilă românească – reducţionism, elitismşi partizanat.
  Încrederea în clasa politică şi modul în care este cuantificată aceasta 
suportă interpretări şi evaluări diferite şi nu neapărat din perspective 
„ideologice”. Contextul nu poate fi fracturat, nu poate fi folosită o grilă unică în 
analizarea eficienţei unei structuri sociale, fără a face apel şi la retrospectivă, la
experienţa acumulată, la desluşirea stadiului real în care se găseşte societatea. 
Din perspectiva anumitor medii, electoratul este un fel de lagăr de exterminare 
a credibilităţii clasei politice, care foloseşte o schemă socială proprie şi judecăţi 
de valoare sui­generis. Doreşte electoratul un „nou stăpân”? Este o nevoie 
imperioasă sau sugerată? „Să nu plângi, să nu râzi, să nu condamni, dar să 
înţelegi” povăţuia Spinoza. Poate că actuala clasa politică s­a lăsat prea puţin 
înţeleasă în demersurile ei, poate că nu a ştiut să­şi justifice acţiunile, poate a 
oscilat nepermis în unele privinţe, dar tipurile mentale se schimbă mai greu. 
Trebuie vegheat însă că obsesia democraţiei să nu se transforme în respingerea 
ei.
  În ceea ce priveşte societatea civilă şi ceea ce s­a considerat de către unii 
că reprezintă această pentru istoria românească postdecembristă, trebuie să 
venim cu unele completări. A existat credinţa unora că două grupuri de 
reprezentare extrem de elitiste, iconoclaste şi închise ca GDS şi Alianţa Civică 
se pot suprapune în întregime noţiunii de societate civilă, dar de pe poziţia 
suzeranului. A existat apoi o asemenea încredere a acestor două facţiuni că pot 
influenţa în bine România dacă se va schimba regimul, încât nici atunci când 
eşecurile celor pe care i­au susţinut, propus şi propulsat s­au dovedit mai mult
decât evidente, reprezentanţii acestor forumuri civice (în fapt politice) nu 
renunţau la a căuta raţiuni explicative, menite să justifice nu atât ineficienţa 
oamenilor susţinuţi cât implicarea lor în numirea acestor oameni.
  Se poate reduce societate civilă doar la câteva voci care pretind poziţii 
hegemonice în virtutea unor calităţi pe care nu negăm că le posedă dar 
contestăm că sunt folosite în beneficiul global al societăţii?
  Când căutăm să înţelegem parametrii şi dinamica societăţii civile trebuie 
să plecăm de la o definire oarecum negativă, prin raportare la stat şi 
guvernământ. Societatea civilă s­a constituit ca urmare a adâncirii prăpăstiei 
dintre individ şi stat ­ situaţie a cărei origine datează încă din Evul mediu 
occidental ­ şi este suma asociaţiilor necoordonate de Stat în care individul îşi 
duce existenţa privată, îşi formulează iniţiativele şi caută să îşi împlinească o 
parte a nevoilor sale (Ralph Dahrendorf, A precarious balance: economic 
opportunity, civil society and political liberty. The Responsive Community: 
Rights and Responsability, 5(3), 13­39). Este indiscutabil că întotdeauna 
fiinţele umane au simţit nevoia de a căuta noi şi mai bune direcţii în care să 
evolueze, direcţii care, pe măsură ce societăţile umane au devenit din ce în ce 
mai mari şi mai complexe, au marcat amplificarea interdependenţelor, 
solidarităţii şi consensului cooperativ. O definiţie interesantă a societăţii civile 
ne­o oferă Emest Gellner: o societate în care sistemul politic şi cel economic 
sunt distincte, unde politicul este instrumental, dar poate împiedica şi 
împiedică extremele interesului individual, iar statul, la rândul lui, este 
controlat de organizaţii cu o bază economică. /Societatea civilă se bazează pe 
separarea sistemului politic de cel economic şi de viaţa socială." (Gellner, 1998; 
195­l96)
  Noţiunea de societate civilă a fost exploatată încă de clasicii gândirii 
politice europene, ca Locke, Hobbes, Rousseau sau Ferguson şi, înaintea lor, de
gânditori italieni renascentişti ca Machiavelli sau Guicciardini, la care noţiunea
de „vivere civile” are aproape înţelesul modern pe care îl dăm societăţii.
  Într­un speech ţinut la Athenaeum Club din Londra în 1991 E. Shills 
deplângea faptul că asocierea dintre virtute, ca spirit public al „civilităţii” şi 
guvernămintele republicane este negată de către specialiştii ştiinţelor politice. 
Shills argumenta că societatea civilă are trei componente majore (Shills; 3­20): 
1Este o parte a societăţii prin care se înţelege un complex instituţional 
autonom din punct de vedere economic, religios, intelectual şi politic, diferit de 
familie, clan, localitate sau stat 2Exprimă un complex de relaţii şi reguli 
formale şi informale, ca şi proceduri şi practici, diferite de cele ale 
guvernământului 3Susţine, prin natura sa, schimbare continuă a pattern­urilor
sociale şi individuale, tinzând la redefinirea conduitelor şi comportamentelor.
  Unii cercetători au sugerat faptul că societatea civilă şi caracteristicile 
sale trebuie reforjate nu numai în Estul european, recent ieşit de sub 
întunecata tutelă a Puterii Totale, dar şi în lumea Vestică, deoarece aceste 
caracteristici ţin de pluralism şi întrepătrundere fecundă între normele şi 
reglementările supravegheate de puterea statală (guvern şi autorităţi 
administrative) şi normele şi practicile cu care operează societatea, fără a mai 
recurge la instituţiile statului. Trebuie revăzute bazele societăţii civile şi 
funcţiile sale şi în Occident, spune K. Kumar (K. Kumar, Civil society again: a 
reply to Cristopher Bryant`s social self­organizations, civility and sciology, 
British Journal of Sociology, vol.45 No.1 march, p.127­l30) pe baza reliefării 
problemelor interne suficient de grave din lumea clasică a capitalismului: 
probleme sociale, probleme legate de redefinirea statului bunăstării, nevoia de 
responsabilitate şi de atitudini civice pro­active, înlocuirea constrângerii cu 
consensul ş.a.m.d. Un exemplu relevant în acest sens ni l­au oferit 
manifestaţiile din Seattle de la sfârşitul anului 1999 având ca scop 
manifestarea opoziţiei faţă de activitatea Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi,
pe un plan mai larg, faţă de procesul globalizării economice. În faţa unor actori 
politici şi economici cu o dimensiune globală (FMI, BM, OMC, NATO ca şi 
corporaţiile transnaţionale) şi diversele organizaţii ale societăţii civile încearcă o
asociere care să le asigure o dimensiune mondială şi care să beneficieze de o 
capacitate de mobilizare sporită (cum a fost cazul la Seattle, unde s­au reunit 
asociaţii ecologiste, umanitare, agricole, stângiste, anarhiste, etc.).
  Societatea civilă strânge în ea sensibilităţi şi interese, complementaritate 
şi antagonisme, individualism şi solidaritate, democraţie şi cetăţenie, 
constituţionalism şi autonomie şi tocmai în posibilitatea existenţei acestor 
perechi relativ opuse stă forţa societăţii civile de a participa activ la 
coordonarea sau jalonarea evoluţiei unei ţări.
  Societatea civilă nu se ocupă numai cu strânsul „maselor” pentru 
mitinguri, proteste sau altfel de manifestări de acest gen. Ar fi o înţelegere 
extrem de limitată a funcţiilor şi rolurilor societăţii civile şi când spun aceasta 
îmi revine în minte un articol al intelectualei reviste 22 care, în numărul 
195/1993 publica un editorial al Magdei Cârneci care căuta să convingă de 
această identitate pe care au mai avansat­o şi alţii: societate civilă = „22”. 
Pentru a exemplifica, vom spune că distinsa intelectuală a căutat să legitimize 
această identificare prin aceea că „GDS reprezintă nume vestite şi admirate de 
disidenţi”, care „înflăcărează mulţimile cu vocea lor inconfundabilă”, prin el 
(GDS) restructurându­se „mentalul social”, datorită faptului că „a iniţiat 
primele organizaţii non­guvernamentale din România”. Un astfel de punct de 
vedere estesemidoct şi extrem de pretenţios cu sine, prin raportare la ceea ce 
este societate civilă.
  Dintr­o perspectivă constructivă ar trebui abordată această problematică 
a societăţii civile folosind alte unităţi de analiză, pentru a ne apropia de un 
concept prin excelenţă proteic şi multiform. Astfel ar trebui analizată societatea
civilă în raport cu dezvoltarea durabilă, cu extinderea (în sensul adâncirii) 
proceselor democratice, cu modernizarea, cu creşterea economică, cu capitalul 
social şi angajamentul civic, cu îmbunătăţirea mediului informaţional şi a 
mijloacelor de comunicare în masă.
  Naţiunile Unite privesc societatea civilă ca pe o condiţie necesară 
realizării modelelor de dezvoltare durabilă: „Dezvoltarea umană durabilă este 
acea dezvoltare care generează nu numai creştere economică dar şi distribuirea
beneficiilor în mod echitabil; ea regenerează mediul în loc să îl distrugă 
ireparabil; ea fortifică posibilităţile populaţiei în loc să o marginalizeze. Este 
dezvoltarea care dă prioritate celui sărman, îi lărgeşte posibilităţile şi 
oportunităţile şi promovează participarea lui la luarea deciziilor care îi privesc 
şi existenţa sa. Această dezvoltare este pro­oameni, pro­natură, pro­slujbe şi 
pro­feministă” ­ se arată în UNDP, Human Development Report 1994
  În acest sens se poate fie vorbi de o societate civilă globală sau de 
dorinţele globale ale societăţii civile, printre care şi acest deziderat al dezvoltării
durabile într­o epocă a globalizării economiilor, în care statele nu de puţine ori 
au fost acuzate că nu mai pot urmări ritmul rapid al evoluţiilor.„Astăzi statul 
este fără priorităţi, fără obiective, fără alte idei decât cele lipsite de minte 
privind reducerea drastică a cheltuielilor sociale, fără impact dealtfel asupra 
evoluţiei societăţii. Statul, mai ales aşa după cum îl văd economiştii de astăzi 
este ne­civil (în vechiul sens de civitas) deoarece îşi asumă trista realitate 
potrivit căreia actorii sociali sunt constituiţi doar din indivizi izolaţi. Societate ­ 
nu există un astfel de lucru, există doar indivizi şi guvernăminte.” (Michael 
Valpy, The Globe and Mail, 1995 June 28). Autorul face la sfârşit referire la 
expresiafaimoasă aparţinând doamnei Margaret Thatcher, pe atunci prim­
ministru al Marii Britanii,expresia credo­ului său individualist. Viziunea social­
democrată asupra societăţii se apropie însă mai mult de ideile filosofului 
francez Henri Bergson: Societatea „, spunea acesta, este ca un organism a cărui
celule, unite prin legături invizibile, se subordonează unele altora într­o ierarhie
savantă şi se adaptează în mod natural, pentru binele întregului, unei 
discipline care ar putea cere chiar şi sacrificarea părţilor”. Mai departe autorul 
conchide: ar fi o greşeală să reproşăm moralei sociale că neglijează obligaţiile 
individuale. Chiar dacănu am avea obligaţi, teoretic, decât faţă de alţi oameni, 
noi am fi, de fapt, obligaţi faţă de noi înşine, pentru că solidaritatea socială nu 
intervine decât în momentul în care eul social se suprapune în fiecare dintre 
noi peste eu­l individual. În cultivarea acestui, eu social „constă principala 
noastră obligaţie faţă de societate”. (Bergson; 1l­l7)
  Este parcă exprimarea unei realităţi care este universal valabilă şi pe care
alţii o confirmă, fie că vorbesc de societatea modernă ca de o society of 
strangers (Ignatief; 108), fie că o consideră o societate atât de alienată încât 
guvernele îşi permit să suspende cheltuielile sociale pentru cei „care îi sunt 
necunoscuţi” în fond.
 
73 Parteneriatul publicprivat – o necesitate ratată.
  Este nevoie de o nouă „limbă socială” care să aibă în dicţionarul uzual 
justiţia socială, dialogul şi politicile centrate pe acceptarea pluralismului şi, din
această perspectivă, politicile social­democrate par să fie mult mai în acord cu 
voinţa de afirmare a societăţii civile. Din păcate, cei care au susţinut că vor 
reprezenta varianta pozitivă „de centru dreapta” în politica şi administrarea 
României se poate vedea cum au uitat (sau nu au vrut săsusţină) unul din 
principiile fundamentale ale creştin­demcraţiei, principiul subsidiarităţii, 
conform căruia statul trebuiesă descentralizeze mecanismele decizionale până 
la nivelele cele mai apropiate de cetăţeni şi de comunităţile locale, să sprijine 
manifestarea şi iniţiativele cetăţenilor care compun societate pe care el o 
organizează, iar atunci când aceste iniţiative şi atitudini active sunt extrem de 
anemiate el trebuie să le suscite. Este tocmai ceea ce nu a făcut prima 
guvernare de centru­dreapta din istoria postdecembristă a României, deşi 
atunci când a preluat puterea nu a uitat să spună că, printre alţii şi societatea 
civilă a contribuit la instalarea „primei puteri democratice de după 1946”.
  Trebuie cu orice chip ca oamenii politici şi partidele politice să găsească 
modalităţileoptime pentru stabilirea unor parteneriate sau alianţe cu cetăţenii 
şi cu societatea civilă pentru a împiedeca şi mai adânca prăpastie socială între 
cei care au şi cei care nu au, între cei extrem de săraci şi cei extrem de bogaţi, 
între favorizaţi şi marginalizaţi. Agravarea nivelului de sărăcie pe fondul 
sărăcirii generalizate a societăţii româneşti creează nu numai indispoziţie 
socială dar permite şi instalarea unui anume orizont de neîncredere în 
mecanismele economiei de piaţă, în faptul că democraţia este un regim politic 
care într­adevăr funcţionează şi produce şi beneficii economice şi sociale. 
Această valoare o împărtăşesc nu doar social­democraţii ci toţi oamenii politici 
ce posedă simţul responsabilităţii sociale. Stă mărturie regretatul Ion Raţiu 
care, întrebat în 21 mai 1990 cum vede România anului 2000 şi­a mărturisit 
astfel profesiunea sa de credinţă: În tinereţea mea eram fericiţi. Din cauza 
multor încercări prin care naţiunea a trecut, toţi aveam bucuria de a trăi. 
Trăiam în prezent. Nu în trecut şi nu în viitor, cum am descoperit, apoi, că se 
întâmplă în Occident. Vreau ca poporul român să­şi recâştige această bucurie 
de a trăi. Pentru anul 2000 vreau dreptate socială (justiţie socială) " (Raţiu; 
188).
  Sărăcia întotdeauna a constituit un rău public şi o sursă profundă de 
nemulţumire. Limitele pe care ea le introduce afectează nu numai posibilitatea 
cumpărării de bunuri şi servicii dar şi posibilitatea şi chiar voinţa de a mai 
dispune de drepturile şi libertăţile politice oferite de sistemul democratic. 
Siguranţa locului de muncă, a venitului, siguranţa sistemului de sănătate şi a 
mediului sunt lucruri fără de care o societate nu poate supravieţui pe termen 
lung. În astfel de condiţii, apare un nivel crescut de neîncredere socială şi, ca 
urmare, o dezactivare civică, concretizată în pasivitate. De aceea, revine 
guvernământului sarcina de a lua măsuri în sensul sprijinirii capitalului social,
prin armonizarea intereselor şi sprijinirea promovării formelor de cooperare 
civică.
 
Capitolul 8
REFORMA ECONOMICĂ ŞI MITOLOGIA TRANZIŢIEI
 
81 Proprietatea, nodul gordian al reformei economice.
  În viaţa oricărui stat, schimbările politice structurale ce afectează însăşi 
esenţa sistemului politic sunt urmate, în mod firesc, de modificări instituţionale
şi legislative ale structurii şi infrastructurii economice. Esenţa acestor relaţii o 
constituie proprietatea abordată într­o dublă perspectivă: fie ca drept de 
proprietate aparţinând indivizilor, statului, unităţilor administrativ­teritoriale 
sau unor agenţi economici, fie ca funcţie socială. În cadrul sistemului 
proprietăţii din societatea capitalistă, proprietatea privată este regulă, iar 
proprietatea publică este excepţia. Stimularea formării şi consolidării 
proprietăţii private deschide calea iniţiativei individuale în domeniul activităţilor
economice, trecerii mai rapide prin etapele tranziţiei de la o economie 
centralizată la o economie de piaţă.
  În perioada guvernării de până în 1996 s­au realizat acţiuni concrete şi s­
a elaborat un cadru legislativ coerent şi stimulativ care a determinat 
dezvoltarea proprietăţii private. Legea privatizării, Legea fondului funciar, Legea
privind vânzarea locuinţelor construite de stat ­ la preţuri modice ­ către 
chiriaşi, au condus la apariţia şi consolidarea proprietăţii private. În acest 
cadru de reglementare, Legea 112/1995 se distinge ca cea mai importantă, 
deoarece a instituit principiul reparaţiei prin echitate (despăgubirea şi/sau 
restituirea către foştii proprietari concomitent cu ocrotirea intereselor 
chiriaşilor).
  În loc să continue acest proces legislativ echilibrat şi raţional actuala 
putere instituie o nouă „echitate” ce urmăreşte redistribuirea patrimoniului 
statului în avantajul unei minorităţi a populaţiei. Acest transfer de proprietate 
se face în forţă, ignorând consecinţele sociale şi financiare pe care aplicarea 
fără discernământ şi responsabilitate a principiului „restituţio În integrum” le 
va avea asupra bugetului ţării şi, implicit, asupra destinului generaţiilor 
viitoare. Dezmembrarea proprietăţii ­unii vor să schimbe ocrotirea în garantare,
alţii garantarea în ocrotire ­ produce acelaşi efect: proprietatea nu mai produce,
în lipsa unui cadru propice care să favorizeze rolul său social, „fructe” civile.
  Există o explicaţie a predominanţei abordării discriminatorii şi 
inexistenţei cu care se promovează legile retrocedării, în detrimentul celor care 
stimulează dezvoltarea noii proprietăţi ­ aceea că, în special după 1996 
societatea românească s­a structurat ca o, societate de supravieţuire şi nu ca o,
societate de dezvoltare". Restituirea unor proprietăţi, imobiliare, industriale, 
agrare, pământuri şi păduri oferă celor interesaţi surse de supravieţuire şi mai 
puţin surse de îmbogăţire. Prin dialog politic constructiv a situaţiei nefericite de
a rezolva nedreptăţile de acum 50 de ani creând injustiţie socială pentru cel 
puţin următorii 25 de ani. În plus, reproducerea structurilor de proprietate 
interbelice este un factor agravant şi accelerator al procesului de reproducere a 
structurilor de subdezvoltare.
  Vechea proprietate, fie că va fi retrocedată, fie că va fi privatizată şi­a 
atins limitele în materie de creaţie şi avuţie. Din nefericire, actualul Guvern, 
obsedat de retrocedarea proprietăţilor naţionalizate şi de lichidarea proprietăţii 
de stat, a creat un mediu economic absolut toxic pentru crearea de proprietate. 
În acest fel se devalorizează şi proprietăţile retrocedate, dar se adânceşte 
sărăcia şi se generalizeze la nivelul întregii societăţi. Tratarea pe bucăţele, 
partizană şi mioapă a problemei proprietăţii nu aduce beneficii nimănui.
  Dacă se doreşte o reglementare de durată a acestor probleme, nu de la 
discriminarea între „proprietatea bună” şi „proprietatea rea” trebuie să se plece,
ci de la cu totul altă abordare: cea a egalităţii şi legitimităţii tuturor formelor de 
proprietate. Nu putem reduce problemele complexe ale proprietăţii doar la 
procesul de retrocedare a proprietăţilor naţionalizate sau confiscate şi de 
despăgubire a foştilor proprietari. Rolul principal al proprietăţii este acela de a 
crea mai multă bogăţie, deci mai multă bunăstare. Din acest punct de vedere, 
atât procesul de restituire, recte de despăgubire, cât şi procesul de transfer al 
proprietăţii create până în 1989 au capacităţi limitate de a produce bogăţie 
suplimentară.
  Rezolvarea problemei proprietăţii în România trebuie să se sprijine pe trei
procese: retrocedarea proprietăţii, transferul proprietăţii şi crearea noi 
proprietăţi. Aceste procese sunt simultane şi identice ca importanţă. Numai 
unul însă are o influenţă decisivă asupra procesului de creştere al avuţiei 
naţionale şi implicit, asupra creşterii bunăstării generale: crearea noii 
proprietăţi. Doar accelerarea procesului de generare a noii proprietăţi poate 
oferi o şansă reală de refacere a economiei României. La acest capitol, prin 
fiscalitatea aberantă şi mediul economic ostil, ambele rezultante ale acţiunii 
guvernamentale de după noiembrie 1996 performanţele ţării noastre sunt de­a 
dreptul catastrofale.
  Atât partidele aflate la putere, cât şi cele aflate în opoziţie pot şi trebuie 
să ajungă la consensul acceptării unor soluţii europene în materia restituirii 
proprietăţilor. Principiul de la care poate porni această înţelegere se regăseşte 
în următorul paragraf ce aparţine unui text al Consiliului Europei: 
„proprietatea care a fost preluată în mod ilegal sau nedrept de către stat, 
naţionalizată, confiscată sau expropriată în timpul guvernărilor, sistemelor 
totalitare de tip comunist să fie, în principiu, restituite proprietarilor originari, 
dacă este posibil, fără violarea drepturilor actualilor proprietari de bună­
credinţă şi fără a dăuna progresului şi reformelor democratice iar în cazurile 
când aceasta nu este posibilă, trebuie acordată o justă compensaţie materială” 
(doc. C. E. nr. 7566/1996).
  O viitoare reglementare durabilă a regimului proprietăţii în România nu 
va putea fi înfăptuită fără a lua în considerare următoarele criterii:
  ∙imobilele care, la data preluării lor, au fost trecute ilegal în proprietatea 
statului sau în proprietatea oricăror persoane juridice, se restituie 
proprietarilor originari sau moştenitorilor legali sau testamentari ai acestora
  ∙reparaţia se va face prin restituire în natură, acolo unde este posibil, sau
prin plata unei juste compensaţii patrimoniale
  ∙imobilele vor fi restituite în natură cu excepţia celor din domeniul public 
­ de interes naţional sau local. Nu vor fi restituite în natură cele care au fost 
privatizate
  ∙reparaţia ­ în natură sau prin compensaţie ­ nu trebuie să dăuneze 
progresului reformelor democratice. Ea va trebui să ţină seama, printre altele, 
de resursele bugetare, de necesitatea modernizării economiei şi nu în ultimul 
rând, de asigurarea unui nivel de trai decent cetăţenilor ţării
  ∙restituirea în natură nu trebuie să aducă atingere drepturilor actualilor 
proprietari, dobânditori de bună credinţă, reaua credinţă a înstrăinătorului 
neproducând nici un efect asupra actelor cu titlu oneros încheiate de 
dobânditorii de bună credinţă
  ∙prin lege nu se poate aduce atingere efectelor hotărârilor judecătoreşti 
rămase definitive în materie penală ori civilă, prin care imobilele au fost 
confiscate sau trecute în proprietatea statului, atâta timp cât aceste hotărâri 
nu au fost desfiinţate pe căile legale
  ∙litigiile ce se vor ivi în această materie urmează să fie soluţionate de 
instanţele judecătoreşti, potrivit dreptului comun
  ∙chiriile practicate trebuie să fie echitabile, atât pentru proprietari cât şi 
pentru chiriaşi
  ∙statul trebuie să intervină pentru limitarea creşterii chiriilor, atunci când
chiria solicitată de proprietar devine o modalitate de presiune pentru evacuarea
chiriaşilor
  ∙compensaţiile vor fi plafonate, fără a fi însă disproporţionate în raport de
valoarea bunului
  ∙compensaţiile se vor acorda sub formă de titluri de valoare garantate de 
stat în vederea cumpărării de acţiuni la societăţile comerciale la care statul este
acţionar, inclusiv la cele care au aparţinut proprietarilor sau moştenitorilor 
acestora.
  Proiectele de legi privind proprietatea trebuiesă fie discutate în cunoştinţă
de cauză, atât pentru cei care au de „câştigat”, cât şi pentru cei care au de 
„pierdut”, potrivit soluţiilor propuse de coaliţia la putere, ca şi într­o atmosferă 
de dialog constructiv cu opoziţia şi nu de impunere cu forţa a unor soluţii care 
nu au nici mandatul electoratului şi nici suportul în economia reală a 
României.
 
83 Rolul statului în perioada de tranziţie.
  Principalul element al transformării societăţii româneşti după 1989 l­a 
constituit reforma economică. În ciuda lipsei unui proiect coerent privind 
schimbarea de sistem socio­economic în România, s­au conturat şi la noi două 
tipuri de răspunsuri la provocările tranziţiei: liberalismul şi social­democraţia. 
Ambele categorii gravitează în jurul rolului statului în acest proces, 
diferenţiindu­se prin luarea în calcul a unor serii de parametri specifici. Soluţia
liberală se caracterizează prin valoarea maximă atribuită liberei iniţiative, 
precum şi prin ideea reglajului autonom impus prin mecanismele pieţei, în 
condiţiile unui stat neintervenţionist. Soluţia social ­ democrată a insistat 
asupra gradualităţii proceselor care conduc la economia de piaţă, atribuind 
statului valoarea de factor regulator maxim, precum şi de instanţă de 
echilibrare a costurilor sociale generate de procesul schimbării. Trecând peste 
aceste considerente, era evident că statul oricum trebuia să fie strategul care să
orienteze deschiderea economiei închise, chiar dacă, ulterior, această 
deschidere va conduce la replierea sa din domenii şi sectoare în care spiritul 
antreprenorial şi iniţiativa privată sunt mult mai eficiente decât dirijismul 
etatic.
  Valul revoluţionar care a cuprins fostele state socialiste după 1989 a 
înlocuit tipul de stat absolutist, excesiv centralizator cu statul democratic şi 
social. Înlocuirea vechiului tip de stat cu unul nou nu s­a produs însă 
instantaneu şi doar prin reglementări instituţionale. După 1989 fostele state 
socialiste au intrat într­o perioadă de tranziţie spre „societatea deschisă”, spre 
un regim politic democratic.
  Statul român nu a făcut excepţie de la acest proces. Revoluţia de la 
sfârşitul lui decembrie 1989 a produs de jos în sus o ruptură în aparatul de 
stat. Vechile structuri statale au fost dizolvate, locul acestora fiind luat, sub 
impactul revoluţionar, de un nou tip instituţional de putere întemeiat pe 
principiul separaţiei celor trei puteri în stat şi pe guvernarea democratică.
  Discuţia ce a avut loc în România pe această temă în perioada post­
decembristă a fost sterilă, fără nici o aplicabilitate practică. Implicarea statului 
este necesară pentru a aplana interesele divergente din societate ce, inevitabil, 
ajung să se transpună la nivelul guvernării, cerând să fie reconciliate. 
Intervenţia statului este singură ce poate contracara crizele sociale, ocroti 
locurile de muncă şi genera creştere economică care, apoi, să fie redistribuită în
societate.
  Întrucât nu exista un model care să certifice o soluţie singulară, toate 
guvernele postdecembriste au adoptat variante compozite, cu elemente specifice
ambelor spaţii ideologice. La rândul lor, diversele segmente ale politicului au 
ajuns, treptat, la acceptarea unor elemente doctrinare cu atribute 
asemănătoare, de ordin pragmatic, în ceea ce priveşte reforma economică. 
Discursurile „de identificare” ­ îndeosebi cele de uz electoral ­ au rămas însă 
cantonate în mecanisme de mimetism ideologic. Esenţială, în context, continua 
să fie problema capacităţii Executivului de a aplica, pragmatic, fie soluţii 
liberale, fie social ­ democratice, iar acestă dilemă a rămas şi după alternanţa 
la putere operată în anul 1996 Chiar şi reprezentanţii dreptei politice, aflaţi 
astăzi la putere în România, susţin un stat puternic deoarece doar prin el îşi 
pot impune măsurile economice, adesea arbitrare şi tot prin statîncearcă să 
practice o politică restituţionistă în favoarea propriei clientele politice.
  Pentru ca intervenţia guvernamentală să fie fructuoasă este întotdeauna 
nevoie de planificare economică. Prin planificare înţelegem un plan coordonat şi
orientat spre viitor în privinţa unor scopuri precise, ce nu pot fi obţinute prin 
intermediul pieţei (de exemplu programe de educaţie, sănătate, infrastructură, 
construcţia de locuinţe sociale, etc.). Preluând o distincţie a lui Giovanni Sartori
(Sartori, 1999; 308), nu este vorba despre o planificare totală, caracteristică, 
regimului comunist, ce încearcă să înlocuiască piaţa, ci despre o planificare 
limitată care coexistă cu piaţa, încercând doar să o corecteze atunci când este 
nevoie.
  Eroarea fundamentală de concepţie pe care au făcut­o unii dintre 
guvernanţii României din ultimii ani a fost aceea de a încerca să retragă statul 
din economie pe motivul trecerii ţării spre un sistem al pieţei libere. Frica de un
stat puternic a dus tocmai la extrema opusă, vidul de autoritate. Practica 
economică a dovedit că intervenţia statului este cu atât mai necesară în 
perioadele de criză socială, de transformări profunde a societăţii, el trebuind să­
şi asume rolul de principal agent transformator a societăţii. Tranziţia, ca un 
moment de bulversare a unei vechi ordini şi încercarea de înlocuire a 
instituţiilor, normelor şi valorilor cu altele noi, necesită tocmai un stat puternic.
În general, tranziţiile sunt însoţite de o înmulţire a crizelor sociale şi a 
conflictelor între diverse categorii sociale. Şi societatea românească s­a 
polarizat pe diverse linii de clivaj după 1989: intelectuali/muncitori, 
proprietari/chiriaşi, vârstnici/tineri, urban/rural, etc, conflicte ce nu au reuşit 
să fie mediate de guvern, aşa cum ar fi fost firesc, ducând la discreditarea 
însăşi a instituţiei statului.
  Intervenţiile statului se fac însă prin lege, în urma unor dezbateri 
serioase în Parlament şi Guvern, ca şi în cadrul societăţii civile. O guvernare 
social­democrată va evita intervenţiile brutale, imprevizibile ce caracterizează 
actuala conducere a ţării. Numărul mare al ordonanţelor de urgenţă, al 
hotărârilor guvernamentale contradictorii, al modificărilor legilor de pe o zi pe 
alta, nu fac altceva decât să distrugă mediul economic intern. Max Weber, un 
teoretician de frunte al sistemului capitalist, atrăgea atenţia asupra unor, 
garanţii de calculabilitate" cerute de acest sistem, tocmai pentru ca investitorii 
să­şi poată planifica viitoarele investiţii şi profiturile aferente.
  În consens cu noile schimbări revoluţionare, Constituţia din 1991 a 
consacrat la nivel instituţional statul de drept, democratic şi social, rolul şi 
funcţiile acestuia fiind influenţate şi condiţionate de caracteristicile şi mai ales 
de perspectivele perioadei de tranziţie prin care trece ţara.
  Aş dori, în acest context, să fac câteva precizări. Prin definiţie, o perioadă 
de tranziţie are o durată limitată, timp în care guvernanţii imprimă noii 
societăţi stabilitate şi funcţionalitate. Tranziţia de sistem reprezintă în istoria 
oricărei ţări, indiferent de stadiul ei de dezvoltare şi de parametrii 
performanţelor pe care le­a atins, o perioadă nu numai de mutaţii, ci şi de 
clarificări, atât de ordin strategic, global, cât şi de factură tactică, sectorială. În 
nici un caz, tranziţia – în ipostaza de realitate socială determinată şi de concept
– nu poate fi echivalată cu un „tunel” sau cu un interval de timp în care 
evoluţia societăţii este marcată de nebulozitate, de lipsă de direcţie, de ezitări, 
de teamă faţă de sensul şi finalitatea schimbării. O viziune corectă presupune 
că toţi factorii efectiv responsabili – stat, forţe politice, cetăţeni – să pornească 
de la percepţia şi premisa că tranziţia reprezintă o etapă în care se confruntă 
mentalităţi, ideologii, instituţii şi politici economico­sociale, forţe sociale cu 
interese deosebite, chiar divergente, o etapă în care toţi „actorii sociali” sunt 
preocupaţi la „scenă deschisă” de definirea trăsăturilor fundamentale ale 
societăţii spre care ne îndreptăm. Disputele sunt menite să impună o sinteză 
optimă, acceptabilă şi realizabilă, cu privire la viitorul societăţii şi să genereze 
procese care să conducă spre mutaţii, graţie cărora reîntoarcerea la trecut să 
devină imposibilă, iar noile structuri şi relaţii economice şi politico­sociale să se
aproprie de funcţionalitatea şi stadiul de normalitate, proprii societăţii în 
favoarea căreia s­a exprimat opţiunea populară. Astfel, mutaţiile politico­sociale
nu numai că susţin progresul, elimină imobilismul şi frustrările specifice vechii 
societăţi, ci şi instituie justiţia socială pentru toţi. Dezvoltarea se relansează la 
nivel macro şi micro­social, starea de anormalitate – originară din ordinea 
socială depăşită – cedează locul unui mediu socio­uman stabil, societatea îşi 
regăseşte echilibrele, forţele politice devin în măsură să inducă populaţiei – 
graţie bilanţului pozitiv – sentimente tonice, încredere şi speranţă.
  O analiză din această perspectivă, a perioadei pe care obsesiv o denumim
deja de un deceniu perioadă „de tranziţie”, relevă că în afară de noul cadru 
instituţional, care este stabil şi funcţionează, în linii esenţiale potrivit 
Constituţiei, în restul compartimentelor vieţii sociale se perpetuează o 
succesiune de experienţe politice, economico­financiare, de asistenţă socială 
care întârzie să­şi demonstreze pe deplin eficienţa şi ale căror repercusiuni 
negative le suportă populaţia.
  Tranziţia a copleşit societatea noastră după decembrie 1989 Într­un 
interval de 10 ani – lung în raport cu ritmurile alerte ale civilizaţiei 
contemporane – nu s­a reuşit să se realizeze o evoluţie care să asigure – într­o 
perspectivă previzibilă – succesul pentru toţi. De aceea, de câţiva ani, lideri 
politici de diferite orientări, reprezentanţi ai sindicatelor, vârfuri ale 
intelectualităţii, exponenţi ai societăţii civile au o atitudine predominant critică 
la adresa transformărilor deja înfăptuite şi, mai ales, a şanselor de reuşită a 
reformelor economice, menite să încheie, prin „terapia de şoc”, tranziţia 
postdecembristă. Evoluţiile contradictorii – expresii ale încrederiioarbe în forţa 
spontană a economiei de piaţă de a genera şi produce bunăstarea pentru toţi – 
marchează deopotrivă atitudinea clasei politice şi reacţiile cetăţenilor de rând. 
În acelaşi timp, costurile unei tranziţii dominate de intervenţii destructurante 
se reflectă în: depresiune economică; economie subterană „influentă” şi un 
parcurs imprevizibil al economiei reale; sărăcie; şomaj; absenţa liantului pentru
solidarizare socială şi comunitară; coorporativism sindical; politicianism şi 
politică de tip clientelar; elitism intelectual; deteriorarea conştiinţei umane şi 
pierderea speranţei.
  Dacă se continuă pe această direcţie, riscăm să prelungim perioada de 
tranziţie la câteva decenii. Într­o atare perspectivă, viitoarele generaţii de 
politiceni şi de cetăţeni pot să considere „tranziţia” ca o stare de normalitate, ca
punctul final spre care au tins cei ce guvernează astăzi şi nu ca o trecere 
definitivă la un tip de societate care să satisfacă cerinţele de civilizaţie ale 
populaţiei şi opţiunile sale de guvernare democratică.
  Iată de ce este important, după părerea mea, să se întreprindă unele 
analize serioase asupra procesului de tranziţie, spre a i se evalua durată, 
extinderea rezonabilă.
  Evaluarea duratei şi mai ales a obiectivelor propuse de guvernanţi în 
perioada de tranziţie este importantă nu numai pentru aceştia, ci şi pentru 
populaţie, ea suportând efectele nocive ale strategiilor de guvernare nerealiste, 
greşite chiar, sau, dimpotrivă, aşa cum este de dorit şi din punct de vedere 
politic şi sub aspect social, ea fiind beneficiara efectelor pozitive ale programelor
de guvernare aprobate de parlament.
  Aş dori să mai subliniez un aspect pe care îl consider important. Orice 
perioadă de tranziţie în viaţa unei societăţi presupune testarea unor strategii în
toate domeniile de activitate.
  Cu cât existenţa socială este mai complexăfie ca urmare a gradului înalt 
de dezvoltare, fie datorită problemelor dificile, a căror rezolvare presupune 
intervenţii şi soluţii care, prin consecinţele lor, se resfrâng asupra întregului 
corp social ­ cu atât politicului, expresie a acţiunii sociale conştiente, îi revine 
un rol mai mare de coordonare şi de susţinere a schimbării. În acelaşi timp, 
acţiunea politică este, la rându­l, influenţată de maturitatea forţelor politice 
care se întâlnesc, de poziţia avantajoasă pe care actorii schimbării o deţin pe 
eşichierul politic. Pe de altă parte, reprezentanţii schimbării nu alcătuiesc un 
corp omogen: în afara unor scopuri generale comune, interesele lor diferă 
substanţial. De aceea, modificările din perioadele de tranziţie stau, de regulă, 
sub semnul alternativei. Tranziţia presupune diversitate de căi pentru 
structurarea noii societăţi, iar fizionomia acesteia se conturează într­o perioadă
rezonabilă că durată. Această multideterminare a proceselor de remodelare a 
societăţii în matricea modernizării de tip occidental face din tranziţie o etapă 
particulară în istoria noastră naţională, în care certitudinile sunt talonate şi de 
o serie de necunoscute, pe care forţele politice sunt chemate să le clarifice 
teoretico ­ principal şi să le soluţioneze prin strategii politice adecvate, ce 
presupun implicarea manifestă a statului.
  Chiar dacă unele dintre intervenţiile politicului, mai ales din câmpul 
economic, sunt finalizate sau întreprinse de particulari potrivit concepţiei 
liberale, trebuie supuse unei atente „supravegheri” statale. Personal, nu înţeleg 
prin supravegherea de către stat a procesului de privatizare revenirea la 
centralizare şi la îngrădirea liberei iniţiative. Dimpotrivă, am în vedere stabilirea
unui cadru legal, suficient de larg şi de flexibil pentru exprimarea iniţiativei 
individuale, care să nu afecteze interesele majore ale societăţii sau pe cele 
strategice ale statului ori să împiedice afirmarea rolului său social, să afecteze 
suveranitatea economică a României.
  De altfel, dacă analizăm rolul statului şi implicarea sa în viaţa societăţii 
în Europa Occidentală, vom observa cu uşurinţă că autorităţile statale, deşi 
stimulează iniţiativa privată, o circumscriu unui cadru legal care odată încălcat
atrage după sine severe sancţiuni administrative sau financiare.
  Cu atât mai mult, în statele aflate în tranziţie se impune să se manifeste 
direct rolul statului, îndeosebi în sectoarele economice.
  Dând expresie acestei cerinţe, Constituţia României prevede în art.134 că
statul trebuie să asigure:
  A)libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului 
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie; b)protejarea 
intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; 
c)stimularea cercetării ştinţifice naţionale; d)exploatarea resurselor naturale, în 
concordanţă cu interesul naţional; e)refacerea şi ocrotirea mediului 
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f)crearea condiţiilor 
necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
  Iată prin urmare că însuşi cadrul constituţional în vigoare „obligă” statul 
român să se implice direct în viaţa economică, să protejeze interesele naţionale 
în activitatea economică, financiară şi valutară, să creeze cadrul favorabil 
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, să stimuleze cercetarea 
ştiinţifică naţională.
  Obligaţiile statului rezultând din art.134 din Constituţie sunt de ordine 
publică, ele neputând fi eludate sau nesocotite. Constituţia obligă autorităţile 
publice cu atribuţii în acest domeniu să stabilească strategii, programe 
speciale, să adopte acte normative, decizii administrative pentru ca statul în 
ansamblul său să­şi îndeplinească obligaţia constituţională la care m­am 
referit.
  Accentul pus exclusiv pe privatizare – doar de dragul privatizării – are 
efecte nocive dacă este asociat cu teza liberală a retragerii totale şi operative a 
statului din sfera vieţii economice. Nu trebuie uitat că întreaga avuţie naţională
existentă în 1989 a fost creată prin contribuţia directă a întregii populaţii, care 
are mai mult decât un drept moral asupra acesteia. A trece din sectorul de stat 
în cel privat unităţile de producţie create sau modernizate cu sacrificiul 
material al întregii naţiuni, fără a primi în schimb o compensaţie echivalentă 
valorii reale a acestora, înseamnă pur şi simplu nesocotirea intereselor marii 
majorităţi a populaţiei.
  Un rol extrem de important îl are statul, prin parlament şi guvern, în 
asigurarea stabilităţii legislaţiei. Înţelegem foarte bine că trecerea de la o 
economie centralizată la o economie de tip capitalist presupune schimbarea 
vechii legislaţii. Dar practica din ultimii trei ani arată că legile adoptate în 
diferite sectoare – atât economice, cât şi sociale – în legislatura anterioară sunt 
schimbate în funcţie de interesele unor partide influente în actuala coaliţie 
aflată la putere. În felul acesta sistemul de drept, care ar trebui să exprime 
voinţa suverană a naţiunii, să reflecte interesele generale ale acesteia, se 
politizează excesiv, dreptul exprimând, după o formulă condamnată de istorie, 
voinţa „partidului aflat la putere”. O asemenea concepţie contrazice în fapt 
atributul statului român de a fi un stat de drept.
  Procesele şi mutaţiile care au avut loc după decembrie 1989 impun rolul 
statului şi angajarea aparatului statal în soluţionarea gravelor probleme care 
confruntă societatea românească. Mobilizarea de către stat a importante 
resurse umane, naturale şi financiare, în calitate de proprietar a unei bune 
părţi din avuţia naţională şi mai ales în baza dreptului său de a adopta 
reglementări normative adecvate reprezintă, în fond, expresia voinţei de a­şi 
asuma responsabilităţile constituţionale ce­l revin şi, totodată, dovada 
preocupării sale legitime de a garanta stabilitatea mediului economic naţional, 
de a asigura coerenţă fluxurilor productive şi comerciale, de a atrage în câmpul 
muncii segmente importante ale populaţiei active. Asumarea efectivă de către 
statul democratic român a rolului ce­l revine în economie ar beneficia şi de 
suportul, de aşteptările aparţinând unor largi categorii ale populaţiei, dornice 
să­şi dovedească utilitatea socială, să se elibereze de „protecţia pasivă”, 
preocupate, în egală măsură, ca legea să fie respectată, dispuse să accepte 
implicarea celor mai reprezentative organe ale autorităţii pentru a impune şi 
consacra reguli benefice de conduită economică, socială, profesională. De 
asemenea, asumarea efectivă de către stat a competenţelor ce­l revin de drept 
în economie, ar înlesni exercitarea rolului acestei instanţe pe linia acomodării 
diverselor interese grupal­profesionale cu interese generale, aflate, de regulă, în
raporturi imperfecte, iar în momente istorice de excepţie în relaţii deschis 
conflictuale, generatoare de tensiuni şi convulsii. Iată doar câteva dintre 
argumentele, graţie cărora considerăm că menţinerea stării de apatie, de 
expectativă a statului nostru faţă de economie şi de raporturile sociale, de 
condiţiile de viaţă ale celor mai multe categori sociale întreţine şi agravează – în
loc să elimine – dificultăţile perioadei de tranziţie.
  Iată numai câteva aspecte care dovedesc cu prisosinţă că diminuarea fără
discernământ a rolului statului în societate în etapa pe care o parcurge 
România în prezent este contraproductivă şi antrenează nesocotirea gravă a 
intereselor naţionale generale.
 
84 Statul şi societatea modernă.
  Varietatea de perspective, proprie dezbaterilor de idei şi confruntărilor de 
soluţii cu privire la relaţiile dintre stat şi economie – cu prelungirile logice în 
spaţiul social – poate fi sintetizată în: a) existenţa la un pol a tezei cu privire la 
„suveranitatea” şi atotputernicia individului – ce echivalează cu ilegitimitatea 
sau caracterul nefast al implicării statului în economie; b) existenţa,la celălalt 
pol, a tezei cu privire la atotputernicia statului sau a „statului tutore”, corelată 
cu postulatul neputinţei individului de a se manifesta de sine stătător ca agent 
competitiv în sistemul economic; c) existenţa unui „spaţiu de 
complementaritate”, căruia îi corespunde teza implicării selective şi ponderate a
statului, încât să nu fie eliminate nici iniţiativa întreprinzătorilor persoane 
fizice, nici libera concurenţă.
  Perioadele cele mai reprezentative din secolul al XX – lea războiul dintre 
anii 1914 – 1918 „marea criză”, al doilea război mondial, „marea creştere” 
postbelică – au demonstrat că economiile naţionale au devenit substanţial 
dependente de autoritatea publică, de competenţele puterii de stat. În condiţiile
economiei de război, statul şi­a evidenţiat capacitatea de a prelua sub control 
economia şi de a spori venitul naţional, de a asigura folosirea cât mai deplină a 
mâinii de lucru, de a depista resurse susceptibile de a fi utilizate, pentru a 
conserva nivelul general de viaţă. De asemenea, în timpul crizelor şi sub 
imperativul depăşirii acestora se trece de la economia care funcţiona „prin ea 
însăşi” la economia controlată şi susţinută da autorităţi.
  Totodată, în anii reconstrucţiei de după 1945 şi în perioada „marii 
creşteri”, statul îşi asumă rolul de întreprizător, de susţinător al programelor de
dezvoltare, de refacere şi amplificare a fluxurilor financiare mondiale. Atari 
direcţii de acţiune şi priorităţi s­au întâlnit cu voinţa oamenilor dornici ca legile
să fie respectate, siguranţa locurilor de muncă garantată, certitudinea că 
sacrificiile temporare vor atrage politici sociale de bunăstare şi prosperitate. 
Astfel, acordarea de largi competenţe economice şi sociale statului este 
completată cu obligaţia acestei instituţii de a acţiona pentru a acomoda 
diversele interese grupal­profesionale cu interesul general, aflate, de regulă, în 
raporturi imperfecte.
  Mutaţiile din sistemul economic – ce se îndepărta ireversibil de idealul 
„armoniilor naturale” – şi cele din sfera raporturilor şi structurilor sociale – 
reflectate îndeosebi în politici sociale de redistribuire a veniturilor, de susţinere 
a programelor de folosire a forţei de muncă – au fost însoţite de demersuri care 
au teoretizat statul cu „funcţii pozitive”.
  Principalele analize de factură liberală, întreprinse din primele decenii ale
secolului al XX­lea şi până la mijlocul anilor, 70 s­au apropiat progresiv de 
opţiunea doctrinar­programatică a social­democraţiei şi au propus – sub 
presiunea mutaţiilor generate de stadiile istorice ale capitalismului şi a marilor 
metamorfoze ale civilizaţiei, concretizate în războaie de amploare, profunde 
crize economico­sociale, performanţe economice şi tehnologice de excepţie, ş.a. 
­ abandonarea construcţiilor teoretice despre „statul neutru” sau „statul­paznic
de noapte”, ce călăuziseră acţiunea de guvernare în secolul al XIX­lea. 
Proiecţiile doctrinare ale neoliberalismului – orientate din ce în ce mai mult 
spre soluţii de tip realist­pragmatic, solicitate de restabilirea echilibrelor 
economice şi sociale – se vor concretiza în teoria statului cu „funcţii pozitive”, ce
avea să­şi conserve esenţa democratică şi trăsăturile definitorii ale 
reprezentativităţii şi legimităţii.
  Impunerea statului cu „funcţii pozitive” cu rolul de garant al stabilităţii 
economiei şi de apărător al intereselor grupale, în consens cu interesele general
­ naţionale – cu corective fireşti, ce nu afectează esenţa şi natura economiei de 
piaţă – reprezintă rezultatul unor experienţe şi demersuri politice de rezonanţă, 
în plan teoretic şi în sfera praxilogiei, din principalele ţări dezvoltate, vest­
europene şi extra­europene. Din lungă listă a iniţiativelor care au consacrat 
statul cu „funcţii pozitive” menţionăm: „New Deal” – ul, lansat în anii „marii 
crize”, în S. U. A, de preşedintele Fr. D. Roosevelt; programul de guvernare al 
social – democraţiei din Suedia, din 1932 promovat de premierul Per Albin 
Hansson, care susţinea că funcţia esenţială a statului trebuia să devină aceea 
de a crea o ordine politică şi socială, care să garanteze oricărui cetăţean 
siguranţă în propria­l ţară; „programul anticriză”, asumat de autorităţile din 
Marea Britanie, elaborat cu aportul substanţial al lui John Meynard Keynes; 
scrierile economice şi de filosofie economică ale lui Jacques Rueff, în Franţa, 
deschise prin studiul­program „De ce rămân, totuşi, liberal?” (1934); colocviul 
„Walter Lippman”, desfăşurat la Paris (august 1938), ce a redactat„carta” 
statului cu „funcţii pozitive” ce va fi aplicată, din cauza războiului, după 1945 
în majoritatea ţărilor vest­europene; „planul Van Zeland”, din Belgia, conceput 
în preajma celui de­al doilea război mondial;programul de refacere şi de 
relansare economică a Republicii de la Bonn, ce poartă amprenta gândirii 
profesorului şi omului politic Ludwig Erhard, omul ce a conceput şi a transpus 
reuşit în realitate modelul „economiei sociale de piaţă”; ş.a.
  Ideile lansate de personalităţiile şi de programele pe care le­am citat, s­au
concretizat, în modalităţi variate, într­o bogată legislaţie, care admite că 
aspiraţiile tradiţionale ale „claselor salariale” privind „umanizarea dezvoltării” 
reprezintă una dintre condiţiile necesare umanizării „societăţii industriale”. De 
asemenea, practica de guvernare a corelat atent solicitările de factură materială
cu acelea privitoare la asigurarea unui barem decent de confort spiritual. 
Totodată, dreptatea – ca finalitate a procesului economic ­ revendicată de 
exponenţii celor fără de proprietăţi străbate şi, uneori, domină discursul politic 
din anii 1980­l990
  În ultimele decenii ale secolului al XX­lea, raporturile dintre stat şi 
economia modernă au redevenit obiect de confruntări intense între viziunea 
liberalismului individualist, renăscut odată cu thatcher – ismul, în Marea 
Britanie şi reagan – ismul, în Statele Unite, liberalism ce s­a propagat în cele 
mai variate zone ale lumii şi perspectiva social­democratică, aflată în defensivă 
aproape două decenii, fiind „acuzată” că ar fi încurajat consumul şi ar fi neglijat
producţia de bunuri şi de valori, că ar fi subapreciat locul şi importanţa 
producţiei şi s­ar fi limitat la politici de redistribuţie.
  În ultima parte a anilor, 90 şi în prezent în Occident tinde să se impună 
poziţia de principiu, ce câştigă teren, ce respinge tezele nihiliste despre stat şi 
argumentează că o asemenea iniţiativă – dacă ar fi dusă până la capăt – ar 
echiva cu a da înapoi cursul istoriei cu cca. Cinci decenii şi a face tabula rasă 
din experienţa politico – socială a secolului al XX – lea. Astfel, treptat – treptat 
se revine la idea unei „noi alianţe”, în forme ponderate, între individul­cetăţean 
şi economie, pe de o parte şi autoritatea publică, pe de altă parte.
  Necesitatea implicării statului în economie şi, într­un sens mai larg în 
viaţa socială, este susţinută cu o paletă largă de argumente, dintre care le vom 
menţiona pe cele mai reprezentative:
  — Economie de piaţă pură şi generalizată nu a existat şi nu există în nici 
o ţară, oricât de puternice şi de înrădăcinate ar fi tradiţiile liberale. „Noţiunea 
de piaţă liberă – se susţine în acest sens ­ care să fie cumva separată de lege, 
este un produs al fanteziei” (Robert Reich, Controlul de stat şi economia 
particulară, în „Sinteza”, nr.75/1988 p.54). Istoria societăţilor moderne a 
cunoscut, în ultimele două secole, pieţe predominant libere, nu absolut libere, 
ceea ce înseamnă că în economiile respective, piaţa şi mecanismele ei au avut, 
în anumite perioade, rolul hotărâtor.
  — Realităţiile din ultimele patru­cinci decenii nu au confirmat nici una 
dintre opţiunile cu privire la economii şi/sau pieţe controlate în întregime de 
către stat, căci toate încercările de acest fel s­au soldat cu eşecuri. Deci istoria 
a infirmat atât tezele cu privire la controlul generalizat exercitat de stat, când şi
pe acelea relative la piaţa complet liber: ea a validat, în schimb, implicarea 
prudentă a statului în economie, chiar consacrarea statului ca un instrument 
al sistemului industrial. „În sistemul industrial – se conchide – linia care separă
sectorul public şi sectorul privat este indistinctibilă şi într­o mare măsură 
fictivă şi (.) asocierea detestată a organizaţiilor publice şi privată nu este, de 
altfel, de cât foarte normală” (John K. Galbraith, Le Nouvel Etat industriel, 
Paris, Gallimard, 1972 p.71).
  — Rolul statului în economia de piaţă a ţărilor avansate se înscrie pe 
linia cerinţelor progresului istoric, politic şi social şi îmbogăţeşte în conţinut 
atributele acestuia de expresie precumpănitoare a puterii politice, de „arbitru” 
social, astfel statul îndeplinindu­şi mai bine şi mai complet atribuţiile sale de 
reprezentant autorizat al poporului, de factor primordial de conştiinţă 
naţională.
  — În afara cauzelor prezentate, care explică necesitatea implicării 
statului în viaţa economică, mai sunt menţionate: ineficienţa iniţiativei private 
în domenii de interes general; caracterul extrem de complex al unor probleme 
în perioadele dificile, probleme ce depăşesc prin perspectivă, soluţii, resurse 
posibilităţile întreprinzătorilor particulari (este vorba despre bunuri colective, 
bunuri publice sau despre activităţi de interes naţional ş.a.); creşterea 
„naturală”, inevitabilă, a calităţii statului de propietar al unei părţi însemnate 
din avuţia unei ţări, pe care este chemat să o administreze şi să o valorifice 
integrând­o în sistemul naţional; posibilitatea statului de a corecta neajunsuri 
şi imperfecţiuni ale pieţii, de a concilia economicul cu socialul, de a armoniza 
raporturile dintre resursele economice şi resursele umane; ş.a.
  Proporţiile implicării statului în economie reprezintă o problemă amplu 
dezbătută în teoria economică, în sociologia statului, sociologia puterii. Fără a 
se fi dat un răspuns complet şi exact, se afirmă că proporţiile implicării statului
în economie trebuiesă fie cele optime, ceea ce presupune că poziţiile extreme 
trebuie eliminate cu desăvârşire şi că dimensiunea optimă este variabilă de la o
ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Optimul implicării este influenţat de 
condiţii şi factori de timp, de loc şi de spaţiu, precum şi de elemente 
conjucturale. În esenţă, prin implicare în sistemul economic, statul este chemat
să asigure: eliminarea sau atenuarea efectelor negative datorate pieţei complet 
libere, pieţei imperfecte; susţinerea economiei cu resurse financiare şi 
mecanisme organizatorice; evitarea polarizării sociale şi a dezechilibrelor dintre 
principalele componenete ale structurilor sociale.
  Modalităţile de implicare a statului în economie, în vederea îndeplinirii 
rolului său economic şi social, se materializează, în principal, în: implicarea 
prin intermediul administraţiilor publice, procedură ce oferă şi furnizează 
servicii colective actorilor economici, fără contraprestaţie directă din partea 
consumatorilor; asumarea tuturor responsabilităţilor ce­l revin ca reprezentant 
al intereselor generale ale naţiunii, pe care le exprimă, susţine şi le apără în 
interior şi în exterior; asumarea sarcinii de garant al proprietăţii private şi de 
apărător al iniţiativei particulare; implicarea directă a statului în economie ca 
subiect, actor şi întreprinzător economic; elaborarea, de către instituţiile 
specializate ale autorităţii, de programe şi politici economice, pe care le 
promovează când şi cât le consideră necesare.
 
85 Social­democraţia şi Statul Social.
  Credinţa că simplele soluţii ideologice pot antrena acţiuni 
guvernamentale eficiente, coerente şi stabile, pe termen mediu său lung, 
împreună cu certitudinea că transformarea acestor soluţii în scenarii 
economice ar fi suficientă pentru deschiderea căilor de ieşire din criza cu care 
se confruntă societatea românească, au reprezentat o dublă capcană. Există 
şanse considerabile de „instalare” practică a unor „soluţii curate”, fie liberale, 
fie social ­ democrate. Situaţia ar putea să apară fie în urma jocurilor şi 
intereselor pur politice, fie datorită pervertirii percepţiei cotidiene, sub influenţa
acestora, în automatisme mentale şi de comportament electoral. Consecinţa ar 
fi în mod cert, menţinerea proceselor şi mecanismelor de acumulare a 
subdezvoltării. În fapt, rezolvarea problemelor de către soluţia liberală nu s­a 
realizat după 1996 deşi efectul amplificat al polarizării sociale nu se poate nega.
În ceea ce priveşte varianta social­democraţiei aici trebuie luat în calcul un 
tablou general al acestei familii doctrinare acum, la sfârşitul secolului XX. 
Social­democraţia, după retragerea modelelor de factură keynesiană, a rămas 
fără o definire extrem de clară (de aceea se vorbeşte de paradoxul Blair şi de 
slăbiciunea social­democraţiei germane sub Schroeder); este evident că social­
democraţiei actuale îi lipsesc personalităţi de forţa unui Willy Brand, Olof 
Palme, Kreisky etc. Social­democraţia şi­a pierdut substanţa iniţială, centrată 
pe capacitatea dinamică de a modifica din interior sistemul ori de câte ori acest 
lucru este cerut de exigenţele societăţii (exceptând poate curajoasele politice 
anti­şomaj experimentate de guvernul Jospin în Franţa) şi aceasta s­a văzut cel
mai bine în Germania în perioda post Kohl când încercările lui Oskar 
Lafontaine de a imprima guvernului o linie social­democrată, legitimată de 
opţiunea alegătorilor, s­au lovit de rezistenţa implacabilă a pieţelor financiare 
internaţionale, a mediului de afaceri autohton şi chiar a unei părţi importante a
social­democraţilor germani. Este evident că pragmaticii de genul Blair nu 
gândesc transformarea sistemului capitalist, ceea ce, pe de o parte, permite 
emergenţa unor curente radicale în interiorul fenomenului social­democrat, dar
şi injectarea cu elemente neoliberale a acesui curent politic. Are loc astăzi un 
adevărat proces de, metisare" a social­democraţiei.
  Varianta actuală a pragmatismului social­democrat (Blair, Schroeder,) 
căută să transforme capitalul într­o variantă mai „uşoară”, fără a introduce 
principii care să modifice disparităţile paşnic, printr­un consens care să salveze
pe termen lung coeziunea socială reală. În legătură cu voga de care se bucură 
astăzi linia politică, A Treia Cale „Lionel Jospin, premierul Franţei şi liderul 
Partidului Socialist Francez declara: Dacă A Treia Cale înseamnă o cale de 
mijloc între capitalism şi comunism, o accept. Dacă însă prin A Treia Cale se 
înţelege o cale de mijloc între social­democraţie şi liberalism, o resping.” 
(LeMonde Diplomatique, decembrie 1998 p.8)
  În viziunea pe care o am în ceea ce priveşte inserarea principiilor politice 
de centru­stânga, social­democraţia este privită ca un sistem capabil de a oferi 
o altă variantă capitalismului neoliberal, creând posibilitatea existenţei statului
social ­ pe care îl stipulează Constituţia României ­ a controlului larg al puterii 
politice de către social (acesta fiind cu adevărat democraţie socială). Dând 
expresie acestei cerinţe, Constituţia României prevede în art.134 că statul 
trebuie să asigure:
  A)libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului 
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie; b)protejarea 
intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; 
c)stimularea cercetării ştiinţifice naţionale; d)exploatarea resurselor naturale, în
concordanţă cu interesul naţional; e)refacerea şi ocrotirea mediului 
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f)crearea condiţiilor 
necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
  Iată prin urmare că însăşi cadrul constituţional în vigoare „obligă” statul 
român să se implice direct în viaţa economică, să protejeze interesele naţionale 
în activitatea economică, financiară şi valutară, să creeze cadrul favorabil 
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, să stimuleze cercetarea 
ştiinţifică naţională.
  Obligaţiile statului rezultând din art.134 din Constituţie sunt de ordine 
publică, ele neputând fi eludate sau nesocotite. Constituţia obligă autorităţile 
publice cu atribuţii în acest domeniu să stabilească strategii, programe 
speciale, să adopte acte normative, decizii administrative pentru ca statul în 
ansamblul său să­şi îndeplinească obligaţia constituţională la care m­am 
referit.
  Totodată, ar fi lipsit de conţinut, în opinia mea, atributul statului român 
de „stat social”, consacrat de Constituţia din decembrie 1991 Caracterizarea 
presupune că în România s­a proiectat un stat care, prin iniţiativele şi acţiunile
lui, este chemat să asigure tuturor membrilor societăţii, nu doar unora dintre 
ei, o participare efectivă şi echilibrată la beneficiul drepturilor şi libertăţilor 
cetăţeneşti, precum şi la rezultatele obţinute prin eforturile desfăşurate în 
comun. De altfel, calificativul „social” a fost conceput tocmai ca un corectiv la 
democraţia liberală clasică, esenţialmente politică. Democraţia liberală din cele 
mai multe dintre ţările cu puternică dezvoltare economică şi tehnologică are ca 
ax libertatea. Or, în condiţiile ţărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, 
„libertatea” ar deveni o simplă metaforă, dacă ea nu ar fi susţinută şi sub 
aspect material. De asemenea, în aceste societăţi – şi nu numai în ele – 
„interesul general” precumpăneşte faţă de interesele individuale, promovate de 
liberalism. În numele unui interes general, statul poate – şi trebuie – să 
intervină pentru aplatizarea unui monopol privat exorbitant, pentru stimularea 
sau sprijinirea unor sectoare private, pentru a prelua în gestiune proprie unele 
domenii administrative, de deosebită importanţă sau deficitare, ori pentru a 
proteja categorii sociale defavorizate. Condiţiile economico­sociale ale unei ţări 
în tranziţie solicită activismul statului şi multiplică valenţele lui sociale. 
Obligaţiile statului, corelative drepturilor şi libertăţilor social­economice, sunt 
nu numai garanţii ale acestor drepturi, ci şi premise ale responsabilităţii 
autorităţii publice. Ceea ce nu înseamnă a concepe guvernul în sensul „fratelui 
mai mare” şi nici nu înseamnă reforjarea statismului, întrucât concentrarea 
excesivă a puterii de stat sfârşeşte întotdeauna prin a distruge şi nu a împlini 
principiile democraţiei sociale.
  Principiile fundamentale ale stângii, libertatea, justiţia (ca echitate în 
ceea ce priveşte accesul la oportunităţi) şi solidaritatea trebuie să fie principii 
de acţiune şi norme sociale valide, asumate nu numai de adepţii unui partid ci 
de întreg corpul social. Noţiunea modernă de cetăţenie cuprinde în înţelesul 
său, conform tezei cunoscutului sociolog britanic T. H. Marshall, nu numai 
drepturi politice acordate cetăţenilor ci şi drepturi sociale, cum ar fi asigurări 
de sănătate, pensii, ajutoare în caz de indisponibilitate, etc. (Barbalet; 22­37)
  Neoliberalismul critică social­democraţia pentru că „adeseori încearcă să 
forţeze introducerea unor principii egalitare” în defavoarea diferenţierii, 
inovaţiei şi performanţei profitului individual, singurul motor al unei istorii 
ameţitor accelerată de revoluţia tehno­lnformaţională. Principiile echităţii 
social­democrate nu au însă nimic de a face cu egalitarismul comunist, fiind 
vorba de încercarea a tempera inechităţile injuste (în această concepţie 
dreptatea trebuie privită ca echitate, ca egalitate a şanselor). În termenii lui 
Michael Walzer, nu o, egalitate simplă „, impusă cu forţa de puterea politică, ci 
o, egalitate complexă”, în respectul diversităţii şi pluralismului social, în care 
bunurile sociale sunt distribuite în funcţie de înţelesul pe care îl au. Apar astfel
mai multe, sfere ale distribuţiei", care fac dominaţia socială imposibilă. De 
exemplu, un individ cu o avere mare nu ar trebui să ocupe şi funcţii importante
în sfera politică. Sau, un lider politic nu ar trebui să­şi convertească avantajele 
funcţiei pe care le deţine în alte sfere ale vieţii sociale. (Walzer, 1983; 113­l14) 
Corectarea injustiţiilor capabile de a conduce la o modificare violentă a 
sistemului democratictrebuie să fie unul dintre scopurile social­democraţiei 
româneşti. În condiţiile acutizării şi în ţara noastră a conflictului între muncă şi
capital, subiecte cum ar fi drepturi economice şi sociale pentru salariaţi, 
drepturi sindicale, sprijin acordat şomerilor, servicii sociale, vor trebui să fie 
luate în considerare.
  Temperarea filosofiei individualiste care priveşte totul prin prisma pieţei 
este o necesitate (filosofia individualistă impune, ca atare, definiţia: ai produs 
ceva care nu se caută pe piaţă ­ chiar dacă este vorba de bunuri culturale sau 
spirituale ce nu pot fi evaluate pur şi simplu ca o marfă uzuală ­ atunci este 
foarte rău. Data viitoare trebuie să fii mai inteligent şi să produci doar ceea ce 
se caută pe piaţă. Privind în acest fel lucrurile ­ în variantă neoliberală, 
conservatoare ­ înseamnă a considera societatea doar un concept abstract, care
reflectă întrepătrunderea exclusivă a activităţilor şi alegerilor individuale).
  Justiţia pieţei nu estetotuna cu justiţia socială, deoarece ea nu încearcă 
să aducă corective acestor alegeri sau activităţi extrem de individualizate şi 
contradictorii relativ la posibilitatea creşterii coeziunii sociale. Ralf Dahrendorf 
vorbea despre, şanse de viaţă „acordate tuturor cetăţenilor, prin aceasta 
înţelegând o politică de echilibru între încurajarea ofertei şi asigurarea 
îndreptăţirilor populaţiei. Bunăstarea umană nu poate fi atinsă doar urmând 
una din cele două alternative, ci doar căutând punctul de echilibru 
(Dahrendorf, 1996; 29­35). Ceea ce neoliberalismul numeşte cu emfază” market
justice „este un concept adulterat, o” dreptate depersonalizată „, la fel de 
nefastă ca şi” dreptatea „instaurată de totalitarismele de tip sovietic. Corectivele
trebuie aduse din perspectiva gândirii pieţei ca pe ceva care există în beneficiul 
social şi nu împotriva lui şi acesta trebuia să fie sensul tranziţiei economico­
lnstituţionale. Extremă polarizare conduce aproape întotdeuna la emergenţa 
curentelor radicale şi anarhiste, iar istoria demonstrează că, întotdeuana, acolo
unde tendinţele anarhice în societate depăşesc un anuma prag şi 
guvernământul ia o turnură asemănătoare. Acest lucru este împărtăşit, 
oarecum şi de curentele de dreapta neoconservatoare, motiv pentru care este” 
permisă „încă existenţa statului” minimal „(revenit la postura de” paznic de 
noapte „decât de strateg al comunităţii în căutarea echilibrării intereselor 
individuale cu interesul public). Nu este întâmplător excesul de zel pe care 
diverse departamente de cercetare socială,” research units „de pe lângă 
universităţile occidentale de renume îl manifestă pentru studierea” teoriei 
haosului „şi dimensiunilor sociale ale acestuia. Există anumite trenduri în 
sistemul mondial care au constrâns la imaginarea unor scenarii derivate din 
aplicaţiile” teoriei haosului „, scenarii care implică” evenimente cu potenţialitate
haotică în devenire".
  Social­democraţia nu îngrădeşte a priori acţiunea individuală, în pofida a 
ceea ce au susţinut, la noi, unele elite politico­lntelectuale cum ar fi Alianţa 
Civică sau GDS. Spiritul de iniţiativă este un aspect specific al pieţei libere, dar 
alegerea şi acţiunea individului au loc într­un context mai larg, fundamentat de
societatea dată. Scopul unei societăţi nu este profitul, ci menţinerea coeziunii, 
privită ca o condiţie a supravieţuirii ei pe termen lung. Noi, ca societate, nu 
dorim apartenenţa la structurile integrate ale lumii capitaliste numai din 
considerente ce ţin de profitul colectiv/individual ci şi din considerente care ţin 
de conştientizarea faptului că o astfel de apartenenţă ne conservă mai bine 
echilibrul şi ne facilitează evoluţia.
  Comunismul a negat individul pentru a se concentra pe structură. 
Capitalismul excesiv neagă structura pentru a se centra doar pe individ (pe 
care îl „dotează” cu însuşiri abstracte şi, uneori, facultative, care nu sunt 
inerente naturii umane). Individul are o existenţă care nu este determinată 
numai de „piaţa pură” ­ el este cuprins în cadrul larg al relaţiilor 
interpersonale, are conştiinţa unor solidarităţi, resimte chiar nevoia de 
solidaritate socială tocmai pentru că este fiinţă umană. Prin urmare, pentru 
social­democraţie justiţia socială este o modalitate de acţiune prin care politicul
exercită presiuni asupra structurii, atunci când aceasta constrânge şi presează 
individul reducându­l, în pofida enunţurilor, autonomia de acţiune şi 
posibilitatea accesului la oportunităţile egale. De principiul justiţiei sociale se 
leagă politicile sociale (asistenţă, locuri de muncă, compensaţii pentru 
pierderea slujbelor, dreptul la educaţie, reconsiderarea pozitivă a capitalului 
uman în procesele productive). Fără un acces larg la educaţie barierele 
structurale care se crează între oameni viciază principiul şanselor egale. 
Veniturile nu trebuie egalizate ­ ar fi absurd ­ dar accesul la educaţie da.
  Solidaritatea rămâne ceva abstract dacă nu contribuie lacooperarea şi 
parteneriatul social larg, pentru a îmbunătăţi sistemul şi pentru a asigura 
continuitatea societăţii. Ca atare se impune construirea unui program coerent 
pentru un parteneriat activ între muncă şi capital, pentru crearea unui mediu 
favorabil dinamicii acestui parteneriat. Acest lucru nu înseamnă creşterea 
taxelor şi impozitelor puse capitalului pentru crearea unui set de programe prin
care solidaritatea socială este impusă (ar fi şi imposibil după ce politicile „de 
dreapta” ale liberalilor din Guvernele de după 1996 au mărit excesiv 
fiscalitatea). Parteneriatul dintre muncă şi capital înseamnă posibilitatea 
profitului dar şi condiţii de salarizare decente şi condiţii de muncă optime. Un 
alt tip de parteneriat, cel între stat şi societatea civilă poate aduce rezultate în 
realizarea unor proiecte majore pentru România cum ar fi investiţiile în 
infrastructură, educaţie, etc. Firmele private ce îşi vor asuma contribuţii 
financiare în aceste proicte vor putea beneficia de anumite stimulente fiscale (în
special reducerea impozitului pe profit). O altă componentă a societăţii civile ce 
va trebui luată în considerare de către stat sunt comunităţile locale. Această 
formă de viaţă comunitară va trebui susţinută de stat prin finanţarea unor 
proiecte care să vizeze regenerarea vieţii comunitare. Vor fi de asemenea 
încurajate şi grupurile bazate pe voluntariat, caritate (Giddens; 69­99). Noua 
democraţie pe care o dorim trebuie să completeze mecanismele democratice 
reprezentative cu parteneriatul organic dintre instituţiile de stat şi societatea 
civilă, acţionând în următoarele direcţii:
  A)responsabilizarea, prin mecanisme multiple, a instituţiilor statului faţă 
de cetăţean şi colectivitate b)deschiderea instituţiilor de stat către interesele 
cetăţeanului şi ale comunităţilor locale şi naţionale c)mecanisme de participare 
multiplă a cetăţeanului la funcţionarea instituţiilor publice d)implicarea activă 
a instituţiilor de stat în dezvoltarea comunitară, în susţinerea şi încurajarea 
iniţiativelor comunitare.
  O analiză pertinentă a situaţiei României după un deceniu de tranziţie 
duce la concluzia că soluţiile de tip exclusivist sau impuse riscă să reducă 
reformarea sistemului la condiţia unui sistem cu accente tehniciste sau 
ideologice atractive, însă contraproductive.
 
86 Ideologizarea reformei: o soluţie inacceptabilă.
  În actuala situaţie a societăţii româneşti nu mai este posibilă o 
fundamentare a intenţiilor şi deciziilor economice propriu­zise pornind de la 
asumarea, mai mult sau mai puţin explicită, a unei anumite ideologii. Concret, 
fundamentarea ideologică a deciziilor economice este doar o iluzie, o confuzie 
asemănătoare celor din categoria identificării reformei cu schimbarea sau a 
economiei de piaţă cu ieşirea din actuala criză economică. O ideologie nu poate 
fi, vreodată, generatoare de soluţii economice, ea poate oferi sistemului numai 
instrumente instituţionalizate pentru remediere, echilibrare şi evoluţie. Într­un 
anume sens, ideologia nu este altceva decât o sumă de judecăţi de valoare, care
serveşte delimitării segmentelor politice. Cu alte cuvinte, o etichetă de 
identificare prin lentile socio­politice.
  Cantonarea în nivelul conceptelor ideologice a transformat reforma fie 
într­o problemă­standard de ordin tehnic fie într­o problemă politică. Societatea
românească s­a înscris în acest curent pur şi simplu pentru că s­a aliniat 
atitudinii tuturor fostelor ţări din ceea ce a purtat numele de „lagăr socialist 
european”. Este aici o trăsătură ce tarează caracterul poporului român, 
descrisă foarte bine de Constantin Rădulescu­Motru: Noi, românii, voim să ne 
apropriem bunurile culturale, pe care le vedem la popoarele din Apus, cu 
aceleaşi însuşiri sufleteşti cu care reuşeam odată aşa de bine să ne strecurăm 
aşa de bine prin împrejurările vitrege din trecut. Voim să învingem pe străini în 
comerţ şi industrie: voim să trăim o viaţă politică cu regim parlamentar şi voim 
să avem o cultură a noastră originală, păstrându­ne, cu toate acestea, 
deprinderile vechi de suflete gregare. În loc de a ne prezenta în lupta cea nouă 
ca individualităţi puternice, diferenţiate după aptitudini, ne prezentăm slabi şi 
cu aptitudini la fel. Suntem toţi meşteri de gură şi răi de faptă." (Rădulescu­
Motru, 1998; 47). Politicul s­a preocupat prea puţin de aspectele reale, concrete
ale schimbării. În asemenea condiţii, guvernele care s­au succedat după 1989 
au fost nevoite să se confrunte cu o realitate prea puţin conceptualizată şi 
instrumentalizată politic.
  Orice ideologie, orice construcţie doctrinară, ar trebui să fie dovada 
preocupării ab initio pentru depistarea căilor de eficientizare a funcţionării 
instituţiilor statului de drept în scopul permanentizării creşterii economice. Or, 
în România, inflaţia unor concepte de genul: reformă, stat de drept, economie 
de piaţă, este un fenomen ce proliferează în detrimentul preocupării pentru 
rezolvarea unui aspect esenţial, anume acela că societatea românească produce
de zeci de ori mai puţin decât ţările dezvoltate, iar decalajele continuă să se 
adâncească. Folosirea intensivă a acestor termeni nu face altceva decât să­l 
devalorizeze, publicul pierzându­le înţelesul, ducând, în acelaşi timp, la apariţia
unui nou, limbaj de lemn".
  Ideologizarea termenului de reformă a transformat aspectele pur tehnice 
subsumate acesteia în elemente ale unui „compendiu”: de la criza morală, până
la cea economică. Termenul de reformă, care astăzi este vehiculat cu insistenţă 
de forţele de dreapta, era apanajul exclusiv al stângii europene în perioada 
dintre cele două războaie mondiale. În acea peroadă reformă însemna 
ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale muncitorimii, acordarea unor 
drepturi sociale, ne aminteşte istoricul britanic Eric Hobsbawn (Hobsbawn, 
1998; 196). Un exemplu cum nu se poate mai bun în ce priveşte relativizarea 
înţelesurilor conceptelor văzute prin prisme ideologice diferite. În aceeaşi ordine
de odei, derivate ca macrostabilizarea şi restructurarea au ajuns redundante în 
limbajul cu care operează discursul politic, iar acest lucru nu a făcut decât ca 
publicul să „recunoască” dimensiunile reformei prin asocieri preponderent 
negative, Impactul pe care concepţia socială asupra schimbării îl are în 
procesul de reformă este comparabil cu cel al fenomenelor de încredere­
neîncredere. Concepţiile sociale despre schimbare sunt o articulare slabă de 
ipoteze interpretative asupra cauzelor problemelor sociale, tendinţelor de 
evoluţie societală şi de prescripţii referitoare la modalităţilede rezolvare a 
problemelor respective. Ele produc comportamente de alegere precum votul, 
comportamentele de consum, economisire şi investiţii sau de migraţie. Ele 
constituie cel mai dinamic mediu soft al tranziţiei „. (D. Sandu ­ Schimbarea ca 
paradigma socială”, Sfera politicii, nr.46/1997 pp.4­7). Dacă acesta este luat 
drept punct de referinţă, percepţia cotidiană are mari dificultăţi în a deosebi 
partidele aflate la guvernare, de celelalte. De altfel, sub aspect ideologic, 
principalele formaţiuni politice pretind că ar deţine soluţii viabile pentru a 
scoate din criză nu numai economia, ci întreaga societate românească. Mai 
mult, programele de „salvare” sunt delimitate în termene şi etape fixe (6 
luni,1an, 2 ani, programe de 200 de zile etc.) ca şi cum mediul extern şi 
variabilele pieţei s­ar menţine constante pe durata aplicării proiectelor 
programatice.
  Referitor la acest ultim aspect, este de remarcat că soluţiile avansate nu 
au avut ­ şi continuă să nu aibă ­ un suport doctrinar, în adevăratul sens al 
cuvântului. În mod evident, unii actori politici au procedat reducţionist, 
asimilând, efectiv, limbajul ideologic de nivel cotidian cu cel specific 
construcţiilor doctrinare. Astfel de soluţii, fundamentate difuz, uneori chiar 
contradictoriu, au fost prezentate ca veritabile „categorii economice”, capabile 
să antreneze soluţii sau acţiuni propriu­zise de guvernare. Nu în ultimul rând 
chiar în condiţiile reducerii numărului partidelor prezente pe eşichierul politic 
românesc, fenomenul de mimetism ideologic şi doctrinar ar continua să existe. 
Nu trebuie trecută cu vederea dorinţa ­ implicită sau explicită ­ a segmentelor 
politicului de a se integra în cele mai semnificative curente de gen din ţările 
dezvoltate. Este motivul pentru care, la nivelul spectrului politic românesc 
devine tot mai evidentă tendinţa de ocupare a doar două spaţii ideologice şi de 
amplasare a acestora în jurul centrului clasicei axe stânga ­ dreapta. Numind 
centrul politic, Terţul inclus „, Norberto Bobbio comentează astfel tendinţa 
partidelor spre centru: În multe sisteme democratice cu pluralism accentuat, 
Terţul inclus are tendinţa de a deveni atât de apăsat încât ocupă cea mai mare 
parte a sistemului politic, împingând stânga şi dreaptă către extreme; iar 
centrul, neputându­se declara nici de stânga, nici de dreapta şi neputându­şi 
revendica altă denumire, presupune această antiteză şi­şi află raţiunea de a fi 
în existenţa ei.” (Bobbio, 1999; 46)
  Trebuie remarcat că, pentru individ, ca membru al societăţii, contează 
prea puţin nuanţele de ordin doctrinar pe care şi le asumă partidele. 
Hotărâtoare sunt, în acest caz, configuraţiile structurilor mentale care 
funcţionează în planul realităţii. Percepţia contidiană a politicului este sensibilă
la semnificaţia limbajului şi a conceptelor. Redundanţa acestora atrage după 
sine imposibilitatea stabilirii unor linii clare de demarcaţie ideologică între 
Putere şi Opoziţie. În consecinţă, opţiunile politice ale diferitelor segmente ale 
populaţiei nu sunt determinate de conţinutul doctrinar al discursurilor ci, mai 
ales, de personalizarea lor şi de identificarea de ordin afectiv, cu acestea, 
Dezbaterea de idei este o confruntare de analize, menită să lumineze cetăţenii 
asupra argumentelor prezente, deci asupra validităţii tehnice, politice sau 
morale a obiectivelor propuse. Anchetele efectuate după marile dezbateri 
televizate dovedesc că acest obiectiv mărturisit nu este atins decât pe lângă un 
număr extrem de limitat de indivizi. Simpatizanţii şi militanţii îmbrăţişează 
strict cauza campionului lor. Ceilalţi, sceptici, detaşaţi sau curioşi, se situează 
cu uşurinţă în registrul spectacolului. În memoria celor mai mulţi dintre 
aceştia, rămâne puţin dinargumentele raţionale schimbate, ci mai mult 
impresiile asupra ritmului dezbaterii, tonul protagoniştilor, punctele marcate 
asupra adversarului, etc. „(Braud; 211) Cercetările din ultimul timp ale 
sociologilor evidenţiază slăbirea sentimentului de identificare a alegătorilor cu 
partidul votat, crescând în importanţă factori ca imaginea liderului politic sau 
comunicarea politică în detrimentul partidelor sau programelor. Jean Baudouin
vorbeşte despre, efectul lider”, posibil datorită unui, efect media „: rolul 
perturbator jucat de personalităţile puternice, charismatice, a căror persoană şi
ale căror acţiuni pot modifica mai mult sau mai puţin profund obiceiurile de 
vot”. (Baudoin; 196)
  Tipurile de vot, aşa cum rezultă ele din interacţiunea actorilor câmpului 
politic românesc, se pot încadra în următoarea taxonomie:
  — Vot afectiv, motivat emoţional
  — Vot legitimist, pentru ordine, stabilitate şi continuitate
  — Vot identitar­comunitar, determinat de apartenenţa la un grup social 
sau de identificare simbolică
  — Vot de habitus, a, culturii dependenţei" alegătorilor de autorităţi 
(Drăgan 293­405)
  Acelaşi mecanism perceptiv funcţionează, pe un alt palier şi în cadrul 
partidelor, ceea ce este îngrijorător. Nu atât opţiunile clare sunt cele care îi 
reunesc, sub „umbrelă” unui partid pe membrii acestuia, cât afinităţile de 
generaţie sau de ordin interpersonal. Coagularea partidelor în jurul unor 
personalităţi, adevăraţi, mentori" ce conferă identitate politică partidelor 
româneşti, nu a ideilor precum şi justificarea opţiunii membrilor constituie un 
model ale cărui mecanisme se regăsesc atât în sfera politicului, cât şi la nivelul 
percepţiei cotidiene a acestuia. Să nu uităm că una din trăsăturile ce 
caracterizează un partid politic, după politologii americani Joseph LaPalombara
şi Myron Weiner, este continuitatea sa după dispariţia conducătorilor săi 
actuali. În caz contrar nu avem de a facecu un adevărat partid, ci cu o simplă 
clică personală a unui lider (LaPalombara, Weiner, 1972; 5­6). Remarca nu are 
ca premisă calitatea capacităţii de operare cu categorii doctrinare, ci specificul 
structurilor mentale ca regim de formare şi funcţionare a judecăţii, valorilor, 
atitudinilor, opiniilor precum şi a opţiunilor politice.
  Indiferent de natura ei, o opţiune specifică unei anumite categorii sociale 
ia naştere şi funcţionează în regimul desemnat de conceptele limbajului 
ideologic, nicidecum în cel propriu categoriilor doctrinare.
 
87 Este reforma o raţiune de stat?
  În România s­a vorbit şi se vorbeşte multdespre soluţiile liberale şi despre
cele social­democratice ca fiind principalele căi prin intermediul cărora 
soceiatea românească îşi poate apropria normalitatea şi înscrierea în 
actualitate.
  Revenind la soluţiile avansate de cele două spaţii (liberal şi social­
democrat) şi la rolul statului în schimbarea societăţii româneşti, se poate 
afirma că aceasta va rămâne, în continuare, principala sursă de confruntare 
ideologică. Deşi problematica statului este importantă, modul de abordare 
induce răspunsuri cantonabile exclusiv în spaţiul politicului şi discursului de 
întrebuinţare strict electorală. Politicienii români nu sunt încă conştienţi că, 
dincolo de bine şi de rău, care se traduce în acest caz prin avatarurile politice 
de zi cu zi, trebuie să rămână deasuprainteresul naţional.
  Un exemplu deja clasic, în acest sens, este reprezentat de raţionamentul 
tipic ideologic care a influenţat, în mare măsură, comportamentele politice ale 
partidelor. După decembrie 1989 structurile executivului totalitarist au fost 
eliminate prin înlăturarea partidului unic, partid care vreme de jumătate de 
secol a operat o subordonare şi o asimilare a puterii de stat în favoarea 
propriului control politic. Teoretic, se putea declanşa automat, din punct de 
vedere politic, reconstrucţia statului democratic. Deziluziile care au urmat au 
fost pe măsura speranţelor iniţiale. Acestea au generat atât justificările cât şi 
atitudinile politice care au animat, de­a lungul anilor, raporturile dintre 
partide, în condiţiile în cale pluralismul politic, pentru cea mai mare parte a 
românilor era ceva vag, asimilat aproape întotdeauna cu libertatea (de aici şi 
numărul extravagant de partide politice în primii ani post­totalitari). Trecerea 
rapidă de la un regim dictatorial la un sistem politic cu număr foarte mare de 
partide, majoritatea de o calitate politică îndoielnică, nu face altceva decât să 
arate inconsistenţa procesului de schimbare în ce priveşte acumularea sau 
distribuţia puterii. Numărul mare de partide nu se traduce în mod obligatoriu 
într­un sistem democratic caracterizat prin competiţie politică, ci poate fi doar 
un simptom al fragmentării, haosului şi sentimentului de nesiguranţă pe care 
le resimte o societate nepregătită pentru schimbare. Foarte puţini lideri politici 
aveau o experienţă a jocului plural, iar cei careaveau o astfel de experienţă ­ 
„supravieţuitorii” partidelor istorice ­ din perioada interbelică erau dominaţi de 
ideea unei revanşe restituţioniste, fără a avea însă o perspectivă clară asupra 
„vinovaţilor”. Sigur, primul vinovat nu putea fi decât cel care se afla la putere, 
ca atare s­au amplificat contestările ideologice de tip „reformist ­ comunist”, 
„democraţi ­ neocomunişti”, „europeni ­ naţional­comunişti” etc, toate aceste 
antiteze fiind introduse forţat şi acaparând o parte importantă a energiilor ce ar
fi putut fi utilizată la rezolvarea rapidă a unor probleme ce ţineau de interesul 
public. Vârful unei astfel de crize de contestare a fost reprezentat de fenomenul 
„Piaţa Universităţii”, nucleul nu al „Noii Generaţii”, ci, după cum s­a văzut 
ulterior, al coagulării Opoziţiei politice şi construirii alternativei populiste a 
CDR. Este interesant că opoziţia, destul de fragilă la debutul anilor `90 s­a 
asimilat din propria voinţă unei mişcări complexe ­ de generaţie, de pregătire 
intelectuală, de frustrare destatus etc.
  — Situându­se, din perspectiva simbolicii politice, în postura „celui 
mare”, a „semnului salvator” împreună aruncat în lume cu purtătorii săi (liderii
politici ai Opoziţiei). Că această mişcare nu a fost decât o strategie politică, cu 
doze masive de populism inoculate în masa aderenţilor la ideea de „schimbare” 
cu orice preţ ­ s­a văzut după noiembrie 1996
  Întregul spectru politic a fost de acord ­ cel puţin la nivel declarativ ­ cu 
ideea că noile structuri statale trebuiau construite conform regulilor generale 
ale democraţiei liberale, dominante în lumea capitalismului târziu. Forţele 
aflate la guvernare au considerat că procesul trebuie să se desfăşoare cu 
premisa unor acte legislative ce urmau să fundamenteze funcţionarea noilor 
instituţii ale statului de drept. Nici măcar acest obiectiv minimal, ce viza 
atingerea de către România a unor standarde democratice necesare în vederea 
re­lntegrării ei în organismele euro­atlantice (şi, în definitiv, în normalitate) nu 
a întrunit consensul clasei politice româneşti. Punctul de vedere al Opoziţiei a 
fost că procesul a fost perturbat de perpetuarea vechilor structuri din şi pentru 
interesul menţinerii şi consolidării puterii celor care o deţineau. Dar acest 
punct de vedere era unul populist.
  Aparent, cele două puncte de vedere ar putea da impresia, firească, a 
unor opinii politice diferite. În fapt, însă, o realitate independentă de voinţă 
politică a partidelor a instituit şi legitimat unul dintre punctele de vedere că 
„Opoziţie”, pe cealaltă ca „Putere”. Mult mai important este că, în pofida 
aceleaşi realităţi, ambele puncte de vedere au ignorat un aspect fundamental 
caracteristic pentru procesul structurării oricărui tip de instituţii. Simpla 
elaborare a legilor de funcţionare a instituţiilor este insuficientă pentru 
structurarea efectivă a acestora. Ea trebuie dublată de acceptarea şi formarea 
automatismelor comportamentale cotidiene de conformare la reguli, de 
dezvoltare a unei culturi participaţioniste a cetăţenilor în treburile publice, de 
dezvoltare a educaţiei civice, pe scurt, de cristalizare a ceea ce este numit, în 
literatura de specialitate, cultură politică.
  S­au impus două aspecte interesante. Pe de o parte, realitatea refuza să 
se conformeze dorinţelor partidelor, iar Executivul se regăsea în situaţia de a fi 
neputincios în raport cu regulile pe care însăşi această realitate le instituia în 
mod tacit şi autonom. Pe de altă parte, partidele politice identifică şi definesc 
situaţia într­un cadru exclusiv ideologic, ca fiind o simplă criză de guvernare, 
cantonându­l soluţia în regulile stricte ale jocului politic democratic, cum este 
şi firesc. Numai că simplă criză de guvernare s­a transformat, între 1998­l999 
într­o criză generală a societăţii româneşti şi devenea evident un lucru: cât de 
benefică ar fi fost stabilirea unei consensualităţi politice în perioada de început 
a tranziţiei.
  Se impune a fi făcută aici o distincţie metodologică a termenilor cu care 
operăm. Preluând definiţiile lui Olivier Duhamel, înţelegem printr­un regim 
politic ansamblul regulilor constituţionale ce guvernează o societate. Un sistem 
politic trimite la exercitarea efectivă a puterii aşa cum rezultă din practica 
instituţională dominantă. Evoluţia unui sistem politic poate fi explicată prin 
prisma regimului politic, deci a cadrului constituţional, în care el evoluează 
(Duhamel; 179­l88). Din acest punct de vedere putem vorbi de faptul că în 
România post­decembristă nu am avut de a face cu crize de regim (exceptând 
unele momente anarhice de la începutul anilor '90), deoarece acest lucru ar fi 
presupus punerea în discuţie a însăşi formei democratice de guvernare.
  În România însă, cel puţin până acum, nu s­au înregistrat crize de regim,
crizele Guvernelor fiind legate nu de contestare sistemului democratic ci de 
eficienţa lor sau de neînţelegerea celor care formau majoritatea parlamentară 
(cum s­a întâmplat cu demisia ex­premierului Victor Ciorbea).
  Exclusivismul, specific fundamentărilor hiper­ldeologice, conduce 
întotdeauna la intoleranţă şi la instalarea politicii în cercul vicios al 
politicianismului. Pe de altă parte, desprinderea totală de duritatea realităţii 
atrage după sine perturbarea minimului necesar de comunicare politică, prin 
acţiunea unor factori cu totul străini de problemele reale ale societăţii 
româneşti. În condiţiile prevalenţei acurateţii liniilor ideologice asumate, 
realitatea şi problemele sale se înscriu pe două curbe probabile de evoluţie: de 
adaptare sau de continuare a propriei dezvoltări.
  În secolul XXI problemele societăţilor nu vor mai putea fi rezolvate de 
ideologii unificatoare, ci de ideologii capabile de adaptare la globalizarea 
sistemului internaţional. Dar depinde dacă globalizarea „va fi guvernată” sau 
guvernele vor fi subsumate globalizării (practic, la acest lucru se reduce esenţa 
diferenţelor între social­democraţie şi socialismul contemporan şi 
neoliberalismul economic).
  Baza unei soluţii realiste pentru depăşirea crizei societăţii nu poate 
consta în perpetuarea soluţiilor politice de tip exclusivist, implicând şiun raport
specific între puterile teoretic aflate în echilibru dar „dezechilibrate” în funcţie 
de interesele politic­partizane.
  Din nefericire, România trăieşte la periferia unei lumi în care, cu mai 
bine de un deceniu în urmă, revoluţia tehnologică a marcat profund relaţiile 
industriale, co­existenţa socială şi relaţiile societale în ansamblu. Din păcate, 
decalajele s­au accentuat pe parcursul unui tronson de guvernare anti­progres 
(1996­2000). Deşi la nivel mondial există o explozivă circulaţie a capitalurilor 
(13 ­ 14 miliarde dolari zilnic) spaţiul românesc este unul închis sau evitat de 
acest flux, strategiile care au operat până în prezent nefiind suficient de 
eficiente în acest domeniu. Piaţa de bunuri şi de servicii s­a restrâns dramatic, 
investiţiile în producţie situându­se la nivele de minim, pe fondul unui declin al
PIB de 68% în 1997 şi 76% în 1998 Este un semn clar că nu s­a înţeles pe 
deplin faptul că economia şi societatea funcţionează ca un întreg, că 
îmbolnăvirea uneia atrage întotdeauna după sine îmbolnăvirea celeilalte. 
Previziunile pentru viitorul pe termen mediu nu sunt nici ele grozave, chiar 
dacă s­a scontat pe fonduri de „redresare a imaginii” a celor care au guvernat 
după 1996 Mediul extern va fi în continuare un factor de constrângere, iar 
reducerea deficitului extern nu va aduce fenomene remarcabile (finanţarea 
externă a deficitului pentru 1999 a fost ca şi inexistentă). O situaţie statică 
extrapolată în viitor ­ aceasta este prognoza pentru începutul noului mileniu.
 
88 Economie socială de piaţă sau capitalism social?
  În vreme ce economia socială de piaţă este o invenţie a spaţiului 
germanic, capitalismul social este o formulă care a fost concepută de adepţii 
unor soluţii politico­sociale convergente (parţial socialism/parţial capitalism în 
economie, instituţii democratice în ceea ce priveşte regimul politic). Teza 
convergenţei celor două sisteme, capitalist şi comunist, pleca de la constatarea 
că în ambele tipuri de societăţi aveau loc procese sociale identice: 
industrializarea, scăderea populaţiei rurale în detrimentul celei urbane, accesul
larg la educaţie, intrarea femeilor pe piaţa muncii, etc. Susţinută de nume mari
ale literaturii de specialitate, Raymond Aron, S. P. Huntington, Daniel Bell, 
Maurice Duverger, ş. a, teza a căzut astăzi în desuet.
  Economia socială de piaţă, sau ordo­liberalismul, presupune un sistem 
capitalist în care statul intervine doar pentru două motive: să asigure condiţii 
egale de concurenţă pentru toţi agenţii economici şi să păstreze coeziunea 
socială prinpolitici sociale. Statul Social este o formă a statului modern: Îndată 
ce statul se dezvoltă el însuşi, în măsură crescândă, ca suport al ordinii sociale,
el trebuie să şi asigure, dincolo de determinările negatoare ale drepturilor 
fundamentale liberale, o destinaţie pozitivă, cum ar fi echitatea, realizabilă 
numai prin intervenţia social­statală. Repartizarea sporului produsului social 
trece în tot mai mare măsură în competenţa unor instanţe politice. de aceea, 
statul cu îndatoriri sociale trebuie să vegheze ca echilibrul de interese rezultat 
să se menţină în cadrul interesului general" (Habermas; 284) În aceste viziuni 
descentralizarea şi privatizarea trebuie să tindă spre oorganizare economică 
optimă. Organizarea politică optimă presupune colaborarea şi cooperarea dintre
public şi privat, între actele şi hotărârile centralizate şi cele descentralizate. 
Acest parteneriat ar trebui să conducă la construirea unor economii naţionale 
valabile, apte de a preveni rupturile sociale dar şi de a asigura, în general, o 
constanţă a profiturilor care să susţină creşterea economică.
  Optimul social ­ Numeroase critici de dreapta au acuzat PDSR că, prin 
enunţarea unor idei în legătură cu necesitatea revigorării funcţiilor statului şi 
controlul preţurilor ar dori o revenire la o „stare de îngheţ centralizat” (Remus 
Opriş chiar s­a hazardat în a vorbi despre pericolul revenirii comunismului, 
centralismului etc.). Nu este nimic mai fals. Puţina cunoaştere şi lipsa de 
pregătire politică (ca deschidere teoretică cel puţin) au stat cel mai adesea la 
baza formulării unor astfel de concluzii „medicale”. Din perspectiva adepţilor 
capitalismului social optimul social nu înseamnă doar solidaritate. Înseamnă şi
un sistem mixt de proprietate şi un sistem fiscal care să afecteze nu salariile 
cât averile personale. Se mai adaugă măsuri de descentralizare şi de menţinere 
a constanţei preţurilor (cel puţin la serviciile sociale şi la energie) pentru a 
păstra o piaţă sănătoasă.
 
Partea a IV­a
 
Capitolul 9
PARTIDELE POLITICE ÎNTRE IDEOLOGIE ŞI
CRIZĂ POLITICĂ
  , Harul omului politic implică, mai presus de orice, o capacitate de 
integrare a unui vast amalgam de date într­o continuă schimbare, multicolore, 
evanescente, mereu suprapuse, prea rapide, prea întrepătrunse pentru a fi 
sesizate, fixate şi etichetate ca nişte fluturi în insectar. Înseamnă a le privi 
dintr­un unghi pragmatic, adică din perspectivă a ceea ce tu sau alţii puteţi 
face sau veţi face cu ele şi a consecinţelor pe care le vor avea asupra ta sau a 
altora. A sesiza o situaţie în aceşti termeni înseamnă a vedea,a avea un contact 
direct, aproape senzorial, cu datele relevante."
  Sir Isaiah Berlin
 
91 Dispute sterile şi consecinţe funeste.
  Discursul politic are, fără îndoială, o logică a sa, supusă, în mod firesc, 
unei inerţii a ideologicului, dar şi constrânsă de finalitatea presupusă a 
cumulului actelor politice. Discursul politic caută să consolideze oanumită 
imagine aspaţiilor politice conturate, în sprijinul acestui lucru aducându­se 
argumente şi operându­se proiecte,care nu trebuie să însemne „încremenire”, ci
mobilitate, mişcare către viitor, prognozarea tronsonului cronologic din 
perspectiva expectaţiilor socialului. Aceste proiecte se bazează pe analize ce 
implică definirea obiectivelor de atins şi formularea căilor de acţiune ce vor 
permite atingerea scopurilor propuse.
  Efortul de „salvare”, „delimitare” sau luptă pentru „identitate” beneficiază 
de avantajul alimentării dintr­un rezervor suficient de plin, ale cărui resurse 
permanente de împrospătare constau, în special, în valorificarea politică a 
aşteptărilor populaţiei, generate de procesele dure ale realităţii tranziţiei. Din 
acest punct de vedere, există o acumulare strategică permanentă, capabilă să 
întreţină şi să reproducă spectacolul criticii reciproce a partidelor politice şi 
construirea unei viziuni axiale sau cenzurate a spectrului politic. Este 
îndeobşte cunoscut că cea mai simplă dihotomie a spectrului politic s­a 
construit pe o abscisă imaginară de tip „stânga ­ dreapta”, care presupunea din
start un clivaj unidimensional, ca formă de asumare a unei identităţi politice.
  Răspunzând celor ce consideră că axa stânga/dreaptă nu mai are nici o 
semnificaţie reală, Norberto Bobbio trece în revistă criteriile de departajare între
cele două concepte. Politologul italian se opreşte asupra următoarelor opoziţii: 
tradiţie (dreapta) /emanciparea de constrângerile impuse de tradiţie (stânga); 
ierarhiesocială (dreapta) /diversitatesocială (stânga); libertate (dreapta) 
/egalitate (stâng). (Bobbio, 1999 8l­l28) Daniel­Louis Seiler adaugă şi alte 
perechi contrarii: ordine (dreapta) /progres (stânga); rezistenţă (dreapta) 
/mişcare (stânga); continuitate(dreapta) /schimbare(stânga) (Seiler; 75).
  Trecând peste comentariile de suprafaţă care introduc actorii politici în 
aceste două categorii, trebuie spus că gradul de structurare a stângii şi a 
dreptei depinde de comportamentele şi atitudinile politice ale cetăţenilor, de 
orizontul culturii politice şi de influenţele „aculturării” politice şi capacitatea de 
asimilare a unor modele externe. Axa stânga/dreapta este rezultatul unui lung 
proces de codificare a politicului, încărcat de simboluri, ce facilitează 
decodificarea de către cetăţeni a scenei politice. Identificarea indivizilor cu 
această schemă le oferă unele gratificaţii simbolice, după cum descoperă 
Philippe Braud: 1 Constituie un principiu de unificare a personalităţii. 2 
Semnalează o existenţă pe un plan politic activ. 3 Stimulează idealizarea eului. 
4 Suscită reprezentarea solidarităţilor transversale (Braud; 73­84). Dar cea mai 
bună justificare a folosirii în continuare a acestui mijloc de analiză a spectrului 
politic ne­o oferă Giovanni Sartori: Identificarea stânga/dreapta pare să fie cea 
mai clară şi mai folosită cale de percepere a politicului nu doar de către 
publicul larg, ci şi de către elitele sociale „(Sartori, 1976; 115)Se ştie că originea
acestui mod de a privi politică se regăseşte în Franţa anului 1789 unde 
reprezentanţii aristocraţiei în Adunarea Constituantă se situau în dreapta 
Prezidiului. În general, viziunile politice de dreapta sunt considerate ca fiind 
mai înclinate spre consacrarea unor tendinţe de conservare, punând accentul 
pe naţiune, familie, pe stat şi pe tradiţie, fiind toate încorporate în principiul 
transformărilor graduale ale societăţii (reforma” fără zguduiri „cum spunea un 
conservator român al secolului trecut). În România post­decembristă clivajul 
stânga ­ dreapta s­a reiniţiat după reinventarea jocului democratic plural, unii 
comentatori şi analişti preferând însă să vorbească mai degrabă de un clivaj 
comunist ­ anticomunistrespectiv reformist ­ antireformist pentru a defini 
intervalurile 1990 ­ 1992 şi 1992 ­ 1996 Ca atare, clivajul stânga ­ dreapta a 
fost subsumat acestui fel de a privi lucrurile, nedecalarea alegerilor 
parlamentare de cele prezidenţiale fortificând, la nivel simbolic, o astfel de 
perspectivă. În general tot ceea ce era la stânga CDR era catalogat de unii ca” 
neo­comunist „sau anti­reformist, anti­modernist, în vreme ce la dreapta, 
desigur, nu mai putea exista nimic relevant ca proiect politic, cel puţin în 
preajma momentului 1996 După ce alternanţa la putere s­a produs, lucrurile 
au putut fi percepute în complexitatea lor şi de cei care au fost, până la urmă, 
vectorul alternanţei elitelor politice. Lucrurile s­au estompat ba chiar au 
devenit confuze în condiţiile în care primul premier al noii puteri era un fost 
lider sindical (deci un om bănuit de atitudini” de stânga „) iar un partid de 
centru­stânga, Partidul Democrat, devenea un pilon important al reformei. Însă
clarificările doctrinare ale direcţiei guvernării nu au mai reprezentat o 
prioritate, nici măcar pentru PNL, partid care a lăsat social­democraţilor 
sarcina de a purta reforma în economie. Anul 1997 s­a remarcat că fiind anul” 
satisfacerii algoritmului „şi al plasării oamenilor de partid în posturi cheie. 
Disputa demarată între aripile din interiorul PNŢCD şi PNL au avut 
caracteristici funeste pentru clarificarea direcţiei pe care o urma România sub 
mandatul coaliţiei CDR­UDM ­USD: dreapta, stânga, centru­dreapta sau 
centru­stânga? Chiar dacă neînţelegerile intestine au dus la o oarecare 
clarificare în interiorul partidelor din CDR, soldate cu” situarea în afară „a 
grupurilor Ciorbea şi Cataramă, confuzia şi atitudinile dilematice ale acestor 
partide au persistat, afectând situaţia de ansamblu a ţării în termenii politicilor
financiare, bugetare şi economice. Cu tot discursul pro­reformist al premierului
destinat salvării coaliţiei ­ l­am numit pe Radu Vasile ­ anul 1998 nu a adus 
nimic spectaculos din punctul de vedere al situaţiei de ansamblu, declinul 
economic păstrându­şi ritmul, putându­se vorbi de o” stagnare în declin „. Sub 
unele aspecte, guvernul Vasile poate fi asemuit cu un soi de guvern adept al 
brejnevismului, în care discursul politic este extrem de mobilizator, se menţine 
optimist şi cheamă masele la consens (cu promisiunea unui viitor ceva mai bun
în 2001) în pofida realităţilor sumbre şi a unui declin succesiv între 1996­2000 
Nici guvernul Mugur Isărescu nu pare a se desprinde de tarele predecesorilor 
săi. Având deasupra capului, păcatul originar” al formării sale, printr­o 
încălcare flagrantă a Constituţiei, cu aceiaşi ministeriabili reciclaţi în funcţii şi 
cu un an electoral în faţa sa, guvernul Isărescu pare condamnat la neputinţă, 
cu toate atuurile incontestabile ale primului­ministru. Toate guvernele CDR­
USD­UDMR s­au dovedit extrem de atente „în vorbe” (şi mai puţin în faptele cu 
impact social), pe principiul menajării partenerilor pentru salvgardarea coaliţiei 
majoritare. Acest mod de acceptare a arbitrajului consiliului politic al coaliţiei 
deasupra Executivului au ocultat direcţia spre care trebuia canalizat interesul 
guvernării: economia şi echilibrarea socială, capitalizarea şi dezvoltarea 
actorilor privaţi, fortificarea nucleelor capitaliste capabile de a se extinde. Ca 
atare, criza societăţii româneşti s­a amplificat, tocmai în urma unei conduite 
„reformă în repaos”, nejustificată în nici un fel de apelul retoric al guvernanţilor
la faptul că „România este o ţară neguvernabilă”. Această sintagmă cu privire la
guvernabilitatea românilor este contrazisă de faptul că în primii doi ani după 
1996 nu au existat nici un fel de mişcări sociale ample, contestări radicale sau 
violenţe endemice. Adevărata problemă era cine şi cum guvernează, iar dacă 
bilanţul guvernărilor 1996­2000 este unul negativ, unul al neputinţei, acest 
lucru conduce la concluzia că, pe acest interval de timp, nu am avut de a face 
decât cu aparenţa unei guvernări, interesată mult mai mult „să fie pe linie” din 
punct de vedere politic şi în relaţiile cu organismele financiare internaţionale 
decât în raport cu promisiunile electorale din 1996 deturnate sau obliterate.
 
92 Anul 1999 ­ evoluţiile sistemului politic românesc.
  Partidele politice sunt elemente de bază în funcţionarea regimurilor 
democratice, producând lideri şimobilizând suportul public de care aceşti lideri 
au nevoie, în vederea accesului la aparatul guvernamental şi la controlul 
sistemului social.
  Din păcate, sub sarcină grea a „răului economic” (rămâne de văzut dacă 
este necesar sau nu), sondajele de opinie din ultima vreme relevă deplasarea 
încrederii din zona partidelor politice şi a clasei politice înspre o zonă a 
ambiguităţii şi neîncrederii în acestea (sondaj ISOP/ian.1999: 50% din subiecţi 
nu au încredere în partidele politice).
  Pe undeva se revine la acea teorie potrivit căreia în Europa de Est 
partidele politice sunt organizaţii slabe, firave, plutind în sfera unor interese 
particulare evidente în interiorul lor (facţiuni, tabere etc.). Ţinând cont de faptul
că electoratul românesc îşi selectează informaţiile din zona TV/Radio şi mai 
puţin din ziare, reviste, dezbateri publice şi schimb activ de opinii, având în 
vedere că posturile de televiziune ­ în ultima perioadă ­ au pus mai degrabă 
accentul pe laturile conflictuale ale politicii (spargerea PNŢCD, declaraţii de 
adversitate etc.) este normal ca acest lucru să se reflecte la nivelul încrederii în 
partide.
  O altă idee inserată de unii creatori de opinie ­ şi de partide mici care vor 
popularitate ­ este aceea că partidele „mari” nu au o legătură reală cu interesele
electoratului, fiind doar actori ai unui joc politic care include electoratul doar la
capitolul „tactici de apropriere a puterii”, deoarece noile elite politice, derivate 
din tranziţia de la socialism, sunt incapabile, conduse doar de ambiţii 
personale, vehiculele lor politice (partidele) fuzionând sau separându­se nu pe 
baza competitivităţii ci a orgoliilor şi re­negocierii poziţiilor dominante din 
interiorul organizaţiilor.
  Această teorie este adoptată în mare măsură de jurnalişti, ghidaţi şi ei de 
anumite interese, dar şi de analişti autodidacţi. Există semne venite dinspre 
mediul politic care par să îndreptăţească astfel de opinii: comportamentul 
diferit al elitelor (slabă fidelitate faţă de organizaţii, constituirea unor 
grupuscule care nu favorizează reformarea din interior ci rupturile, spargerea 
recentă a PNŢ­CD), orientarea precumpănitoare către stat, singurul furnizor de 
resurse substanţiale.
  Toate partidele importante au trecut prin crize interne şi rupturi, totale 
sau parţiale: FSN, liberalii, PDSR, PNŢCD – CDR. O consecinţă a acestor 
lucruri este faptul că tranziţia politică va fi mai lungă decât se preconizează, 
marcându­se, succesiv, deschideri graduale şi concesii reciproce, în primul 
rând între partidede la putere şi din opoziţie (exemplar este cazul CDR – USD, 
PD), după care concesiile şi deschiderile, compromisurile, se vor instala în zona
actorilor cu vederi doctrinare asemănătoare (social­democraţi, liberali, creştin­
democraţi, socialişti).
  Numai întocmirea marilor familii politice va putea genera o putere 
organizaţională mare, programe de guvernare coerente şi unitare, coaliţii stabile
la guvernare.
  Concurenţa mult prea dură între partidele care vor să acopere 
preferinţele unui segment cât mai mare de electorat, pe baza unor platforme 
care, în fond, seamănă, sunt factori care amplifică instabilitatea regimului, 
permiţându­se „coaliţii toxice”, care pot guverna dar nu pot stabili modele 
raţionale de funcţionare şi eficienţă pe termenul unui întreg mandat de 
guvernare. De aici variabila de neguvernabilitate, crizele de legitimitate şi de 
reprezentare, crizele de stabilitate. Un astfel de model, continuat, poate 
conduce la un model italian de evoluţie, bazat pe reţele clientelare şi pe 
fragmentarea spectrului politic.
  Există însă repere care atestă voinţa unei coagulări („strategia de pol”), 
tocmai ca urmare a pericolului fragmentării electoratului şi a refuzului unei 
părţi tot mai mari din acesta de a mai participa la consacrarea agenţilor politici 
prin testul votului democratic (criză de reprezentativitate).
  Partidele se pot clasifica sui­generis astfel:
  — Partide justificate de platforma revoluţiei din `89 (ca legitimitate): FSN, 
PDSR, PD
  — Partide succesoare ale fostului partid unic: PMR deşi partidul unic nu 
a supravieţuit, datorită gradului de ostilitate dintre conducători şi societate.
  — Partide istorice (România este singura ţară post­comunistă în care 
aceste partide au dobândit o semnificaţie şi o funcţionare politică de 
anvergură): PNŢcd, PSDR, PNL
  — Alte partide create după `89: ecologiste, de nuanţă agrariană, hibride 
(bazate pe grupuri culturale şi de interese), PSM, PUNR formaţiuni desprinse 
din partide mai mari, gen PS, APR, Partidul Popular, ANCD.
  — Partide anti­sistem, gata oricând să critice şi puterea şi opoziţia: PRM 
şi UDMR (cu observaţia că aceasta din urmă este o uniune etnică, strict 
delimitată electoral şi din punctul de vedere al culturii politice ­ este anti­
sistem în măsura în care critică sistemul românesc de partide).
  Refuzul politicii sau politica anti­politicii are ca exponent Alianţa Civică, 
promotoare a unor grupuri intelectuale, care resping deficienţele partidelor 
politice pe motivul respingerii referinţei morale de către acestea. Este gata 
oricând de a iniţia procese de dezaliniere (a se vedea autoexcluderea din CDR), 
dar nu este înclinată la a renunţa la influenţa asupra unor actori politici, 
precumpănitor din partidele istorice. Promovează moduri de acţiune axate pe 
modele de acţiune colectivă de succes, dar concurenţa pe care o face partidelor 
este limitată (concurenţa ar fi într­adevăr puternică şi reală dacă dimensiunea 
economică – greutăţile tranziţiei şi soluţiile pentru relansarea economiei şi 
nivelului de trai – ar fi rezolvată şi subsumată unei coordonate culturale. De 
altfel se vede cât de dificil este efortul Alianţei Civice de a readuce la aceiaşi 
masă câştigătorii alegerilor din 1996
  Dealtfel formaţiunile umbrelă de activism civic au cam dispărut, nu la 
mult timp după apariţia lor, din Europa de Est, împreună cu însăşi 
predispoziţia pentru activism, mitinguri etc.
  Coalizările ulterioare din ariile înrudite politic­doctrinar vor pune 
accentul pe continuitate (rezultatele formaţiunilor desprinse din partide au fost 
raportate la cele ale formaţiunilor iniţiale – este cazul PD, care a activat clivajul 
reformator – anti ­ reformator în comparaţia cu FDSN/PDSR şi cazul ApR, care 
a motivat sciziunea tot prin „voinţa de reformare”, deşi de o manieră mult mai 
palidă decât formaţiunea lui Roman). Coalizările în varianta de pol vor readuce 
la un loc facţiunile şi formaţiunea iniţială, printr­un proces de redescoperire a 
locurilor comune, personalizările trebuind atenuate în procesul structurării 
familiei social­democrate.
  În privinţa creştin – democraţilor, lucrurile sunt mai nuanţate, întrucât 
separarea dintre curentele „ţărănesc” (tradiţional) şi „pragmatic” (ce ar putea 
deveni creştin­democrat autentic) au provocat o dublă­ruptură: aceea a 
grupului Ciorbea ­ Boilă şi recenta desprindere a Popularilor, care vor face 
concurenţă pe segmentul de electorat ce a votat în 1996 CDR.
  Toate variantele de pol iau în calcul „volatilitatea” votului. La acest punct,
însă, creştin­democraţii nu au prea mult spaţiu de manevră, întrucât 
renunţarea la umbrela CDR le­ar scădea voturile (nu este însă şi cazul 
liberalilor).
  Pentru social­democraţi dispersia le­ar asigura, spun unii analişti, 
succese individuale mai mari, decât dacă ar merge într­o coaliţie de stânga, 
care să­l reunească. Este discutabilă această poziţie, întrucât imaginea PD pare
a fi în scădere, aceea a PSDR este neconvingătoare, iar ApR merge pe varianta 
cumulului de imagini individuale, pe care le reuneşte.
  PSDR pare a fi revenit la o formă aptă de competiţie, reunind imagini 
individuale (a se vedea recenta achiziţie a lui Victor Surdu şi a „agrarienilor”) 
structurate destul de egal prin raportare cu imaginea partidului.
  Structurarea abscisei politice imaginare:
  PRM <­>UDMR.
  PMRPSMPSPDSRPDPPRPNŢCDPNLUFD.
  UDMR şi PRM intră în categoria „anti­sistem”, fiind greu de integrat în 
jocul” stânga – dreapta”. Evident, centrul abscisei este unul imaginar, luând ca 
reper „deţinătorii puterii” la momentul respectiv (faciesul guvernării).
  PDPNRAPRPUNRPNŢCD.
  În zona politică situată între PD şi PNŢCD se încearcă construirea unui 
pol politic, de centru" de către unele partide, uitându­se prea uşor faptul că în 
politică, după cum spunea Maurice Duverger (Duverger, 1973; 95­97), nu poate
fi localizat un centru. Un partid poate fi fie mai la stânga dreptei, fie mai la 
dreapta stângii, dar niciodată nu se poate poziţiona pe un iluzoriu punct 
central al axei politice.
  Dar interesele partidelor care încearcă să­şi construiască o identitate 
politică tocmai prin raportarea la centrul politic sunt cu totul altele. Ele 
încearcă în primul rând să atragă nemulţumiţii din ambele părţi ale spectrului 
politic,în special de la cele două blocuri politice principale, PDSR şi CDR.
  În al doilea rând, partidele poziţionate intermediar pot beneficia de 
avantajul unor posibilităţi mai largi de alianţe politice, partide cu potenţial de 
coaliţie" după cum le numeşte Giovanni Sartori (Sartori, 1976; 137), 
bucurându­se astfel de o marjă de manevră destul de mare în stabilirea unor 
alianţe politice şi în participarea la guverne de coaliţie, prin negocieri purtate cu
partidele aflate atât la dreapta, cât şi la stânga lor.
  Nu în ultimul rând, aceste partide încearcă să joace rolul, neprihăniţilor 
„în politică, pretinzând că nu au participat la guvernare, cu alte cuvinte că nu 
s­au compromis în actul exercitării puterii şi că nu au reuşit până acum să­şi 
pună în aplicare soluţiile miraculoase. Trecând peste faptul că afirmaţia este 
neadevărată (PUNR a fost participant cu drepturi depline la guvernarea în 
perioada 1994­l996 iar liderii APR au ocupat poziţii importante la guvernare în 
perioada 1992­l996) să remarcăm străduinţa acestor partide de a­şi conferi o 
legitimitate de de noi forţe politice, cu suflu proaspăt, hotărâte să, reformeze” 
sistemul politic românesc.
  Ideea lor a fost aceea de a, implanta „pe scena noastră politică a unui 
concept în vogă în Occident, A Treia Cale”. Numai că în viziunea acestor 
partide, A Treia Cale „înseamnă pur şi simplu faptul de a nu te afla nici la 
stânga, nici la dreapta, nici cu PDSR, nici cu CDR. Nu se face nici o referire la 
subiectele ce se află pe agenda platformei politice, A Treia Cale” (reînnoirea 
social­democraţiei, adaptarea la globalizare, parteneriatul stat­societate civilă, 
redefinirea egalităţii ca includere socială, etc.), singura preocupare fiind aceea 
de a se delimita de restul partidelor româneşti strict negativ, fără a propune 
nimic nou. Alte ingrediente ale, reţetei" româneşti a celei de a Treia Căi mai 
sunt discursul politic confuz, menit să nu supere nici o categorie de alegători şi
promovarea cât mai agresivă în mass­media a unor lideri de imagine.
 
93 Sciziunile dintre partide şi idealul coeziunii.
  În astfel de condiţii, atât partidele aflate la guvernare cât şi cele situate în
Opoziţie, sunt forţate să intre într­un cerc vicios care, în condiţii de criză, poate
determina atât existenţa elementelor minime pentru asigurarea echilibrului 
social, cât şi evitarea răsturnărilor spectaculoase din perimetrul politicului. Nu 
încape îndoială că, în condiţiile situaţiei de criză generalizată a societăţii 
româneşti, canalizarea exclusivă a atenţiei către urmărirea scăderi reciproce a 
credibilităţii adversarului doar în beneficiul jocului politic, poate genera 
fenomene secundare nedorite, conturându­se condiţiile suficiente pentru 
apariţia soluţiilor radicale sau pentru legitimarea extremismelor. Personalul 
politic este selectat ­ prin vot ­ de corpul social care presupune că acesta va 
aduce beneficii şi va îndeplini anumite servicii societăţii în ansamblul ei şi nu 
numai unuia sau altuia dintre partide. Ca atare, dacă promisiunile sunt 
constant neonorate se poate întâmpla că reprezentarea publică ­ sub cele două 
forme ale sale, politică şi mediatică ­ să intre într­un proces de criză, ale cărui 
efecte vor consta în fragilitatea legitimităţii şi perisabilitatea încrederii 
publicului în termenele avansate de cei care doresc să preia puterea politică. De
aici pericolul extremismului, care îşi însuşeşte legitimitate încă înainte de a­l fi 
conferită de electorat (dar tacit acceptată pe fondul unei delegitimări informale 
a guvernărilor incapabile). Într­un număr al revistei „Transitions” profesorul 
Mark Shapiro remarca ­ deosebit de pertinent ­ că „extremismul este un 
fenomen care apare ca urmare a distribuţiei inegale a bogăţiei, a unui 
patriotism rău orientat, a fricii.”. Această frică nu este indisolubil legată de un 
inamic extern ci de incertitudinea viitorului în ceea ce priveşte situaţia socială 
şi şansele de supravieţuire. Extremismul neagă complexitatea socială, 
propunând întotdeauna soluţii simple, judecând maniheist lumea, între, ei „şi, 
noi” şi făcându­şi auzită cu tărie vocea. Pentru Giovanni Sartori, extremistul 
este ceea ce este pentru că nu are îndoieli; el ştie deja şi este sigur pe ceea ce 
ştie „. (Sartori, 1999; 124)O reformă care lasă în urmă o imensă majoritate de 
perdanţi, o privatizare ­ iniţial concepută ca instrument şi nu ca scop politic 
care s­a autonomizat pentru a refuza transparenţa, feed­back­ul şi simetria în 
favoarea opacităţii şi distorsiunii nu pot decât să silească perdanţii să conceapă
un alt tip de joc, cu alte mize şi chiar cu acceptarea din start a unei” servituţi 
voluntare „(în sensul lui Etienne de la Boetie) dacă aceasta le va reduce 
nesiguranţa şi disconfortul. Nu încape nici o îndoială că extremismele 
reprezintă forme reziduale de ideologie care, până la urmă, favorizează tot un 
grup politic, chiar dacă unul mai înclinat spre autoritarism (sau paternalism 
elitist). Relevant este exemplul României interbelice sau chiar cel al Spaniei 
pre­franchistecând, pe fondul adulterării politicianiste a democraţiei 
pluripartide, grupuri relativ minore în peisajul politic au ajuns să se impună ca
partide sau mişcări politice de masă. Tulburările economice, politice şi 
culturale pot furniza o bună bază pentru radicalizare politică, ceea ce, evident, 
nu este în acord nici cu standardele modernităţii şi nici cu parametrii statului 
de drept. În aceste condiţii, observa Caş Mudde liderii democraţi sunt acuzaţi 
fie că au fost comunişti, fie că au colaborat cu aceştia, că au deturnat 
revoluţiile populare, iar capitalismul este acuzat sub pretextul că nu mai există 
lege şi ordine, deşi chiar acuzatorii flirtează cu nostalgiile socialiste (când 
existau slujbe, societatea era disciplinată, poporul era” ocrotit părinteşte „etc.). 
Din păcate, nici Uniunea Europeană şi cu atât mai puţin Fondul Monetar şi 
Banca Mondială nu au venit foarte clar în sprijinul regimurilor democratice, 
pentru că impunerea unor măsuri de austeritate foarte aspre vor spori şi mai 
mult angajarea demersurilor extremiste sau autoritar ­ elitiste ale unor 
personaje caragielene de tip Caţavencu:”. Europa să­şi vază de treburile ei.".
  De aceea, este bine că momentele de criză şi cele în care se aplică 
soluţiile pentru depăşirea acesteia, în contextul aglomerării de factori economici
şi politici, să se desfăşoare în condiţiile în care toate părţile implicate recunosc 
că valabile şi fac apel la regulile deja existente ale instituţiilor statului de drept.
  Pe acest fundal, dincolo de scăderea credibilităţii politicului în ochii 
opiniei publice, poate fi remarcată apariţia unor grupuri de politicieni care, 
treptat, conştientizează atât inevitabilitatea cât şi necesitatea modificării 
actualei structuri a eşicherului politic. Semnificaţia politică a 
comportamentelor grupurilor respective este marcată de câteva caracteristici. În
primul rând, componenţa lor numerică este mult inferioară celei a partidelor 
din care fac parte. De aceea, pentru moment cel puţin, respectivii nu pot 
conferi semnificaţii politice deosebite acţiunilor sau atitudinilor lor. Pragmatic 
vorbind, importanţa acestor politicieni este redusă, atât în interiorul propriilor 
partide cât şi la cel al opiniei publice, deşi rolul lor în selectarea personalului 
politic poate fi mai mult decât benefic în redimensionarea şi stabilizarea jocului 
politic.
  În al doilea rând, motivaţiile operaţiunilor grupurilor în speţă pot fi 
atribuite într­o măsură mai mică factorilor doctrinari decât celor de natură 
generaţională. În legătură cu acest aspect, trebuie avute în vedere două 
fenomene. Pe de o parte, factorilor generaţionali le sunt caracteristice 
automatisme mentale şi comportamentale relativ unitare. Acestea se pot 
structura în adevărate matrice conceptuale care, în anumite condiţii, 
coagulează cu mare rapiditate. Problema poate deveni esenţială pentru 
declanşarea propriu­zisă a proceselor de restructurare politică din cadrul 
partidelor. Pe de altă parte, este de reţinut că matricea luată în mod singular 
nu asigură, automat, elementele necesare şi suficiente pentru structurarea 
unei voinţe politice stabilite şi coerente, în acelaşi timp.
  În al treilea rând, poate fi remarcată persistenţa concepţiei conform 
căreia restructurarea partidelor ar fi determinată, cu prioritate de reconstrucţia
ideologică. Problema identităţii precum şi cea a acurateţei liniei ideologice, care 
să legitimeze spaţiul politic deţinut de propriul partid, reprezintă, încă, 
preocupări majore la nivelul grupurilor în cauză.
  Fără a nega importanţa acestui ultim aspect, trebuie subliniat că este 
insuficient pentru finalizarea şi materializarea intenţiilor grupurilor la care s­a 
făcut referire. Procedând la disociere, importanţa aspectului rezidă în creşterea 
gradului de adecvare a discursului politic la realităţile specifice problematicii 
societăţii româneşti, paralel cu dispariţia treptată a mimetismului ideologic. 
Insuficienţa derivă din realitatea integrării grupurilor în structură şi 
funcţionarea întregului angrenaj al disputelor conceptuale şi politice din cadrul
propriilor partide. Nu trebuie uitat că un partid politic important se remarcă 
prin supravieţuirea sa „liderilor fondatori” (LaPalombara, Weiner, 1972; 6) în 
condiţiile în care este constituit ca partid de program integral (în accepţiunea 
lui Guşti), adică de partid al cărui scop politic principal îl reprezintă aplicarea 
principiilor sale politice. Ţinând cont că partidele reprezintă expresia 
posibilităţilor cetăţenilor de a se organiza saude a adera la organizaţii în funcţie
de anumite motivaţii se poate considera că fiecare partid supravieţuieşte cât 
timp el înseamnă ceva din punct de vedere politic pentru o anume parte a 
societăţii. Semnificativ, ca exemplu, este faptul că în Italia cele două partide 
care au construit regimul democratic creştin­democraţii şi socialiştii au 
dispărut practic de pe scena politică, la fel cum s­a întâmplat în Canada cu 
Partidul Conservator, care, din postura de principal partid de guvernământ a 
ajuns să ocupe doar două locuri în Cameră în 1997
  Raymond Aron considera că partidele sunt grupări voluntare mai mult 
sau mai puţin organizate, care, pretind, în numele unei anumite concepţii, să­şi
asume, singure sau în coaliţii, funcţiile legate de guvernare. Pentru aceasta este
nevoie de o organizare precizată şi de posibilitatea etalării propriei concepţii sau
ideologii, transpuse în termenii guvernării reale. Sigur, tipul ideal de partid ­ cel
puţin aşa cum îl vedea Max Weber ­ se leagă de desfăşurarea acţiunii politice 
pe temeiul unei ordini raţionale, prin care se acceptă diversitatea de opinii în 
legătură cu organizarea şi conducerea generală a societăţii. Această diversitate 
a opniilor trebuie să existe şi în interiorul partidului, considera J. Schumpeter, 
care punea în ecuaţie indicele de democratizare al partidului în funcţie de cât 
de permisivă este la existenţa programelor concurente. Cu certitudine că 
partidul ­ întocmai ca şi alte forme de organizare a socialului ­ constituie un 
microcosm specific (Annie Kriegel) cu legi, ritualuri, sentimente colective, prin 
prisma cărora se raportează pozitiv sau negativ la viaţa social­politică în 
ansamblu, pentru că „ceea ce este politic este şi social” (D. Guşti).
  Partidele politice româneşti nu îşi îndeplinesc încă funcţiile ce le revin. 
Ele nu contribuie cu oameni şi idei noi la reînnoirea sistemului politic, prin 
mecanisme de recrutare şi selecţionare a propriilor membri pentru posturile de 
conducere. Funcţionează încă promovările bazate pe relaţii personale şi 
clientelism. Partidele româneşti nu produc programe şi/sau politici pentru 
guvernare, ci, în cel mai bun caz, oferte politice generoase preluate de la 
omologii lor occidentali, imposibil de pus în practică. Astfel se explică lipsa de 
pregătire a partidelor noastre pentru actul guvernării. Partidele româneşti nu 
asigură legătura între reprezentanţi şi reprezentaţi, distanţa ce separă partidele
de baza lor socială fiind mare. Este pusă în joc aici însăşi legitimitatea politică a
existenţei partidelor în România. Partidele româneşti nu integrează în sistem 
diversele grupuri sociale, ele fiind interesate în a satisface în primul rând 
interesele propriei clientele. Funcţionează în schimb un mecanism de legitimare
a lor pervers, interesele unor grupuri particulare fiind metamorfozate în 
interesul întregii societăţi. Cel mai recent exemplu este propagandă 
guvernamentală pe tema retrocedării proprietăţilor. În fine, partidele româneşti 
nu mai au capacitatea de atragere a indivizilor în viaţa politică, de a­l mobiliza 
şi a­l socializa politic.
  Nici un partid politic nu scapă momentelor de fricţiune internă sau 
rupturilor, iar acestea intervin poate şi datorită nepermisivităţii concurenţei de 
programe dar, cu certitudine şi datorită neacomodării cu ideea de partid a unor
politicieni (în acest mod ar trebui văzută şi desprinderea Alianţei pentru 
România de PDSR în 1997). Yves Meny enumeră patru raţiuni pentru care apar
facţiunile politice: din motive de incompatibilitate ideologică între grupuri din 
acelaşi partid, din disputa între mai multe personalităţi charismatice, din 
raţiuni clientelare sau, ultima, în preajma alegerilor când un grup din partid 
caută să se poziţioneze cât mai bine pentru a avea şanse, inclusiv prin 
părăsirea partidului. (Meny; 112) APR s­ar încadra, în opinia mea, în a doua 
categorie. Dincolo de „disciplina de partid” ­ termen care are, totuşi, conotaţii 
negative pentru o lume care a cunoscut regimul Statului ­ Partid ­ nu trebuie 
neglijat faptul că există o coeziune a partidului, pe care analişti ca L. Epstein o 
leagă în special de unitatea să în procesul guvernării (Epstein; 53­55). Într­
adevăr, coeziunea membrilor partidului în exercitarea guvernării este o 
dimensiune majoră a responsabilităţii asumate faţă de colectivitatea globală, iar
din acest punct de vedere comportamentul partidelor mari din CDR ­ 
componente ale guvernării 1996­2000 ­ a dezvăluit cât de negativă este 
exacerbarea unui principiu de genul „algoritmului” sau confundarea miniştrilor
cu „funcţionarii” de partid.
  Se poate aprecia că structura actualelor tipuri de comportamente politice 
aparţinând partidelor va suferi modificări treptate. Într­un viitor apropiat se va 
asista la replierea teoretică a actualelor concepte ideologice şi a discursurilor 
politice pe care principalele partide îşi fundamentează, deocamdată, programele
şi soluţiile, în vederea rezolvării crizei societăţii româneşti. Se poate presupune,
într­un oarecare timp şi glisarea spre modelul partidelor de reprezentare 
(partide de cadre cum mai sunt denumite de Duverger), ştiut fiind faptul că, în 
prezent, modelul pluralismului românesc este unul al partidelor de integrare 
(care pun accentul pe masa de membri). Partidele româneşti de astăzi nu sunt 
partide de masă pentru că le lipseşte o trăsătură esenţială a acestui ţip: 
capacitatea de mobilizare a alegătorilor. Partidele de masă se bazează pe o 
cultură a participării. Or, partidelor româneşti le lipseşte azi aproape cu 
desăvârşire capacitatea de mobilizare chiar şi a propriului electorat ­ în cazul în
care îl cunosc. Partidele româneşti tind şi ele spre un model intermediar, pe de 
o parte de partide de cadre profesionalizate, pe de alta preocupate de atragerea 
unui număr cât mai mare de alegători.
  Sub alt aspect, comportamentele politice publice ale nucleelor decizionale
din principalele partide sunt influenţate, pe de o parte, de concepţiile lor 
privitoare la evoluţia proceselor politice din societate şi, pe de altă parte, de 
modul în care este evaluată situaţia globală a societăţii. Cele două aspecte 
determină direct şi explicit, strategiile de guvernare preconizate de partide.
  Chiar în condiţiile în care realitatea va infirma unele seturi de intenţii 
explicite ale partidelor, în cele din urmă rezultatul va consta chiar în 
transformarea tacită a acestor intenţii. Relevantă a fost evoluţia plasării 
partidelor, la nivel declarativ, pe axă: stânga, centru, dreapta, plus combinaţiile
posibile. „Localizarea” pe axă ­ vizualizarea axială ­a fost mai mult o chestiune 
intenţională, afirmată public, la care s­au adăugat semnificaţiile biografiilor 
unor lideri mai mult sau mai puţin charismatici.
  Partidele româneşti nu au încă o bază socială clar definită. Ele sunt 
preocupate să atragă votanţi din toate segmentele societăţii mai degrabă decât 
să­şi fidelizeze grupuri sociale cu interese specifice. Nu este de mirare în aceste 
condiţii că nu există o identificare a alegătorilor cu partidele votate, fluctuaţia 
preferinţelor electorale de la un partid la altul fiind foarte ridicată. De obicei, 
partidele româneşti adoptă programe cu obiective generale, consensuale, 
evitând să se pronunţe tranşant în subiecte contradictorii. Treptat, odată cu 
avansarea procesului de reformă, a proprietăţii private şi a diferenţierilor de 
status socio­economic în cadrul societăţii româneşti, ele vor deveni surse ale 
diviziunii politice şi ar putea restabili continuum­ul politic pe axa 
stânga/dreapta, ca expresie a conflictelor ce străbat societatea.
 
94 Tentaţia sistemului închis şi conservarea ideologică.
  Imediat după 1989 nu au existat construcţii doctrinare care să aibă 
corespondenţe ideologice în percepţiile şi comportamentele cotidiene. În 
consecinţă, motivaţia esenţială a apariţiei şi structurii sistemului pluripartid a 
constat, în principal, în seturi de intenţii şi în obiective vag fundamentate 
doctrinar. De luat în consideraţie este şi diferenţa dintre coordonatele biografice
esenţiale ale „iniţiatorilor” partidelor. Amprenta acestei caracteristici se menţine
şi în prezent, antrenând o serie de consecinţe asupra evoluţiei formaţiunilor 
politice din societatea românească. Desigur, există şi fenomene care 
contrastează, iar cazul CDR este semnificativ. Această alianţă politică nu a 
reuşit nici să ia alura unui super­partid dar nici nu poate încă furniza ­ prin 
eventuala dizolvare a sa ­ partide puternice. Se poate spune că CDR a 
supravieţuit „liderului fondator” dar moştenirea acestuia nu a supravieţuit 
evoluţiei ulterioare a Convenţiei. Secvenţial, practica executivului de după 1996
­ cu PNŢCD în rol principal ­a încălcat aprope toate ideile programatice ale 
„seniorului Convenţiei Democrate”. Ocultarea dezbaterilor parlamentare în 
chestiuni importante, guvernarea prin ordonanţe, socotită de Coposu 
„antidemocratică şi abuzivă”, relaţiile cu UDMR şi cedarea constantă în faţa 
pretenţiilor maximale a acestei asociaţii etnico­politice nu se regăsesc în 
gândirea politică a „fondatorului”. „PNŢ­CD (nu mai) este singurul partid care a 
funcţionat şi funcţionează nu pe baza unor interese de grup, ci pe baza unei 
ideologii şi doctrine clare”, atât de clare încât grupul Ciorbea a recurs la 
ruptură tocmai în numele „moştenirii Coposu”.
  Poate fi constatată apariţia unui fenomen care, treptat şi tacit, tinde să 
genereze seturi de premise comune atitudinilor partidelor mari. Este vorba 
despre reducerea vieţii politice a societăţii doar la propriul lor spaţiu de joc. 
„Restul” este considerat, în mod incoerent, ca fiind „societate civilă” aceasta 
fiind tratată în mod abstract, nediferenţiat. Reducţionismul semnalat constituie
premisa minimalizării semnificaţiilor politice ale unor „gesturi” sociale de 
maximă importanţă. Fără o deschidere a partidelor spre ceea ce generic numim,
societate civilă „, sistemul politic democratic riscă să se delegitimeze, înainte 
chiar de a fi început cu adevărat să funcţioneze. Construirea instituţiilor 
politice nu poate reuşi în absenţa lărgirii participării politice dacăvrem să nu 
ajungem din nou în dilemă, formelor fără fond”, iar principalul mijloc de lărgire 
a participării politice a cetăţenilor îl reprezintă activitatea partidelor politice. Pe 
un plan mai larg, sarcina partidelor va fi aceea de a reconstrui societatea 
românească în funcţie de trei coordonate principale: democraţie (privită fie ca o 
valoare, fie ca o modalitate mai eficientă de gestionare a socialului), ideea de 
naţiune (privită ca o comunitate sau ca un contract social) şi faţă de schimbare 
(percepută ca supravieţuire sau ca modernizare). Acţiunile aparent haotice ale 
sindicatelor, ale structurilor de decizie economică din întreprinderile cu capital 
integral sau preponderent de stat şi ale celor din sistemul financiar­bancar, au 
clară viză politică, neluată în seamă de partide. S. P. Huntington atrage atenţia 
şi asupra importanţei zonei rurale pentru un partid politic: Un test important al
instituţionalizării unui partid şi adaptibilităţii conducerii lui constă în 
predispoziţia celei din urmă de a face concesiile necesare astfel încât să câştige 
sprijinul zonei rurale. Partide puternice şi sistemele stabile sunt acelea care pot
trece acest test. Într­o societate în curs de modernizare, partidul victorios se 
naşte la oraş, dar se maturizează la ţară." (Huntington, 1999; 372) Partidele 
româneşti par a se menţine într­un fel de inerţie conceptuală, alimentată de un 
trecut postdecembrist nu prea îndepărtat, perioadă în care atât sindicatele cât 
şi comportamentele cvasi­autarhice ale nucleelor de decizie economică, se 
situau la remorcă iniţiativelor politice generate de raporturile de forţă dintre 
partide.
  În prezent, aceste raporturi tind, în realitate, să se inverseze.
  Afirmaţia nu vizează răsturnarea radicală a situaţiei, ci amplificarea 
influenţelor exercitate prin structurarea unor centre de interese care atrag în 
proces nucleele de decizie economică şi pe cele sindicale. Este clar că nici 
formaţiunile politice nu se pot situa în întregime în afara influenţelor acestui 
proces, fie şi pentru faptul că guvernează sau vizează preluarea guvernării. 
Apare şi în România fenomenul presiunii exercitate asupra conducerii politice 
de către divese grupuri sociale, constituite cu acest prilej în adevărate grupe de 
presiune. În virtutea unei, logici a acţiunii colective „, după cum o numeşte 
Mancur Olson, aceste grupuri au ca scop principal redistribuirea produsului 
social în favoarea membrilor lor. Pentru realizarea acestui obiectiv ele se 
organizează foarte bine, iar atunci când este cazul se unesc, realizând, în 
cuvintele aceluiaşi autor, coaliţii de redistribuţie”. Înmulţirea grupurilor şi a 
coaliţiilor de redistribuţie pun în pericol societatea prin faptul că distorsionează
alocarea eficientă a resurselor în societate, reduc creşterea economică, 
împiedică progresul tehnologic dacă acesta intră în contradicţie cu interesele 
membrilor lor (de exemplu, sindicatele). În faţa acestui fenomen, apare ca 
inevitabil creşterea rolului guvernului, ca mediator între interesele divergente 
din cadrul societăţii, creşterea complexităţii reglementărilor sociale, rezultate în
urma unor negocieri laborioase între toate părţile sociale. (Olson; 6l­l05)
  Ca atare, partidele politice, pa baza analizelor construite de 
departamentele specifice de care dispun, pot recurge la o serie de reacţii în 
momentul în care constată că „regulile jocului” se dezechilibrează mult prea 
mult în favoarea unei singure părţi.
  Reacţiile partidelor pot antrena cel puţin două tipuri de răspuns politic 
din partea nucleelor decizionale cu domeniu preponderent economic şi ale 
grupurilor de interes implicate, grupuri care tind, în anumite circumstanţe, să 
îşiexercite influenţa ca grupuri de presiune, solicitând răspunsuri din partea 
structurilor politice.
  Un prim tip de răspuns este legat, îndeosebi, de conservarea identităţii 
conceptuale şi ideologice a principalelor partide. Această direcţie de evoluţie în 
restructurarea politică poate fi interpretată, în special, ca un efort al liderilor 
momentului şi al grupurilor care îi susţin de a­şi menţine şi reproduce poziţiile 
decizionale deţinute. Din păcate, este evident că uneori se folosesc excesiv, ca 
principale instrumente „de lucru” cele din arsenalul demagogiei şi populismului
grosier, iar rezultatul tipic va fi politicianismul, denunţat ca principalul aspect 
negativ al denaturării sistemului democratic de o serie întreagă de autori. 
Sigur, această cale ­ deşi cu unele şanse de reuşită pe termen scurt ­ trebuie 
abandonată, la un moment dat, atât datorită tensiunilor din interiorul 
partidelor, care tind să se amplifice, cât şi al celor sociale. Singura 
contrapondere reală la „politicianism” este extinderea şi aprofundarea culturii 
politice de tip democratic a electoratului.
  Cel de al doilea tip de răspuns va înscrie evoluţia restructurării partidelor
pe o direcţie determinată, în principal, de interesele subsumate proceselor din 
economia reală. Faptul va implica minimalizarea acţiunilor cu semnificaţie 
ideologică sau cvasi­doctrinară îndreptate spre domeniul economic. Extinderea 
şi optimizarea reţelelor interpersonale bazate pe interese vor tinde, în mod cert, 
nu numai să depăşească sfera actualelor nuclee decizionale din cadrul 
partidelor, ci să le şi înlocuiască. Această direcţie de restructurare poate 
genera, la nivelul unor grupuri din cadrul partidelor, extinderea relaţiilor de 
interese cu factori de decizie economică, lideri de sindicate şi reprezentanţi ai 
sistemului financiar­bancar. Iniţial, respectivele relaţii nu vor fi supuse 
determinărilor vreunui spaţiu ideologic. Treptat, însă, le vor fi adăugate 
motivaţii de ordin politic. Acestea din urmă vor precede atât motivaţiile 
ideologice, cât şi cele de altă natură. Este demn de subliniat faptul că debutul 
pluralismului românesc a implicat o viziune axială dispusă nu în jurul unei 
dimensiuni culturale (toate partidele importante asumându­şi regulile jocului 
plural) ci a unei dimensiuni economice (în ideea necesităţii sau desuetudinii 
intervenţiei statului şi guvernământului în desfăşurarea jocurilor specifice 
pieţei libere).
 
95 Politica arta posibilului şi utopia eticii pure.
  Societatea românească este puternic marcată nu atât de o structură 
economică de tip „stalinist”, pentru a folosi expresia lui Pavel Câmpeanu, cât de
negăsirea unor criterii utilitariste de selectare a personalului politic. Dar la 
acestă chestiune problema cu „elitele morale” în politică nu este extrem de 
importantă. Finalitatea actului politic se constată la nivelul socialului, de aceea
politica nu trebuie judecată cu criteriile moralei sau eticii pure ci cu criteriile 
raţiunii instrumentale. A folosit decizia/actul politic X sau Y interesului 
comunităţii (sau unei cât mai mari părţi din aceasta)? Înseamnă că din punctul
de vedere al moralei politice totul este în regulă. În politică judecată se face în 
funcţie de scopul propus şi de realizarea acestuia, parcursul intermediar fiind 
mai puţin important. Politica are însă o moralitate proprie, o, moralitate 
practică „în opinia lui Vaclav Havel, ce produce o, politică antipolitică, adică o 
politică cenu constituie o tehnologie a puterii şi manipulării, a conducerii 
cibernetice exercitate asupra fiinţelor umane sau o artă a utilului, ci un mijloc 
de a căuta şi găsi sensul vieţii, de a proteja şi servi interesele oamenilor” (V. 
Havel ­ Politica antipolitică „, în Polis, nr1/1994 p.92). În politica românească 
de astăzi înţelesul moralităţii ar fi suficient să se reducă la respectarea regulilor
jocului. România nu îşi mai poate permite un aparat politic cu costuri sociale 
exorbitante, care are deasupra un număr restrâns de persoane ce concep şi 
distribuie roluri exclusiv pe linie politică (şi tot cortegiul de ritualuri: fidelitate 
asumată public, penitenţe simbolice etc.) supradimensionând importanţa unor 
reguli numerice. Nu trebuie să mai funcţioneze acea regulă potrivit căreia 
nimeni nu promovează dacă nu este înscris în partid, dar, pe de altă parte 
înscrierea în partid nu garantează automat promovarea. Aşadar ceea ce s­a 
întâmplat din 1996 încoace nu trebuie să se mai întâmple: aparatul de partid 
nu trebuie să mai fie înzestrat cu atribute executorii peste Executiv, pentru că 
lucrurile intră în confuzie şi România riscă să perpetueze, modelul” 
partitocraţiei italiene. Termenul aparţine politologului italian Angelo 
Panebianco, care desemna prin el două trăsături distincte ale sistemului politic 
italian: posturile din aparatul public ca şi din mass­media controlată de stat se 
ocupau de membrii partidelor politice în timp ce între majoritate şi opoziţie se 
stabileşte o relaţie conflictuală doar la nivel vizibil, pentru ca la nivel informal 
să existe o relaţie colaborativă (Lawson, Merkl; 132­l58).
  Unele voci exponente ale „tentaţiei antipolitice” pun din start elitele 
politice în opoziţie cu elitele intelectuale, sau, pe un alt registru, antrenează o 
dispută între „profesioniştii puterii” vs. „profesioniştii conştiinţei”, vorbind de 
„resemnarea intelectualităţii” în faţa certurilor politice. Acest tip de lamentaţii 
trebuie depăşite, mai cu seamă că politica „noului model” solicită cooperarea cu
elitele ce posedă un capital de cunoaştere extrem de solid. Trăim în plină epocă 
a informatizării, a schimburilor simbolice, astfel încât nici organizaţional şi nici 
decizional omul politic nu se poate lipsi de consiliere, de furnizarea datelor de 
către un aparat de experţi şi de tehnicieni. După 1996 greşelile care s­au făcut 
într­un ritm aproape permanent, într­o cascadă a ambiguităţilor, au avut că 
principalăcauză necooptarea categoriilor profesionale cu o înaltă calificare. O 
elită cultural­tehnică cooptată la elaborarea actului politic poate contribui la 
deblocarea mecanismelor economice şi la scurtarea „drumului către 
prosperitate”. Nu trebuie uitat că elită politică este indisolubil legată de 
funcţionarea optimă a mecanismelor în care se constituie ca parte. Ca atare se 
poate considera că această criză a societăţii româneşti exprimă realitatea unor 
elite disfuncţionale sau parţial funcţionale. Pentru sociologul italian Vilfredo 
Pareto, cel ce a introdus termenul de elită în dezbaterea ştiinţifică, elita politică 
cuprinde în înţelesul său pe acei indivizi ce întrunesc două calităţi: deţin 
puterea politică şi au ajuns în această postură prin meritul personal. Atunci 
când elita aflată la putere nu întruneşte şi a doua calitate, intră în conflict cu 
elita, capabilă „. În viziunea lui Pareto, elita bazată pe merit tranşează în 
favoarea ei acest conflict şi înlocuieşte vechea elită. Procesul este numit de 
Pareto, circulaţia elitelor” (Pareto, 1974; 17l­l92). România post­decembristă nu
a cunoscut încă o, circulaţie a elitelor „deşi sunt evidente limitele actualei elite 
politice. În ultimul timp se face însă simţit un proces de contestare a elitei 
conducătoare româneşti care ar putea fi preludiul schimbărilor, inevitabile, ce 
vor urma. Este necesar să se înţeleagă că avem nevoie de o clasă politică şi în 
general de elite care să ajute la consolidarea statului democratic, un stat limitat
în atribuţii dar puternic în limitele pe care le are. În anul 1958 Michael Young 
introducea în largul câmp al dezbaterilor sintagma de” meritocraţie „, 
concepând elitele, în sensul lui Pareto, ca” elite ale meritului „.” Orice om are 
tot atâta valoare cât şi vecinul său şi are dreptul la o şansă reală într­o 
existenţă decentă „spunea preşedintele Harvard, James Bryant Connant în 
1943 Sigur, cel” merituos „trebuie să acorde atenţie şi binelui comunitar şi nu 
numai carierismului sau promovării. În toate sectoarele ar trebuie să domine 
importanţa selecţiei optime, dar în viaţa Cetăţii clasamentul nu trebuie să se 
facă numai în raport cu remuneraţia unor staruri ci o dimensiune publică şi 
morală. Spre deosebire de ceilalţi, omul politic trebuie să se pună în serviciul 
modificării realităţii, îmbunătăţind relaţiile inter şi intra­comunitare. Sub acest 
aspect, gândirea modernă de stânga valorizează extrem de mult comuniunea şi 
comunicarea, amendând impunerea şi subjugarea faţă de orice minoritate 
condusă sau ghidată de” impulsuri unice „, hegemonice. Omul politic ­ pentru 
că s­au auzit extrem de multe critici pe această temă ­ nu este un filozof care 
caută esenţa metafizică a realităţii. Politica este o” artă a posibilului „, a 
realizării posibilului prin compromis şi dialog în favoarea scopurilor sociale. Nu 
toată societatea vrea să găsească esenţa realităţii dar aproape întreaga societate
este interesată cum trăieşte şi la ce standarde se poate gândi. De aceea este 
interesant că intelectuali români de incontestabilă valoare au căutat şi 
impunerea în peisajul politic” de frunte „, atitudine care este de înţeles atunci 
când elitele politice sunt puţin numeroase dar care este improbabilă dacă se 
menţine şi după un timp lung. Că inserţia în politică a intelectualităţii ar aduce
un plus de” valoare morală „acestei” arte de conducere a turmelor umane „este 
o chestiune care trebuie pusă cu un mare semn de întrebare. A socoti adevărat 
acest lucru ar însemna să presupune din start că politica este fie amorală şi 
antimorală, ceea ce nu ar reprezenta o linie constructivă de plecare. Morală în 
politică priveşte exclusiv finalităţile actului politic, nu morala parcursului până 
la ţinta propusă. Ca atare, nu trebuie să privim actul politic în termeni 
intermediari ci în finalitatea sa. Prezenţa moralei în politică nu poate fi riguros, 
franciscan, judecată, ci mai degrabă pragmatic, cu o oarecare doză de iezuism. 
În politică principiul moral are valoare prin efectele sale sociale, pentru că dacă 
s­ar presupune că toate guvernele ar trebui să fie morale nici măcar teocraţiile 
nu ar răspunde în întregimii standardelor de rigoare. Nu se poate face politică 
după un îndreptar exclusiv etic, ceea ce nu înseamnă că politica trebuie 
transformată în voluntarism sau comporatment iraţional, arbitrar, scandalos. 
Etica presupune imperative care sunt destinate a­l împăca pe om cu sine 
însuşi, construindu­l un ambient comfortabil în relaţiile cu ceilalţi semeni şi cu
Divinitatea. De altfel critica adusă puterii politice de către intelectualitate nu 
mai are nici o valoare din momentul în care intelectualitatea însăşi ajunge în 
politică şi când nu mai rămâne nimic din idealismul şi entuziasmul 
premergător, trecerii spre politică”. Un bun exemplu în acest sens ni­l oferă 
eşecul partidelor construite pe baza asociaţiilor de intelectuali (în România 
Partidul Alianţei Civice). Cel mai important lucru pe care ar trebui să­l 
recunoască intelectualii este acela că în politică şi cu atât mai multacest lucru 
este valabil în regimurile democratice, primordială este cariera şi vocaţia 
politicienilor. Fără un respect pentru specializarea funcţiilor în societate, 
intelectualii pot fi atraşi uşor de tentaţia mesianismului. Politica în schimb 
propune structurarea relaţiilor interumane în termeni de putere, în sensul unui
criteriu de ordonare optimă, de supravieţuire a comunităţii. Trebuie făcută 
distincţia între politic, înţeles ca sistem şi politică, adică activitatea politică 
cotidiană a unor grupuri sau persoane. Din acest unghi politicul nu poate fi 
amestecat sau compromis în conflictele dintre diversele forţe sociale (ce ţin de 
politică), deoarece el aparţine nivelului structural al societăţii. Puterea politică 
nu este decât forma cea mai specializată a puterii sociale, ea nu urmăreşte ­ 
sau nu ar trebui să urmărească ­ decât conservarea şi evoluţia sistemului în pe
o scenă concurenţială. Carl Schmitt opina chiar că politică îşi poate reduce 
motivele şi acţiunile la o relaţie de tipul prieten ­ duşman, subliniind faptul că o
comunitate desemnată este un corp politic numai în măsura în care are 
duşmani. La acest punct adepţii aristotelismului ar spune, cu o oarecare doză 
de ipocrizie, inerentă dealtfel vieţii sociale, că politica este o forţă obiectivă 
inerentă naturii umane şi societăţii, ajungându­se, în cele din urmă la clasica 
definire a lui Julien Freund potrivit căreia „politica este o categorie 
fundamentală, vitală şi permanentă a existenţei omului în societate” (Freund; 
17). În morală trebuie să te porţi bine şi cinstit, în politică trebuie să fii un 
învingător, să fii un câştigător al jocului, chiar dacă – după Platon – 
profunzimea filozofică şi filosofia nu merg întotdeauna mână în mână. Într­o 
definiţie foarte simplă, liderul politic francez Philippe Seguin surprinde esenţa 
politicii: o activitate a unor oameni care sunt adesea în dezacord, acuzându­se 
chiar câteodată unii pe alţii „, dar care au aceleaşi scopuri, organizarea vieţii 
comune a unei ţări în ordine, coerenţă şi, securitate şirealizarea împreună a 
unor proiecte în interesul comunităţii, care nu ar fi putut fi realizate în mod 
individual” (Seguin; 12­l5).
  În concluzie, în cazul societăţii româneşti, poziţia cea mai realistă pe care
ar trebui să o adopte elitele politice şi cele intelectuale este aceea a unui 
accentuat „pragmatism comunicaţional”.
 
96 Pactul politic: o soluţie, o şansă.
  Ce înseamnă un pact politic? Adam Przeworski îl defineşte atfel: Un acord
între conducătorii partidelor politice pentru a (1) împărţi locurile din guvern 
între ei independent de rezultatele alegerilor, (2) fixă orientările politice de bază 
şi (3) excludepe outsideri „(Przeworski; 100). Scopul principal al acestor pacte îl 
reprezintă atenuarea conflictelor politice în perioada de construire a instituţiilor
democratice, când acestea nu ar rezista la exercitarea de presiuni venite din 
mediul politic. Pentru a evita pericolul transformării pactului politic într­o 
înţelegere între câteva grupuri în vederea împărţirii puterii şi fără competiţie 
electorală, este necesară stabilirea, de la început, a obiectivelor vizate de forţele 
politice ce compun pactul precum şi orizontul de timp în care vor fi ele atinse, 
ulterior pactul urmând a fi desfiinţat. În condiţiile în care avem o concepţie 
procedurală asupra democraţiei şi nu o concepţie de tip, democraţie populară”, 
pactul politic între elite nu ameninţă democraţia, ci din contră oferă garanţii în 
vederea consolidării ei.
  Declanşarea unui proces de configurare a unor voinţe politice alături de 
stoparea crizei din societatea românească, pot reprezenta urmări fireşti ale 
pactului politic. Acesta ar constitui nu numai o deschidere a procesului de 
structurare a pragmatismului politic dar ar reprezenta, în acelaşi timp, însuşi 
elementul său definitoriu. Problema pactului politic este cea a restructurării 
comportamentelor şi atitudinilor politice ale partidelor, ea neputând fi redusă la
un simplu spectacol politic de suprafaţă.
  Câteva precizări sunt importante din această perspectivă. În primul rând,
ideea unui pact politic nu constituie un aspect inedit în luările de poziţie ale 
unor lideri sau grupări politice. Uneori, problema a fost prezentată atâtde 
superficial, încât s­a creat impresia că punerea sa în practică ar ţine doar de 
bunele intenţii ale nucleelor decizionale din diferite partide. Bună intenţie, deşi 
necesară, este departe de a suficientă.
  Referitor la pactul politic, există chestiuni care, pe de o parte, nu sunt 
explicit formulate şi, pe de altă parte, depăşesc în momentul de faţă capacitatea
intelectual­doctrinară şi organizaţională a partidelor de a formula un răspuns 
coerent în respectivele privinţe. Astfel, pot fi vizate aspectele legate de aria de 
cuprindere a pactului: partide, sindicate, diverse structuri aparte ale societăţii 
civile; de conţinutul acestuia: obiective sau acte normative într­o anumită 
succesiune, împreună cu modalităţile politice prin intermediul cărora este 
declanşată şi finalizată. Principala dificultate a constituirii pactului ar 
constitui­o identificarea de către elitele politice a partenerilor de dialog din 
societatea civilă. O participare a unui număr prea mare de organizaţii ale 
societăţii civile ar dilua în mod sensibil conţinutul pactului din cauza 
multitudinii de interese aflate în joc. Selectarea doar a câtorva organizaţii ale 
societăţii civile ar ridica problema reprezentativităţii acestora în corpul social de
la care se revendică. Aceasta în condiţiile în care societatea civilă românească 
este încă un spaţiu atomizat, ne­coagulat.
  În privinţa pactului politic, elitele intelectuale nu ş­au precizat încă nici 
structura motivaţiilor, nici orizonturile de abordare a problemei. Chiar în 
condiţiile aplicării ideii de pact politic, în societatea românească nu se va 
înregistra decât un spectacol politic superficial. Acest lucru ar fi valabil chiar în
cazul unei eficienţe maxime a raporturilor dintre elitele politice şi cele 
intelectuale. Din păcate, nu există premisele necesare pentru a se ajunge la 
situaţia din Spania după „Los Pactos de la Moncloa”. Fenomenele generate de 
punerea în practică a unui substitut de pact politic ar conduce la o agravare a 
raporturilor dintre cele două elite româneşti. Compromiterea ideii de pact 
politic echivalează, de fapt, cu ratarea pe termen lung a şansei soluţionării, de 
această manieră, a crizelor politice.
  Realizarea unui pact politic întreprincipalele forţe politico­sociale ale 
României pe un orizont de timp de câţiva ani, ar însemna soluţionarea celei mai
mari hibe ale sistemelor democratice: incapacitatea de a concepe un proiect 
societal pe termen lung în condiţiile unei lupte politice permanente. Este o 
deficienţă cu atât mai încărcată cu consecinţe negative pentru statele ­cum este
şi România ­ ce încearcă să treacă de la un sistem social la altul, considerat 
mai eficient. Aşa cum remarca şi politologul Jean Blondel, democraţiile 
pluraliste, sub presiunea permanentă a electoratului, nu pot elabora proiecte 
pe termen lung, sau pe un termen care să depăşească calendarul electoral" 
(Blondel; 19).
  „Ideile politice sunt acelea pe care le adoptă oamenii care nu au propriile 
lor idei”
  Frederic Dard
 
Capitolul 10
România politică – jocul formelor fără fond
 
101 Discursurile ideologice şi hora partidelor politice.
  În România anilor `90 s­a spus că partidele, în cea mai mare parte, au 
adoptat denumiri prin care să­şi legitimeze aparenţa la ideologii consacrate în 
spaţiul politic al democraţiilor occidentale. Nici partidele istorice nu au 
constituit excepţii chiar dacă, în mod explicit, au invocat continuitatea în 
raport cu activitatea din perioada interbelică.
  Discursurile ideologice însuşite care, în linii generale, au încercat să 
reproducă teme de notorietate, vehiculate şi puse pe seama partidelor 
„omologe” din societăţile cu tradiţie democratică, reprezintă un alt aspect 
notabil. Situaţia a caracterizat şi formaţiunile care nu au beneficiat de denumiri
cărora să li se poată asocia, în mod direct, anumite linii ideologice.
  În privinţa acestor teme, partidele româneşti au ignorat unele aspecte 
specifice comportamentelor familiilor politice occidentale care au servit drept 
model. În alte cazuri, orientările politice au fost ataşate şi determinate de 
necesităţile pragmatice şi mai puţin de inerţii ideologice. Situaţia a fost posibilă 
mai ales datorită faptului că „istoria doctrinară” a unei anumite linii sau 
identificări ideologice este permanent actualizată de o elită intelectuală, nu 
neapărat înregimentată. Partidele politice şi grupurile care le influenţează direct
sunt beneficiarele unor „radiografii” ale stării societăţii, care pot fi transpuse cu
uşurinţă din limbajul analitic în cel sintetic, de nivel cotidian. Aici s­au înscris 
şi principalele direcţii politice care au stat la baza competiţiilor electorale. 
Obiectivele au fost în general focalizate vizând, cu claritate şi precizie, câteva 
sectoare ale societăţii, nu întregul ei angrenaj. Competiţiile electorale au avut 
ca „obiect al disputei” aspecte limitate şi foarte bine conturate ale societăţii: 
buget, educaţie, politică externă, sănătate etc, dar acest lucru nu a însemnat 
reducerea promisiunilor populiste.
  Încercarea partidelor autohtone de a se „adapta” democraţiilor consacrate
a constat, de cele mai multe ori, în transformarea superficială a obiectivelor 
sectoriale în obiective cu caracter general, pentru întreaga societate. Rezultatele
ideologice şi limbajul politic specific competiţiilor electorale ­ produse ale unui 
travaliu doctrinar mai puţin mediatizat ­ au fost identificate cu înseşi 
construcţiile doctrinare. În acest sens, se poate afirma că la originea „soluţiilor”
liberale şi ale celor social ­ democrate, în variantă autohtonă, se află, de fapt, o 
confuzie care continuă să alimenteze fenomene politice. Se înregistrează, însă, 
consecinţe directe asupra evoluţiei întregii societăţi româneşti. Din acest motiv, 
principala preocupare a partidelor trebuie să fie, pentru un oarecare timp, 
formarea unei „audienţe” strategice, care să privească votul prin formularea 
unor judecăţi şi nu prin prisma emoţiilor sau promisiunilor electorale. De multe
ori se poate întâmpla, după cum afirmă Giovanni Sartori, ca partidele politice 
să influenţeze, mai degrabă, mediul social în care activează, decât să fie 
influenţate ele de mediu. (Sartori, 1976; 64) Până acum partidele româneşti nu 
s­au preocupat să­şi formeze un electorat bine configurat şi stabil, ele 
adresându­se, preponderent în campaniile electorale, tuturor alegătorilor 
potenţiali prin tehnicilecomunicării de masă. Această pretenţiede a reprezenta 
interesele întregii naţiuni, pretenţie cu certe reminiscenţe ale modelului 
partidului unic, ca şi îmbrăţişarea de către întreg spectrul politic a valorilor 
economiei de piaţă şi a liberalismului politic, au dus la pierderea identităţii 
politice a partidelor româneşti în ochii populaţiei.
  În ceea ce priveşte concepţiile referitoare la structurile organizaţionale şi 
ale ierarhiei de partid şi­a făcut simţită prezenţa inerţia automatismelor 
mentale şi comportamentale specifice „grupului închis”, în care ierarhia este 
semi­sacralizată. Din punct de vedere organizaţional, partidele au încercat, de 
fapt, să reproducă majoritatea principiilor doctrinare ale defunctului partid, 
principii care nu au acţionat, în realitate, niciodată. Efectul cel mai vizibil al 
acestui lucru este persistenţa sistemului de partide „integrale” (de masă, cu 
membrii numeroşi) în dauna construirii unui sistem de partide de reprezentare,
mult mai flexibil şi cu mul mai puţin costisitor.
  Evoluţia structurilor tuturor partidelor a fost marcată de obsesii de genul
„democraţie internă”, „eligibilitatea membrilor de partid”, „relaţiile democratice 
între organizaţiile teritoriale şi nucleul decizional central”, oligarhizarea 
conducerii etc. Toate acestea au dus la instabilitatea generalizată a sistemului 
de partide prin nesfârşitele fracţionalizări, disensiuni ce caracterizează partidele
româneşti. Obţinerea stabilităţii interne a partidelor se obţine doar printr­o 
conducere puternică, centralizată, care să controleze organizaţiile locale, să 
selecteze candidaţii pentru posturile eligibile, să integreze diversele facţiuni 
interne şi să medieze între diversele grupuri de interese din interiorul şi din 
afara partidului. Relaţiile interpersonale precum şi principiile organizaţionale 
idealizate ale unui tip de partid brusc dispărut au fost polii unui compromis 
comportamental, de pe urma căruia au rezultat ierarhii şi structuri de partid 
instabile, precum şi politicieni inadaptaţi la integrare în partid (mai ales din 
rândul celor fără experienţă în „organizatoricul” PCR­ului). Consecinţele acestor
stări de lucruri au constituit, din punct de vedere al maturizării 
organizaţionale, factori de disfuncţionalitate care continuă şi în prezent să 
acţioneze puternic la nivelul partidelor.
  Conform principiului importat al „meritocraţiei” de partid, în urma 
alegerilor locale şi generale se produce un fenomen cu efecte deosebit de 
importante asupra structurii şi funcţionalităţii postelectorale. Este vorba despre
plasarea, în diferite sisteme de decizie şi putere, a unora dintre membri, 
acţiune care antrenează o serie de consecinţe. În mod inevitabil, criteriile de 
„plasare” nu sunt împărtăşite de întreaga masă a membrilor unui partid (este 
unul din punctele extrem de slabe ale partidelor integrale). Se alimentează, 
astfel, o discontinuitate perceptivă şi comunicaţională între nucleul decizional 
central şi zonele periferice. Fenomenul este înregistrat distinct şi la nivelul 
ultim menţionat.
  De multe ori, partidele înregistrează paradoxuri organizaţionale. Una 
dintre formule ar fi aceea în care organizaţiile teritoriale răspund prompt la 
comenzile nucleului decizional central numai în urma obţinerii unor avantaje la
nivelul ierarhiei partidului său unor concesii de importanţa opţiunilor politice 
majore, de genul alianţelor sau fuziunilor cu alte formaţiuni. O altă formulă ar 
fi aceea în care interesele locale şi, nu de puţine ori, cele pur personale sau de 
grup, sunt prioritare faţă de cele specifice partidului cărora acestea le aparţin, 
formal. Este posibil, de asemenea, ca la nivelul întregului eşichier politic să se 
instituie structuri organizaţionale paralele care, din punct de vedere 
informaţional, să funcţioneze, în mod incoerent şi relativ autonom, unele în 
raport cu celelalte. Astfel, în cadrul unui partid, atitudini şi comportamente 
politice aparţinând unor nuclee decizionale pot determina, în anumite situaţii, 
la nivelul propriilor structuri ierarhice, semnificaţii diferite ale aceloraşi 
atitudini şi comportamente politice. Tipic, pentru un asemenea caz, este modul 
în care organizaţiile teritoriale percep şi prelucrează informaţional mesajele 
unor „spectacole politice” declanşate, prin intermediul mass media, de propriile 
nuclee decizionale centrale. Decodificarea semnificaţiilor nu se desfăşoară după
reguli doctrinare relativ coerente şi stabile, aşa după cum nu corespund 
respectivelor reguli nici efectele comportamentale scontate a se produce la 
nivelul structurilor organizaţionale din plan teritorial. La acest nivel, 
simpatizanţii unui partid sunt confundaţi, de multe ori, cu membrii presupuşi 
activi ai acestuia. Deosebirea esenţială dintre cele două categorii constă doar în
faptul că, în timp ce membrii partidului au unele facilităţi în a accede la 
structurile de putere, simpatizanţii nu beneficiază de acest avantaj.
  Chestiunile semnalate au antrenat şi antrenează o serie de consecinţe în 
planul construcţiilor conceptuale. Înainte de toate, este de remarcat 
consolidarea unui mecanism de mimetism ideologic, funcţionabil în regim 
inerţial, deşi organizarea nu are nimic de a face cu ideologia. La nivelul 
partidelor politice, aceasta a generat şi generează, în continuare, automatisme 
mentale şi comportamentale relativ independente de ceea ce s­a petrecut şi 
ceea ce se petrece în perimetrul realităţii societăţii româneşti. O altă consecinţă
este iluzia pe care şi­au format­o partidele politice asupra capacităţii reale a 
Executivului de a lua decizii coerente în domeniul restructurării economicului. 
De subliniat este că, de obicei, această capacitate reală este complet diferită de 
cea imaginată la nivel de intenţie programatică.
 
102 Evoluţii şi procese paralele.
  S­a vorbit adeseori despre procese şi relaţii economice subsumate 
conceptului de economie paralelă. În ciuda tuturor schimbărilor care au marcat
societatea românească în perioada de după decembrie 1989 astfel de fenomene 
nu numai că nu au încetat să fiinţeze în perimetrul economic, dar au şi 
dobândit amploare. Înainte de 1989 puteau fi înregistrate într­un spaţiu relativ 
restrâns, desfăşurarea lor fiind uneori perturbată de intervenţia factorului 
politic, date fiind regulile specifice economiei de comandă. În acea perioadă, 
economia paralelă era un răspuns economic raţional la un mediu economic 
lipsit de logică şi reguli clare. Începând cu 1990 economia paralelă s­au extins, 
de o manieră insidioasă, la nivelul întregii societăţi. În plus, au generat şi 
impus o serie de modele compozite în ceea ce priveşte comportamentul specific 
oricărui tip de agent economic, în general. Treptat, au început să se adapteze 
acestor modele şi noii întreprinzători particulari. Fenomenul economiei 
subterane are două cauze, consideră Georges Corm:
  — degradarea noţiunii de putere publică
  — Agravarea ilegalităţilor economice care antrenează scăderi 
considerabile ale nivelului de trăi pentru largi pături ale populaţiei"
  Primul tip produce ceea ce se numeşte marea corupţie. al doilea naşte 
corupţia mică, generalizată. Corm conchide: Extinderea marii corupţii 
facilitează şi legitimează generalizarea micii corupţii" (Corm; 61)
  Actualele stereotipuri mentale şi comportamentale caracteristice, în 
general, pentru întreprinzător, nu reprezintă rezultatul unor procese direct 
determinate de apariţia şi consolidarea proprietăţii private. Acestea s­au format
ca structuri conexe fenomenului de erodare şi declin al proprietăţii de stat. Se 
poate afirma că structurile respective sunt anterioare perioadei în care au 
apărut şi s­au cristalizat, propriu­zis, activităţii şi formele de proprietate privată
asupra bunurilor şi serviciilor. S­a dovedit faptul că simpla trecere de la 
proprietatea de stat la cea privată nu rezolvă problemele unei societăţi aflate în 
tranziţie. În lipsa unor reglementări clare, a unei culturi a contractului, pe 
scurt, a unui mediu economic favorabil, dreptul de posesie pe care îl asigură 
proprietatea privată nu poate să­şi demonstreze virtuţile. Singurul rezultat 
palpabil al tranziţiei române a fost apariţia unei pături înguste de îmbogăţiţi, cu
o avere acumulată în timp record tocmai în urma procesului de abandonare a 
proprietăţii statului (Brucan, 1998; 12­29). Însă nici chiar aceşti îmbogăţiţi 
peste noapte nu au asimilat, ethosul „capitalist, direcţionându­şi veniturile spre
consum şi nu spre investiţii. Suntem în situaţia paradoxală ca grupurile sociale
care ar trebui să fie agenţii cei mai dinamici ai trecerii spre o societate 
capitalistă, întreprinzătorii privaţi şi cei cu venituri mari, să nu adopteun 
comportament şi un sistem de valori capitaliste. România nu se găseşte astfel 
nici într­un sistem capitalist, nici într­unul socialist, ci într­o, struţo­cămilă” ce
întruneşte viciile ambelor sisteme.
  Cel puţin pentru o perioadă determinată, structurile mentale şi 
comportamentale ale întreprinzătorului au avut drept referinţă sistemul 
proprietăţii de stat, nicidecum cel specific proprietăţii private. De aici, au 
decurs două consecinţe imediate. În primul rând tipul antreprenorial apărut nu
s­a situat în parametrii celui existent în Occident. În al doilea rând, acest tip de
întreprinzător nu a generat structuri economice dezvoltate, ci le perpetuează pe 
cele ale economiei subdezvoltate, el nefiind capabil să reproducă politici 
investiţionale şi de ocupare a forţei de muncă. (Paşti, Miroiu, Codiţă; 80­91)
  Autonomia întreprinderilor a condus, în mare măsură, la o adevărată 
legitimare a comportamentelor economice de tip autarhic, al căror factor 
dinamizator nu a fost nici competiţia, nici sistemul concurenţial de piaţă. 
Dimpotrivă, se poate vorbi, despre identificarea şi controlul canalelor 
economico­financiare necesare reproducerii relaţiilor interpersonale, precum şi 
a celor de distribuire a avantajelor care mai pot rezulta dintr­un sistem 
economic aflat în declin. Întreprinderile româneşti ­ şi comportamentul 
conducătorilor lor ­ sunt încă dependente de vechile structuri economice. După
dezmembrarea vechiului sistem s­a considerat de la sine înţeles că 
întreprinderile vor funcţiona fiecare pe cont propriu, eliberate de constrângerile 
planului economic şi de controlul birocraţiei de stat. directorii au început să fie 
mai interesaţi de propriile afaceridecât de cele ale propriilor întreprinderi. 
Analizând fenomenul, doi cercetări polonezi, Roman Frydman şi Andrej 
Rapaczynski, identifică strategiile directorilor: Unii încearcă să transforme 
întreprinderile de stat în feude proprii, putând astfel să intre în joint­ventures 
cu participanţi străini prin intermediul cărora ar obţine o grasă răsplată în 
bani, iar străinii ar obţine întreprinderile pe nimic. Alţii speră la o privatizare 
prin forţe proprii prin care, fără să pună la bătaie capital şi fără să aibă o 
legitimitate, ar putea în cele din urmă să devină proprietari ai fostelor 
întreprinderi de stat. Managerii doresc să­şi decapitalizeze întreprinderile. În 
această situaţie, liberalizarea preţurilor şi emergenţa pieţei pentru produsele 
întreprinderilor de stat nu sunt prin ele însele suficiente pentru a disciplina 
comportamentul managerilor „. Şi autorii concluzionează: Multe falimente ar 
putea fi cauzate de managerii ineficienţi ai unor întreprinderi care sunt 
potenţial valabile şi multe resurse se risipesc astfel fără să fie deloc clară 
modalitatea de a ieşi din depresiune” (Frydman, Rapaczynski; 35­36).
  Referitor la acest aspect, există o literatură impresionantă în toate ţările 
foste socialiste. În România, două au fost analizele care au suscitat interesul 
mediilor intelectuale şi politice. Una aparţine lui Vladimir Paşti („România în 
tranziţie”, Ed. Nemira, 1996), cealaltă lui Andrei Cornea („Maşina de fabricat 
fantasme”, Ed. Clavis, 1995). Poate fi adăugată o importantă dezbatere 
jurnalistică trimiţând, în general, la acelaşi fenomen, cu detalierea unui aspect 
esenţial: cine deţine puterea economică în perioada numită, generic, „de 
tranziţie”, prin care trec toate ţările fostului spaţiu socialist european.
  Revenind la textele amintite, dacă primul autor este de părere că puterea 
aparţine diverselor categorii de tehnocraţi, Andrei Cornea o plasează, printr­un 
fel de continuitate istorică, în cadrul fixat de relaţii interpersonale dintre 
directorii întreprinderilor de stat. Autorul „personalizează” unele fenomene ale 
societăţii româneşti, pe care o caracterizează ca fiind „directocratică” şi 
întrevede soluţionarea crizei numai prin intermediul unui sistem legislativ 
capabil să dispună de forţa de a înlocui relaţiile interpersonale prin raporturile 
generate şi reglementate de procedurile legale. Acest tip de vizune este într­
adevăr de preferat, numai că şi legea, până la urmă, este expresia unor interese
cumulate ale unor diverese grupuri şi cu mult mai puţin ceea ce ar trebui să 
fie: expresia voinţei generale. Mai importantă ar fi, poate, discernerea acelor 
grupuri care pot crea programe şi strategii economice operaţionale, în acord cu 
complexitatea mecanismelor comunitare, astfel de grupuri putind valorifica 
oportunităţile pieţei şi, în consecinţă, contribuind la dezvoltarea şi extinderea 
mobilităţii economice şi fexibilizării forţei de muncă.
  O consecinţă a ultimilor ani este faptul că societatea ­ independent de 
voinţa instituţiilor sale reprezentative ­ şi­a văzut diminuate considerabil 
şansele de a­şi aloca, în mod coerent, resursele necesare pentru dezvoltare şi de
a decide în consecinţă. O altă urmare ar putea fi pusă în termeni astfel: cu cât 
creşte gradul de acurateţe a unei soluţii „ideologice” care ar urma să fie impusă
realităţii pe calea politicului, cu atât s­ar diminua şansele structurilor executive
de a transpune eficient, în practică, măsuri care să conducă nu numai la 
scoaterea societăţii româneşti din criză, ci şi la o relansare specifică structurilor
dezvoltate. Reclamate de funcţionarea economiei moderne. Sunt consecinţe 
posibile, întrucât modelele compozite de comportament economic au deja 
asigurată baza necesară autoîntreţinerii şi reproducerii lor.
  Asemenea modele de comportament economic nu sunt de natură să 
definească o societate normală, în cadrul căreia să se dezvolte un proces de 
tranziţie de la economia subdezvoltată, de comandă, la o economie care să 
susţină un alt tip de societate. Ignorarea acestui fapt a stat la baza majorităţii 
iluziilor postdecembriste care au marcat nu numai soluţiile ideologice avansate 
de partide, ci şi percepţiile cotidiene ale stărilor de lucruri resimţite dureros de 
cea mai mare parte a societăţii româneşti.
  Aşa cum se prezintă în actualele sale date fundamentale, economia 
românească indică faptul că produce, într­un mod cât se poate de firesc, numai
ceea ce­l poate genera propria structură. Se poate vorbi despre criză doar în 
măsura în care sistemul de referinţă este definit de un anumit tip de societate, 
în care economia reprezintă o componentă şi, totodată, o consecinţă.
  Deşi a permis apariţia unei serii de soluţii de tip democratic pentru multe
dintre aspecte de ordin politic ale crizei, situaţia generală din România 
postdecembristă nu a rezolvat problemă majoră a societăţii româneşti. Ea se 
află aproximativ în acelaşi stadiu, de la începutul anilor '90 Problema este: cum
trebuie acţionat asupra structurilor sociale şi economice ale actualului sistem, 
astfel încât nu numai să fie stopată acumularea de sărăcie, dar să şi fie 
generate structurile tipice dezvoltării economice?
  Partidele politice nici nu au formulat soluţii în acest sens, nici nu au 
ridicat problema în termeni doctrinari. Atât în cazul doctrinei liberale cât şi în 
cazul celei social­democrate ar fi trebuit să existe cel puţin o analiză riguroasă 
a cauzelor care au generat ­ şi continuă să genereze ­ actuala stare de fapt. Ar fi
fost oportune seturi de variante alternative, care să contureze liniile dezirabile 
şi posibile de evoluţie ale societăţii româneşti.
  Disputele legate de privatizare sau celebrele „reajustări” structurale, 
incapabile să depăşească paradigmele monetariste, „gâlceava” declanşată în 
jurul rămăşiţelor comuniste, mentalităţilor, etatismul, nu constituie şi nici nu 
conduc la vreun indiciu conform căruia, în acest perimetru, s­au găsit soluţii 
adecvate pentru problemele societăţii româneşti. Totul continuă să rămână la 
nivelul provocărilor superficiale ale „ideologizării soluţiilor”. Partidele politice 
persistă în răspunsuri caracterizate, în mod evident, printr­o preponderenţă a 
confuziei în dauna clarităţii. Eforturilor de minimă generozitate în scopul 
instituirii unor raporturi între diversele segmente ale politicului pare a le fi 
preferată incertitudinea politică. Unii actori politici care speră într­o emergenţă 
rapidă riscă să fie rezultatul rezolvării unor crize şi convulsii sociale succesive, 
urmarea somaţiilor din ce în ce mai dure ale realităţii însăşi.
  Până acum, nici un partid nu a făcut dovada faptului că deţine „reţeta” 
garantării succesului promisiunilor. Realitatea îşi va impune, treptat, liniile de 
evoluţie, în raport cu care partidele îşi vor defini şi redefini atât opţiunile 
fundamentale, cât şi structurile ideologice.
 
103 Paradoxul doctrinar: imperativ benefic sau compromis necesar?
  Posibile restructurări politice şi demararea proceselor de structurare 
doctrinară în cadrul spaţiilor ideologice liberal şi social ­ democrat sau sub 
semnul influenţării lor de anumite fenomene semnificative, aflate în curs de 
conturare. Cel mai interesant dintre acestea este apariţia unor paradoxuri de 
natură doctrinară. Datorită lor, spaţiile ideologice menţionate vor fi determinate
să­şi reconsidere, volens­nolens, anumite atitudini şi comportamente specifice, 
generate nu numai de raţiunile jocului politic, ci şi de considerente de natură 
doctrinară. În interiorul celor două spaţii ideologice identificate este, deci, 
posibilă apariţia unor paradoxuri conceptuale, determinate nu atât de propria 
dezvoltare a conceptelor în cauză, cât mai ales de presiunile exercitate de 
realitate, presiuni care ar putea chiar îmbrăca formă mai puţin explicită a 
corecţiilor antrenate de necesitatea adecvării pragmatice a discursului 
ideologic, Dinamica universului doctrinelor politice se caracterizează prin 
relativitatea şi interşanjabilitatea unor trăsături şi dimensiuni doctrinare. În 
lumea politicii şi a doctrinelor acestuia aproape totul este posibil, orice transfer 
de idei, modificare de tactică şi strategie, schimbare de culoare găsindu­şi rapid
justificarea „(Carpinschi, 1995; 89). Philippe Seguin, lider al Mişcării pentru 
Republică, principalul partid de dreapta francez, recunoaşte şi el, într­o recentă
lucrare, inevitabilitatea acestui proces: Nu mai există astăzi nici un sistem care 
să aducă răspunsuri la toate problemele care se pun în politică. Nu mai există 
cărţi sau programe în care să găsim toate explicaţiile sau toate soluţiile. 
Răspunsurile trebuie inventate, descoperite. În asta constă dificultatea politicii 
din ziua de astăzi.” (Seguin; 64)
  La nivelul conceptelor specifice discursului ideologic de tip liberal este 
posibil să se producă fie o înglobare, fie pur şi simplu o adiţionare a ideii 
privind necesitatea intervenţiei statale în scopul accelerării procesului de 
concentrare a capitalului. Acesta manifestă tendinţa de a se canaliza, 
preponderent, înspre domenii neproductive, ceea ce generează crize. S­ar putea 
impune, deci, corecţii ulterioare şi structurarea unor concepţii care să reclame 
intervenţia selectivă a unor instituţii statale. Demersul ar fi determinat, 
îndeosebi, de eficienţa unor pârghii financiare aflate la dispoziţia statului. 
Acţiunea ar fi direcţionată, coerent, în sensul reorientării capitalului ­ evident, 
prin acordarea unei serii de facilităţi ­ dinspre zonele comerciale de obţinere a 
profitului către cele direct productive sau cea a serviciilor de maximă utilitate 
socială, Ca teorie politică a modernităţii, liberalismul este prost echipat în faţa 
dilemelor perioadei postmoderne", consideră filosoful politic britanic John Gray 
recomandând o deschidere a liberalismului spre valorile social­democrate şi 
conservatoare (Gray, 1998; 127).
  O situaţie asemănătoare, în principiu, se va înregistra şi în cazul 
conceptelor specifice discursului ideologic social­democrat. Aici este posibil să 
fie acceptată, treptat, fie ideea restrângerii prerogativelor unor instituţii statale, 
fie cea a transformării radicale a acestora. Faptul va reprezenta consecinţa 
actualului tip de implicare a statului în gestionarea proceselor de reajustare 
structurală a economiei, a privatizării. Este suficient să fie amintite doar 
fenomenele de amplificare şi extindere atât ale reţelelor birocratice, cât şi ale 
corupţiei. Procesele complicate de alocare a resurselor, imposibilitatea de a le 
controla eficienţa, la care trebuie adăugată influenţa efectelor perverse ce ar 
surveni, conduc la întârzierea eficacităţii proceselor productive integrate 
sistemului concurenţial al pieţei. De aceea, este posibil că opţiunea să vizeze 
necesitatea intervenţiei directe a statului în favoarea tipurilor de activităţi 
economice, indiferent de tipul capitalului, cu condiţia promovării noilor 
tehnologiii sau a formelor eficiente de comportament managerial. Poate fi 
determinată, astfel, structurarea unor politici sectoriale, iniţiate de Executiv, în 
scopul sprijinirii nemijlocite a întreprinzătorilor particulari. Anthony Giddens, 
iniţiatorul politicii, Noului Laburism „în Marea Britanie, cunoscut mai bine sub 
sintagmă, A Treia Cale”, justifică necesitatea acestei înnoiri doctrinare prin 
faptul că vechea social­democraţie nu mai avea nimic de spus în 
contemporaneitate, cu prevederi ca: primatul proprietăţii publice, politica 
keynesită de stimulare a cererii sau dependenţa de sindicate. Acestea erau 
valabile într­o perioadă când munceau preponderent bărbaţii, când organizarea
societăţii se adapta producţiei de masă şi când activitatea economică se 
desfăşura, preponderent, în cadrul graniţelor naţionale. Pe agenda partidelor 
social­democrate contemporane apar probleme noi cum ar fi încurajarea 
productivităţii economice, a participării cetăţeneşti în viaţa publică, dezvoltarea 
comunitară sau ecologismul (Giddens; 2­21). Odată înglobate în discursurile 
politice, paradoxurile semnalate vor determina, chiar independent de voinţa şi 
intenţiile programatice ale partidelor, modificări în percepţia cotidiană asupra 
politicului. Acestea vor funcţiona ca factori de presiune atât în direcţia 
restructurării partidelor politice, cât şi în aria relaţiilor dintre ele. Vor avea, 
deci, consecinţe directe în declanşarea şi susţinerea restructurării întregului 
eşichier politic românesc. Există aici o tendinţă sesizabilă în toate sistemele 
politice democratice şi anume aceea de apropiere doctrinară între partide şi, în 
consecinţă, de pierdere a identităţii lor politice. Pot fi găsite mai multe 
explicaţii. Una dintre ele ar fi procesul de globalizare al economiilor, proces în 
curs de desfăşurare, care antrenează cu el o restrângere dramatică a gamei de 
opţiuni pe care le au la dispoziţie guvernele naţionale. O altă explicaţie ar putea
fi găsită în perioada campaniilor electorale, când, în încercarea lor de atragere a
alegătorilor nehotărâţi, partidele îşi apropie discursurile politice până la 
suprapunerea conţinuturilor. În acest caz, avem de a face cu ceea ce sociologia 
electorală numeşte, alegeri fără alegere".
  Posibilitatea transformării percepţiilor cotidiene în alte tipuri de 
automatisme mentale şi de comportament electoral presupune, în acelaşi timp, 
sporirea gradului de acceptabilitate şi credibilitate pentru noi tipuri de alianţe 
şi jocuri politice. Aspectul va fi semnificativ pentru partide, în sensul 
sensibilizării şi determinării acestora să procedeze la restructurări conceptuale,
chiar în condiţiile inerţiei discursului ideologic sau a dorinţei explicite de a se 
opune. În orice societate aflată în criză, elementele cele mai dinamice (nu 
neapărat ca vârstă) învaţă să încorporeze ameninţările la baza noilor forme de 
„joc”, într­o aparentă indiferenţă faţă de tulburările intervenite în sistem, 
această atitudine fiind mult mai matură decât diseminarea „îngrijorărilor” mai 
mult sau mai puţin politice sau ideologice ale unor nuclee tradiţionaliste. Ca 
atare, aceşti agenţi de mişcare vor influenţa în perioada imediat următoare şi 
dinamica spectrului politic, dar şi asumarea unor strategii adaptative, eliberate 
de imperativul graniţelor dogmatice rigide şi de inaptitudinile birocratice. 
Treptat, odată cu creşterea participării politice în sistem, noi forţe politice 
şi/sau sociale vor intra pe scena politică. Această presiune venită din partea 
out­siderilor va obliga partidele politice, tradiţionale" să stabilească înţelegeri 
între ele, să formeze chiar alianţe politice, pentru a­şi menţine poziţiile ocupate 
în sistem.
  Într­un anume sens, cea mai mare parte a societăţii româneşti s­a trezit, 
după 1989 în postura unor imigranţi pe un teritoriu necunoscut, într­un mediu
în care schimbările şi mobilitatea căutau să se impună ca principali factori de 
„protecţie” în faţa noilor provocări. De aceea, trebuie înţeles că interactivitatea 
este cea mai importantă dimensiune a comunicării politice şi a 
comportamentului social. Scena politică românească a fost împărţită de presă 
şi de analiştii politici în două tabere, de­a lungul unor linii de clivaj simpliste, 
cum a fost la început cel între comunişti şi anti­comunişti şi, ulterior, cel între 
reformatori şi conservatori. Între cele două părţi, dialogul politic a fost fie 
fracturat din start de intransigenţa participanţilor, fie s­a purtat prin 
intermediul mass­media. Comunicarea ce a avut loc până acum între partidele 
politice româneşti, caracterizată prin schimbul de acuze, poziţiile ireductibile 
adoptate de participanţi, lipsa argumentelor, a fost un exemplu, mai degrabă, 
cum nu se comunică într­o democraţie.
 
104 Discursul ideologic, discurs secundar?
  Procesul restructurării politice traversează, în prezent, o perioadă dificilă.
Depăşirea acestei stări de fapt depinde, în mod esenţial, de voinţa partidelor de 
a întreprinde acţiuni semnificative în acest sens.
  Partidele politice româneşti au invocat, întotdeauna, conturarea unui set 
de obiective fundamentale ca fiind priorităţi ale unei evoluţii normale. Mai mult 
sau mai puţin doctrinar, folosind mijloace pe care au căutat, uneori, să le 
„ideologizeze”. Gandhi obişnuia adesea să spună că scopul nu este niciodată 
superior mijloacelor folosite ­ partidele postdecembriste au căutat să imprime a 
anume direcţionaresocialului în raport cu obiective programatice proprii. S­a 
înţeles poate prea puţin că doctrinologia politică se constituie ea însăşi în teorie
structural­organizaţională a societăţii. La nivelul ideologic­doctrinar este 
necesară o abordare cuprinzătoare, capabilă să coreleze „viaţa internă” a 
partidului ­ care, până la o anumită limită poate fi considerat sistem de 
referinţă ­ cu influenţele şi feed­back­ul mediului ambiant. Doctrină şi 
corelativul său vernacular, ideologia, îşi propun scopuri de realizat, numai că 
acei actori care se consideră vectori doctrinari uită faptul că este nevoie şi de 
un context posibil de realizat al doctrinei (Carpinschi, 1992; 11). În acest fel, nu
este hazardat să considerăm, de exemplu, ideologia creştin­democrată în 
spaţiul politic românesc ca fiind exponenta unui curent politic minor, în 
termeni de programe şi aplicabilitate a unor idei altfel percepute în mediile cu 
tradiţie catolică şi altfel în societatea românească.
  O preocupare pentru ieşirea din regimul oarecum inerţial al politicii 
româneşti ar presupune realizarea unei veritabile construcţii doctrinare, în 
urma comunicării dintre elitele politice şi cele intelectuale, fundamentându­se 
astfel un nou tip de discurs ideologic, în care ideologia nu ar mai păstra 
amintirea „îndoctrinării” sau oficializării, ci ar deveni socializare, temperare şi 
căutare a indicilor consensuali. În acest fel, ar fi antrenate modificări 
semnificative şi la nivelul percepţiei şi comportamentelor cotidiene. Acestea din 
urmă s­ar transforma în factori de susţinere constantă, dar şi de influenţare a 
schimbărilor din cadrul spectrului politic. Din această perspectivă, problema 
realizării construcţiilor doctrinare este esenţială, dacă procesul nu va fi 
confundat cu aspectele superficiale ale discursului ideologic,„gardian” al unei 
problematici doar în spaţiul jocului de imagine electorală. Trebuie admis şi că, 
într­un stat de drept, în care democraţia ­ considerată din punct de vedere 
instituţional ­ funcţionează normal, confruntările subsumate sferei politicului 
pot fi asociate, preponderent, unui tip de joc normal, desfăşurat după anumite 
reguli specifice pentru raporturile din forţele aflate la guvernare şi cele din 
Opoziţie.
  Privit din perspectiva condiţiilor de desfăşurare, „jocul” are consecinţe 
diferite în planul general al societăţii. În societăţile marcate de tranziţie şi de 
subdezvoltare, efectele sale sunt cu totul altele decât în cele în care tranziţia a 
fost depăşită, iar dezvoltarea este un proces constant şi vizibil.
  Şansa unei „ferestre deschise” sau închiderea, pe neaşteptate, a acesteia, 
formule deja consacrate de limbajul politic cotidian al mass media sub formule 
de genul „progresele pe calea reformei”, se reduc, de fapt, la un aspect esenţial. 
Mai exact, la condiţiile în care reforma este posibilă în mod efectiv sau la 
măsura în care se poate produce structurarea unei voinţe politice capabilă să 
imprime un curs dinamic, coerent şi ascendent transformărilor din societatea 
românească.
  După prăbuşirea regimurilor comuniste, două probleme fundamentale au
intrat şi s­au menţinut în actualitatea respectivelor state: ieşirea din 
subdezvoltarea economică, împreună cu cristalizarea şi consolidarea 
instituţiilor statului de drept şi ale societăţii civile. Deocamdată, au fost 
înregistrate două căi urmate pentru ieşirea din subdezvoltare. Una specifică 
spaţiului european, cealaltă spaţiului asiatic, cu observaţia că în acest din 
urmă caz experienţa a fost oarecum artificială, ca atare crizele ­ atunci când au 
apărut ­ manifestându­se într­o manieră tipică (şi avem în memorie şocul crizei 
din Coreea de Sud sau Indonezia). Relaţia dintre democraţie şi economia de 
piaţă este foarte dezbătută astăzi în mediile economice şi politice. Evidenţele 
empirice de până acum ne îndreptăţesc la trei concluzii: nu există nici un 
exemplu de stat democratic caresă nu practice un sistem al economiei de piaţă;
există, în schimb, destule exemple de state cu economie de piaţă care au forme 
autoritare de guvernământ; atunci când economia de piaţă avansează apar, 
inevitabil şi presiuni în direcţia democratizării societăţii.
  În cazul unora dintre ţările asiatice ­ Coreea de Sud şi cele patru state 
din sud­estul „continentului galben” ­ prima problemă şi­a găsit soluţia prin 
exercitarea unor forme, mai mult sau mai puţin accentuate, de autoritarism, 
modernizare autoritară,la nivelul instituţiilor statului, fenomen care este 
sesizabil şi în Japonia. Caracteristic ţărilor Asiei de Sud­Est este o formă 
particulară de capitalism, un capitalism de stat. Problemei democratizării 
societăţii îi pot fi găsite soluţii numai în condiţiile rezolvării aspectelor esenţiale 
ale dezvoltării economice, Stă în natura capitalismului să hrănească în taină şi,
eventual, să declanşeze forţele democratice „. Capitalismul produce, inevitabil, 
o clasă de mijloc. Pe măsură ce ea va creşte în număr şi în importanţă, va 
ridica pretenţii politice împotriva regimului autoritar (Kijung­won Kim, Marx, 
Schumpeter şi experienţa sud­asiatica”, în Polis, nr. 3/1994 pp. 57­71 citat p. 
68). Din acest unghi de vedere, există „semne” care pot conduce la ideea că şi 
China va urma, în forme relativ diferite, aceeaşi cale. Deci, specific modelului 
asiatic ar fi secvenţialitatea rezolvării celor două tipuri de probleme.
  Modelul european, specific unor state cum ar fi Grecia şi Portugalia are 
că principală coordonată concomitenţa soluţiilor. Calea rezolvării concomitente 
a problemelor identificate ca fundamentale s­a impus şi în cazul ţărilor est­
europene. Explicaţia faptului constă atât în poziţia geografică a acestora, în 
proximitatea statelor dezvoltate, cât şi în relativa similitudine a modelelor lor 
culturale. În concluzie, concomitenţa soluţionării celor două tipuri de probleme 
constituie o opţiune. Este vorba despre un anumit sens pe care îl are 
structurarea unei voinţe politice în toate aceste ţări. Diversitatea lor politicăeste
„limitată” deja de amintitul model european. Este de la sine înţeleasă 
inutilitatea oricărui accent care să vizeze „culoarea politică” a menţionatei 
voinţe. Importantă este simplă sa existenţă ca atare, în limitele impuse de 
model. Vorbind despre şansa rezolvării problemelor se poate afirma că, în 
realitate, aceasta este, în mare parte, doar o ecuaţie ai cărei termeni se reduc, 
pe de o parte, la caracteristicile actuale ale societăţii româneşti şi, pe de altă 
parte, la problematica societăţilor dezvoltate.
  Pentru cei doi cercetători americani. Joseph LaPalombara şi Myron 
Weiner, există trei obiective prioritare ale statelor aflate în tranziţie: (re) 
construirea statului (un aparat birocratic eficient, un sistem de partide 
funcţional),formarea unei clase politice naţionale şi dezvoltarea economică. 
Autorii consideră că cele trei obiective nu pot fi realizate simultan, urmărirea, 
de exemplu, a primelor două făcând imposibilă şi dezvoltarea economică 
(LaPalombara, Weiner; 138­l41).
  Pentru ţara noastră prioritatea numărul unu după prăbuşirea vechiului 
regim a fost şi convingerea ni se confirmă privind retrospectiv lucrurile, 
construirea unor instituţii solide care, pe de o parte să le înlocuiască pe cele 
vechi şi, în acelaşi timp, să reflecte valorile tipului de societate spre care vremsă
ne îndreptăm. Prin instituţii înţeleg sistemele juridice, administrative şi 
habituale ce configurează relaţiile umane într­o societate. Instituţiile urmau să 
fie dublate de un set de legi şi reguli, formulate pe înţelesul tuturor şi 
respectate de toată lumea. Ce avem astăzi este un sistem legislativ încâlcit, care
necesită urgent o simplificare şi ordonare. Principiul care trebuie să ne 
călăuzească în această acţiune nu este cel al lui Ulpian, Lex dura est, şed 
scripta est „, ci, Lex dura est, şed certa est”, întemeierea legii pe autoritatea 
conferită de instituţia statului. În lipsa acestor condiţii, societatea românească 
este încă dominată de nesiguranţă şi lipsă de predictibilitate, deficienţe pe care 
le resimt mai ales cei ce desfăşoară sau intenţioneazăsă desfăşoare activităţi 
economice.
  Elitele teoretice/intelectuale şi societatea politică trebuiau să fi gândit un
parteneriat activ, nu pe criterii exclusiv politice, pentru a concepe un model 
structural­organizaţional care să răspundă unor condiţii epistemologice 
generale: destructurarea unui tip de societate închisă şi construirea unei 
„societăţi deschise”, dinamica internă specifică unei societăţi în tranziţie, tipul 
propriu de dezvoltare, dubla deschidere, atât la extinderi practice şi aplicative 
cât şi la „reorganizarea” nucleului politic la fiecare stadiu al dezvoltării, 
deschiderea la mediul extern şi reducerea decalajelor faţă de acesta, autonomia
relativă faţă de „experienţele impuse”.
  În lipsa unui astfel de parteneriat, este irelevant răspunsul la întrebarea: 
„de ce este percepută realitatea într­un anume mod”? Importantă este 
constatarea că principalele partide politice sunt convinse de „adevărul” unor 
realităţi „colorate” partizan şi că se comportă în consecinţă. În plus, până în 
prezent, cel puţin, nu există indicii care să conducă la ideea că principalele 
forţe politice ar dispune de capacitatea sau ar avea intenţia să modifice această 
percepţie. Simptomatică este transformarea categoriilor ideologice şi morale în 
categorii economice, sau invers. Concret, din categorii aparţinând unor doctrine
economice au fost deduse, prin operaţiisimple de asociere sau prin simetrie, 
principii de conduită politică, linii ideologice şi chiar considerente de ordin 
moral (astfel de încercări s­au întâlnit la unii dintre liderii liberali ai „aripii 
tinere” şi, mai recent, la gruparea politică, Uniunea Forţelor de Dreapta").
  Regimul inerţial specific ideologicului caracterizează criza prin care trec 
principalele partide din România, fenomen amplificat de iregularitatea 
circulaţiei elitelor în interiorul acestora. Alchimia confuziilor de ordin ideologic, 
cât şi elementele aflate în rol de factor justificativ al propriilor mentalităţi şi 
identităţi politice, pun problema competenţei celei mai mari părţi a elitelor de 
partid (care nu trebuie înţelese doar ca elite „localizate”, centralizate). Elitele de 
partid sunt percepute ca „spaţiul” în care funcţionează, confortabil, actualele 
nuclee decizionale ale partidelor, mass media având un rol major în a răspândi 
această idee parţial adevărată. Mai existăopinii care echivalează elitele de partid
cu membrii fondatori sau, oricum, cu „nucleul genetic” al partidului respectiv, 
chiar dacă, cel puţin la nivel informal,grupurile de re­formare a programelorde 
acţiune politică contestă „principiile fondatoare”. Este extrem de clar că 
începutul secolului XXI va impune clasei politice româneşti clarificarea 
sistemelor conceptuale iniţiale prin precizarea sensurilor termenilor de 
ideologie, doctrină, doctrină politică (şi la dreapta spectrului politic vedem că 
acest lucru a fost asumat chiar cu oarecare agresivitate de „cluburi ideologice” 
gen UFD). În aceste condiţii, este de presupus că noul val al reformării scenei 
politice va urmări cu insistenţă elaborarea şi utilizarea consecventă a unei 
metodologii adecvate în ceea ce priveşte acţiunea politică. Nu este exclusă nici 
posibilitatea unei sinteze a tipurilor doctrinare dacă se va considera că, în acest
fel, soluţiile vor depăşi stadiul de ipoteză. Au trecut deja zece ani de la ruperea 
bruscă de cercul unei lumi închise, astfel încât descoperirea şi explicarea unor 
regularităţi tendenţiale (legităţi) pot contribui la dinamica spectrului doctrinelor
politice. Din păcate, politicienii arareori folosesc în demersurile lor strategiile de
cercetare doctrinologică şi modelele explicativ ­ interpretative specifice privind 
structura doctrinei, comunicarea politică, analiza de context, studiul de 
conjunctură etc.
  Există, însă şi o probabilitate ridicată a permanentizării funcţionării 
partidelor în regimul ambiguităţilor şi confuziilor la nivelul raporturilor dintre 
atitudinile lor politice şi moral ­ ideologice pe de o parte şi, pe de altă parte, 
considerentele referitoare la soluţiile din sfera economicului. Altfel spus, 
probabilitatea mare ca partidele să fie supuse în continuare inerţiei ideologice 
ceea ce va avea o consecinţă directă: ignorarea delimitării spaţiilor de atribute 
specifice propriilor atitudini şi considerente moral­politice. S. Bernard, 
analizând relaţia stabilită între ideologia politică şi realitatea socială, consideră 
că partidele politice au următoarea marjă de manevră: fie îşi structurează 
atitudinea faţă de realitate sub presiunea concepţiei lor ideologice, fie îşi 
adaptează ideologia pentru a­şi justifica, a posteriori, atitudinea faţă de 
realitate (Bernard; 63­64). Partidele româneşti parcurg, încă,prima etapă. Însă, 
fără nici o îndoială că, mai devreme sau mai târziu, vor fi obligate să adopte a 
doua variantă, riscând altfel să­şi erodeze complet credibilitatea în ochii opiniei 
publice.
  Dacă lucrurile se vor situa pe o astfel de orbită, este evident că plasarea 
unei formaţiuni în „stânga” sau „dreapta” eşichierului va rămâne o simplă 
intenţie declarativă, atribut al spectacolului politic având că miză imaginea 
electorală, nicidecum substanţa doctrinară. Concluzia se impune de la sine, 
ţinând cont şi de faptul că ideologia reprezintă prima treaptă în procesul de 
asumare a unei identităţi pe eşichierul politic. Partidele politice româneşti 
practică ceea ce George Orwell numea, doublethink" (Orwell, 1999; 73). Pe de o 
parte se predică o aderare totală la ideologia pe care fiecare partid o reprezintă, 
pe de altă parte conştientizarea faptului că tot ceea ce se spune în programele 
de partid sunt neadevăruri sau, în cel mai bun caz, idei inaplicabilerealităţii 
româneşti.
  „Utilităţile” ideologiei sunt multiple. Astfel, ea deosebeşte sau justifică 
diferenţa dintre partide prin raportareareciprocă la universuri de referinţă. În 
plus, este un „instrument” prin intermediul căruia membrii şi simpatizanţii 
unui partid îşi regăsesc identitatea într­un anumit model cultural existent în 
spaţiul social şi politic al societăţii. Modelul este cel care are capacitatea de a 
oferi, totodată, setul motivaţional al opţiunii pentru un partid sau altul, 
problema fiind dacă aceste opţiuni sunt, unele dintre ele, strategice sau 
emoţionale.
  Ideologia creionează explicaţii şi justificări pentru modul în care se alocă 
resursele la nivelul diverselor structuri sociale. Nu în ultimul rând, ideologia se 
constituie în garant al viabilităţii proiectului unei societăţi pentru care un 
partid se angajează să producă un anumit gen de schimbări. Dar numai 
garanţiile ideologice sunt insuficiente, mai cu seamă pentru o societate care a 
cunoscut opresiunea unui regim care justifica „paradisul” (neprecizat temporal)
prin garanţii ideologice.
  Dincolo de orice considerente teoretice spectaculoase sau spectaculare 
ideologia nu are forţa de a rezolva, în mod eficient, problemele fundamentale cu
care se confruntă o societate. Poate, cel mult, să creeze iluzia remedierii 
acestora. Nu se poate concepe nici un proiect seriosde dezvoltare socială fără a 
lua în considerare gradul său de aplicabilitate şi adecvarea sa la mijloacele pe 
care societatea le are în momentul respectiv la dispoziţie. De aceea, în raport cu
identificarea şi soluţionarea problemelor reale, ideologia este doar un discurs 
secundar. Uneori, apare falsă impresie că o ideologie s­a stins sau a rămas doar
o etichetă politică. În realitate, s­au produs doar modificări radicale ale 
principalelor componente ale discursului, echivalând cu fenomene adaptative la
somaţiile realităţii.
  „Stânga” sau „dreapta” constituie numai fundamentarea de existenţă şi 
identitate a partidelor, care se completează cu opţiunea pentru şi prin definirea 
unor atitudini şi valori morale. În ciuda acestei evidenţe, formaţiunile politice 
din România depun, în continuare, eforturi de identificare ­ în cadrul 
fundamentelor expuse ­ a argumentelor de justificare a doctrinelor ca 
„purtătoare” de soluţii pentru perimetrul economic, al societăţii în general.
  Trebuie avut, totuşi, în vedere, un element impredictibil: elitele 
intelectuale. Intelectualii, ca grup social, suferă un declin ireversibil, în toate 
societăţile post­comuniste. Statul comunist îi sprijinea prin subvenţii acordate 
uniunilor de creaţie, revistelor culturale, etc. Acum toate acestea au dispărut, 
de aici provenind sentimentul de inutilitate încercat de intelectuali şi, refularea 
„lor prin construirea de ideologii, înţelese că sisteme unitare de credinţe cu 
pretenţia de explicare a realităţii sociale. Problema fundamentelor morale ale 
opţiunilor ideologice ­ şi, de aici, ale atitudinilor politice ­ este sau ar trebui să 
facă obiectul construcţiilor şi discuţiilor ­ chiar disputelor ­ teoretice, 
preocupare specifică îndeosebi elitelor intelectuale. Antonio Gramsci este cel 
care a formulat ideea, hegemoniei” intelectualilor în societate, ei fiind cei care 
introduc şi legitimează anumite teme pe agenda dezbaterilor publice şi care 
sunt apoi preluate şi de restul categoriilor sociale, inclusiv de clasa politică. 
Pentru societatea românească, modelul gramscian al, hegemoniei „are o 
aplicabilitate perfectă. Dreapta politică românească are o agendă tematică 
dominată de subiectele impuse de grupurile intelectuale apropiate dreptei: 
decomunizarea societăţii româneşti printr­o lege a lustraţiei, renunţarea la 
prerogativele naţionale în dauna unei ipotetice integrări în, lumea civilizată”, 
desconsiderarea unor grupuri sociale (muncitorimea sau aparatul 
funcţionăresc de stat) lipsite de, cultura politică democratică „. Un exemplu 
foarte bun îl constituie faptul că, cea mai importantă forţă politică de dreapta 
din România, Convenţia Democratică, a fost şi, într­o bună măsură, este încă, 
tutelată” de o asociaţie de intelectuali, Alianţa Civică. Poate fi exprimată 
convingerea că şi această problemă va deveni una dintre dimensiunile majore 
ale politicului, cu atât mai mult cu cât, în spaţiul fenomenului politic 
românesc, elitele intelectuale nu s­au rezumat doar la simpatii faţă de o 
anumită orientare, ci s­au implicat, efectiv uneori, în structurile partidelor. Însă
fiecare elită se remarcă printr­un domeniu de referinţă şi acţionează pe baza 
unei recunoaşteri, din care derivă legitimitatea sa. În vreme ce elitele 
intelectuale se bucură de o „autoritate (legitimitate) epistemică”, elitele politice 
trebuie să fie capabile de a impune „autoritatea deontică” (capacitatea de a lua 
decizii şi forţa de a le aplica la nivelul societăţii). Modelul intelectualului dublat 
de politician nu mai este un model care ţine de contemporaneitate, el fiind mai 
degrabă un reziduu al romantismului european. Timothy Garton Ash, 
cunoscutul specialist în problemele Europei de Est, opina că: În decursul vieţii, 
poţi fi atât intelectual, cât şi om politic. Dar dacă încerci să fii amândouă odată,
sfârşeşti prin a nu fi nici una, nici alta „(Timothy Garton Ash ­ Călătorie în 
estul post­comunist”, în Lettre Internaţionale, iarna 1994/1995 p.3)
  Este foarte posibil, însă, ca elitele intelectuale să fie „înghiţite” de politic 
din momentul în care îşi asumă implicarea într­un domeniu nespecific. 
Fenomenul ar putea avea ca motivaţie faptul că, în încercarea de a restructura 
eşichierul politic, partidele nu se pot dispensa cel puţin de o parte a elitelor 
intelectuale. Asimilarea elitelor intelectuale de către politic s­a produs într­o 
manieră extrem de ideologizantă, fie prin intermediul proceselor de „clarificări” 
sau „limpeziri”, fie prin jocurile de unificări sau alipiri de grupări politice. Din 
păcate nu un astfel de parteneriat sau colaborare trebuia operaţionalizat. 
Simpla juxtapunere a unor criterii nu mai este suficientă astăzi pentru 
elaborarea unor construcţii tipologice unitare şi complexe.
  Din perspectiva spectacolului public şi politic, ar fi vorba fie despre 
problemele ­ greşit abordate ­ ale „luptei pentru identitate”, fie despre 
„rezervorul' inepuizabil al justificării propriei inerţii mentale şi 
comportamentale. Spre exemplu, una dintre chestiunile cele mai frecvent 
dezbătute este cea a” postcomunismului „sau” directocraţiei „, foarte 
asemănătoare, prin modul de abordare, cu aşa numitele” mentalităţi şi 
rămăşiţe comuniste". Problematica menţionată a fost dezvoltată de o mare parte
a elitelor intelectuale de dreapta. Este şi motivul pentru care nucleele 
decizionale ale partidelor politice şi­au însuşit­o ca pe un element doctrinar 
fundamental şi, la rigoare, ca temă de atac electoral. Esenţial este aici faptul 
că, pornind de la teorie, practic de la explicaţia anumitor fenomene, partidele 
au ideologizat mai ales concluzia, ignorând demonstraţia. Se explică, astfel, 
uşurinţa formidabilă cu care sunt şi au fost atribuite semnificaţiile sociale 
fundamentale fie unor aspecte care ţin de biografia personalităţilor publice, fie 
unor indivizi situaţi în topul celor cu averi considerabile sau deveniţi, între 
timp, prosperi oameni de afaceri. În ambele cazuri, structurile acţiunilor 
semnificative din punct de vedere social precum şi ale comportamentelor 
economice sunt, în realitate asemănătoare. Pe de altă parte, acestea sunt 
independente faţă de apartenenţa la politică a factorilor implicaţi în procesele 
respective. În societatea românească, polarizarea averilor nu a fost generată, în 
mod esenţial, de apartenenţa la grupări politice care deţin puterea sau se află 
în contact interpersonal cu ele.
  Este foarte adevărat că tipul puterii politice instaurată după 1989 chiar 
dacă nu a constituit un factor favorizator, nici nu a perturbat continuitatea 
relaţiilor de tip clientelar. Uneori, fenomenul a fost chiar amplificat. Faptul a 
generat atât principalele modalităţi de structurare şi stabilizare ale actualelor 
poziţii economice, cât şi relaţiile care le susţin. Acest sistem de relaţii defineşte 
configuraţii comportamentale care tind spre preponderenţă în cadrul liberei 
iniţiative economice. Determinarea lor s­a datorat factorilor generatori ai 
actualului tip de polarizare socială, specific subdezvoltării.
  Din acest punct de vedere, poziţia lui Adam Michnik este cât se poate de 
„firească” pentru un fost dizident: „Sunt absolut contra decomunizării. (.) Nu 
este o măsură tactică, ci una axiologică. Orice revoluţie poate porni pe două căi:
cea a justiţiei sau cea a reconcilierii. Calea justiţiei este iacobină, pentru că, 
după dictatură, o justiţie normală nu e posibilă, deoarece nu există 
mecanismele statului de drept (.) Opoziţia trebuie să spună deschis: suntem 
pentru închiderea trecutului. Reconciliere. Altminteri, va avea loc o serie de 
execuţii, fără nici o concluzie” (Revista „22”, nr. 40/1994). Acelaşi Michnik 
spunea: Nu cred că printr­o retorică anti­comunistă intensă s­ar putea 
constitui pe termen lung conştiinţa colectivă a polonezilor. de aceea am ales o 
altă strategie: am considerat că trebuie să fim capabili să depăşim conflictele de
ieri şi să ne iertăm propriile nedreptăţi. Nu am vrut amnezie, ci amnistie „(A. 
Michnik ­ Cu cât mai rău cu atât mai rău”, în Lettre Internaţionale, primăvara 
1994 p.119). Să nu uităm că aceste cuvinte sunt spuse într­o ţară în care 
opoziţia între regimul comunist şi cei care i se împotriveau a fost, în unele 
momente, deschisă şi în care şi astăzi, subzistă un clivaj între foştii comunişti 
şi catolicii de dreapta. În vâltoarea acuzelor şi a demascărilor a tot ceea ce ţinea
de regimul comunist de după decembrie 1989 nu ne­am dat seama că opusul 
comunismului nu este anti­comunismul, care uneori îi seamănă foarte mult, ci 
toleranţa promovată în relaţiile sociale şi statul de drept. Am căzut prea uşor în
tentaţia, tot în cuvintele lui Michnik, de a părăsi comunismul cu faţă bolşevică 
pentru un anti­comunism cu faţă bolşevică „(A. Michnik ­ Mai multă umilinţă, 
mai puţine iluzii”, în Lettre Internaţionale, toamna 1994 p.18). Societatea 
românească s­a transformat astfel într­un bâlci public,a avut loc o adevărată, 
tribunalizare" a vieţii publice, în care plata unor poliţe personale se făcea sub 
aparenţa moralităţii. Procedând astfel nu am ţinut seama de mai mulţi factori.
  În primul rând nu am ţinut seama de exemplul societăţilor care au optat 
pentru iertarea trecutului, refuzul vinei colective, cum ar fi Franţa, Italia şi 
Austria de după al doilea război mondial, Spania după 1975 sau Africa de Sud, 
după apartheid. Apoi, nu am făcut distincţia între tipurile de colaboraţionism: 
cei ce au colaborat din convingere, cei ce au colaborat din cauza meseriei pe 
care o practicau, cei ce s­au complăcut şi cei care au practicat, pur şi simplu, 
delaţiunea. Singurii vinovaţi au fost cei ce au colaborat de bunăvoie şi nu toţi 
cei care ar fi intrat, de exemplu, sub incidenţa punctului opt de la Timişoara. 
La aplicarea legii lustraţiei în Cehia, Consiliul Europei a protestat, considerând 
că astfel se încalcă drepturile omului. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în 
societăţile în care s­a aplicat radical legea lustraţiei ­ Cehia, fosta Germanie de 
Est ­ astăzi sunt foarte populare partidele care se revendică explicit de la 
comunism (Partidul Comunist din Cehia este situat primul în sondajele de 
opinie, iar Partidul Socialismului Democratic din Germania a reuşit 
performanţa să intre în parlamentul german, Bundestag, deşi nu a întrunit 
decât voturile fosturilor landuri ale RDG). Singura explicaţie este că cetăţenilor 
din aceste ţări nu le place răzbunarea, vendeta publică. Într­un climat dominat 
de dispute de acest fel ei vor ajunge să­şi dorească liniştea asigurată de vechiul 
regim. Între aceste două pericole, lipirea de etichete şi, nostalgia zăpezilor de 
altădată" (Michnik), se simte nevoia unui proiect politic amplu care să traseze o
direcţie societăţii.
  Un alt adevăr nesocotit a fost acela că reconstrucţia ţării nu se putea face
fără aparatul funcţionăresc al vechiului regim. Kurt Biedenkopf, lider de frunte 
al Uniunii Creştin­Democrate germane şi conducătorul landului Saxonia­
Anhalt (ce a aparţinut fostei RDG), a recunoscut că pentru reconstrucţie este 
nevoie de vechea elită funcţionărească­administrativă a fostului regim, tot aşa 
cum Germania Occidentală a avut nevoie de aparatul administrativ nazist după
al doilea război mondial. Un alt aspect care trebuia luat în considerare era cel 
al priorităţilor societăţii, pentru că aşa cum spunea Jurgen Habermas, 
vâltoarea problematizărilor unui travaliu de conştientizare a istoriei periclitează
disponibilitate pentru randament şi eficienţă economică, pacea şi stabilitatea 
internă „(J. Habermas ­ Conştientizarea trecutului”, în Lettre Internaţionale, 
primăvara 1995 p.12).
  , Moraliştii tranziţiei" nu au înţeles faptul că nu pot judeca atât timp cât 
acele timpuri sunt încă prea aproape de noi şi când există o implicare 
emoţională a acuzatorilor. Doar o distanţare temporală suficient de mareva 
permite o înţelegere a evenimentelor acelei perioade. Faptele vor trebui 
cântărite cu atenţie, aşezate în contextul lor istoric, interpretarea să se facă 
prin distanţare intelectuală, dar şi prin empatie cu cei implicaţi.
  În fine, nu trebuie pierdut din vedere că actul personal al rememorării, 
conştiinţa personală, au întotdeauna întâietate în faţa somaţiei publice anti­
comuniste, dominată de vanitate şi aparenţe. Vaclav Havel avea dreptate să 
considere că în regimurile comuniste târzii, pline de minciuni, conformisme şi 
compromisuri zilnice, linia ce separă vinovaţii de nevinovaţi trece prin fiecare 
individ. Nimeni nu a fost doar o victimă, toţi au fost co­responsabili (Havel; 72). 
Nu aş încheia acest subiect fără o reamintire a cuvintelor lucide a luiGeorge 
Orwell: O pedagogie permanentă a suspiciunii şi urii duce spre totalitarism" 
(Orwell, 1957; 118).
  O concepţie care urmăreşte înlocuirea unei utopii cu alta nu conduce 
decât la repetarea stărilor de lucruri care au generat prăbuşirea celei dintâi. Un
fapt trebuie precizat, însă şi se au în vedere, aici, semnificaţiile implicate de 
utopiile care tind să se instituţionalizeze. În acest scop, îşi construiesc şi 
pârghiile necesare atingerii principalelor obiective. Nu pot intra în discuţie, din 
acest punct de vedere, utopiile care sunt construite structural numai în scopul 
generării unor gramatici care funcţionează în perimetrul considerentelor, 
atitudinilor şi comportamentelor morale. Acest lucru este valabil şi pentru 
societatea românească care este străbătută de ideologia simplistă, susţinută de 
grupările intelectuale de dreapta, a trecerii de la un comunism integral la un 
capitalism integral, fără a se lua în considerare necesitatea capacităţii de 
adaptare a populaţiei la această schimbare.
  De aceea, este dificil să se ridice problema vreunui tip de restauraţie. 
Corectă este premisa consecinţelor naturale ale instaurării regulilor minimale 
ale statului de drept. Prin intermediul „liberei iniţiative”, ele au legitimat un 
sistem de relaţii care, anterior, fie parazitau, fie se desfăşurau paralel cu cele 
aşa numite socialism centralizat.
  Tema restauraţiei poate prezenta interes chiar şi pentru politicieni, în 
condiţiile în care este aleasă ca subiect de dispută intelectuală sau de 
confruntare publicistică. În nici un caz nu poate constitui însă o problematică 
esenţială a crizei societăţii româneşti. Esenţiale sunt modificările tiparelor 
instituţionale prin intermediul cărora orice individ îşi poate structura mai clar o
anumită opţiune politică, ştiut fiind faptul că acest lucru presupune procese de
evaluare,valorizare şi aderenţa la o scară de valori.
  Componentă a culturii, gândirea politică nu poate fi înţeleasă în afara 
ansamblului economic, politic, social, cultural al societăţii, în devenirea sa 
istorică. Paradigmele doctrinologiei politice contemporane consideră corelaţia 
fundamentală, organică, dintre doctrina politică ­ sistem de referinţă ­ şi mediul
social­lstoric, ca mediu de existenţă şi de acţiune ale doctrinelor. Doctrina 
presupune deschidere şi plurivalenţă, privirea de perspectivă şi construcţia 
coerentă a viitorului, dar nu dintr­o perspectivă în care modelele ar presupune 
neapărat şi „ideologizarea publicului”. Cel puţin, nu într­un regim democratic. 
Ca atare, modelul poliarhic al lui Robert Dahl este într­adevăr unul extrem de 
provocator faţă de realităţile unei societăţi politice pentru care „simbolurile 
dominaţiei” rămân importante. Cu siguranţă că actorii politici vor trebui, în mai
mare măsură, să îşi coreleze viziunea despre puterea politică şi puterea de stat 
cu sistemul social în diversitatea formelor sale de manifestare, într­un continuu
proces de multiplicare şi amplificare. Ca atare, problema aceasta a congruenţei 
dintre puterea politică şi stratificarea socială se va pune şi în tronsonul 
cronologic care se deschide, chiar dacă nu va mai fi vorba despre scheme 
relaţionale rigide,reducţionist­clasiale. Delimitarea clasială nu mai spune foarte
mult societăţilor contemporane, ceea ce nu se traduce şi într­o eventuală 
renunţare a puterilor socio­economice la o autonomie mai mult sau mai puţin 
pronunţată faţă de puterea politică. Această mişcare spre autonomie politică va
impune descentralizarea democratică a aparatelor politice, în general şi de 
partid, în special. Se va naşte o lume, în care mobilitatea verticală ridicată şi 
interpermeabilitatea socială sunt criterii reale, o lume care va pune mult mai 
puţin accent pe ideologie aşa cum este ea cunoscută şi înţeleasă, mai ales în 
ţările post­comuniste. Puterea etatică ­ în centrul unei adevărate „certuri a 
universaliilor” între „devoluţionişti” şi „suveranişti” ­ nu va dispărea, dar natura
să va trebui să fie considerabil socializată, în sensul deschiderii mai pronunţate
spre economic şi spre schimbarea socială. Democratizarea mecanismelor de 
decizie, a controlului social asupra puterii politice, demarea „dialogului între 
ideologii” pun în discuţie inclusiv actualizarea doctrinară a social­democraţiei şi
vedem cum linia Blair ­ Schroeder încearcă să conceapă chiar o formulă de tip 
„a treia cale” în sensul unei democraţii sociale (termenul, ca atare nu este 
străin de gândirea social­democrată germană).
  În asemenea condiţii, şansa restructurării eşichierului politic prin 
intermediul unei reconstrucţii doctrinare care să genereze, totodată, o voinţă 
politică de natură să antreneze schimbări coerente în societatea românească, 
trebuie să se situeaze nu doar în zona bunelor intenţii. Relaţiile dintre 
principalele partidem, sau „familii politice” după expresia lui P de Laubier 
(Laubier; 109­l17) trebuie să găsească această cale a dialogului constructiv, în 
temeiul atenuării antitezelor atât de contraproductiv exacerbate în perioada 
1990­l999
  Această tentaţie, oarecum cu rol de substitut, este explicabilă prin 
acţiunea restrictivă a unor factori care constituie o realitate imposibil de 
modificat imediat. O apreciere succintă a câtorva dintre aceşti factori este 
binevenită.
  Recenta istorie politică a partidelor a marcat profund comportamentele şi
atitudinile relativ dezordonate ale acestora. Sunt vizate, în mod egal, atât 
incapacitatea de a concepe şi a construi, în mod coerent, schimbarea societăţii 
româneşti, cât şi cristalizarea organizaţională a partidelor sub formă de grupuri
politice organice. Raportarea nu mai trebuie făcută doar la propriile ierarhii şi 
structuri, cât şi la anumite segmente semnificative ale societăţii civile, fără de 
care evoluţia modernă a partidelor este imposibilă, dacă privim partidele ca 
mediatori între societate şi puterea de stat. Procesul de reformă nu mai poate fi 
doar apanajulelitei politice. Societatea civilă va trebui să se implice mai mult 
decât până acum în promovarea schimbărilor sociale. Când mă refer la 
societate civilă înţeleg sindicate (care nu ar fi firesc să se limiteze doar la un rol 
revendicativ), Biserică, intelectuali şi administraţia publică locală. Pentru a 
acţiona, societatea civilă trebuie să se mobilizeze, dar acest proces este 
anevoios de cele mai multe ori. Inteligenţa unui partid constă în aceea de a 
evalua şi, când e cazul, să capteze şi să canalizeze în direcţia dorită curentul de
opinie predominant.
  Actuala structură socială se află în plin proces de schimbare. În acest 
cadru, diferitele segmente ale populaţiei se află departe de a­şi fi încheiat şi 
definitivat „scheletul” comportamentelor şi atitudinilor politice. Este vorba 
despre coordonatele caracterizate printr­o relativă stabilitate pe care partidele 
să poată conta în confruntările electorale şi cu care să poată derula, după 
momentul alegerilor, relaţii de tip „instituţional”. În acest domeniu, reacţiile 
afective sunt încă preponderente în configurarea atitudinilor şi 
comportamentelor electorale.
  Interesantă, ca element de luat în consideraţie, este şi faza de început a 
formării instituţiilor statului de drept, precum şi ale celor care reglementează 
relaţiile economice de piaţă. Acestea trebuie să funcţioneze ca instituţii, nu ca 
relaţii interpersonale. Conturarea unor instituţii nu se încheie, pur şi simplu, în
momentul elaborării regulilor formale de funcţionare. Este necesară o perioadă 
de timp pentru acceptarea acestora de către indivizi. Se impune adăugată şi 
conformarea, în raport cu instituţiile, prin intermediul configurării treptate a 
comportamentelor, atitudinilor şi chiar structurilor specifice automatismelor 
mentale. Nu în ultimul rând, este de menţionat că reaşezarea structurilor de 
proprietate se află încă în faza de început, comportamentul 
antreprenorialnefiind asumat ca firesc, aşa cum se întâmplă în societăţile 
capitalismului târziu. Deci, nu poate fi încă presupusă o fixare a poziţiilor 
părţilor implicate. În speţă, este vorba despre autoritatea publică, patronat şi 
sindicate. Iată de ce, greu se poate considera că, în următorii ani, curentele 
politice autohtone ­ liberale sau social­democrate ­ îşi pot depista 
corespondenţele reale cu cele similare din ţările europene dezvoltate. Acest fapt 
nu înseamnă că orice transpunere ideologică, care reproduce formule 
consacrate din alte spaţii politice, este din start inutilă.
  Un prim semnal în privinţa schimbărilor care marchează spaţiile politice 
vest­europene a fost declanşat de dispută dintre abordările pragmatice şi cele 
ideologice. În cadrul ei sunt analizate şi se fac evaluări asupra principalelor 
partide din respectivul spaţiu, corespunzător societăţilor dezvoltate. Disputele 
teoretice ­ în care sunt implicate elitele intelectuale vest­europene ­ sunt 
preluate, în parte şi de elitele intelectuale româneşti. Ca urmare, asistăm la 
exprimarea unor puncte de vedere care anunţă răsturnări ­ cu grad diferit de 
spectaculozitate ­ ale raportului dintre pragmatism şi ideologie. După toate 
aparenţele, acesta ar urma să caracterizeze, în viitor, comportamentul politic al 
partidelor, mai cu seamă că absenteismul şi volatilitatea dau de gândit în 
legătură cu cât de dispusă mai este societatea civilă să­şi asume „cultura 
participativă” în sensul pe care clasa politică îl acordă acestei sintagme. După 
ani lungi de acceptare mută a abuzurilor puterii discreţionare a regimului 
comunist, perioada post­decembristă a însemnat o contestare aprinsă atât a 
puterii, cât şi a opoziţiei, într­un climat de confuzie generală. Nu a trecut mult 
şi societatea românească a trecut de la o aşteptare exagerat de mare din partea 
sistemului politic, perceput ca un factotum, la un pesimism generalizat în 
privinţa posibilităţilor de ieşire din criză economică şi socială şi la ne­încredere 
în sistemul politic luat în ansamblul său. În locul dobândirii unor elemente de 
cultură politică, populaţia a început să judece cu cinism politica. Îndepărtarea 
de politică a oamenilor este un proces cu potenţiale consecinţe negative pentru 
democraţia românească, aflată încă În statu nascendi. Societatea cere 
răspunsuri politice clare la complexele probleme ale tranziţiei pe care partidele 
româneşti fie nu sunt capabile să le dea, fie, dacă le dau, se dovedesc a fi ne­
conforme realităţii. Este un cerc vicios ce se perpetuează de zece ani.
  Ignorarea problematicii subdezvoltării societăţii româneşti de către 
factorii de putere este contraproductivă pentru destinul reformei. În egală 
măsură, mimarea problematicii altor spaţii politice şi personalizarea celor din 
România, de către elitele intelectuale ­ într­o notă cu evidente accente 
resentimentare ­ este de­a dreptul păgubitoare pentru evoluţia pe termen 
mediu a societăţii.
  Deşi nu mai pare actuală, vechea problemă a „formelor fără fond” este un
model recurent în jurul căruia gravitează multe dintre disputele care animă 
atât spaţiul politic cât şi cel intelectual. Andrei Cornea a optat undeva pentru 
răsturnarea termenilor maiorescieni, optând pentru sintagama sui generis 
„fond fără forme”: „E ceva în neregulă cu formele pe care, de exemplu, ni le tot 
dăm aproape şapte ani. La o vedere mai atentă, le descoperim mereu 
neîncheiate, neclare, ambigue, lipsite de rigoare, astfel încât fondul ­ intenţii, 
interese, mentalităţi, probleme ­ nu se poate exprima nici corespunzător, nici 
descrise în mod limpede”. Analistul îşi justifică opinia: „avem constituţie, dar ea
este atât de interpretabilă, în anumite puncte, încât nu­l de mirare că poate fi 
încălcată oricând. Instituţiile noastre ­ mai ales cele politice ­ rămân şubrede, 
ceea ce înseamnă că ele nu şi­au aflat o formă riguroasă (A. Cornea ­Revista” 
22 „, nr. 33/1996 Într­adevăr, mimarea formelor democraţiei instituţionalizate 
este un punct sensibil al tranziţiei, dar nu se poate schimba într­un deceniu 
inerţia unei lumi pentru care cultura politică avea alt sens decât în societăţile 
deschise. Dealtfel, în România, modelul democratic de până la 1946 a 
funcţionat într­o manieră” antidemocratică", aşa cum înţelegem astăzi 
termenul. Alegerile trucate sau direcţionate, autoritarismul de partid şi fief­
urile electorale consacrate,excluderea socială, lipsa egalităţii de şansă etc. 
Rămân pete ale sistemului interbelic, oricât de idilic am încerca să privim 
lucrurile.
 
Capitolul 11
Pledoarie pentru o Românie social­democrată
 
111 Premisele transformării – în căutarea clasei de mijloc.
  Democraţia şi modernizareanupotexista în absenţa unei percepţii pozitive
asupra perspectivelor de evoluţie ale societăţii. Dacă această premisă ar fi 
corectă, atunci, românii ar fi condamnaţi iremediabil la eşec. Societatea 
românească de astăzi este mai fragmentată şi inegalitară ca niciodată. Creşte 
fără încetare numărul cetăţenilor condamnaţi la un trai de mizerie, în timp ce 
distanţa ce separă bogaţii de săraci ca şi oraşele faţă de sate continuă să se 
mărească. Locurile de muncă se reduc şi veniturile stagnează, iar cheltuielile 
cu educaţia, sănătatea sau construirea locuinţelor nu reuşesc să compenseze 
lipsurile cunoscute de aceste sectoare. În aceste condiţii, democraţia politică 
este ameninţată de starea precară a economiei naţionale, de apatia unei 
populaţii prea ocupată cu asigurarea traiului zilnic.
  Sistemul social moştenit de la regimul comunist a suferit transformări 
esenţiale în urma a patru procese majore de reformă care sunt încă în curs de 
desfăşurare:
  A) Liberalizarea. Reforma economică a început prin liberalizarea 
preţurilor şi a comerţului exterior. Prima consecinţă a fost o creştere abruptă a 
preţurilor. Balanţa comercială s­a deteriorat rapid, producţia industrială a 
căzut, importurile depăşind net exporturile. Veniturile reale le populaţiei şi­au 
pierdut din valoarea lor reală, în timp ce cozile formate de populaţie pentru 
cumpărarea diverselor bunuri, fenomen tipic al perioadei comuniste, au devenit
o amintire.
  B) Stabilizarea. Pentru a combate inflaţia, deficitul balanţei de plăţi şi 
creşterea datoriei externe, România s­a văzut nevoită să adopte o politică de 
austeritate monetară care avea drept principal obiectiv reducerea cheltuielilor 
publice şi a consumului populaţiei. Restrângerea cererii nu a făcut altceva 
decât să accentueze recesiunea prin care trece România.
  C) Privatizarea. Majoritatea activelor aflate în proprietatea statului au fost
trecute, sau sunt pe cale să fie trecute, în proprietatea privată, prin diverse 
metode şi cu rezultate controversate. În cazul activelor cu o valoare mică ­ 
magazine, restaurante sau cooperative agricole ­ ele au fost în general vândute 
unor persoane particulare sau restituite foştilor proprietari, ceea ce a dus la 
formarea unei subţiri clase autohtone de mici întreprinzători. Privatizarea 
activelor mari s­a dovedit a fi un proces mult mai dificil decât se aştepta la 
început. Fie că a fost vorba de o distribuire de acţiuni către populaţie sau de o 
vânzare către investitori autohtoni sau străini, rezultatul a fost acelaşi: 
formarea unei clase de, noi îmbogăţiţi ai tranziţiei” în urma schimbării formei 
de proprietate, în timp ce marea majoritate a populaţiei nu a beneficiat cu 
nimic de pe urma procesului de privatizare.
  D) Modernizarea. Schimbările de sistem ce au avut loc până acum au fost
cauzate de slabă productivitate economică şi de calitatea nesatisfăcătoare, în 
cele mai multe cazuri, ale produselor economiei româneşti. Restructurarea şi 
modernizarea sectorului industrial este un proces care va cere timp, investiţii 
străine considerabile şi va provoca o îngroşare a rândurilor şomerilor.
  Toate aceste transformări economice au condus şi la modificăriîn 
structura claselor sociale, pe criterii cum ar fi statusul sau venitul. Astfel, 
muncitorimea cunoaşte o subţiere a rândurilor sale, locurile sale de muncă 
sunt precare, fiind categoria socială cea mai expusă la trecerea spre economia 
de piaţă. Noile tehnologii de producţie care îşi fac apariţia şi în România separă 
net forţa de muncă calificată de cea necalificată. Muncitorii necalificaţi vor fi cei
mai expuşi şomajului în viitor, pauperizarea lor fiind o ameninţare reală pentru
întreaga societate românească.
  Ţărănimea, deşi a crescut numeric în aceşti ani (România aflându­se pe 
primul loc în Europa în ce priveşte procentul din forţa de muncă ocupată în 
agricultură), nu reuşeşte să depăşească pragul minim de subzistenţă, 
confruntându­se cu numeroase probleme: fărâmiţarea suprafeţelor agricole 
până la dimensiuni ce fac nerentabilă exploatarea agricolă, preţul inaccesibil al 
utilajelor agricole, oferta redusă de utilităţi publice în mediul rural (apă, gaz, 
telefon, etc.).
  Intelectualitatea şi funcţionarii publici au avutşi ei de suferit în aceşti 
ani. Ca urmare a reducerii bugetului de stat salariile lor au fost plafonate, în 
acelaşi timp inflaţia reducându­le dramatic puterea de cumpărare. Mai mult, 
după 1997 a început să se pună şi problema reducerii de personal în 
învăţământ, sănătate şi administraţie publică. Cu excepţia sănătăţii şi 
administraţiei, unde funcţionează încă un sistem neoficial de onorarii, restul 
intelectualităţii româneşti cunoaşte un proces de pauperizare ce o îndepărtează
de statutul de clasă de mijloc, pe care îl are în statele dezvoltate.
  Cine formează clasa de mijloc românească sau există o clasă de mijloc în 
România? Urmând modelul societăţilor că s­au îndreptat brutal spre 
capitalism, arzând etape, cum ar fi ţările Americii Latine şi în România are loc 
un proces de polarizare socială între o, elită „puţin numeroasă cu un standard 
de viaţă ridicat şi marea, majoritate a populaţiei, cantonată în limitele pragului 
de sărăcie şi ale cărei venituri sunt permanent, roase” de inflaţie. În aceste 
condiţii, va fi greu să se închege o clasă de mijloc autohtonă. Din punct de 
vedere al veniturilor probabil că există deja o pătură socială ce se bucură de o 
relativă prosperitate, însă identificarea şi cuantificarea sa sunt dificile atunci 
când există o economie subterană de aproximativ 40% din PIB. Dacă includem 
în clasa de mijloc persoanele cu un status social ridicat, atunci am avea în 
această categorie intelectualitatea tehnică şi umanistă. Însă într­o societate în 
care ponderea materială în valorizarea unei persoane pe scara socială creşte ca 
importanţă, un astfel de criteriu de definire a clasei de mijloc devine desuet.
  Despre clasa înstărită a societăţii româneşti nu se pot spune prea multe 
lucruri din simplul motiv că lipsesc în mare măsură informaţiile despre ea. 
Cums­a format ea; care au fost mecanismele economice ce au stat la baza 
apariţiei sale; cât de legale au fost activităţile sale? Toate acestea sunt întrebări 
la care încă ne lipsesc răspunsurile. Aceşti, profitori ai tranziţiei" tind săse 
constituie ca o adevărată clasă de rentieri, trăind din dobânzi, chirii, 
transmiţând moştenitorilor averea, formându­se astfel o adevărată castă de 
privilegiaţi ruptă de restul societăţii.
  În ultimii doi ani s­a finalizat procesul de formare a unui electorat social­
democrat în România. O contribuţie în grăbirea acestui proces a avut­o 
guvernarea de centru­dreapta ce a condus ţara în această perioadă, care prin 
măsurile luate a nemulţumit o mare parte a populaţiei. Dacă până în 1996 
electoratul de stânga nu putea fi încă identificat cu precizie, în prezent el poate 
fi configurat. În componenţa sa intră după părerea mea următoarele categorii 
sociale: salariaţii bugetari, pensionarii, şomerii, o bună parte din populaţia 
rurală şi muncitorimea din industrie. Ceea ce au ele în comun este solicitarea 
unor măsuri ce ţin de stânga politică: cheltuieli bugetare mărite, menţinerea 
subvenţiilor sau controlul preţurilor. Se poate spune că şi în România a apărut 
conflictul între capital şi forţa de muncă. În acelaşi timp, deplasarea spre 
centru a PDSR, prin promovarea unui discurs modern, european – care pe 
lângă vehicularea temelor tradiţionale ale stângii, va aborda şi valorile de care 
depinde integrarea României în UE (drepturile omului, drepturile minorităţilor, 
toleranţă, pluralism cultural) – va reuşi, treptat, o atragere a 
intelectualităţiispre această arie politică. Spre deosebire de alte ţări, 
intelectualitatea română s­a îndreptat preponderent spre dreapta, în principal 
datorită difuziunii unui discursanti­comunist ce domină spaţiul public încă din
1990 şi a obţinerii unei legitimităţi sociale printr­o opoziţie, în bună măsură 
artificială, cumuncitorimea. Pe măsura creşterii dificultăţilor economice şi 
pentru intelectuali, orientarea acestora spre social­democraţie va fi inexorabilă.
  Deşi electoratul de stânga existent astăzi în România este unul numeros 
el este în acelaşi timp şi unul volatil. Chiar dacă vor fi câteva realizări în 
vederea ameliorării situaţiei sale, aşteptările electoratului social­democrat sunt 
prea mari pentru a putea fi îndeplinite într­un mandat guvernamental. Mai 
mult, există categorii cum ar fi pensionarii sau muncitorimea industrială care 
sunt victime aproape sigure ale trecerii României spre un sistem al economiei 
de piaţă. Nemulţumirea populaţiei faţă de situaţia economică în care se află 
ţara, cerinţele sale pentru o protecţie socială reală s­ar putea canaliza spre 
partidele cu un discurs naţionalist­xenofob, în lipsa unei oferte social­
democrate credibile. Partidele de extremă­dreapta cu oferta lor politică, ce 
combină anti­comunismul, ordinea, statul puternic, valorile creştin cu protecţia
socială şi cerinţa de îngrădire a pieţei libere, vizează electoratul din zona social­
democrată, reprezentând un adevărat pericol pentru aceste partide Subiecte 
cum ar fi identitatea naţională, regionalizarea sau opoziţia faţă de globalizare se
impun pe agenda politică a partidelor în dauna subiectelor ce ţin de clivajului 
clasic dintre muncă şi capital.
  Pentru un partid social­democrat va fi foarte greu să se păstreze la 
distanţă de tentaţiile unui discurs populist­naţionalist care încă aducevoturi, 
cu atât mai necesar cu cât se adresează unui electorat volatil, fără simpatii 
politice bine înrădăcinate. Doar intrarea în scenă a unei noi generaţii de 
cetăţeni, o generaţie post­naţionalistă, ar permite social­democraţiei româneşti 
să­şi concentreze eforturile asupra configurării unui electorat propriu. Acest 
electorat va proveni fără îndoială din noile clivaje apărute după transformările 
specifice perioadei de tranziţie: naţionaliştii tradiţionalişti versus 
modernizatorii, cosmopoliţi „; anti­comunişti versus cei care se revendică de la 
vechiul regim;cei care au avut de câştigat şi cei care au avut de pierdut în urma
transformării de sistem. Nu se va mai putea vorbi într­un viitor nu prea 
îndepărtat de existenţa unor clase sociale compacte, cum ar fi, muncitori” sau, 
ţărani", grupurile sociale urmând să se coaguleze pe alte criterii, fapt ce va sili 
PDSR să­şi adapteze mesajul la această schimbare.
  Şi în România va avea loc o, clarificare a apelor „în cadrul spectrului 
politic în principal de­a lungul liniei de clivaj ce separă forţele politice cu o 
orientare îndreptată net spre valorile occidentale şi cele care sprijină 
preponderent valorile naţionalist­religioase. Ca şi în cazul ţărilor din Europa 
Centrală (Polonia, Cehia, Ungaria), unde partidele de centru­stânga au fost cele
care au reuşitsă întreprindă cele mai serioase reforme în direcţia modernizării ­ 
în sensul unui, aggiornamento” al culturii politice a ţărilor respective ­ în timp 
ce partidele de dreapta s­au erijat în apărătoare a valorilor tradiţionale şi în 
România acest model îşi va dovedi aplicabilitatea. Social­democraţia, eventual 
împreună cu o componentă liberală, va asigura integrarea României în 
modernitate.
 
112Mizele proiectului de guvernare social­democrat.
  Patruzeci şi cinci de ani de dominaţie comunistă au distorsionat în 
România ideile ce stau la baza social­democraţiei: căutarea unor soluţii 
generale pentrurezolvarea problemelor sociale; sprijinirea categoriilor sociale 
cele mai dezavantajate prinacţiunea unui partid care să le formuleze şi să le 
reprezinte interesele; intervenţiaunuistat democratic în postura de actor 
economic care poate oferi soluţii. O altă temă a social­democraţiei care trebuie 
reamintită este aceea că nici neoliberalismul şi nici etatismul economic nu 
constituie căi operante pentru dezvoltarea economică. Un program de reformă 
credibil şi eficient va trebui să depăşească separarea rigidă între economic, 
social, politic şi relaţii internaţionale, înglobându­le într­o viziune de sinteză.
  Un program social­democrat de guvernare va avea şanse de concretizare 
doar dacăse va sprijini pe o coaliţie politică stabilă şi pe înţelegeri realizate cu 
principalele grupuri sociale. Sprijinul social pe care îl solicită o mare parte din 
populaţie din partea statului întâlneşte, din păcate, un stat a cărui capacitate 
de intervenţie şi mediere a diverselor interese s­a redus drastic. Contrar ideilor 
la modă azi, social­democraţia nu consideră privatizarea un scop în sine şi nici 
un factotum care ar rezolva automat problemele României. Există domenii de 
activitate care necesită trecerea în proprietate privată pentru o eficientizare a 
activităţii lor sau pentru o infuzie de capital şi de know­how străin, dar şi alte 
ramuri economice care trebuie să rămână sub controlul statului, fie din cauza 
faptului că sunt monopoluri (căi ferate, sistemul energetic, etc.), fie pentru că 
reprezintă activităţi de importanţă strategică pentru România (industria de 
apărare, sistemul naţional de transport al petrolului, sistemul de radio­
comunicaţii, etc.). Considerăm că urgentă stabilirea unor criterii clare de 
separare între cele două sfere ale proprietăţii pentru a nu mai fi posibile 
privatizări ale monopolurilor de stat, cum a fost cazul ROMTELECOM, sau 
parazitarea activităţilor economice controlate de stat cu firme­căpuşă private.
  Într­o economie socială de piaţă există libertate în materie de formare a 
preţurilor dar unele bunuri de bază (pâine, lapte) ca şi preţul energiei pot fi, 
temporar, controlate, pentru a nu permite rotunjirea veniturilorcelor ce 
încearcă să profite de o conjunctură economică nefavorabilă, cu un mediu 
inflaţionist şi o lipsă a unei concurenţe reale, prin simpla creştere a preţurilor. 
Aceste măsuri vor fi puse în aplicare doar până la depăşirea actualei situaţii 
critice a economiei, ele contribuind la stabilitatea preţurilor, la echilibrarea 
balanţei de plăţi şi, nu în ultimul rând, la creştere economică.
  Transferurile către populaţie (pensii, ajutor de şomaj, sprijin pentru 
familiile cu mulţi copii, etc.) au o valoare tot mai redusă, deşi procentual ele îşi 
păstrează ponderea în buget. Baza de impozitare tot mai redusă provine din 
impozitele tot mai mici plătite de societăţile comerciale, cele cu capital de stat 
fiind încărcate de datorii iar cele private fiind tentate adeseori să intre în 
circuitul informal al economiei, în urma politicii fiscale, performante” a actualei
puteri.
  Situaţiamaterială precară a populaţiei o îndeamnă să­şi pună multe 
speranţe într­o remediere a situaţiei de o viitoare guvernare social­democrată. 
Nu se poate obţine libertatea neglijând securitatea socială, este o axiomă pe 
care ar fi trebuit cu toţii să o recunoaştem la începutul procesului de 
transformare a societăţii româneşti declanşat în 1990 Fără o atenţie mare 
acordată realizării unui optim social care să îmbine securitatea socială şi 
libertatea individuală, societatea românească nu va putea pune la îndemâna 
membrilor săi mijloacele necesare pentru a alege între riscuri şi oportunităţi. 
Calea aleasă la începutul tranziţiei a fost una spre un model liberal de 
societate, deşi punctul de sosire era social­democrat, adică un stat al 
bunăstării sociale înzestrat cu o economie de piaţă funcţională.
  Pentru etapa de dezvoltare în care se află acum România sunt încă 
necesare măsuri reformiste care să preschimbe moştenirea vechiului sistem 
comunist într­o formă modernă de capitalism. Fără prezenţa unor structuri 
economice capitaliste va fi dificil pentru orice guvern social­democrat să­şi 
impună politica de control public asupra capitalurilor private. Dacă în Occident
diferenţa dintre un partid de orientare social­democrată şi unul de orientare 
liberală este dată de proporţia intervenţiei statului în economie (ce poate varia 
de la 20% la 40%), pentru o ţară care de abia a abandonat planificarea 
economică este dificil de adoptat un asemenea criteriu. De asemenea, stânga 
românească nu va trebui să repete greşelile stângii occidentale care a devenit 
apărătoarea intereselor corporative ale diverselor grupuri sociale în defavoarea 
altora (de exemplu a sindicatelor faţă de muncitorii necalificaţi, neorganizaţi în 
structuri asociative).
  Existăo opinie destul de larg răspândită în ţara noastră conform căreia 
aplicarea unei politici social­democrate nu va fi posibilă decât după un val de 
liberalism care să cureţe România de ineficienţă economică şi care să 
contribuie la acumularea de venituri ce abia ulterior vor putea fi redistribuite 
spre cei cu venituri mici. Aserţiunea este naivă, bazându­se pe două premise 
false. Prima este aceea că o politică social­democrată nu ar contribui la 
dezvoltarea unei ţări, ci s­armulţumi doar să împartă bogăţia acumulată. Dar 
să ne amintim că reconstrucţia Europei Occidentale după al doilea război 
mondial s­a bazat în întregime pe principii social­democrate, acesta fiind 
momentul de naştere al, economiei sociale de piaţă". A doua presupoziţie falsă 
este aceea căîn România de azi nu s­ar fi acumulat destulă avuţie şi nu s­ar fi 
privatizat destul pentru a practica politici de redistribuire a veniturilor, aşa 
cum cer social­democraţii. România cunoaşte, din contră, un proces de 
polarizare socială fără precedent, distanţa între bogaţi şi săraci crescând 
încontinuu şi ameninţând coeziunea ţesutului social. În ce priveşte 
privatizarea, să facem observaţia că Slovenia, deşi a privatizat cel mai puţin 
dintre statele fost comuniste, este cea mai prosperă ţară din această regiune.
  Se impune o depăşire aviziunii exclusiviste a neoliberalismului. Reluând 
distincţiaoperată de premierul francez, Lionel Jospin, între „economia de piaţă” 
şi „societatea de piaţă”, acceptăm economia de piaţă (care nu este altceva decât 
un instrument menit să creeze prosperitate)dar respingem extinderea normelor 
sale în viaţa socială. Statul trebuie să­şi recapete suveranitatea internă. Un stat
nu mai este suveran atunci când o putere privată are o capacitate de a defini 
interesele societăţii mai mare ca a sa. Această capacitate a statului nu are 
legătură cu discuţia clasică privind gradul de intervenţie al statului în 
economie. Mă refer doar la existenţa sa în calitatede putere publicămandatată 
să pună în aplicare voinţa democratică.
  Cu alte cuvinte este vorba despre o reorganizare a statului într­un „actor”
înzestrat cu resurse ce vor fi investite, prioritar, în încurajarea iniţiativei private
(în special, în întreprinderi mici şi mijlocii). Soluţia va consta în 
descentralizarearelaţiei dintre puterea publică şiiniţiativa privată. S­ar obţine în
acest mod ostructură flexibilă, sprijinită de fonduri publice şi private, care şi 
datorită unei autonomii decizionale, să poată asigura legătura între guvern şi 
întreprinderile mici şi mijlocii. Datorită acestui sprijin, aceste întreprinderi vor 
putea să se consolideze şi să se integreze în reţeaua economică globală. 
Intervenţia statului în sprijinul ÎMM sau prin elaborarea şi impunerea unei 
legislaţii anti­monopol, sunt măsuri ce ţin de o logică a pieţei. Dar în nici un 
caz nu trebuie să permitem că discursul ce predică o privatizare a sectorului 
public să servească drept pretext pentru privatizarea statului!
  Răspunsul social­democrat va trebui să constea într­o abandonare a 
acţiunii politice de tip pragmatist­tehnocratice, lipsită de viziunea pe termen 
lung şi prin echilibrarea cerinţelor de integrare în structurile euro­atlantice şi 
în fluxurile comerciale globalizante cu prezervarea interesului naţional şi a 
identităţii culturale a poporului român. Generalizarea meritocraţiei în viaţa 
socială şi nu doar simpla copiere a unor instituţiidin Occident va contribui la 
rezolvarea problemelor ce străbat societatea românească.
  Pe măsura avansării procesului de reforme economice, rolul social­
democraţiei va deveni tot mai important. Obiectivul imediat al unui viitor 
guvern social­democrat va trebui să aibă în vedere restrângerea proporţiilor 
dramatice pe care le­a luat flagelul şomajului. Există deja un şomaj cronic 
pentru o parte a populaţiei, cu alte cuvinte perioada între momentul pierderii 
locului de muncă şi găsirea altuia nou se lungeşte pe termen nedefinit. Cauzele
generale care duc la apariţia şomajului în toată lumea sunt scăderea 
productivităţii muncii, dobânzile bancari mari şi progresul tehnologic. Din 
păcate la noi cauza profundă a şomajului o reprezintă procesul de 
dezindustrializare a ţării şi de declin economic prelungit, declanşat mai ales în 
primii şi ultimii ani ai anilor ‘90 Cifra reală a şomerilor din ţara noastră este 
greu de aproximat, pe lângă cei înscrişi la oficiile de muncă fiind mulţi cei care 
lucrează în economia subterană sau au trecut din industrie în agricultură, ca 
să nu mai vorbim de numărul tot mai mare depersoane ce intră în categoria 
celor incapabili să muncească din cauza unui handicap sau a celor pensionaţi 
pe caz de boală.
  Însă indiferent de numărul exact al şomerilor din România, efectele 
acestui flagel sunt aceleaşi: precarizarea locurilor de muncă, creşterea 
inegalităţilor, destabilizare familală, distrugerea coeziunii ţesutului social, 
creşterea delicvenţei. Cele mai expuse categorii sociale la şomaj sunt tinerii şi 
femeile. Mai grav, în România au apărut adevărate, pungi de sărăcie" (Vaslui, 
Botoşani, Valea Jiului), zone mono­lndustriale cu şomaj ridicat, lipsite de 
resurse şi cu calificare scăzută a forţei de muncă.
  Se impune o analiză serioasă pentru a detecta cât din raţă şomajului se 
datorează unui proces firesc de restructurare a economiei şi cât unei politici 
monetare dură promovată de Banca Naţională. Dacă nu vor scădea dobânzile în
perioada următoare este iluzoriu să ne închipuim că firmele private vor putea 
contribui la scăderea şomajului. Sistemul fiscal trebuie să favorizezecreşterea 
venitului public. Nici o ţară nu poate să se dezvolte cu un nivel al cheltuielilor 
publice sub 30% din PIB.
  O guvernare social­democrată va trebui să propunămăsuri serioase de 
combatere a şomajului. Mai jos vor fi enumerate câteva soluţii studiate de 
experţii PDSR în probleme economice şi sociale:
  — Subvenţionarea firmelor pentru a angaja tineri este preferabilă unei 
umflări artificiale a instituţiilor bugetare. După expirarea perioadei de 
subvenţionare sunt şanse ca postul să rămână şi chiar dacă nu, tânărul 
oricum va beneficia de experienţa dobândită. Se impune însă un control strict 
al firmelor beneficiare a subvenţiilor pentru a nu folosi fondurile primite la 
mărirea salariilor vechilor angajaţi sau la concedierea angajaţilor deja existenţi 
ce vor fi supliniţi de cei cu slujbe subvenţionate.
  — Oficiile judeţene de muncă care sunt printre primele în plasarea 
şomerilor în noi locuri de muncă vor primi bonusuri la salarii de 30­40%.
  — Pentru a nu descuraja căutarea unui loc de muncă, distanţa ce separă
ajutorul de şomaj de venitul minim pe economie trebuie să fie destul de mare 
pentru a­l descuraja pe şomer să adopte o atitudine pasivă.
  — În acest moment în România patronatele şi sindicatele se află practic 
pe aceleaşi poziţii. Orice măsură de sprijin a firmelor vine şi în ajutorul 
muncitorilor. Invers, o măsură de creştere a salariilor muncitorilor va duce la 
creşterea consumului intern, la stimularea producătorilor autohtoni şi, deci, la 
crearea de noi locuri de muncă, creşterea veniturilor din impozite şi creşterea 
cotizaţiilor sociale. Cheltuielile necesare pornirii unei politici economice 
expansioniste s­ar amortiza într­o perioadă scurtă, de câţiva ani.
  — Ajutorul de şomaj ar trebui oferit, pe o perioadă scurtă de timp (6 luni)
şi micilor meseriaşi care se văd nevoiţi să renunţe la activitatea lor, pentru a 
reduce riscurile asociate acestei categorii şi a incita astfel unii şomeri să devină
liber­profesionişti.
  — O impozitare diferită între ramurile economice. Impozite mai mici 
pentru firmele ce activează în producţie, construcţii, lucrări publice ­ ramuri ce 
folosesc o forţă de muncă însemnată ­ şi o impozitare mai mare a firmelor ce se 
bazează în principal pe capital.
  — Protecţia socială nu este doar o măsură pasivă, ci în acelaşi timp şi 
una activă care să pună accent pe investiţia în învăţământ, pe cursurile de 
recalificare profesională, protecţia mediului înconjurător şi controlul calităţii 
produselor.
  Dar principalul mijloc de reducere a şomajului rămâne creşterea 
mobilităţii forţei de muncă româneşti, ca şi nivelul calificării sale profesionale.
  Dintre toate investiţiile sociale ale statului învăţământul este singurul ce 
poate asigura unei persoane un loc de muncă în noua societate globalizată. 
Amprenta social­democrată în acest domeniu o constituie sprijinul acordat de 
stat copiilor şi tinerilor dotaţi ce provin din familii sărace, incapabile să­l 
susţină. Sprijinul poate lua forma unei burse în bani oferită pe toată durata 
studiilor. Sprijinul se justifică prin faptul că un copil ce creşte într­o familie 
săracă sau în cartiere mărginaşe va avea, din start, şanse mai mici de avea 
parte de o bună educaţie şi apoi de o slujbă corespunzătoare capacităţilor sale. 
Este în joc aici o miză fundamentală pentru un partid social­democrat, anume 
egalitatea de şanse între toţi membrii societăţii. Oaltă urgenţă a sistemului 
educaţional românesc o reprezintă apropierea procesului de învăţământ de 
aspectele practice ale societăţii, pentru că de multe ori distanţa ce separă 
cunoştiinţele acumulate de un absolvent de cerinţele pieţei munciieste foarte 
mare. În acest context rolul cercetării aplicate în procesul de învăţământ 
trebuie să crească, proces stimulat prin acordarea de către stat a unor burse de
cercetare pe domeniiconsiderate prioritare. Apreciem că procentul de 4% din 
PIB alocat învăţământului nu mai este suficient în condiţiile scăderii alarmante 
a economiei româneşti, impunându­se o creştere a acestui procent la 5­6%.
  În ziua de astăzi un proiect educativ serios nu se poate limita la un 
învăţământ obligatoriu de opt clase. Mecanisme publice care să permită o 
extindere a procesului educativ (prin intermediul formelor moderne de 
învăţământ, cum ar fi educaţia la distanţă sau prin mijloace electronice) la 
ansamblul populaţiei. Doar cu cetăţeni dotaţi cu un bun bagaj educativ, 
România va reuşi să cunoască o dezvoltare durabilă.
  Cea mai mare sfidare pentru un partid social­democrat în viitorul 
apropiat va fi să găsească o cale de mijloc între necesitatea de a interveni cu 
corecturi la modelul de piaţă ce se impune treptat şi în societatea românească (,
societate de piaţă" cum o numeşte premierul francez Lionel Jospin) şi 
constrângerile mediului financiar internaţional care lasă o marjă de manevră 
foarte restrânsă oricărui guvern, cu atât mai mult guvernului unei ţări cu o 
importanţă politică mai redusă. Cheltuielile guvernamentale se concentrează pe
patru domenii prioritare:
  — Consum guvernamenal: salarii întreţinerea aparatului de stat
  — Investiţii publice privind proiecte de interes naţional
  — Transferuri şi subvenţii (pensii, burse, sprijinirea unor ramuri 
economice, etc.)
  — Dobânzi la datoria publică.
  În ţările dezvoltate doar investiţiile publice au scăzut în ultimi ani, în rest
au crescut, în ordine, dobânzile la datoria publică, transferurile/subvenţiile şi 
consumul guvernamental. În România au scăzut, în valoare reală, primele trei 
categorii de cheltuieli, crescând doar dobânzile plătite la datoria publică. O 
urgenţă a unei guvernări social­democrate va fi aceea de a creşte investiţiile 
publice şi transferurile de sume spre categoriile sociale cu probleme şi scăderea
consumului guvernamental şi a plăţii dobânzilor la datoria publică.
  Şi într­un sistem capitalist intervenţia statului este necesară în vederea 
corectării posibilelor abuzuri ale puterii private, cum ar fi tendinţa spre 
monopol, înţelegeri privind preţurile de vânzare, încălcarea unor norme 
ecologice, de sănătate, de protecţie a muncii, etc. Din acest punct de vedere 
statul nu este altceva decât un mediator între capitalism şi democraţie.
  Intervenţiile statului se fac însă prin lege, în urma unor dezbateri 
serioase în Parlament şi Guvern, ca şi în cadrul societăţii civile. O guvernare 
social­democrată va evita intervenţiile brutale, imprevizibile ce caracterizează 
actuala conducere a ţării. Numărul mare al ordonanţelor de urgenţă, al 
hotărârilor guvernamentale contradictorii, al modificărilor legilor de pe o zi pe 
alta, nu fac altceva decât să distrugă mediul economic intern. Max Weber, un 
teoretician de frunte al sistemului capitalist, atrăgea atenţia asupra unor, 
garanţii de calculabilitate" cerute de acest sistem, tocmai pentru ca investitorii 
să­şi poată planifica viitoarele investiţii şi profiturile aferente. (Weber; 18)
  Pentru România realizarea de condiţii privind stimularea cererii interne 
reprezintă o posibilă soluţie de dezvoltare economică, în condiţiile în care oferta 
pentru export a ţării noastre este săracă ­ atât ca volum al mărfurilor exportate 
cât şi ca valoare adăugată redusă ­ în care capitalul autohton are o valoare 
aproape neînsemnată iar investiţiile străine vin cu zgârcenie.
  Condiţia indispensabilă pentru schimbarea de curs a politicii economice 
a României o reprezintă reducerea dependenţeiţării noastre faţă de FMI şi 
Banca Mondială. O şansă oferită României în această direcţie este începerea 
negocierilor de aderare la Uniunea Europeană şi fondurile de dezvoltare ce vor 
fi primite de România din partea organismului european pe baza proiectelor 
întocmite de ţara noastră.
  Două instrumente care sunt folosite pentru relansarea economică, 
politica fiscală şi politica monetară, vor trebui combinate eficient. În momentul 
în care va avea loc o scădere sensibilă a dobânzilor ea va trebui dublată de o 
depreciere controlată a monedei naţionale care să permită o creştere a 
productivităţii muncii ca şi o stimulare a cererii interne. Între a stimula 
creşterea prin scăderea dobânzilor şi a stimula economisirea prin păstrarea 
unui nivel al dobânzilor superior inflaţiei, un guvern social­democrat va alege 
prima cale. Subvenţionarea cererii fără a fi favorizate importurile în defavoarea 
producţiei interne va duce, foarte probabil, la relansarea mediului economic 
intern.
  Foarte important în sensul relansării economice va fi direcţionarea 
creditului în economie. Fără a compromite independenţa Băncii Naţionale, o 
coordonare guvern­bancă este necesară în vederea reducerii dobânzilor. 
Renunţarea la dobânda real pozitivă poate fi un deziderat, inflaţia nefiind un 
pericol prea mare atât timp cât rata sa este predictibilă.
  O altă prioritate va fi înfiinţarea unei instituţii financiare controlată de 
stat care să orienteze fonduri spre sectorul public. O formă posibilă a acestei 
instituţii ar fi o bancă cu participare mixtă care să aibă ca scop finanţarea 
întreprinderilorpe baza unor proiecte pe termen lung, intrând asfel în 
concurenţă cu băncile private şi cu piaţa financiară. Banca va primi fonduri în 
funcţie de numărul şi mărimea întreprinderilor cu care efectuează operaţii şi 
după numărul locurilor de muncă create. Veniturile obţinute din dobânzi se vor
constitui într­un fond naţional de investiţii.
  Prima etapă a transformării societăţii româneşti, ce a constat în, 
acumularea primitivă de capital „şi stabilizarea macroeconomică, se apropie de 
sfârşit. S­a format deja şi în România o clasă de oameni înstăriţi care deţin, 
împreună cu investitorii străini, o parte semnificativă din capitalul naţional. 
Economia naţională,sistemul politic şi structurile sociale se stabilizează, 
căpătând contururi mai durabile. Inegalităţile de venit, de status (în, şanse de 
viaţă” după termenul introdus de Ralf Dahrendorf), pun nu doar probleme de 
natură etică ­ privind modul cum s­au constituit marile averi din societatea 
românească ­ ci ameninţă chiar stabilitatea economică atâta câtă este şi 
legitimitatea politică a sistemului democratic de guvernare. Social­democraţiei 
nu îi este caracteristică dorinţa de egalitate ci încercarea de reducere a 
inegalităţilor până la un nivel suportabil pentru populaţie. Principiul ce stă la 
baza acţiunii social­democrate este acela de a proteja pe cei mai dezavantajaţi 
în relaţiile contractuale de tip patroni/muncitori, proprietari/chiriaşi, 
producători/consumatori, etc.
  Inegalităţile ce ţin de venituri devin şi pentru România o problemă 
presantă. Conjunctura economică favorizează apariţia unei prăpăstii între 
marea masă a populaţiei care îşi vede situaţia înrăutăţindu­se de pe o zi pe alta
prin creşterea preţurilor, şomaj şi reducerea valorii reale a salariilor primite şi 
un mic grup cu venituri ridicate ce profită de dobânzile ridicate pentru a­şi 
înmulţi averea, practicând şi un consum ostentativ. Acestei inegalităţi 
principale i se adaugă şi alte tipuri:
  — Între perspectivele forţei de muncă calificată şi cea necalificată.
  — Între veniturile celor ce lucrează în sectorul serviciilor 
(informatică,finanţe) şi cei ce lucrează în industrie.
  — Între nivelul de dezvoltare a diferitelor regiuni ale ţării.
  — Între bărbaţi şi femei privind oportunităţile pe piaţa muncii.
  Răspunsurile social­democrate la aceste sfidări merg în direcţia unei 
impozitări progresive pe venit, pe impozitarea câştigurilor obţinute prin dobânzi
şi operaţiuni financiare. Educaţia asigură şi ea o mai bună protecţie socială 
pentru cetăţenii ţării, pregătindu­l pentru exigenţele şi oportunităţile oferite de 
o piaţă a muncii ce s­a transformat radical comparativ cu perioada comunistă. 
O mare atenţie vă trebui acordată în viitor discrepanţelor tot mai mari între 
regiunile ţării, între Bucureşti şi restul ţării ca şi a situaţiei dificile a unor zone 
din Moldova sau Valea Jiului. Pentru a nu suporta nemulţumiri sociale ce pot 
merge până la cereri de autonomie teritorială va trebui studiată posibilitatea de 
a realiza transferuri de fonduri dinspre regiunile mai dezvoltate înspre cele ce 
se confruntă cu greutăţi ca şi instituirea unor zone speciale care să ofere celor 
ce investesc acolofacilităţi fiscale.
  Pe măsura trecerii timpului, sarcina pe care şi­a asumat­o social­
democraţia românească (cel puţin segmentul ei responsabil, am numit PDSR­
ul), aceea de a asigura o trecere cât mai lină posibil a societăţii româneşti de la 
vechea orânduire, anacronică, spre un sistem socio­politic adaptat modernităţii
şi globalizării, îşi va epuiza mandatul. Modelul totalitar de organizare socială, 
intrat tot mai mult în istorie, nu va mai reprezenta o alternativă demnă de luat 
în considerare pentru nimeni. Apoi, valorile şi mentalităţile caracteristice acelor
timpuri vor dispărea şi ele, atât prin dispariţia fizică a generaţiilor mai vârstnice
cât şi printot mai evidentă lor defazare faţă de realităţile unei lumi globalizate. 
În aceste condiţii, nouă sarcină a social­democraţiei româneşti va fi aceea de a 
trasa direcţia şi a stabili cadrul în care va evolua ţara, plecând de la principiul 
unei distribuţii mai echitabile a beneficiilor şi costurilor procesului de reformă. 
În nici un caz nu vatrebui să revenim la naţionalismul populist sau la „strategia
de substituire a importurilor” din ultimii ani ai regimului Ceauşescu, care nu 
făcea altceva decât să ocrotească monopolurile ineficiente din ţară. Nu va trebui
să mai revenim nici asupra finanţărilor publice inflaţioniste din trecut. Doar 
pieţei îi va reveni misiunea de a repartiza resursele în procesul economic, însă 
statul va crea condiţiile pentru ca nevoile păturilor sociale cele mai afectate în 
aceşti zece ani să se convertească în cereri solvabile transmise pieţei. Vor fi 
create bazele unei noi generaţii de proiecte naţionale de dezvoltare care să 
contribuie la depăşirea opţiunii false între supunerea la regulile jocului 
economiei internaţionale şi nostalgia pentru autoritarismul economic al unui 
stat puternic.
  O altă prioritate pentru o viitoare guvernare social­democrată va fi aceea 
de responsabilizare a actului guvernamental. Vor trebui permise iniţiativele 
populare care vizează suspendarea mandatului unui demnitar public, iniţierea 
referendumurilor pe diverse probleme de interes naţional şi obţinerea unei reale
independenţe a puterii judiciare faţă de executiv. Fără o autonomizare a puterii 
juridice nu va exista o distanţă suficientă întresupraveghetori şi supravegheaţi. 
Implicarea populaţiei în viaţa politico­administrativă este de asemenea foarte 
importantă, începând cu proiectarea şi aplicarea bugetului sau a diferitelor legi.
Doar prin acest tip de măsuri va putea fi stimulată încrederea cetăţenilor în 
instituţiile statului de drept, la cele pomenite mai sus putându­se adăuga o lege
împotriva corupţiei precum şi o eficientizare notabilă a activităţii Parlamentului 
şi a instituţiilor administraţiei publice locale. În locul statului de astăzi, vom 
impune un stat mai puternic şi în acelaşi timp mai democratic. Democraţia se 
va putea consolida prin reforme instituţionale care să ducă la apariţia unor 
instituţii politice şi economice care să asigure legătura între democraţia 
reprezentativă şi participarea civică. Parteneriatul stat­societate civilă poate 
aduce rezultate în realizarea unor proiecte majore pentru România cum ar fi 
investiţiile în infrastructură, educaţie, etc. Firmele private ce îşi vor asuma 
contribuţii financiare în aceste proiecte vor putea beneficia de anumite 
stimulente fiscale (în special reducerea impozitului pe profit). O altă 
componentă a societăţii civile ce va trebui luată în considerare de către stat 
sunt comunităţile locale. Această formă de viaţă comunitară va trebui susţinută
de stat prin finanţarea unor proiecte care să vizeze regenerarea vieţii 
comunitare, pe baza unor politici de investiţii sociale.
  Avem încă în faţa noastră un drum lung de parcurs până la intrarea în 
normalitate. Practica democraţiei şi a economiei de piaţă începută după 1989 
începe să prindă contur. Dar aprofundarea democraţiei va trebui dublată deo 
atenuare a inegalităţilor de natură economică şi socială din cadrul societăţii 
româneşti, de un stat capabil să intervină în sprijinul întreprinderilor mici şi 
mijlocii. Prin schimbări graduale, dar cumulative, de natură instituţională, 
economică, politică şi socială, social­democraţia românească va contribui 
decisiv la legitimarea sistemului politic democratic în societatea românească şi 
la umanizarea economiei de piaţă.
 
Partea a V –a
 
Capitolul 12
România în contextul globalizării
 
121 De la războiul ideologic la războiul civilizaţiilor.
  A defini o naţiune, a proiecta şi impune prin mijloace politice şi prin 
acţiune economică, socială şi culturală sensul dezvoltării ei, presupune cu 
necesitate şi a pune devenirea istorică a respectivei naţiuni în relaţie cu lumea 
în ansamblul său. Nu ne putem defini nici starea de fapt, nici sensul dezvoltării
noastre viitoare că naţiune fără să ne raportăm la mişcarea mai amplă (din care
facem parte cu sau fără voia noastră) pe care o are în ansamblul său 
umanitatea în determinările sale istorice, culturale şi geo­politice specifice 
acestui început de mileniu. O astfel de premisă ne impune să dedicăm o analiză
aparte tendinţelor ce definesc astăzi lumea contemporană, teoriilor şi politicilor 
internaţionale care modelează, prin forţă sau consens, sorta statelor lumii şi 
prin aceasta sensul civilizaţiei umane.
  Două viziuni par a domina astăzi gândirea politică internaţionala: una 
accentuează caracterul conflictual al relaţiilor internaţionale şi subliniază 
tendinţa spre atomizare şi conflict, iar altă apreciază că ne aflăm în momentul 
unei schimbări majore de paradigmă, care marchează tocmai trecerea de la 
starea conflictuală a lumii la cea de armonie şi dezvoltare integrată, dominată 
de raţionalitate şiprogres. Amândouă teoriile găsesc în realitate evoluţii ce pot 
constitui argumente puternice pentru o viziune sau alta şi care îi determină pe 
adepţii lor să conceapă şi să aplice strategii de politică internaţională cu 
caracter regional sau global.
  Cele două viziuni exprimă tocmai caracterul contradictoriu al realităţii şi 
interferenţa subtilă dintre identitate şi globalism care domină, că procese, 
lumea contemporană.
  Prima paradigmă, cea care insistă asupra caracterului conflictual al 
relaţiilor dintre state, grupuri etnice, culturi, religii, civilizaţii sau grupuri de 
interese economice, sociale sau politico­militare şi care ar putea fi definită ca 
viziune tradiţionalistă, a dobândit o formulare relativ recentă şi cu mare impact
în dezbaterea publică odată cu publicarea în 1995 a studiului lui Samuel 
Huntington „Clash of Civilizations” (Conflictul civilizaţiilor).
  Acest studiu a pus în circulaţie o teorie care doreşte să explice şi să 
prezică evoluţia lumii pornind de la doctrina tradiţională care pune la baza 
dezvoltării raporturilor internaţionale principiile conflictului şi ale echilibrului 
de forţe. Noutatea pe care o aduce stă în identificarea cauzei stărilor de conflict 
în zona abstractă a valorilor spirituale ce constituie identitatea cultural­
civilizaţională a celor ce luptă astăzi în tranşeele războaielor contemporane.
  Ce spune în ultimă instanţă Huntington? El susţine că, după ce secolul 
XIX a fost dominat de conflicte naţionale, iar secolul XX de cele ideologice, 
evoluţia cauzalităţii stărilor de conflict a ajuns la un strat mai profund, unde 
valorile definitorii pentru o civilizaţie sau alta sunt cele care îi opun pe oameni 
unii altora şi îi fac să accepte moartea pentru a le apăra şi impune în faţa 
adversarilor. Dacă în cursul războiului rece, tensiunile internaţionale şi chiar 
conflictele armate (războiul din Coreea, cel din Vietnam sau cel din Nicaragua) 
exprimau conflictul dintre clase sociale sau ordini sociale şi ideologice opuse, 
viziunea huntingtoniană interpretează conflictul din fosta Iugoslavie, dar şi alte 
războaie de la cumpăna dintre milenii ca fiind rodul fricţiunilor dintre culturile 
dominante şi, în ultimă instanţă, ca un război între civilizaţia occidentală şi 
celelalte civilizaţii (în formularea lui Huntington „the West againstthe Rest”). 
Rezultă de aici o nouă viziune geopolitică, care în loc să delimiteze lumea pe 
axele est­vest sau nord­sud (cum se procedă în epoca războiului rece), instituie 
noi demarcaţii care, ceva mai sinuoase, urmează limitele, mai mult sau mai 
puţin stabile şi precise, ale arealurilor cultural­religioase, ignorând traseele şi 
ele uneori artificiale, ale frontierelor de stat. Cauza care a condus la trecerea de
la teoria conflictului ideologic, bazat pe logică bivalentă a lumii bipolare, 
specifică războiului rece, la teoria huntingtoniană a conflictului civilizaţiilor 
este tocmai nevoia de a genera un cadru explicativ pentru conflictele născute 
într­o lume multipolară. Teoria antagonismului dintre culturi şi civilizaţii 
permite tocmai multivalenţa necesară unificării acestor conflicte într­o teorie 
integratoare adaptată mutipolarismului actual, dar are şi meritul că oferă 
spaţiu de existenţă şi tendinţei spre unipolarism, în măsura în care civilizaţia 
occidentală ar prevala prin forţa sa în viitor. Dacă, într­adevăr, tensiunile din 
interiorul unei geopolitici multipolare ­ şi nu antagonismul dintre civilizaţii ­ 
explică fricţiunile şi conflictele de astăzi, atunci trebuie să dăm dreptate 
observaţiei lui Graham Fuller, care, referindu­se la teoria huntingtoniană, 
spunea:” Şocul civilizaţiilor nu se referă nici la Isus Cristos, nici la Confucius 
sau la profetul Mahomed, ci la problema distribuţiei inegale a puterii mondiale, 
a bogăţiei mondiale şi a influenţei statelor [.]. Cultura este vehiculul prin care 
se exprimă conflictele şi nu cauza lor.” (Fuller; 154)
  În cele ce urmează nu ne propunem să identificăm în primul rând cum şi
de ce o astfel de teorie este simplificatoare şi chiar periculoasă, ci mai curând 
să vedem care pot fi consecinţele ei în plan practic şi cum se inter­relaţionează 
ele cu modelul teoretic al mondialismului, cu care, aparent,se află în opoziţie. 
Teoria mondialismului, ar putea fi considerată ca o teorie post factum, o teorie 
care, constatând sensul de evoluţie a lumii, abstrage din multitudinea 
evenimentelor individuale o raţionalitate pe care apoi o propune ca model 
explicativ şi ca opţiune valorizatoare a politicilor naţionale şi internaţionale.
  Recunoscând avansul realităţii globalizării în raport cu teoria care o 
descrie, trebuie să recunoaştem şi preexistenţa unor idei precursoare cu lungă 
istorie. Globalizarea ca opţiune politică nu s­a născut la sfârşitul mileniului doi,
ci a existat că tendinţă cel puţin din timpul marilor imperii antice. Este vorba 
de un proces care a dominat în subsidiar evoluţia lumii şi care a suferit o 
anumită ciclicitate. Ceea ce individualizează actualul model al globalizării este 
intensitatea şi, dacă se poate spune astfel, globalismul ei (în sensul că 
fenomenul globalizării nu mai lasă astăzi nici un fel de insule virgine în raport 
cu efectele ei – este un fenomen global şi atotcuprinzător), Termenul de 
globalizare acoperă toate datele epocii noastre şi reuşeşte să păstreze ascunsă, 
indiscernabilă în tot acest amalgam de fapte cotidian, hegemonia unui sistem 
politic, ultraliberalismul, care, fără a fi în mod oficial la putere, controlează 
toate zonele de competenţă ale guvernelor naţionale, deţinând astfel o supra­
putere planetară" (Forrester, 2000; 13).
  Ceea ce generează astăzi forţa ireprimabilă a tendinţei globalizării este 
suportul său tehnico­economic. Se poate spune că o tendinţă milenară ce viza 
regruparea umanităţii într­un „global village” are acum toate condiţiile de a 
trece de la aspiraţie la realitate.
 
122 Fast­food­ul informaţional.
  Există două categorii de teoreticieni ai globalizării, unii care au propus­o 
ca soluţie pentru evoluţia şi pacea lumii (şi aici ar putea fi enumeraţi Woodrow 
Wilson, Nicolae Titulescu şi părinţii fondatori ai Uniunii Europene, pe de­o 
parte, iar pe de altă parte, doctrinarii marxişti ai internaţionalismului proletar), 
iar o altă categorie o reprezintă cei care au semnalat de timpuriu apariţia 
fenomenului la nivelul realităţii şi au atras atenţia asupra faptului că 
globalizarea este o tendinţă reală, independentă de voinţa factorilor politici şi 
care reuneşte avantaje şi riscuri ce nu pot fi ignorate. Pentru acest al doilea 
grup putem considera reprezentativă gândirea lui Alvin Toffler şi Marshall 
McLuhan, care au şi identificat factorul hotărâtor pentru accelerarea procesului
globalizării în zona circulaţiei fără precedent a informaţiei, specifice lumii 
informatizării comunicării.
  Evenimentul care a avut poate cea mai puternică înrâurire asupra 
declanşării explozive a procesului globalizării a fost sfârşitul războiului rece şi, 
odată cu el, al lumii bipolare. Dărâmarea zidului Berlinului a însemnat în mod 
simbolic şi dispariţia barierei pe care antagonismul ideologic o ridica împotriva 
tendinţei unificatoare a globalizării.
  Fără a nega importanţa hotărâtoare a noilor tehnologii informatice şi de 
comunicare şi nici influenţa noii ordini mondiale rezultate ca urmare a 
sfârşitului războiului rece, care reprezintă mai curând circumstanţele 
favorizante ale procesului, trebuie să căutăm cauzele profunde ale globalizării 
în zona economicului.
  Fenomenul globalizării îşi are sorgintea în modelul de expansiune 
economică nord­american. Din acest punct de vedere, se poate considera că 
globalizarea reprezintă, în ultimă instanţă, un proces de diseminare a 
sistemelor de organizare şi desfăşurare a producţiei şi comerţului pe care 
marile monopoluri americane le­au pus la punct întâi pentru uz naţional, iar 
apoi internaţional.
  Se consideră că globalizarea s­a născut că tendinţă odată cu criza 
fordismului, când un sistem economic superspecializat şi superintegrat şi­a 
atins limitele creşterii. Din acel moment, opţiunea pentru sisteme de producţie 
şi piaţă flexibile a început să se impună ca nouă viziune antreprenorială, dar şi 
ca modalitate de ameliorare a accesului la resurse şi pieţe. Specific globalizării 
este caracterul tot mai abstract al relaţiilor de proprietate, dar şi de 
management al afacerilor. Aşa­numita cultură „share­holders” 
dezindividualizează sistemul proprietăţii şi îl face independent de originea 
capitalului. Libertatea de mişcare a capitalului într­un asemenea sistem este 
esenţială pentru funcţionalitatea unei economii globalizate. Treptat, conceptele 
de economie naţională şi de piaţă naţională tind să devină caduce. Produsele 
nu mai au o origine, capitalurile nu mai au o rezidenţă, iar pieţele pentru 
resurse şi desfacere se află oriunde. O asemenea realitate a devenit posibilă 
numai în măsura în care fiabilitatea comunicării informaţiei a permis ca 
distanţa între management, proprietari şi clienţi să poată fi complet ignorată. 
Concret, modelul globalizant de organizare a producţiei şi 
consumuluiinversează raporturile tradiţionale dintre resurse şi piaţă. Dacă, în 
perioada interbelică şi o lungă perioadă după cel de­al doilea război mondial, 
problema accesului la resurse şi la forţa de muncă reprezenta principiul 
fundamental de construcţie al politicilor economice (colonialismul fiind modelul
tipic pentru o astfel de situaţie), astăzi resursele se pot transporta sau sintetiza 
local, forţa de muncă se poate distanţa, cel puţin în anumite segmente ale 
producţiei, de piaţa produsului final, dar piaţa devine principala constrângere. 
Globalizarea vizează tocmai unificarea şi liberalizarea accesului la piaţă. O 
asemenea tendinţă a condus la răsturnări în privinţa specializării tradiţionale a
muncii. Metropolele (în sens tradiţional) se dez­lndustrializează şi se orientează 
spre servicii şi manipularea produselor simbolice, în timp ce „periferia” se 
industrializează şi devine principalul ofertant de produse înalt prelucrate.
  Caracteristica organizaţională a globalizării economiei o reprezintă 
producţia şi desfacerea în reţele mondiale. Consumul se uniformizează, 
apărând un fenomen de hegemonie a modelului economic nord­american sau, 
mai larg, occidental. Are loc o “MacDonaldizare “şi „Coca­colonizare” a lumii, 
Piaţa globală este o piaţă centrifugă. Ea înlătură orice ar putea să o limiteze: 
state, naţiuni, familii, religii, tot ce încearcă să reziste procesului de atomizare 
socială generalizată. Asistăm la o înfrângere a voinţei, la o negare a politicului: 
dacă decide piaţa, la ce mai serveşte politicul? Şi ce se poate face, dată fiind 
această evoluţie ineluctabilă?" (Sevilla; 246)
  Privit din perspectiva rentabilităţii economice, procesul globalizării are 
nenumărate valenţe pozitive. El mobilizează şi valorifică superior resursele, 
asigură o democratizare sporită a consumului şi favorizează un tratament 
global al crizelor implicate de creşterea economică. Din acest punct de vedere, 
el este mai adaptat sfidărilor cu care ne confruntăm şi poate introduce un plus 
de raţionalitate în folosirea resurselor şi un acces mai facil la cunoaştere, 
informaţie şi bunăstare. Din această cauză, există în momentul de faţă o 
viziune optimistă asupra globalizării, dar care se află în contradicţie cu un 
pesimism generat de riscurile politice ale fenomenului. Violenţele de la Salt­
Lake City şi Davos au dovedit că globalizarea produce simultan şi aderenţi şi 
opozanţi şi că ea trezeşte îngrijorare atât în lumea occidentală, care îşi „exportă 
modelul de dezvoltare”, cât şi în cea de destinaţie.
1221 Noua economie şi Uniunea Europeană.
  Economia lumii se mişcă de la o societate predominant industrială către 
un nou set de reguli ­ societatea informaţională. Ceea ce iese la ivealăse referă 
adesea ca la o nouă economie. Are un mare potenţial de creştere, servicii (locuri
de muncă) şi încadrare. Acum Europa nu exploatează la maximum acest 
potenţial pentru că nu se mişcă destul de repede în era digitală.
  Dinamicilenoii economii sunt puternice. Tehnologia digitală face ca 
accesarea, procesarea, stocarea datelor şitransmiterea informaţiilor să fie din ce
în ce mai ieftine şi uşoare. Scara informaţiilor disponibile creează mari 
oportunităţi pentru exploatarea sa către dezvoltarea noilor produse şi servicii. 
Transformarea informaţiei digitale în valoare economică şi socială este baza noii
economii, creând noi industrii şi schimbând altele, afectând profund vieţile 
oamenilor.
  Întreprinderile din toate sectoarele au început să­şitransforme domeniile 
de activitate într­o afacere care cere restructurarea întregii companii. Multe 
sectoare (de exemplu: aeroporturi, vânzări de cărţi, stocurile la bursă, 
publicitatea, telefonia, vânzarea calculatoarelor) au acum noi conducători, care 
acum câţiva ani nu existau. Cheia acestei creşteri a fost folosirea Internetului 
pentru mărirea productivităţii şi lărgirea prezenţei pe reţea. Toate companiile 
mici şi mari trebuie să răspundă transformărilor pieţei.
  Experienţa în Statele Unite arată că noile tehnologii pot aduce creşteri şi 
pot crea locuri de muncă. Numai companiile conectate la Internet ajung astăzi 
la 23 milioane locuri de muncă directe ­ nepunând la socoteală considerabilele 
efecte ale locurilor de muncă indirecte ­ ce au ajuns la 16 milioane în 
1998Creşterea bruscă a tehnologiei digitaleîn contextul uneipieţe de capital 
flexibile şi a reducerii regulate a impedimentelor în competiţie, au condus la o 
productivitate crescută şi au pregătit calea pentru creşterea unei economii 
puternice şi neinflaţioniste în Statele Unite. Deşi implicaţiile cantitative ale noii 
economii nu sunt pe deplin înţelese, recenta evidenţă a Rezervei Federale arată 
că impactul său asupra creşterii economice şi a locurilor de muncă este 
semnificativ.
  Europa trebuie să se ridice pe propriile puteri. Un rol primordial îl au 
comunicaţiile mobile şi televiziunea digitală. Aceste industrii converg în mod 
curent, dând Europei oportunitatea de a capitaliza prin propriile posibilităţi 
tehnologice, să­şi câştige excelenţa în educaţie şi să­şi elibereze potenţialul 
antreprenorial. În paralel, trebuie promovat conţinutul producţiei europene 
bazat pe o moştenire culturală şi o diversitate lingvistică. Combinând ştiinţa 
digitală cu puterea în comunicaţiile mobile, Europa poate realiza următorul 
mare salt într­o lume a Internetului fără fire.
  Succesul noii economii va depinde de abilitatea consumatorilor de a 
profita din plin de oportunităţile oferite. Pentru aceasta ei trebuie să câştige 
îndemânarea care le va permite să acceseze informaţiile pe care le caută şi să 
interacţioneze cu succes pe Internet. Încrederea consumatorului trebuie 
menţinută dacă pieţele se vor dezvolta.
  La nivel european au fost luate câteva măsuri pentru promovarea 
societăţii informaţionale: avansând liberalizarea telecomunicaţiilor, stabilind un
cadru legal clar pentrucomerţ (de exemplu: secret, autenticitate, securitate) şi 
sprijinind conţinutul industriei şi Cercetării/Dezvoltării. Aceste politici 
evoluează încă, ca şi reformele structurale necesare pentru a permite creşterea 
productivităţii de la dezvoltarea tehnologiilor digitale până la un mediufiscal 
favorabilşi respectareadrepturilor de proprietate intelectuală,
  Accesarea şi utilizarea Internetului, fie printr­un computer sau o reţea de
cablu, ar trebui să devină un lucru comun. Pentru a împlini acest lucru Europa
trebuie să se adreseze slăbiciunilor sale structurale şi să­şi depăşească 
handicapurile care o ţin pe loc de la o dezvoltare rapidă a tehnologiilor digitale:
  ∙Accesul la Internet şi comerţ este în general costisitor, nesigur şi lent;
  ∙O populaţie insuficient de educată;
  ∙Lipsa unei culturi suficient de dinamice, întreprinzătoare, orientată spre 
servicii;
  ∙Un sector public care nu joacă un rol destul de activ în a permite 
dezvoltarea unor noi aplicaţii şi servicii.
  Europava trebui să se concentreze cu prioritate asupra unor acţiuni care 
se adresează acestor handicapuri, unde strategia europeană contează, unde 
acţiunea europeană poate conta, unde pot fi reduse inegalităţile dintre statele 
membre în termenii accesării şi utilizării Internetului, unde valorile europene se
adaugă la dezvoltarea abordării comune a problemelor. Aceste acţiuni sunt: 
1Tineretul european în era digitală; 2Accesul mai ieftin la Internet; 
3Accelerarea comeţului electronic; 4Internet rapid pentru cercetători şi 
studenţi; 5Carduri inteligente pentru acces electronic sigur; 6Risc de capital 
pentru tehnologia de înaltă calitate SME; 7e­Participarea pentru cei aflaţi în 
incapacitate; 8Acordare de prescripţii medicale online; 9Transport inteligent; 10
Legătură directă între instituţiile guvernamentale.
  Fiecare acţiune se concentrează pe scopuri specifice ambiţioase care 
trebuie îndeplinite cât mai urgent. Comisia Europeană nu le poate îndeplini pe 
acestea singură. Se cere un efort comun al statelor membre, Comisiei 
Europene, industriei şi cetăţenilor. Aceste eforturi ar trebui extinse şi ţărilor 
care vor să adere. la Uniunea Europeană.
  Europa a realizat deja cu succes un asemenea proiect politic istoric, cum 
a fost moneda unică europeană, Euro. Nu este nici un motiv pentru că Uniunea
Europeană să nu poată face pasul politic pentru a produce o înfăţişare similară
progresistă, un răspuns dinamic, la noua economie. Dacă Europa poaterealiza 
enormul potenţial al noii economii, este posibil un viitor prosper pentru toţi 
europenii.
  Actuala tendinţă în dezvoltarea tehnologiei informaţiei sperie europenii. 
Dacă în marile ţări europene linia de urmat şi operaţiile automate sunt la fel de
rapide, milioane de persoane vor fi „eliberate” din aşa zisele vechi locuri de 
muncă şi vechile domenii de activitate. Acum, o nouă serie de retehnologizări a 
fost instituită prin globalizare şi fuziunile între marile întreprinderi.
  Dacă o să comparăm şocul retehnologizăriianilor ’80 cu acest ultim şoc al
informatizării constatăm mare diferenţă faţă de efectele ştiinţei în politica 
angajărilor. În aproape fiecare domeniu de producţie trebuie să recunoşti şi să 
încerci să foloseşti cele mai noi rezultate ale ştiinţei şi cercetărilor. În aproape 
fiecare domeniu al ştiinţei şi tehnologiei se pot vedea invenţii revoluţionare. 
Tehnologia informatizată a condus la aceste schimbăriaccelerând difuzarea 
cunoştinţelor. Noi metode îmbunătăţesc productivitatea ştiinţei, a ingineriei şi a
design­ului. În acelaşi timp, reţeaua mondială de oameni de ştiinţă, de 
inventatori şi experţi, înlesnesc circulaţia liberă a ideilor şi cunoştinţelor. 
Recompensa financiară precum şi alte tipuri de recompensepentru invenţiile 
tehnologice, descoperiri şi cunoştinţe nu au fost niciodată mai mari.ca în 
prezent. Se estimează că la fiecare cinci – şase ani cunoştinţele se dublează. În 
viitor, în jurul anului 2020 se vor dublă la fiecare 73 de zile. În viziunile 
politicilor de angajare ale Uniunii Europene se speculează că până în anul 2005
80% din tehnologia folosită va fi mai nouă de zece ani. Aceasta înseamnă că 
tehnologia relevantă şi importantă de la începutul secolului 21 este încă în 
mare parte necunoscută, sau poate este sub forma unor idei şi ipoteze 
aparţinând profesorilor şi inginerilor.
  La nivel global, linia de urmat în general în producţie şi economie este 
foarte importantă pentru toţi participanţii. Problema este cum să ne asigurăm 
că atunci când situaţia se va stabiliza diferitele grupuri sociale îşi vor fi găsit 
locurile respective în noua ordine mondială şi în noua diviziune a muncii.
  În termeni financiari, în opoziţie cu numărul de angajaţi, cele mai mari 
500 de companii din lume de la sfârşitul anilor ’80 constau mai degrabă într­un
amestec de companii americane, europene şi asiatice. Astăzi, la sfârşitul anilor 
’90 dominaţia Statelor Unite este un fapt evident. La 31 decembrie 1998 topul 
primelor 50 de întreprinderi includea puţine companii din afara Statelor Unite: 
în topul primelor 25 20 erau din Statele Unite, 2 din Elveţia şi câte una din 
Japonia, Olanda şi Anglia. Pe ambele liste, mondială şi europeană, a celor 500 
de companii mai mult de 20% dintre ele s­au schimbat în ultimul an.
  Renaşterea comercială şi industrială a Statelor Unite în anii ’90 a fost 
spectaculoasă. Valoarea stocurilor de marfă pe piaţa mondială a Statelor Unite 
a crescut de la 31 la 53%. Valoarea stocurilor de marfă japoneze pe piaţa 
mondială care la începutul anilor ’90 era de 42% a scăzut la mai puţin de 10%. 
Anglia a crescut de la 9% la 10%, în timp ce restul Europei şi­a văzut partea 
crescândde la 13% la 21%.
  În termenii capitalizării bursiere, calculată în miliarde de dolari 
americani, topul primelor zece companii în 1990 şi 1998 arată astfel:
  Nippon Telecgraph and Telephone.
  IBM.
  Industrial Bank of Japan.
  Royal Dutch Shell.
  General Electric.
  Exxon.
  Sumitomo Bank.
  Fuji Bank.
  Toyota Motor.
  Mitsui Taiyo Kobe Bank 
  Microsoft.
  General Electric.
  Intel.
  Merck.
  Exxon.
  Coca Cola.
  Wal Mart Stores.
  IBM.
  Royal Dutch Shell.
  Pfizer.
  Într­unarticol din „New Statesman” sociologul Amitai Etzionisusţine că 
majoritatea admiratorilor succesului economic al Statelor Unite nu par 
conştienţi de dimensiunea şi natura sacrificiilor pe care acesta le presupune. În
mod deosebit, în acest articol, el nu face referire la sărăcie sau la creşterea 
inegalităţii economice, deşi acestea sunt importante şi des aduse în discuţie. El 
este mai degrabă îngrijorat pentru calitatea vieţii majorităţii, efectele 
competitivităţii şi cursul noii economii mondiale asupra majorităţii membrilor 
societăţii americane. Familiile americane muncesc mult mai mult pentru a­şi 
menţine standardul de viaţă decât o făceau cu o generaţie în urmă. Multe 
dintre ele au acum doi sau chiar mai mulţi salariaţi. De­a lungul liceului 75% 
dintre băieţii de 17 ­ 18 ani şi 38% dintre fetele din aceeaşi grupă de vârstă 
muncesc mai mult de 20 de ore pe săptămână în timpul anului şcolar. Milioane
de adulţi americani muncesc pentru a asigura lor şi familiilor lor ceea ce este 
necesar. Banii sunt necesari pentru mai multe scopuri. Pentru familiile din 
clasa superioară şi de mijloc este necesară mai multă muncă şi bani pentru 
maşini mai bune sau vacanţe mai luxoase; pentru familiile din clasa inferioară 
e vorba de subzistenţă.
  Rezultatul a fost un declin profund în calitatea vieţii. Oamenii au mai 
puţin timp liber pentru copiii lor, unul pentru celălalt, pentru viaţa comunitară 
şi muncă voluntară, pentru învăţat, pentru distracţie, pentru orice activitate 
care nu are legătură directă cu munca. În acelaşi timp au fost diminuate 
fondurile pentru sănătate şi pensii. Siguranţa locului de muncă a fost 
întotdeauna mai mică în Statele Unite decât în Europa. Puţinele companii 
americane care garantau formal serviciul pe viaţă au renunţat la acest lucru. 
Calitatea oricărui lucru, de la mâncare la asistenţa medicală şi la locuinţă, a 
fost compromisă prin slăbirea eforturilor guvernamentale şi reducerea 
bugetelor. Au fost reduse ore de muncă, personal şi servicii în aproape toate 
instituţiile, de la bibliotecile publice la muzee, iar acestea îi afectează pe 
majoritatea americanilor.
  Amitai Etzioni continuă să noteze că elementul social al pieţei nu a 
dispărut în Statele Unite – dar a fost, într­un fel, minimalizată. Chiar şi „Wall 
Street Journal” întreba dacă economia de piaţă nu „taie” prea adânc în viaţa 
naţiunii.
  În final, autorul se întreabă retoric: „Toate societăţile, dacă se susţin 
singure pe piaţa mondială, trebuie să facă acelaşi schimb sau pot să­şi 
restructureze pieţele sociale astfel încât să se păstreze societatea mai 
viguroasă? Cât de departe ar merge o societate în dorinţa de a câştiga câteva 
procente în dezvoltarea economică şi 4% mai puţin şomaj?”
  Presa financiară internaţională a spus de mai mult de un an că 
valorizarea acţiunilor din domeniul tehnologiei pe pieţele de capital americane a
părăsit sfera realităţii – şi că euforia se va sfârşi în curând cu o cădere dură. 
Profeţii acestei noi realităţi s­au reunit foarte recent, la sfârşitul lunii ianuarie, 
în frunte cu Alan Greenspan, preşedintele Federal Reserve Bank. Conform 
acestuia, himera preţurilor afectate de inflaţie, în Statele Unite, va dispărea, iar 
valorile acţiunilor firmelor care activează în domeniul Internet­ului, ajunse la 
un nivel ameţitor, se vor prăbuşi.
  La începutul lui februarie, la Davos, în Elveţia, preşedintele Băncii 
Centrale Germane, Hâns Tietmeyer, a împărtăşit temerile domnului Alan 
Greenspan – dar capii afacerilor internaţionale refuză să se alăture refrenului 
apocaliptic. La Davos, mai mult de 80% dintre conducătorii corporaţiilor trans­
naţionale prezenţi s­au declarat optimişti în ce priveşte dezvoltarea perspectivei 
companiilor lor pe următorii trei ani. Nu mai puţin de jumătate din cele 800 de 
persoane întrebate se aşteaptă la o creştere a provocărilor din partea 
competitorilor ne­tradiţionali care folosesc comerţul pe Internet pentru a invada
pieţele lor tradiţionale. Aceşti conducători iau în mod serios ameninţarea venită
din cyberspace. Tot cei reuniţi la Davos au fost întemeietorii navigării pe 
Internet. Aproape o treime din ei şi­au evaluat experienţa personală în 
navigarea pe Internet că fiind excelentă şi un sfert dintre ei au spus că au 
petrecut mai mult de zece zile din ultimele patru săptămâni navigând pe 
Internet.
  Acestea fiind spuse, realitatea virtuală a preluat după toate probabilităţile
schimbul de acţiuni. În mod special în Statele Unite, preţurile foarte mari ale 
companiilor de pe Internet sunt în acest moment peste aşteptări. Vânzările 
companiei Yahoo! Se aproprie de 200 milioane de dolari pe an, dar valoarea 
acţiunilor pe piaţă a acestei companii se apropie de 40 miliarde de dolari. 
Mărimea acestei himere este înfăţişată de faptul că în termenii valorii pe piaţă, 
Yahoo! Valorează mai mult decât Boeing. Active ale companiei Amazon.com au 
crescut ca şi valoare cu 966% În 1998 deşi realizările sale nu sunt remarcabile.
  Dacă preţurile acţiunilor marilor companii de pe Internet şi 
alecompaniilor asociate lor s­ar prăbuşi, cât de mare va fi impactul asupra 
economiei occidentale? Dacă această cădere se va produce, cine va plăti cel mai
dureros preţ – cetăţenii obişnuiţi? Cum va putea supravieţui Europa cu 
apăsătoarea etichetă demodel? Dar dacă nu suntem capabili să înţelegem 
corect valoarea firmelor de pe Internet? Totul se bazează pe dorinţe şi aşteptări.
  Există o prezumţie a democraţiei ca oamenii să aibă o înţelegere a 
problemelor cu care se confruntă. O înţelegere a schimbărilor economice şi 
sociale imprimate de societatea informaţională şi economia digitală mondială 
vor fi cel mai bine sporite dacă oamenii participă la funcţiile economiei.
  Aş vrea să continui cu valorile societăţii informaţionale. În termenii 
simplificaţi, diferenţa fundamentală în ceea ce priveşte felurile de a gândi – în 
funcţie dacă cineva este muncitor sau dacă este acţionar – poate fi înfăţişată 
după cum urmează: un muncitor obişnuit care nu are nici un interes personal 
în economia corporaţiei sau cea naţională, consideră că fuziunile, 
restructurările şi automatizarea sunt nedrepte şi greşite, în timp ce companiile 
în acest timp aduc profituri din ce în ce mai mari şi îşi recompensează directorii
cu milioane. Muncitorul obişnuit vede totul în funcţie de siguranţa locului de 
muncă. Deţinătorii de acţiuni sunt obligaţi să monitorizeze situaţiile 
competitive în economia globală. Din punctul de vedere al deţinătorului de 
acţiuni, averea este maximizată prin reducerea cheltuielilor operaţionale ale 
firmei. Schemele opţionale extravagante sunt văzute ca îmbunătăţind rezultatul
financiar.
  Cercetătorii în domeniu vorbesc despre două forme de manageriale 
diametral opuse: sistemul Statelor Unite care este bazat pe deţinătorii de 
acţiuni şi sistemul germano­nipon care maximizează beneficiile salariaţilor 
întreprinderilor. Sistemul SUA e caracterizat prin centralizarea pieţei de capital,
pe deţinători puternici şi pretenţioşi de acţiuni şi scheme de înaltă iscusinţă 
managerială. Sistemul germano­nipon este caracterizat prin centralizarea 
băncilor, concentrând acţiunile proprietăţii băncilorasupra altor companii şi 
posibilitatea de acţiune mai largă pentru deţinătorii de acţiuni, altele decât 
acelea de a participa şi de a influenţa luarea deciziilor.
  Acest conflict este strâns legat de noile valori ale societăţii informaţionale.
Se spune că solidaritatea nu este cu siguranţă o valoare de bază la începutul 
secolului 21
  În această perioadă a Internetului, invenţia este din ce în ce mai 
importantă în economia globală. Cele mai inovatoare şi valoroase idei se nasc în
unităţi mici. Activităţile cele mai creative, intelectuale, au nevoie de o atmosferă
lipsită de acei factori tipici pentru firmele gigant, globale – o competiţie strânsă 
proprietari străini fără altă răspundere decât banii, multe nivele de decizie, 
ierarhie. Când ideile şi produsele intelectuale au nevoie de un suport financiar 
important pentru cercetare şi dezvoltare, aplicând tehnologie şi marketing, 
munca este împinsă la nivelul giganţilor globali.
  La începutul secolului 21 fiecare din cei ce muncesc sau cei care caută 
un serviciu va trebui să ştie cum să folosească un computer pentru a căuta 
informaţii şi a avea grijă de afacerile personale. Internetul este o metodă bună 
de a prezerva egalitatea – dar numai atunci când oamenii îl folosesc.
  Fiecare al cincilea american foloseşte Internetul pentru a afla ştirile 
zilnice şi prognoza vremii. În 1996 doar 27% căutau pe Internet informaţii 
despre evenimente locale. În 1998 cifra era de 42%.
  Mulţi europeni obişnuiţi cu ştirile naţionale şi internaţionale în propriile 
ţări, au fost oripilaţi de provincialismul reportajelor şi ştirilor din SUA şi vor fi, 
probabil, îngroziţi de impactul negativ al Internetului. Oricum, aspectul cel mai 
important este că majoritatea populaţiei, tineri şi bătrâni, au devenit informaţi 
în ceea ce priveşte computerul şi tehnologia modernă.
  Dacă oamenii obişnuiţi – cei ce constituie majoritatea umanităţii – sunt 
interesaţi de problemele locale, trebuie să li se dea ocazia de a se implica în 
rezolvarea lor.
  Atitudinile tehnologiei moderne sunt importante de asemenea când 
vorbim despre posibilităţile comerţului electronic şi despre cele de a le controla.
Dacă noi în Europa facem legi foarte severe pentru comerţul prin Internet sau 
alte instrumente electronice de afaceri,probabil închidem uşile nu numai 
pentru comerţ şi tehnologie, dar şi pentru clienţi.
  Valoarea comerţului electronic în lume a fost în 1998 de 30 miliarde de 
dolari. S­a estimat că va fi de 10 ori mai mare peste câţiva ani. Internetul a 
făcut posibil ca toată lumea să poată cumpăra sau vinde fără frontiere.
  Este fundamentală întrebarea privind interesele clienţilor şi cetăţenilor. 
Comerţul electronic măreşte libertatea de a alege şi de a şi de a se procura la 
preţuri minime. Dacă legile şi regulile sunt prea complicate şi severe pentru 
cerere deoarece noi încercăm să folosim aceleaşi legi pentru comerţul electronic
asemeni comerţului normal, atunci cumpărătorul este cel care va suferi cel mai
mult.
  Activitatea Uniunii Europene este aproape exclusiv un motiv de 
jurisprudenţă. Substanţa Uniunii Europene, procedurile şi modurile de ghidare
sunt juridice – şi este aici una dintre cele mai periculoase ameninţării pentru 
societatea informaţională a secolului XXI. În numele democraţiei, umanismului 
şi al bunelor maniere ale individului şi grupurilor sociale, Europa creează prea 
multe bariere creativităţii şi inovaţiei – care sunt principalele condiţiii pentru 
prosperitate.
  În tehnologia informaţiei, calitatea este o cerinţă obligatorie. Aceeaşi 
cerinţă ca şipentru multe alte domenii, deoarece, în competiţia mondială, cel 
mai bun din lume nu va produce fără cea mai bună educaţie, mediu de lucru, 
management şi condiţii de trai – cele mai bune medii pentru sine şi familia sa.
  Pe 15 ianuarie 2000 vicepreşedintele Statelor Unite, Al Gore a prezidat un
forum global major. Una dintre ideile principale a fost aceea că investitorii de 
astăzi cer o ţintă şi un mediu sigure pentru investiţiile lor. Capitalul acumulat 
în ţările vestice aruncă o privire mai atentă că niciodată dacă, de exemplu, ţara 
vizată pentru investiţie este coruptă sau nu. Cu cât sunt mai vulnerabile 
expertizele de capital, cunoştinţele ştiinţifice şi cercetarea, cu atât mai mari 
sunt şansele ca acest impediment să fie investigat înainte de a se lua o decizie.
  Acum câţiva ani, în Singapore, au fost promovate câteva reforme 
structurale impresionante, prin amploarea lor, ce vizau adaptarea ţării la 
societatea informaţională. O astfel de reformă a fost cuprinsă în sloganul:” 
Cunoaşterea excelentă a limbii engleze pentru fiecare copil”. Scopul este acela 
de a garanta fiecărui cetăţean acelaşi nivel de cunoaştere într­o lume modernă. 
Engleza este limba comerţului, a ştiinţei, a afacerilor mondiale, a băncilor, 
comunicaţiilor şi desigur a Internetului.
  Vicepreşedintele american Al Gore a declarat la sfârşitul lui ianuarie că 
administraţia Clinton investeşte 368 milioane de dolari în dezvoltarea 
tehnologiei informaţiei. Scopul include punerea unui calculator în fiecare sală 
de clasă şi introducerea Internetului într­un ritm o mie de ori mai ridicat decât 
astăzi, pentru folosul ştiinţei în special.
  O idee raţională?
 
123 Dilema românească: etnocentrism sau inteculturalitate.
  Am accentuat rolul mecanismelor economice ale globalizării, dar a 
rămâne la acest nivel ar însemna să abordăm reducţionist fenomenul. În 
realitate, există o dualitate economico­politică a globalizării. Globalizarea este 
un proces care are nevoie de un sistem de legitimare politică. Din acest punct 
de vedere, conceptele politicii internaţionale sunt, astăzi, tot mai evident 
subsumate nevoii de legitimizare politică a globalizării. Zona cea mai expusă 
tensiunii pare a fi cea culturală. Dacă, sub raportul nevoilor de producţie şi 
consum, lumea acceptă cu relativă uşurinţă efectele globalizării, în sfera 
culturii reacţia este mult mai puternică. Am putea considera că acest fenomen 
de respingere îşi are originea tocmai în specificul culturii nord­americane. 
Efectele globalizării aduc în zonele de destinaţie şi tind să impună elementele 
pattern­ului cultural american; este ca şi cum caracteristicile omului 
unidimensional al lui Marcuse ar depăşi limitele naţionale şi ar impune întregii 
lumi un om unicultural. Tocmai această uniformizare culturală este cea care 
arelevat cel mai devreme criza în care intră coordonatele naţionale ale fiecărui 
grup, ca urmare a globalizării. În raport cu această realitate, teoria 
huntingtoniană dobândeşte relevanţă şi se articulează cu cea a globalizării; 
rezultă că Huntington sesizează tocmai şocul pe care civilizaţiile îl suportă sub 
impactul globalizării. El oferă astfel un suport teoretic pentru o geostrategie a 
globalizării.
  Dacă Huntington defineşte crizele şi potenţialele ameninţări corelative 
globalizării, el nu oferă şi soluţia depăşirii lor. Este greu de crezut că forţele şi 
interesele care stau în spatele globalizării ar putea accepta ca pe un dat eşecul 
lor în faţa incompatibilităţilor culturale. Ele trebuie să contrapună un proiect 
de politică internaţională care să depăşească aceste limite şi să repună în 
drepturi forţele globalizării.
  Conceptul politic care vine să rezolve problema s­a născut în SUA, 
înaintea primului război mondial. El l­a avut ca prim exponent pe Woodrow 
Wilson, cel care, fiind pus în situaţia de a pune de acord tradiţionalul 
izolaţionism american cu necesitatea implicării Statelor Unite în război, a găsit 
un principiu care să unifice cele două imperative aflate în antagonism. Acest 
principiu era de natură morală şi presupunea un rol misionar al Statelor Unite 
pentru a impune lumii sistemul de valori democratice ce constituia 
fundamentul ordinii de drept americane. Această viziune privind „misiunea” 
Statelor Unite în lume s­a dovedit extrem durabilă şi a rezistat neschimbată 
modificărilor de conjunctură şi ale raporturilor de forţe prin care lumea a trecut
de atunci şi până astăzi. Ceea ce propune lumii astăzi principala superputere, 
dacă nu singura, este un model de organizare politică şi economică bazată pe 
democraţie pluralistă şi economie de piaţă. Un astfel de model este integral 
compatibil cu nevoile globalizării şi, odată acceptat, aplanează aşa­numitele 
„conflicte dintre civilizaţii”. Specificul viziunii americane privind construcţia 
statelor reprezintă un „efect secundar” care are mai mult sau mai puţin 
conexiune cu imperativele globalizării. Respectiv, geneza istorică a Statelor 
Unite devine nu un dat, ci un model ce trebuie urmat. Lipsa specificului 
naţional devine valoare pozitivă şi se opune „naţionalismelor” din Lumea Veche.
Identitatea etnică şi culturală a alogenilor, constituiţi în grupuri, se impune ca 
soluţie în raporturile dintre majoritate şi minoritate etnică sau religioasă, acolo 
unde aceasta din urmă există. Caracterul compus, federal al statului pune în 
discuţie experienţele tradiţionale ale statelor unitare. O întreagă filosofie 
politică se exportă astfel, odată cu investiţiile de capital sau de securitate, în 
lumea neoccidentală.
  Mecanismele de construcţie a noii ordini sunt compatibile cu existenţa 
unui sistem unipolar şi sunt impuse noilor veniţi în clubul statelor democratice
atât prin mijloace politico­militare, cât şi prin mijloace economice. NATO, Banca
Mondială şi Fondul Monetar Internaţional devin instrumentele principale de 
reconstrucţie a viitoarelor democraţii, în timp ce alte organisme îşi diminuează 
rolul, fie datorită incapacităţii de operare, fie pentru că nu mai sunt compatibile
cu noile realităţi geopolitice. ONU, ca şi întregul sistem al instituţiilor 
specializate, trece printr­o criză tot mai profundă, care în ultimă instanţă riscă 
să­l afecteze şi legitimitatea. În mod paradoxal, un organism cu vocaţie 
universală se dovedeşte mai puţin fiabil în raport cu procesul globalizării decât 
structuri cu vocaţie regională (ex. NATO, OSCE).
  Desigur, nu întreaga lume se poate înscrie în acest model. Există şi o 
contestare energică a lui, există şi zone care, cel puţin în momentul de faţă, nu 
fac obiectul expansiunii modelului respectiv. În raport cu anumite spaţii 
geopolitice, modelul se impune cu prioritate şi chiar cu forţa. Experienţa fostei 
Iugoslavii şi, în special conflictul din Kosovo, dovedesc că opţiunea pentru acest
model nu este eminamente liberă. Alte zone sunt acceptate ca îndreptăţite să 
practice mai mult sau mai puţin o filosofie politică diferită. Avem de­a face, în 
cazul Rusiei, dar nu numai, cu un fel de proiecţie inversă a doctrinei 
izolaţioniste a lui Monroe. Există o gradaţie şi evoluţie continuă a reactivităţii 
faţă de acest „excepţionalism” care tinde, în perspectivă, să nu mai fie acceptat.
Trebuie subliniat că suprapunerea dintre sfera interesului politic şi cea a 
operaţiunii economice nu este totală. Globalizarea, sub raport economic are un 
avans considerabil în raport cu cea politică şi, practic, îi dictează celei din urmă
ritmul şi suprafaţa de expansiune.
  Există o atitudine dezirabilă în raport cu acest tablou general al lumii la 
începutul mileniului III? Care trebuie să fie evoluţia României în acest context 
al globalizării?
  A te opune globalizării ar fi o atitudine lipsită de realism şi contradictorie 
în raport cu interesele reale ale României. Globalizarea este un proces care are 
valenţe pozitive certe, iar refuzul ei ar echivala cu condamnarea şansei de 
dezvoltare în sensul şi ritmurile lumii de astăzi. A sesiza sfidările şi efectele 
perverse ale globalizării nu înseamnă a te sustrage acesteia. De altfel, 
identificarea posibilelor efecte negative şi găsirea modalităţilor de eliminare a 
acestora preocupă în cea mai mare măsură atât pe susţinătorii globalizării, cât 
şi pe adversarii ei. Este greu de dovedit că globalizarea ar avea, în mod 
unilateral, efecte pozitive numai pentru unii din agenţii ei, iar pentru ceilalţi 
doar dezavantaje. În realitate, este un proces complex, nou şi surprinzător care,
în ciuda predictibilităţii sale în gândirea unor vizionari, a găsit lumea încă 
incomplet pregătită pentru a­l face faţă.
  România a intrat în acest proces cu un anumit handicap. Ea s­a aflat în 
ultima perioadă a comunismului într­o izolare chiar mai accentuată decât a 
întregului sistem politic din care făcea parte. Această caracteristică antrenează 
costuri foarte mari în efortul de a arde etapele care ne despart de nivelul 
celorlalţi. În cei zece ani de la schimbarea sistemului politic, progresele făcute 
au fost inegale şi, uneori, urmate de reculuri. Dacă sub aspectul consolidării 
cadrului democratic s­au înregistrat evoluţii incontestabile, în domeniul 
progresului economic, handicapul iniţial chiar s­a amplificat. Ezitările politice, 
acceptarea cu seninătate, în perioada 1997­2000 a unei căderi economice 
accentuate au făcut că România să se afle astăzi în incapacitatea de a beneficia
de efectele pozitive ale globalizării. În primul rând, incapacitatea de 
restructurare a economiei, efectele distructive ale mecanismelor pieţei libere, 
neîngrădite de intervenţia corectoare a politicilor economice, au redus şansele 
României de a se integra pe termen scurt în Uniunea Europeană.
  Integrarea în Uniunea Europeană reprezintă o opţiune strategică pentru 
România. Ea ar oferi cadrul în care să suportăm impactul globalizării cu riscuri
mai reduse şi cu beneficii amplificate. Prin dimensiunea şi puterea sa 
economică, Uniunea Europeană reprezintă un vehicul mult mai adecvat 
globalizării decât existenţa de sine stătătoare ca sistem economic de nivel 
naţional. Din punct de vedere politic, integrarea europeană ar asigura o 
valorizare pozitivă a cadrului democratic existent şi ar permite menţinerea, fără
obiecţii pertinente, a acelor elemente de identitate naţională care şi­au dovedit 
viabilitatea şi în cazul celorlalte state membre ale UE.
  Realitatea geostrategică a conflictului între civilizaţii (sau poate numai 
între opţiuni de politică internaţională), chiar dacă nu acceptăm că certifică 
justeţea teoriei huntingtoniene, este activă în imediata noastră vecinătate, 
probabil, în mare măsură, datorită manipulării politice a sentimentelor şi 
convingerilor diferitelor grupări etnice sau religioase. Modalitatea de tratare a 
acestor tensiuni şi conflicte nu se poate spune că a fost cea mai adecvată. Din 
acest motiv, în loc că intervenţiile militare să conducă la pacificare, ele au 
generat un război subteran şi continuu, bazat pe violenţă şi intoleranţă 
(situaţia din Kosovo este mai mult decât ilustrativă pentru inabilitatea soluţie 
propuse). Riscul de contagiuneal acestei instabilităţi este cu atât mai mare cu 
cât ne aflăm într­o zonă în care politicii istorice bazate pe echilibrul de forţe şi 
măsuri de compensare teritorială au condus la o mixtură de populaţii, culturi şi
religii, ce nu poate funcţiona nonconflictual decât în condiţiile existenţei unei 
forţe represive masive sau a unui sistem real de protecţie reciprocă a 
sensibilităţii şi identităţii grupale.
  O soluţie care să elimine tensiunile arhaice şi să le reechilibreze pe cele 
nou introduse în urma conflictelor este încă departe de a se fi găsit. Soluţia, cel 
puţin pentru o perioadă de timp, nu poate fi bazată decât pe consolidarea 
stabilităţii, acolo unde ea există şi pe integrarea în sisteme defensive cu 
caracter colectiv. Din acest punct de vedere opţiunea României pentru 
integrarea în structurile euro­atlantice, dar şi eforturile pentru asigurarea 
echilibrului şi stabilităţii interne, sunt condiţii cu valoare atât la nivel naţional, 
cât şi la nivel internaţional.
  Cele două integrări – cea europeană şi cea euro­atlantică – reprezintă 
răspunsuri adecvate la sfidările globalizării şi sunt, de aceea, obiective 
fundamentale în viziunea politică a PDSR, dar, fără a ignora diferenţele de 
program politic şi pentru alte forţe politice din România. Opţiunea pentru 
integrare europeană şi euro­atlantică reprezintă unul din puţinele principii 
unificatoare care mai funcţionează în societatea românească de după 
decembrie 1989 Acest consens minimal izvorăşte probabil din situarea voinţei 
de integrare în zona unificatoare a interesului naţional. Din nefericire, dacă 
voinţa de integrare introduce încă o forţă de coeziune în clasa politică 
românească, elementele concrete ale programelor politice puse în circulaţie de 
diferitele partide şi coaliţii sunt de multe ori contradictorii cu privire la 
modalităţile şi priorităţile reformelor premergătoare integrării. Mai mult chiar, 
există o tendinţă de a trata în mod politicianist această problematică forte 
sensibilă a integrării, iar opţiunea pentru integrare este folosită în mod 
iresponsabil ca o formă de legitimare politică, iar retorica ţine, deseori, loc de 
acţiune concretă. Există o manieră incorectă a partidelor din Convenţia 
Democratică, dar şi altor aliaţi ai lor de a adjudeca în propriul beneficiu de 
imagine voinţa de integrare, iar PDSR­ul este considerat, în mod fals, un 
adversar al acestei tendinţe, deşi primele progrese şi cele mai consistente au 
fost făcute tocmai în perioada guvernării PDSR. Această tratare în termenii 
politicii de partid a problematicii integrării, care se substituie acţiunii în planul 
realului, reprezintă o piedică semnificativă în procesul de adaptare la cerinţele 
integrării.
  Din nefericire, această imagine deformată despre voinţa reală existentă în
societatea românească pentru integrare, a fost promovată în exterior chiar de 
către partidele care în cursul ultimului mandat electoral au avut 
responsabilitatea pentru eşecurile şi decalajele generate de programele lor 
politice aventuriste şi lipsite de coerenţă.
  Mai mult, abordarea realistă şi responsabilă de către PDSR a politicii de 
integrare europeană şi euro­atlantică, precum şi consecvenţa cu care acest 
partid social­democrat autentic tratează problematica echilibrului dintre 
procesele integraţioniste şi imperativele menţinerii şi apărării elementelor 
noastre pozitive de identitate naţională şi statală este interpretată ca o expresie 
a unui naţionalism negativ, ca o expresie a unei viziuni izolaţioniste. Se 
confundă astfel integrarea cu alienarea identităţii naţionale şi se cedează inutil 
atribute necesare ale suveranităţii, care au tocmai menirea de a contrabalansa 
efectele perverse ale globalizării.
  Opţiunea consistentă pentru o politică de integrare nu trebuie însă 
privită ca o renunţare la principiul protejării şi promovării interesului naţional.
  Globalizarea pune tot mai mult în discuţie limitele în care statele­naţiuni 
sunt legitime în acţiunile lor, atât în plan intern cât şi internaţional. Viziunea 
westfaliană, conform căreia statele sunt actorii principali ai relaţiilor 
internaţionale, precum şi principiul raţiunilor de stat care subordonează 
întregul mecanism al puterii scopului conservării şi perpetuării acestuia, au 
fost fundamentele principale ale conceptului suveranităţii. Globalizarea tinde 
tocmai să limiteze statul în exprimarea suveranităţii sale. Limitele geografice ale
statelor apar în faţa procesului globalizării ca obstacole în calea unificării 
pieţelor şi care împiedică o alocare liberă a resurselor la scara unor zone mult 
mai vaste decât cele ale teritoriilor naţionale.
  Pe de altă parte, problemele cu care se confruntă lumea astăzi au o 
anvergură care tinde tot mai mult să depăşească capacitatea de răspuns de tip 
naţional. Poluarea, penuria de resurse energetice, crizele financiare sau 
criminalitatea internaţională nu mai pot fi rezolvate prin eforturi naţionale 
izolate şi nici statele nu mai pot constitui subiecţii unici ai relaţiilor 
internaţionale. Pe măsură ce lumea se integrează, iar anumite alianţe sau 
grupări de state naţionale devin mai riguros organizate şi mai mult implicate ca
atare în gestiunea problemelor globale, statele­naţiune tind să transfere o parte 
mai mare din zestrea lor de suveranitate structurilor în care s­au integrat. Se 
naşte astfel o legitimitate trans­statală, care sublimează tradiţionalele „raţiuni 
de stat” şi impune un sistem normativ care vine în conflict cu vechea 
suveranitate. Statele asistă, cu sau fără voia lor, la o diminuare a suveranităţii 
lor, la o aşa numită devoluţie a instituţiilor, în timp ce entităţi trans­naţionale 
dobândesc un drept de ingerinţă efectiv, atât sub raport politic şi militar, cât şi 
sub raport economic. Apar formule ce amintesc tot mai mult de un „guvern 
mondial” (care se exprimă mai curând prin vocea şi voinţe unei superputeri 
absolute, care se doreşte expresia unei raţionalităţi democratice transcendente, 
dar care nu ezită să apere cu evidentă lipsă de neutralitate interesele unei 
oligarhi economice trans­naţionale), care are structuri de putere şi atribuţii 
similare statului, dar îl transcende pe acesta şi ajunge să se afle în relaţie 
nemijlocită cu cetăţenii (cel puţin la nivel regional, de exemplu în cadrul 
Uniunii Europene, mecanismele de geneză democratică ale puterilor în stat au 
dobândit funcţionalitate şi la nivel unional, respectiv mecanismul electoral de 
generare a legitimităţii puterilor locale şi centrale funcţionează acum şi ca 
sursă a unor organisme de putere suprastatale).
  La polul opus se află tendinţa spre subsidiaritate, care absoarbe la nivel 
comunitar (zonal sau local) o bună parte a cuantumului de suveranitate ce 
exista până nu de mult la nivel de stat.
  Statul naţional pare astfel supus unei duble presiuni, de la nivel 
suprastatal şi de la nivel infrastatal, pentru a delega şi limita suveranitatea sa.
  În aceste condiţii este de presupus că una dintre tensiunile de tip politic 
pe care globalizarea o va accentua tot mai mult în viitor este tocmai aceea 
dintre statul­naţiune şi comunitatea internaţională în care el fiinţează.
  Problema de opţiune politică care se ridică în acest context şi care este 
extrem de actuală şi pentru România, se referă la măsura şi ritmul în care se 
poate accepta această diminuare de suveranitate. Protejarea suveranităţii de 
stat nu este un scop în sine, ci mai curând o consecinţă a condiţiilor istorice 
diferite în care statele au apărut şi evoluat, precum şi a nivelului diferit de 
dezvoltare economică, dar şi a deosebirilor de structură culturală, care dau 
unei naţiuni atributele sale identitare.
  Cu cât forţa nivelatoare a globalizării acţionează mai direct şi mai 
puternic asupra pattern­ului cultural al unei comunităţi naţionale, cu atât 
acesta are tendinţa de a reacţiona mai intens. Se naşte de aici o tensiune atât 
între diferitele grupuri naţionale, cât şi între majoritatea etnică care defineşte 
un grup naţional şi minorităţile cu care acesta convieţuieşte pe acelaşi teritoriu 
statal. Aceasta nu este însă o simplă reminiscenţă al unei ideologi exclusiviste 
de tip naţionalist, ci este o dovadă că fundamentele naţionale sunt mai 
complexe şi mai inalterabile decât s­ar crede. Ele reunesc structuri de civilizaţie
specifice, cu interese economice şi politice care nu şi­au consumat încă 
resursele de viabilitate şi care probabil nici nu vor fi cu atât de mare uşurinţă 
topite în melanjul unificator al globalizării. În ciuda unei ascensiuni suspecte a 
unei ideologii a drepturilor omului, care tind să fie transmutate ilicit la nivelul 
grupurilor etnice sub forma „drepturilor colective”, forţele coeziunii naţionale 
sunt încă realităţi extrem de consistente şi nu pot fi în nici un caz reduse la o 
expresie ideologică a unor extremişti naţionalişti, deoarece aceste forţe de 
coeziune au rădăcini mult mai complexe şi mai raţionale decât sunt dispuşi 
adepţii deznaţionalizării să recunoască şi să accepte.
  În mod paradoxal, experienţa centrifugă a grupurilor naţionale din fosta 
Iugoslavie, ca şi a acelora din fostul imperiu sovietic, demonstrează că, după 
perioade relativ lungi de integrare în comunităţi statale trans­naţionale, 
resorturile intime ale identităţii culturale sunt încă suficient de puternice 
pentru a se comporta conform teoriei huntingtoniene a conflictului între 
civilizaţii. O experienţă ­ de natură să îngrijoreze ­ cu privire la efectele 
presiunii deznaţionalizatoare a integrării şi limitării suveranităţii în condiţiile 
globalizării o reprezintă recenta ascensiune a dreptei naţionaliste în Austria. 
Aceasta dovedeşte că atunci când anumite valori, considerate legitime de un 
grup naţional, sunt supuse unei agresiuni, fie ea şi numai de tip simbolic, chiar
într­un stat cu un nivel de dezvoltare economică înalt şi cu o tradiţie 
democratică bine consolidată şi care a trecut deja testul integrării europene, se 
poate ajunge la o opţiune masivă a electoratului în favoarea unei soluţii politice
care contestă deschis şi direct principiile societăţii deschise şi este posibil să se 
ajungă chiar la o reafirmare excesivă a suveranităţii de stat şi la naţionalismul 
exclusivist de care, pe bună dreptate, ne temem.
  Experienţa austriacă a alarmat statele Uniunii Europene, dar şi alte 
democraţii, nu numai pentru că într­un stat european se acceptă participarea 
unei formaţiuni de extremă dreaptă la putere, în virtutea unui drept obţinut 
prin mijloace democratice, ci şi pentru că este un semnal de alarmă asupra 
riscului pe care îl poate genera forţarea unor ritmuri ale comunitarismului în 
raport cu aspiraţia grupurilor naţionale pentru protejarea identităţii culturale şi
statale. Această alarmă este cu atât mai îngrijorătoare cu cât ea ar putea să nu 
reprezinte un caz izolat, ci preludiul unei mişcări sociale mai ample la nivelul 
unei bune părţi din Europa occidentală. Recrudescenţa dreptei naţionaliste, 
contestarea unor politici comunitare, care afectează libertatea opţiunilor 
economice, protestele împotriva deschiderii pieţei muncii şi a migraţiei 
capitalurilor spre alte pieţe, cu consecinţe directe privind gradul de ocupare al 
forţei de muncă în statele de origine, sunt tot mai mult teme de dezbatere 
politică în statele Uniunii Europene. Tot mai mulţi teoreticieni, dar şi oameni 
politici sau exponenţi ai societăţii civile occidentale sesizează că globalizarea 
reprezintă în aceeaşi măsură o abstracţie (capital, muncă, valori, informaţie), 
dar şi o serie de efecte concrete şi dureroase (accentuarea precarităţii locului de
muncă, transformarea muncii în sine într­o activitate preponderent abstractă şi
izolată, un nou mod de consum, un nou mod de acces şi protejare a accesului 
la drepturile tradiţionale ale cetăţeanului). Tocmai aceste efecte 
secundarenedorite ale globalizării au condus în ultimul timp la o creştere a 
grupului scepticilor şi, nu în ultimul rând, la o nuanţare a poziţiei optimiştilor. 
În acest sens este de remarcat o anumită schimbare de ton a administraţiei 
Clinton cu privire la imperativele globalizării, dar şi o tendinţă a acesteia de a 
recunoaşte că, pentru a atrage o masă cât mai mare de oameni în sfera 
globalizării, este necesar un program mai consistent de asistenţă economică 
pentru cei ce pot fi loviţi de efectele negative ale fenomenului.
  Revenind la perspectiva evoluţiei României în contextul globalizării, 
trebuie subliniat că aceasta trebuie pregătită în baza unor programe politice 
bine orientate, care să ţină cont atât de situaţia gravă de criză în care ne aflăm,
cât şi de conjunctura favorabilă creată prin deschiderea Uniunii Europene faţă 
de integrarea unor noi membri. Problema este de a găsi în interior resursele, în 
primul rând politice, dar şi materiale, pentru a ajunge la un ritm de dezvoltare 
care să facă predictibil momentul posibilei integrări. Acestei etape trebuie să­l 
corespundă, încă, un sistem de protecţie a capitalului autohton, dar şi de 
stimulare a investiţiilor străine. Procesul liberalizării pieţei nu trebuie 
confundat cu anarhizarea acesteia (există şi vor exista mereu limite ale 
procesului de dereglementare, care, odată depăşite, vor genera 
disfuncţionalitate şi criză). Întărirea mecanismelor democratice rămâne, încă, o 
sarcină de primă importanţă; iar aceasta nu trebuie înţeleasă în mod necesar 
numai ca o diminuare a autorităţii statului şi implicit a suveranităţii sale. 
Pregătirea integrării europene înseamnă nu numai performanţă economică, ci 
şi aducerea identităţii naţionale la acel nivel care să îi asigure viabilitatea în 
condiţiile în care integrarea îi va desfiinţa o parte din mecanismele de protecţie 
instituţională. Din acest punct de vedere, integrarea nu trebuie confundată cu 
asimilarea. În fond, criteriile de performanţă pe care Uniunea Europeană le 
pune în faţa candidaţilor la aderare vizează, între altele şi capacitatea 
economiilor naţionale, dar şi a altor structuri sociale şi culturale, de a face faţă 
unui mediu în care, lipsa unor bariere de tipul frontierelor de stat,acţionează 
dezintegrator şi faţă de acele structuri naţionale care trebuiesc încă menţinute 
în funcţiune. A intra în malaxorul nivelator al Uniunii, sau, la scară planetară, 
al globalizării, fără a avea structuri economice competitive şi mecanisme de 
protecţie a identităţii sociale şi culturale fiabile reprezintă un risc major atât 
pentru cel ce se integrează cât şi pentru integrator, pentru că o integrare 
precoce, cu mecanisme economico­sociale lipsite de maturitate produce crize în
interior, dar le propagă şi la scara întregului grup de integrare (acest mod de a 
judeca lucrurile funcţionează deja în privinţa României atunci când este vorba 
de spinoasă problemă a vizelor).
  Este cert că una din premisele integrării presupune o diminuare a 
suveranităţii, în sensul că decizii ale colectivităţii integratoare dobândesc forţă 
de acţiune în interiorul statului naţional. Această tendinţă se amplifică gradual 
pe măsura adâncirii integrării, dar ea nu presupune nici renunţarea unilaterală
la caracteristicile statului­naţiunedin primul moment al integrării şi cu atât mai
puţin înainte ca aceasta să se producă. Nici caracterul unitar al statului, nici 
caracterul său naţional nu sunt incompatibile cu integrarea. Ceea ce poate fi 
pus în discuţie este, mai degrabă, centralismul administrativ, ineficienţa 
mecanismelor de control democratic sau funcţionarea incorectă a mecanismelor
subsidiarităţii (este contraproductiv să laşi responsabilitatea administrării unor
sectoare importante ale vieţii economice şi sociale în seama comunităţilor locale
atâta timp cât acestea nu au resursele pentru a le finanţa).
  Globalizarea prezintă riscuri cu atât mai mari cu cât nivelul de dezvoltare
al unui stat este mai scăzut. Sub acest aspect, riscurile de natură externă nu 
pot fi separate de fragilitatea sistemului economic şi politic intern. Cu cât 
instabilitatea în zonă creşte, cu atât eşecul politicilor interne este mai periculos.
  Există din această perspectivă posibilitatea dea formula câteva concluzii 
privind evoluţia României în contextul globalizării. România nu trebuie şi nici 
nu poate să se opună acestui fenomen planetar. Important este ca în faţa 
sfidărilor globalizării să fim pregătiţi să reacţionăm. Trebuie să distingem între 
procesul obiectiv al globalizării şi riscul ca el să fie confiscat şi utilizat în slujba 
unor interese obscure.
  Pentru a rezista în faţa globalizării, trebuie să ieşim din zona 
subderzvoltării, altfel von colecta doar efectele negative ale acestui proces în 
timp ce valenţele sale pozitive ne vor fi prohibite. A te pregăti pentru integrare 
regională sau globală presupune în primul rând a te consolida ca entitate 
naţională şi statală. Integrarea nu este în mod strict necesar echivalentă cu 
pierderea identităţii naţionale şi cu disoluţia statului­naţiune.
  Integrarea presupune armonizarea interesului naţional cu cel subsidiar şi
cu cel suprastatal. Federalizarea şi regionalizarea sunt soluţii posibile, dar nu 
şi obligatorii. Soliditatea structurilor democratice şi stabilitatea internă sunt 
argumente esenţiale pentru integrare. Competitivitatea în plan economic şi 
cultural reprezintă condiţii esenţiale pentru a face faţă şocului globalizării. 
Lipsa competitivităţii şi a sentimentului de securitate identitară transformă 
şocul globalizării într­un şoc al civilizaţiilor.
  Globalizarea generează noi reguli şi mecanisme ale raporturilor dintre 
state. Organismele internaţionale dobândesc o tendinţă de ascendenţă în faţa 
suveranităţii de stat. Fără o consolidare a dreptului internaţional un astfel de 
proces poate fi periculos pentru că poate induce inegalitate între actorii vieţii 
politice internaţionale şi încurajează politica de forţă şi dictat. Asumarea de 
obligaţii trebuie să fie simultană cu asumarea de responsabilităţi, dar şi cu 
obţinerea de drepturi şi garanţii.
  Globalizarea este un proces dominant, dar el nu este singular. O 
diplomaţie responsabilă trebuie să îmbine armonios principiile diplomaţiei 
tradiţionale cu cele ale diplomaţiei integrării.
  Deşi există manifestări puternice de unipolarism, lumea este încă 
construită pe baza diversităţii. Într­o lume diversă nu se poate practica o 
diplomaţie unilaterală. Deschiderea spre toate azimut­urile este în concordanţă 
cu tendinţa globalizării. În condiţiile globalizării distanţele şi criteriile geo­
politice tradiţionale nu mai constituie criterii eficiente de validarea a viziunilor 
de politică internaţională.
  Globalizarea schimbă raporturile dintre ameninţarea directă şi cea 
difuză. Capacitatea de a răspunde unor sfidări nedeterminate şi tot mai 
abstracte devine esenţială pentru propria securitate, cât şi pentru securitate 
lumii în care ne integrăm.
  Globalizarea nu este punctul terminus al evoluţiei umane, ea este un 
proces ce va marca esenţial lumea, dar nici avantajele ei şi nici ameninţările ei 
nu pot fi absolutizate.
  „Orice ţară slăbită, fie de foamete, de epidemie, de corvezi prea grele sau 
de instabilitatea instituţiilor atrage asupra sa poftele nenumărate ale vecinilor.”
  Jean Levi
 
Capitolul 13
Imaginea României – un produs greu vandabil?
 
131 România văzută în presa internaţională în perioada 1996­2000
  Nu se poate face o evaluare clarăa reacţiilor presei internaţionale la 
evoluţia socio­politică din România şi la situaţia ei în lume pe o perioadă atât 
de lungă fără câteva consideraţii generale prealabile. Se pot discerne cinci 
caracteristici majore: euforia post­electorală din 1996 perplexitatea în faţa lipsei
de performanţă a noii guvernări, efectele intervenţiei NATO în zonă, şocul 
provocat de sondajele care conturau o alternanţă inversă actualei puteri, 
preocuparea faţă de perspective. Aceste particularităţi legate de cazul României 
nu au fost exceptate de la trăsăturile generale ale structurării informaţiilor şi 
opiniilor pe baza surselor principale: corespondenţii agenţiilor şi ziarelor 
acreditaţi la faţa locului, ambasadele, forţele politice interne, structurile 
specializate care servesc cercurile bancare şi de afaceri internaţionale. Oricât ar
părea de curios toate sunt dominate în moduri diferite, de ceea ce se numeşte 
în jargonul mediilor de informare „audimatul”. Se transmite şi se publică nu 
neapărat ceea ce se vede, ci ceea ce se cere, respectiv ce cred corespondenţii, 
diplomaţii că poate capta atenţia destinatarilor, ceea ce satisface anumite 
interese ale forţelor politice interne din România în funcţie de influenţa lor 
asupra mijloacelor de informare, de prejudecăţile şi interesele pe termen scurt 
ale unor cercuri financiare şi de afaceri. Desigur prioritate au relatările şi 
analizele de senzaţie, fie că e vorba de cianură, mineriade, copii handicapaţi, 
conflicte acute interetnice, crize de guvern, astfel de teme constituind vehiculul 
cel mai sigur de penetraţie într­un domeniu cel puţin la fel de competitiv ca cel 
al confruntării acerbe pentru acapararea pieţelor.
  Deosebit de semnificative în ansamblul comentariilor internaţionale sunt 
sintezele prilejuite de marcarea a zece ani de la revoluţia din 1989 nu numai 
pentru că ele au încercat să tragă anumite concluzii pentru întreaga perioadă 
în ce priveşte România, cât şi în privinţa tuturor fostelor ţări comuniste, ci mai 
ales pentru concluziile privind ultimii trei, patru ani. Astfel de concluzii au fost 
dominate de cele cinci caracteristici subliniate la începutul acestei analize. 
Sinteza prezentată de Europa Liberă sub semnătura lui Jeremy Bransten sub 
titlul „Zece ani după revoluţia sângeroasă din 1989 deziluzia publică este 
dominantă” se spune:„La zece ani după revoluţie şi la trei ani după venirea la 
putere a unor lideri pro­occidentali, partizani ai economieipieţei libere, România
suferă de deprimare colectivă”. Concluzia poartă numele dublului aspect al 
euforiei de după alegerile din 1996 evidentă şi în multe comentarii apărute 
până în ultimele zile, care au văzut în rezultatele alegerilor nu numai o 
normalizare democratică, prin premiera alternativei paşnice la putere, ci şi o 
înfrângere a „forţelor comuniste”, o „adevărată ruptură cu trecutul”, 
consacrându­se asupra spiritului democratic şi pro­occidental al noii puteri. De
aceea deziluzia este explicată nu atât prin lipsa de performanţă a guvernelor ce 
s­au perindat cât mai ales prin faptul că nouă putere s­a văzut silită să treacă 
la măsuri reformatoare, nepopulare, care nu au fost îndeplinite de guvernarea 
precedentă. Autorul adaugă că „rămâne neclar dacă actuala politică de 
restructurare economică va conduce la vremuri mai bune. Întrebarea care se 
pune acum este: vor avea românii simpli răbdare să suporte încă odată alte 
promisiuni pentru un viitor fericit?” Sinteza foloseşte în concluzie opiniile 
sociologului Vladimir Tismăneanu care afirmă că actuala popularitate a 
partidului lui Ion Iliescu „este pur şi simplu rezultatul deziluziei faţă de noii 
guvernanţi. Se poate aştepta un vot care să exprime această deziluzie şi dacă 
după deziluzie urmează o altă deziluzie, există pericolul că forţe străine 
curentului parlamentar să se folosească de o astfel de situaţie. Ultima 
propoziţie a acestei sinteze oferită celor ce folosesc serviciile în limba engleză ale
Departamentului de studii al Europei Libere se doreşte a fi un avertisment 
bazat pe opiniile unor observatori anonimi, integrat şi în alte comentarii:” Dacă 
o astfel de evoluţie va avea loc, spun observatorii şi dacă declinul economic al 
României continuă, această ţară riscă să fie lăsată în urmă în cursa pentru 
integrarea în principalul curent european, inclusiv în organizaţii că Uniunea 
Europeană şi NATO. Sfidarea viitorului deceniu va fi fără îndoială să se asigure 
că Balcanii nu vor fi din nou rupţi de Europa pe calea mutării unei noi cortine 
de fier cu câteva sute de kilometri mai la est".
  Dincolo de multiple alte considerente în ce priveşte sursele şi tendinţele 
unor comentarii şi analize demne de luat în seamă, în acest cadru se impune 
ca dominantă inserarea de criterii ideologice care, la rândul său, poate fi 
atribuităunei insuficienţe rupturi cu trecutul a autorilor respectivelor materiale 
sau cu practica alb­negru specifică nu numai războiului rece. Tendinţa nu este 
străină nici de efectul disputelor politice interne din România, nici de 
consecinţele unor curente veleitare de această natură din străinătate. Urme 
incipiente ale acestora pot fi găsite într­o serie de comentarii apărute în 1998 
pe măsură ce o anumită îngrijorare privind evoluţia din România a început să­
şi facă loc ajungând până în ultimele zile la o adevărată campanie pentru 
salvarea În extremis a acestei ţări. Cel mai ilustrativ în această privinţă este un 
articol aproape programatic, apărut la 28 decembrie 1999 în Washington Post 
(ziar care s­a evidenţiat prin mai multe articole de această natură), sub 
semnătura lui Daniel N. Nelson (prezentat ca autor al mai multor cărţi despre 
România), sub titlul „Uitata Românie are nevoie de ajutorul Occidentului şi 
urgent”. Autorul scrie în chip de concluzie:” Iată câteva iniţiative demne de luat 
în seamă în considerare: un sprijin public şi fără echivoc pentru intrarea 
României în NATO în runda viitoare, semnale diplomatice puternice de sprijin 
prin vizite la nivel înalt la Bucureşti, invitarea domnului Isărescu să viziteze 
Washingtonul şi, dacă este posibilă, instituirea Fondului România 2000 lansat 
printr­o contribuţie majoră stimulativă a Statelor Unite de circa 100 milioane 
de dolari". Nelson îşi încheie propunerile cu această observaţie finală: „Ajutorul 
acordat României nu trebuie să însemne implicarea militară sau mări sume de 
bani. Dar implică refuzul de a aştepta până se vor impune demagogi intoleranţi 
sau până ce ţara va fi inundată de paroxismul violenţei. Atunci va fi prea 
târziu. Atunci Nicolae şi Elena cu siguranţă vor râde în mormintele lor.” În alte 
părţi ale articolului care pregătesc concluziile Nelson este mai specific. Un 
sondaj tulburător, scrie el, a arătat că „o majoritate a românilor cred că viaţa 
sub Ceauşescu era mai bună şi două treimi cred că ţara este condusă într­o 
direcţie greşită”. El arată că în faţa acestei situaţii Preşedintele Emil 
Constantinescu, confruntat cu creşterea revoltei împotriva „crimei, corupţiei şi 
deteriorării nivelului de trai, l­a demis pe premierul Radu Vasile. Probabil că 
cineva a uitat să­l spună domnului Constantinescu că, în conformitate cu 
Constituţia României, preşedinţii nu au voie să demită pe prim­miniştrii”. 
Nelson consideră, în acest context, că noul premier Mugur Isărescu este pentru
noua generaţie politică românească, „un model” şi că„America şi aliaţi săi ar 
trebui să transforme ascensiunea lui Isărescu într­o ocazie de a face tabloul 
ţării mai atrăgător”.
  Acest mod de tratare a situaţiei din România, care îmbină abordarea 
ideologică cu apeluri la ajutorarea ţării au devenit caracteristice mai ales după 
războiul din Kosovo, simultan cu evocarea pagubelor suferite de România ca 
urmare a sprijinirii intervenţiei NATO. La 23 iulie 1999 Internaţional Herald 
Tribune publică sub semnătura analistului englez Tom Gallagher în care 
Madeleine Albright a declarat că Europa trebuie să plătească pentru 
reconstrucţia Balcanilor. Vorbele ei s­au aflat în contradicţie ascuţită cu cele 
spuse de ministrul de externe german Fischer, la 8 iulie la Bucureşti, anume că
Pactul nu trebuie înţeles drept o modalitate de acordare a unor răsplăţi 
materiale şi financiare pentru pierderi economice, obiectivul său fiind, 
dimpotrivă, promovarea posibilităţilor de dezvoltare ale regiunii pe termen lung 
„. În continuare, autorul evocă ceea ce consideră a fi consecinţele unei 
neconcordanţe în atitudini:” Occidentul nu trebuie să ignore consecinţele lăsării
României la voia întâmplării. Anul viitor vor avea loc alegeri. Depe acum foştii 
comunişti care au fost la putere până în 1996 caută să stârnească tensiuni 
interetnice în Transilvania, o provincie cu o largă minoritate ungară. Adrian 
Năstase, probabil viitorul om puternic al ţării, în cazul în care reformatorii pro­
occidentali pierd puterea, a prezis o toamnă fierbinte în această provincie. El 
pretinde că ruperea provinciei Kosovo de către NATO de sub controlul 
Belgradului constituie un precedent care va „slăbi capacitatea României de a 
ţine Transilvania”. La 7 februarie 2000 Washington Post revine asupra 
consecinţelor economice ale intervenţiei NATO în Kosovo, oprindu­se într­o 
corespondenţă transmisă din Galaţi la sentimentele anti­NATO pe care le­ar 
crea blocarea Dunării. „În fapt, scrie ziarul, aici s­a răspândit teoria că alianţa a
bombardat podurile nu pentru a paraliza armata iugoslavă ci pentru a lovi 
Europa de sud­est şi a stimula comerţul pe Rin, celălalt mare fluviu comercial 
din Europa, în avantajul Europei occidentale. Teoriile conspiraţiei se 
răspândesc la fel de repede ca ceaţa acestei ierni ce acoperă docurile de la 
gurile fluviului. Oricât de stranii ar părea astfel de idei la Washington şi 
Bruxelles, ele au subminat aici poziţiile NATO şi au abătut atenţia de la 
capitală Iugoslaviei, Belgrad şi de la Serbia în general.”
  Acelaşi analist pomenit mai sus de la Europa Liberă, Jeremy Bransten, 
într­o altă sinteză asupra ansamblului evoluţiei în Europa centrală şi de est în 
cei zece ani care au trecut de la evenimentele din1989 intitulată „Euforia a fost 
înlocuită cu deziluzie şi prudenţă”, împarte statele analizate în două mari 
grupuri: a) câteva state pentru care acest deceniu a însemnat libertatea de a 
obţine succes pe planul reformelor economice şi sociale; b) cele mai multe 
pentru care aceşti ani au însemnat libertatea de a opta pentru populism, 
naţionalism şi eşec economic. El include România în a doua categorie. „Factori 
geografici, de dezvoltare industrială, de experienţă democratică sunt diferiţi în 
Cehia prin comparaţie cu România. Dar în timp ce caracteristicile unei relative 
prosperităţi sunt mai vizibile la Praga decât la Bucureşti, atitudinile popoarelor 
nu sunt chiar atât de diferite”. Pornind de la butada unuisociolog de frunte ceh 
că "este mai uşor de făcut ciorbă de peşte dintr­un acvariu decât invers „, el 
scrie:” Din punctul de vedere al onestităţii şi responsabilităţii sociale, atât la 
Praga cât şi la Bucureşti, spune sociologul Siclova, avem de­a face mai mult cu 
ciorbă de peşte decât cu un acvariu limpede". Bransten continuă: „În Republica
Cehă, partidul comunist nereformat se află acum pe locul doi în sondaje, iar în 
România fostul preşedinte Ion Iliescu şi asociaţii săi neocomunişti ocupă locul 
întâi în sondaje, cu mult înaintea actualei coaliţii democratice de la putere". 
Confuzia reflectată în multe analize devine tot mai adâncă pe măsură ce 
realităţile din fostele ţări comuniste se pretează tot mai greuclişeelor simpliste 
ale vechilor kremlin­ologi reciclaţi. Siclova emite următoarea opinie „Cred că 
este deosebit de important pentru noi, fostele state comuniste, să discutăm 
între noi despre experienţele noastre. Pentru că, deocamdată, suntem 
prezentaţi ca şi cum am fi un fel de animale ciudate sau ca nişte peşti într­un 
acvariu. Suntem analizaţi de politologi şi de politicieni din vest, dar nu cred că 
este cea mai bună abordare. Sunt multe lucruri despre noi pe care aceşti 
oamenidin vest pur şi simplu nu le înţeleg".
  Încercând să dea mai multă coerenţă analizelor sale, alt comentator, tot 
al Europei Libere, Michael Shafir, în faţa avalanşei de sondaje româneşti şi 
străine privind România, cu evaluări diferite ale sentimentului fundamental de 
dezamăgire, scrie:„Cum trebuie să interpretăm aceste cifre? A trage din ele 
concluzia că este iminentă sau doar probabilă o reîntoarcere la comunism, de 
astă dată fără tancuri sovietice, ar avea aceeaşi valoare de protecţie asupra 
repetării istoriei. În loc de a escalada spre vârfurile generalizărilor rapide ar fi 
mai înţelept să examinăm fiecare sondaj în contextul său imediat. În definitiv, 
toţi specialiştii de opinie publică ne avertizează că sondajele sunt o reflectare a 
unei situaţii imediate. Acelaşi sondaj românesc care prezintă o imagine 
schizofrenică a lui Ceauşescu, îl situează pe preşedintele Emil Constantinescu 
pe locul doi (18%) printre oamenii politici care au produs cel mai mare rău ţării.
Nimeni nu poate considera acest lucru drept valabil, indiferent de poziţia lui 
faţă de Constantinescu. Cu alte cuvinte, cei chestionaţi au răspuns, având în 
minte criteriile de performanţă imediate şi ei vor fi gata să­şi schimbe opinia pe 
măsură ce impactul subiectiv al dificultăţilor zilnice vor face loc altor vinovaţi”. 
Un dicton pierdut pe drum în această analiză este acela că niciodată nu există 
prea multă îmbulzeală la eşecuri. Doar dacă autorul articolului nu se gândeşte 
la vinovaţi de altă categorie.
  Din cele arătate până acum, precum şi din alte analize reiese că în ciuda 
omologării de către oamenii politici şi diplomaţii din străinătate a tezei cultivată
de exponenţii României că ţara noastră este un factor de stabilitate în Balcani, 
ea este considerată în realitate un factor potenţial de instabilitate atât din 
cauza „fragilităţii” politice şi economice interne cât şi a vulnerabilităţii faţă de 
evoluţia înconjurătoare. Din acest punct de vedere, atât politica noastră internă
cât şi cea externă, dominate de preocupări conjuncturale, nu reuşesc să fie 
convingătoare la bilanţul sesiunii Consiliului România­Uniunea Europeană, 
ţinută în primăvara lui 1999 Publicaţia Europe Weekly scrie că „în ciuda 
politeţii manifestate de ambele ţări”, „diplomaţiiUniunii Europene consideră 
România drept ţara unde deocamdată schimbarea miniştrilor se substituie 
reformei”. A trecut un an de când a fost pusă această etichetă şi rămâne 
întrebarea dacă s­a făcut ceva pentru eliminarea ei. Dimpotrivă, ea s­a 
transformat în teza care afirmă că la baza stagnării reformei stă modul de a 
face politică în România. În corespondenţa din Bucureşti publicată de ziarul Le 
Monde în ajunul vizitei preşedintelui Emil Constantinescu la Paris se afirma: 
„Reforma economică este de asemenea în pană din cauza tensiunilor politice 
interne. Victoria obţinută la sfârşitul anului 1996 de coaliţia de centru­dreapta.
Nu a reuşit să gestioneze căsătoria de interes din cadrul coaliţiei. Drept 
consecinţă a acestui tablou (n.n. corespondenţa prezintă pe larg contradicţiile 
din coaliţie) românii manifestă tendinţa de a întoarce spatele politicii.”
  Nici până astăzi mijloacele de informare occidentale, indiferent de sursele
lor, nu au reuşit să depăşească dilema lor fundamentală: cazul special al 
României se datorează obstacolelor care ar fi puse de opoziţie în calea reformei 
în vederea recâştigării puterii, pe fondul acut al nemulţumirilor economice, sau 
slăbiciunilor coaliţiei de la putere? Cu toate acestea, aceste publicaţii nu uită 
carenţele de fond ale politicii Uniunii Europene şi ale Occidentului în 
ansamblu. Şi nu este vorba de analize inspirate din interiorul României care 
încearcă să mobilizeze sprijin. Într­un articol publicat de Washington Post, sub 
semnătura comună a lui Stevan Rattner, preşedinte adjunct al grupului 
financiar Lazard Freres şi Michael Froman, înalt membru al lui Council of 
Foreign Relations şi al instituţiei German Marshall Fund, care sunt totodată 
preşedinte şi, respectiv, director de proiecte al Grupului de lucru pentru 
economiile balcanice, înfiinţat de Council of Foreign Relations, prezintă un 
punct de vedere deosebit care, din păcate, nu a fost încorporat în sferele de 
decizie politică şi guvernamentală altfel decât sub forma unor declaraţii fără 
urmări practice. Articolul semnat de aceste personalităţi sub titlul: „Încercaţi să
introduceţi mai viguros o arteră economică vitală în Balcani” afirmă: „Cea mai 
mare ţară din regiune, România, care pare să se apropie de eliminarea 
impasului în relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional, nu poate face 
împrumuturi de pe piaţa de capital decât cu o dobândă de 17%. O slabă coaliţie
guvernamentală poate cu greu controla cheltuielile sau reduce corupţia în 
creştere în timp ce inflaţia se ridică la 50% anual”. După ce Fondul Monetar 
Internaţional, nu poate face împrumuturi de pe piaţa de capital decât cu o 
dobândă de 17%. O slabă coaliţie guvernamentală poate cu greu controla 
cheltuielile sau reduce corupţia în creştere în timp ce inflaţia se ridică la 50% 
anual „. După ce Fondul Monetar Internaţional, nu poate face împrumuturi de 
pe piaţa de capital decât cu o dobândă de 17 În ce priveşte contribuţia Statelor 
Unite, constatăm un surplus de coordonatori, bani foarte puţini şi o lipsă de 
legătură între aceste două componente. Europa se mişcă încet în injectarea de 
Euro şi chiar mai încet în articularea unei viziuni concrete pentru integrarea 
Balcanilor în restul Europei. Occidentul trebuie să se concentreze pe soluţii pe 
termen lung”. După ce prezintă un tablou sever asupra condiţiilor politice şi 
instituţionale precare existente la faţa locului, autorii adaugă: „Nici o măsură 
dramatică de genul instituirii unui Board monetary nu poate rezolva aceste 
probleme.” Poziţia Fondului Monetar Internaţional de aspră condiţionalitate, 
deşi necesară, nu va fi suficientă pentru că „în multe cazuri, statele balcanice 
nu au capacitatea tehnică şi politică de a răspunde unei astfel de presiuni. Este
necesar un efort concentrat al Occidentului care să asigure asistenţa tehnică 
necesară, concomitent cu menţinerea presiunii asupra guvernelor balcanice 
pentru înfăptuirea reformei, chiar lucrând peste capul lor, acolo unde este 
posibil. Pe măsură ce progresează reforma structurală trebuie să obţinem că 
statele balcanice să se deschidă unul faţă de altul şi, chiar mai important, să le
integrăm în Europa Occidentală, ceea ce va cere din partea Uniunii Europene o 
politică economică responsabilă, mai ales în domeniul comerţului. Mai presus 
de toate, noi nu trebuie să ne permitem o dezagregare economică a regiunii 
bazată pe clivaje entice. Trebuie să încercăm ­ şi să încercăm mai puternic 
decât am făcut­o până acum”. Apariţia unor astfel de analize ridică întrebarea 
nu numai cum sunt ele primite şi dezbătute în foruri de decizie occidentale dar 
şi cum suntdezbătute şi exploatate de foruri de decizie din ţările în cauză, 
inclusiv din România.
  O asemenea manieră de a reacţiona a devenit, în analiza unei experte 
franceze Catherine Savary în publicaţia Le Monde Diplomatique, o sursă de 
subminare a credibilităţii acţiunilor întreprinse până acum şi a ceea ce se face 
actualmente. Ea arată, de pildă, că politicianismul propagandistic împreună cu 
existenţa unor condiţii obiective precare pun sum semnul întrebării modul cum
se înfăptuieşte o componentă fundamentală a reformei, privatizarea. Articolul 
afirmă: „Statisticile privatizărilor în Rusia ca şi în Republica Cehă, în România, 
în Polonia sau în alte părţi se aranjează în funcţie de ceea ce aşteaptă creditorii 
externi, Fondul Monetar Internaţional şi Comisia Europeană. Ei caută să 
dovedească faptul că s­au angajat pe drumul cel drept. Se privatizează chiar şi 
ce mergea bine în cadrul vechi şi adesea se trece la privatizare fără aport real 
de capital”. Autoarea conchide cu o afirmaţie peremptorie: „Capitalismului care 
se instalează îi lipseşte capitalul şi burghezia organică”. Articolul atinge multe 
alte probleme ilustrând tema titlului „La est, tranziţie către necunoscut”.
  Atât Washington Post cât şi Europa Liberă, analizând acest impact, 
descoperă că nu mai e suficientă împărţirea în categoriile folosite anterior – ţări 
liberale şi care nu au reuşit să o rupă cu trecutul, forţe politice pro­occidentale 
şi forţe neocomuniste. Michael Shafir, într­un articol difuzat la 3 februarie 2000
de Europa Liberă, afirmă că, în timp ce” România s­a făcut ecoul îngrijorării 
faţă de evoluţia din Austria", tentaţiile unei evoluţii asemănătoare depăşesc 
clivajele stabilite în comentarii anterioare. El afirmă: „La Viena, Schuessel, 
împins de convingerea că scopul scuză mijloacele, încearcă să facă din Partidul 
Liberal un partid respectabil, democratic, ceea ce, în mod evident, acesta nu 
este. În România a existat o situaţie similară când Partidul Democraţiei Sociale,
condus de fostul preşedinte Ion Iliescu şi­a unit forţele cu extremiştii Partidului
România Mare (PRM), Partidului Unităţii Naţionale Române (PUNR) şi 
Partidului Socialist al Muncii. Dar acum, Radu Vasile pare gata să meargă mai 
departe, constituind un partid neofascist. El trebuie urmărit cu grijă pentru 
tendinţa de a­l da ceea ce germanii numesc o înfăţişare respectabilă. Că PNŢCD
are în rândurile sale fundamentalişti, ale căror vederi nu sunt prea departe de 
cele ale extremei drepte nu este un fenomen unic. Dar PNŢCD în ansamblul 
său nu este o formaţie extremistă şi după cum se ştie s­a crezut că Vasile 
aparţine aripii sale pragmatice, anti­fundamentaliste. Un proverb românesc 
citat de Iliescu pentru a explica alianţa să cu PRM, afirmă că trebuie să te faci 
frate cu dracul pentru a trece puntea. Dar dracul a dovedit de multe ori că s­a 
folosit de frate pentru a trece puntea, ca după aceea să­l arunce în râu. Şi 
această lecţie nu se limitează la România. Dând exemplul Ungariei, unde 
partidul extremist al lui Csurka este curtat de partidul de la putere, FIDESZ şi 
al Slovaciei, unde alianţa dintre partidul lui Meciar cu admiratorii lui Haider, 
Partidul Naţional Slovac, este relansată”. Autorul conchide: „Pe fondul alianţei 
dintre Schuessel şi Haider, trebuie urmărită cu grijă posibilitatea apariţiei unei 
tendinţe asemănătoare în Europa est­centrală”.
  Washington Post reia firul acestui gen de analiză, arătând că ţări 
candidate mai avansate la integrarea în Uniunea Europeană şi membre ale 
NATO sunt prudenţe în ce priveşte criticile la adresa evoluţiei din Austria, dar 
mai ascuţite în criticile la adresa Uniunii Europene pentru intervenţia în 
afacerile interne ale Austriei. Articolul îl citează pe fostul premier conservator 
ceh Vaclav Klaus, un fel de arbitru al actualei situaţii politice din Cehia care a 
afirmat că Haider este un rău mai mic decât încercarea Uniunii Europene de a 
ataca decizia suverană a unuia din membrii săi”.
  Articolul scris de expertul american Charles Gati de la Universitatea John
Hopkins avertizează viitorii membri ai Uniunii Europene că îndeplinirea 
condiţiilor politice puse de Bruxelles înseamnă şi acceptarea „unei situaţii de 
mai mică suveranitate”. Europa Liberă merge mai departe şi îl acuză direct pe 
premierul de dreapta Viktor Orban că apactizat camuflat cu extremiştii lui 
Csurka şi a tolerat ieşirile antisemite ale unor membri ai guvernului. Ungaria 
pare actualmente o oază de stabilitate politică şi economică. Astfel, Occidentul 
nu­şi bate capul cu politica internă ungară. Dar presiunile internaţionale de 
genul raportului publicat în decembrie 1999 de Anti­Defamation League, l­ar 
putea sili pe Orban să­şi schimbe atitudinea. Se poate constata, în perioada 
analizată, că după epuizarea euforiei şi triumfalismului ideologic iniţial, în 
presa internaţională, mai ales în cea occidentală (este vorba predominant de 
articole care încearcă o prezentare mai pretenţjoasă) se caută a limpezi ceea ce 
a ajuns să fie numit cazul special al României. După ce s­a atenuat subiectul 
favorit al minorităţilor, odată cu semnarea Tratatului cu Ungaria, intrarea 
UDMR în guvern şi încetarea monitorizării speciale de către Consiliul Europei, 
au trecut pe primul plan problemele reformei, ale perspectivelorintegrării euro­
atlantice şi ale evoluţiei politice interne. Deşi, din când în când, problema 
minorităţilor este adusă în discuţie, fie în legătură cu minoritatea maghiară, fie 
cu cea a romilor, Cehia şi Slovacia deţin acum afişul în această privinţă. Odată 
cu intrarea Ungariei în NATO, ziarul Nepszabadag publica sub semnătura unui 
politolog ungur avertismentul că „indiferent ce cred românii, nu va exista 
pentru ei un al doilea val în NATO şi Uniunea Europeană, pentru că primul val 
trasează noile frontiere europene dincolo de care investiţiile străine şi 
securitatea atlantică se vor opri”. Articolul apărut în decembrie 1997 este 
urmat, în acelaşi ziar, de un articol apărut în martie 1999 oarecum mai 
echilibrat. Deşi consideră că intrarea în NATO a pus capăt căderii Ungariei, 
începută în 1301 şi dominată de Tratatul de la Trianon care a lipsit Ungaria „de
două treimi din teritoriul şi populaţia sa, articolul afirmă că” viitorul nu va 
asigura recrearea trecutului „. Noua situaţie geostrategică a Ungariei va asigura
şi” protejarea minorităţilor maghiare din ţările limitrofe, cu toate că în Serbia, 
în România şi Slovacia anumite forţe politice mizează pe cartea maghiară. 
Ziarul afirmă că astfel „pentru prima oară după tratatul de la Trianon 
aspiraţiile maghiarilor sunt sprijinite de străinătate”. Dar situaţia creează 
obligaţii şi pentru Ungaria: „Aşa cum a trebuit, scrie ziarul, să renunţăm 
definitiv la revizuirea frontierelor, trebuie să renunţăm la autonomia teritorială 
a minorităţilor ungare”. Ea ar putea fi compensată, în opinia ziarului, de 
recunoaşterea implicită a drepturilor colective şi de trecerea sub egida Uniunii 
Europene la federalizarea pe calea regionalizării. Hungaristul francez, 
Alexandre Adler, într­un articolintitulat „Noua lume de după 1989”, afirmă că 
bascularea prea rapidă a întregii Europe centrale şi răsăritene spre vest după 
căderea zidului Berlinului ar fi responsabilă „pentru lichidarea fără proteste a 
unităţii Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei”. Mai mult, el consideră că o astfel de 
evoluţie este departe de a fi terminată din cauza vulnerabilităţilor acumulate în 
zonă printre care se numără incertitudinile "privind însăşi unitatea politică a 
unor naţiuni fragile cum sunt Croaţia şi România precum şi asupra viitorului 
Moldovei, care a cunoscut şi ea micul său război în 1992 ­ 1993 incertitudini 
direct legate de posibilitatea unei apropieri între Kiev şi Moscova, ceea ce face 
din Ucraina „miza majoră a viitorului deceniu”.
  Într­un interviu luat de Internaţional Herald Tribune, ministrul de 
externe al Bulgariei, Nadejda Mihailova, este de părere că întreaga evoluţie din 
Balcani ar fi fost alta dacă Bulgaria şi România ar fi fostmembre ale NATO când
a început să se înfierbânte criza din Kosovo. Ea a declarat: „Dacă Bulgaria, 
România şi alte democraţii stabile ar fi fost membre, conflictul din Kosovo nu s­
ar fi produs de loc. A fost mult dezbătută spargerea monopolului lui Miloşevici 
asupra informaţiei. În propagandă sa el foloseşte drept teză exemplul ţărilor 
vecine Iugoslaviei, afirmând că Bulgaria şi România, în ciuda relaţiilor lor cu 
NATO nu au ajuns să fie mai dezvoltate decât Iugoslavia, de aceea încurajarea 
intrării lor reprezintă „cheia viitoarei stabilităţi a acestei regiuni”. După acest 
interviu, publicat în martie 1999 ziarul Le Monde inserează sub semnătura 
profesorului Joseph Yacoub, de la Universitatea Catolică din Lyon articolul 
intitulat: „Nelinişte în Transilvania românească” care constată, între altele, că 
„totul se desfăşura relativ bine până la intrarea Ungariei în NATO şi 
începutulrăzboiului în Iugoslavia”. Pe baza luărilor de poziţie din cadrul UDMR,
autorul afirmă: „Ungurii declară că nu pot accepta să primească o notă de bună
purtare din partea guvernului român şi resping politica sa duplicitară. Ei 
consideră că problemele minorităţilor naţionale nu sunt rezolvate şi refuză a 
deveni o vitrină de export a guvernului român”. De asemenea, autorul arată că 
evoluţia din Iugoslavia a revalorizat teza autonomiei teritoriale a minorităţilor. 
Yacoubi scrie: “Se aud glasuri care declară că dacă autonomia nu este obţinută
pe cale parlamentară, ea va fi dobândită printr­o mişcare de jos în sus”. În 
concluzie, autorul precizează: “Rămâne de aflat dacă autonomia trebuie 
exercitată în cadrul societăţilor existente, cum prevede dreptul internaţional, 
sau pe calea punerii în cauză a frontierelor statale. Dezbaterea care agită 
România asupra regionalismului, federalismului şi autonomiei va serviadâncirii
procesului democratic în direcţia unei societăţi multiculturale şi plurietnice sau
va deveni un alibi pentru o evoluţie în direcţia separatismului şi etnicismului?”
  Caracterul improvizat al soluţiilor şi reacţiilor ce străbat toate aceste 
comentarii arată, în esenţă, că un dialog adevărat, o dezbatere profundă privind
problemele reale ale tranziţiei istorice în fostele ţări comuniste nu este încă 
angajat el fiind deturnat în paleative mediatice de moment, menite să mimeze 
angajarea Occidentului şi reforma Estului. Analizele mai dovedesc, poate fără 
voie, că una fără altă nu se poate.
 
1311 România în presa ungară (1996 – 1999)
  În general, politicienii şi guvernele sunt preocupaţi în egală măsură de 
imaginea pe care o au în presa internă şi externă, de modul în care portretele 
de presă sunt creionate şi „vândute” publicului. Din păcate, nu întotdeauna 
resentimentele sunt biruite de raţiune, nu întotdeauna opiniei publice I se 
comunică onest realitatea, lucru care este, până la urmă, nu atât în 
detrimentul presei cât al politicii însăşi. De acest lucru ne putem convinge dacă
vom întreprinde o scurtă privire a modului în care presa ungară a reflectat 
realităţile politice româneşti. Dintre toate ţările vecine Ungariei România este 
ţara care se „bucură” de cea mai mare „atenţie” din partea presei de la 
Budapesta. Aproape nu există cotidian central În Ungaria şi sunt cinci la 
număr, care să nu publice zilnic cel puţin două articole cu privire la România. 
Aceste articole, în mare parte, sunt tributare unui mod maniheist de a privi 
realitatea. Deceniile de „front istoric” deschis între Budapesta şi Bucureşti îşi 
spun cuvântul, operaţionalizând, peste timp,prejudecăţi, stereotipuri, atitudini 
revanşarde sau iredentiste. Temele cele mai aprinse rămân cele care incită 
recursul la istorie sau la mituri: tratatul de la Trianon, coroana Sf. Ştefan, 
vocaţia „imperială” şi „apostolică” a Ungariei se întrepătrund cu „drepturile 
colective ale naţiunii ungare din Transilvania”, „autonomia teritorială”, 
modificarea paşnică a frontierelor”, modificarea sistemului de pace de la Paris –
Versailles etc. Se observă un fenomen de concentrare politică a mass media 
budapestană pe UDMR, pe acţiunea politică a acestei formaţiuni, felul în care 
reuşeşte să se impună nu atât în domeniul politicilor generale, cât în chestiuni 
ţinând de un program politic "special". Acest program, în conexiune cu un set 
de argumente resentimentare „au mărit dioptriile lentilei „prin care cea mai 
mare parte a presei de la Budapesta a privit şi priveşte România. Din păcate, a 
trebuitsă facem faţă şi unei crize a posibilităţilor de creare a unei imagini 
coerente în exterior, poate şi pentru că nu am construit o strategie în acest 
sens. Trebuie să transmitem foarte clar lumii occidentale că, în România, 
relaţiile cu minorităţile nu mai sunt construite în interiorul unui model bazat 
pe triada ideologie ­ forţă ­ centralizare, dar nici nu vom putea accepta ca 
principii” ordonatoare" forţa, fragmentarea şi anticonstituţionalismul.
  Revenind la modul în care a scris presa ungară despre România 
constatăm, cu regret, că majoritatea articolelor sunt negative, sunt concepute 
sub imperiul unui subiectivism indus de „adevăruri” precum cele deja 
menţionate. Se constată că tema cea mai des abordată este situaţia populaţiei 
maghiare din România, cu aprecieri privind activitatea UDMR şi participarea 
acesteia la guvernare, temă în cadrul căreia se dă glaspretenţiilor la drepturile 
colective, la universitate independentamaghiara de stat, la acordarea dublei 
cetăţenii, lastatutul special pentru maghiarii de peste hotare, la restituirea 
bunurilor confiscate, etc. O altă temă la care se fac referiri foarte des este cu 
privire la traumatismele pricinuite de Trianon. Este drept că nu lipsesc nici 
subiecte ca istoria poporului român, contestându­se continuitatea daco­
romana, conceptul de stat naţional unitar, în acea „continuitate” a frontului 
ideologic deschis între Budapesta şi Bucureşti de decenii.
  Un exemplu concludent se poate desprinde din felul în care a fost privită 
semnarea tratatului de bază româno­ungar, eveniment criticat şi contestat cu o
vehemenţă de neimaginat. Întru ilustrarea celor afirmate mai sus se pot 
reda,fragmente mai semnificative din presa ungară a fierbintelui an 1996 
Astfel, în ziua de 31 mai 1996 cotidianele centrale ungare se refereau la 
afirmaţiile făcute de Lezsak Sandor, preşedintele Forumului Democrat Ungar, 
imediat după o vizită efectuată în România. La conferinţa de presă Lezsak 
declara ziariştilor că „prin tratatul de baza ungaro­român politica externă 
ungară pregăteşte un al treilea Trianon. Tratatul de bază nu ar fi altcevadecât o
scamatorie originală pentru Europa occidentală”Protestele opoziţiei ungare 
împotriva tratatului de bază româno­ungar încep să se înmulţească şi să devină
mai aspre începând din a doua jumătate a lunii august 1996 când agenţia 
ungară de presă MTI informează că la Bucureşti s­a elaborat textul final al 
tratatului de bază româno­ungar.
  Duminică, 11 august 1996 în plină vacanţă parlamentară, premierul 
ungar Horn Gyula vine la televiziunea naţională şi, la o oră de maximă 
audienţă, declară: “Ne aflăm în pragul semnării tratatului de baza ungaro­
român. Sunt gata să semnez tratatul de bază fie la Budapesta, fie la Bucureşti, 
fie într­un al treilea loc, dacă vom putea cădea de acord. Trebuie să lăsam 
deoparte problemele de prestigiu, acum fiind decisiv un singur lucru: interesele 
ţărilor noastre”.
  Aceste cuvinte vor declanşa o sarabandă a protestelor, injuriilor la adresa
guvernului Horn şi a politicii externe ungare, care este de acord să contribuie la
această „crimă istorică”:Presa a atacat prima, biciuind fără milă diplomaţia 
maghiară şi română: „Guvernul ungar se înmoaie de la condimentele 
americane” – scria cotidianul opoziţiei „Uj Magyarorszag”, care aprecia că 
maleabilitatea bruscă a guvernului ungar poate fi trecută în contul 
„avertismentului american”. Partidul Independent al Micilor Agrarieni, condus 
de naţionalistul Torgyan Jozsef, considera că „prin astfel de tratate se comite o 
crimă istorică împotriva naţiunii ungare”. Vicepreşedintele aceluiaşi partid nu 
se sfiia să afirme că „holocaustul maghiarimii nu a încetat încă în Bazinul 
Carpatic, că maghiarimea este supusă unei neîntrerupte discriminări rasiale pe
pământul natal sfâşiat la Trianon şi că, până nu se lichideazădiscriminarea 
rasială împotriva maghiarimii, semnarea oricărui tratat de bază este o trădare 
de patrie”. Lanyi Zsolt, vicepreşedinte al Partidului Independent al Micilor 
Agrarieni, declara presei, răspicat, că partidul săuconsideră că „trebuie 
menţinută posibilitatea modificării paşnice a frontierelor”. În acelaşi timp, 
Prezidiul Comunităţii Ziariştilor Ungarideclaracă nu este dispus ca, prin 
tăcerea sa, să devinăcomplicea deciziei guvernului ungar.
  La toate aceste acuze, premierul ungar Horn Gyula declara, la 19 august 
1996 cu prilejul şedinţei Comisiei de aniversare a 1100 de ani de la 
descălecarea ungurilor: „Ungaria trebuie să­şi soluţionezerelaţiile cu vecinii săi.
Trebuie să fim atenţi şi la modul în care suntem apreciaţi în ţările vecine. 
Vecinii noştri – împreună cu noi – au interesul dea consolida securitatea. Pe noi
ne leagă de vecini şi cerinţa integrării europene, ca şi faptulcă toate ţările din 
jurul nostru – cu excepţia Austriei – traversează etapa tranziţiei amarnice. 
Plângerile noastre nu interesează Europa, deci să nu ne ocupăm de prejudiciile 
noastre istorice, ci de ceea ce ne duce înainte. Ar fibine ca împreună, cu 
eforturi comune, să corespundem aşteptărilor Europei”.
  După ce a considerat inacceptabilfaptul că în tratatul de bază nu se 
vorbeşte despre drepturile colective,actualul premier Orban Viktor a subliniat 
că dezbaterile nu trebuiau să se refere la ce fel de autonomie este necesară în 
România, important fiind, după părerea sa, ca autonomia asigurată să facă 
posibilă exercitarea drepturilor maghiarimii din Ţinutul Secuiesc.
  În plină dezlănţuire a furiei opoziţiei ungare, cotidianul „Magyar Hirlap” 
din 30 august 1996 publica articolul intitulat „Sfârşitul unui mit ungar” în care
publicistul ungar Scipiades Ivan declara că „un lucru era clar: cu România se 
poate încheia numai un tratat mai slab decât cu Slovacia. Diplomaţia română a
fost întotdeauna renumită pentru abilitatea sa. Se putea şti că romanii vor şti 
să evite, de la început, interpretarea Recomandării 1201 conform căreia 
documentul ar face posibile drepturile colective ale minorităţilor şi autonomia 
teritorială pe baze etnice”.
  Că diplomaţiile celor două ţări au dorit efectiv declanşarea unui proces 
real de reconciliere istorică se relevă şi din poziţiile opiniei publice din Ungaria. 
Astfel, un sondaj de opinie efectuat de către Sonda­Lpsos cu privire la tratatul 
de bază romano­ungar, la relaţiile de bună vecinătate şi la integrarea Ungariei 
În Uniunea Europeană cuprindea date extrem de interesante: populaţia din 
mediul urban sprijinea aproape În unanimitate (93%) eforturile diplomaţiei 
ungare de a edifica relaţii de bună vecinătate cu ţările din jur, de a asigura pe 
termen lung reconcilierea cu vecinii Ungariei. Integrarea europeană a Ungariei 
era situată în prim plan doar de 17% din populaţie. 67% din subiecţi doreau 
semnarea unui tratat de bază cu România care să prevadă inviolabilitatea 
frontierelor actuale, respectiv garantarea drepturilor maghiarilor din România 
conform normelor internaţionale, în timp ce 21 % şi­au exprimat o părere 
contrară. 32% din populaţia urbană a Ungariei aprecia că tratatul de bază va 
îmbunătăţi condiţiile de trai ale minorităţii maghiare, doar 37% considerând că 
nu se poate aştepta o schimbare sensibilă, În timp ce 17% estimau ca 
semnarea tratatului de bază va duce, mai degrabă, la deteriorarea situaţiei 
maghiarimii din România. Sondajul a fost efectuat la 22 august 1996 în plină 
campanie de proteste a opoziţiei ungare, la interviurile telefonice pe chestionare
standard răspunzând 1000 de cetăţeni ungari din care 400 din Budapesta şi 
600 din 43 de oraşe de provincie din Ungaria. Concluziile care se puteau 
desprinde erau mai degrabă favorabile declanşării procesului de reconciliere 
istorică, în pofida vocii extrem de ascuţite a exponenţilor naţionalismului sau 
revizionismului.
  De remarcat faptul că acest tratat este în continuare comentat în presa 
maghiară, în legătură cu o critică de fond a sistemului de pace de la Paris ­ 
Versailles, chiar dacă, ca membră NATO, Budapesta ar trebui mai degrabă să 
tempereze izbucnirile belicoase, induse de lideri de opinie, între care se numără
nu puţini universitari maghiari sau americani de origine maghiară.
  Iată ce se scria în cotidianul budapestan „Nepszabadsag” din 12 
septembrie 1998 sub titlul „Orfanii Trianonului”: „În sufletele 
tuturorlocuitorilor Ungariei ciuntitese cuibăreşte fantoma Ungariei Mari (şi aici 
nu vorbesc de o măruntă minoritate iredentistă, ci de toţi). Această fantomă şi­
a făcut loc şi în sufletele celor care nu s­au gândit niciodată la acest lucru. 
Conştiinţa colectivă a ţării de zece milioane de maghiari este cea a Imperiului 
de 35 de milioane de suflete. Orfanii Trianonului sunt maghiarii şi nu slovacii, 
românii din Ardeal, croaţii sau chiar austriecii.”
  Cotidianul „Napi Magyarorszag” din 24 aprilie 1999 publica interviul „De 
la Trianon prin Kosovo până la Europa în curs de unificare” în care istoricul 
Salamon Konrad, şeful catedrei de istorie de la Universitatea „Eotvos Lorand” 
din Budapesta afirma, între altele: „Situaţia maghiarimii rămase dincolo de 
hotarele noastre este cât se poate de jalnică. Efectivul maghiarimii este în 
continuă scădere, aceasta însemnând cea mai mare catastrofă. Dacă la familiile
maghiare nu va creşte gradul de natalitate, maghiarimea va ajunge într­o 
situaţie imposibilă şi după câteva secole în Bazinul Carpatic nu va rămâne 
decâto rezervaţie a acesteia.”
  Anul 1997 a fost un an calm din punctul de vedere al presei maghiare. A 
urmat însă anul 1998 când fosta opoziţie, condusă de Fidesz­ul lui Orban 
Viktor, a preluat conducerea Ungariei şi, fireşte, România a ajuns iar în 
colimatorul presei ungare. Nu atât pentru că România ar reprezenta vreun 
interes deosebit pentru Ungaria, cât pentru faptul că în România locuiesc 
maghiari.
  Pe lângăteme intens abordate ca: autonomia maghiarilor din România, 
nedreptăţile Trianonului, negarea statului naţional unitar român, în presa 
ungară din ultimii trei ani au apărut noi teme, între altele acordarea dublei 
cetăţenii, statutul juridic special, universitatea maghiară de stat; reunificarea 
naţiunii maghiare.
  Trebuie observat că în presa ungară Trianonul nu este prezent doar în 
preajma zilei de 4 iunie, ci este folosit ori de câte ori maghiarii au a se plânge de
câte ceva şi reproşează marilor puterinedreptatea care li s­a făcut. 
Săptămânalul ungar „Magyar Elet”, din 5 iunie 1999 publica articolul intitulat 
„Al doilea Trianon” în care se afirmă că „Ungaria şi naţiunea maghiară au trăit 
şitrăiesc şi înainte de Trianon şi după aceea multitudinea unor <trianonuri>”. 
În aceeaşi zi, cotidianul budapestan „Napi Magyarorszag” aprecia că „79 de ani 
este un răstimp prea lung pentru un Genocid şi prea scurt pentru uitare”.
  „Naţiunea”, cotidian sponzorizat de AMOSZ (Uniunea Naţională a 
Maghiarilor din America), de fosta Uniune Mondială a Deţinuţilor Politici 
Maghiari şi de Frăţia Maghiară pentru Drepturile Omului, în numărul său din 2
decembrie 1998 a publicat un amplu articol care a făcut deja înconjurul lumii, 
din care spicuim:"Este păcat că din politica ungară lipseşte total convingerea că
motivul problemelor, cauza fundamentalăa multor probleme din întreaga zonă, 
este că frontierele sunt plasate prost. Şi ceea ce nu este plasat bine trebuie pus 
la loc. Etapele paşnice ale istoriei corectează, în multe cazuri, deciziileincorecte 
ale soluţiilor de război. Sistemul păcilor din jurul Parisului a început să se 
descompună de un deceniu încoace. Păcat că Ungaria nu a fost şi nici azi nu 
este în situaţia ca din această corectare provenită din stări paşnice să stoarcă 
unele remedieri. S­a descompus Cehoslovacia şi, din ţara dezagregată, nu am 
revendicat satele maghiare, oraşele maghiare. S­a descompus Uniunea 
Sovietică şi din imperiul dezagregat nu am revendicat satele maghiare, oraşele 
maghiare. Au intrat în posesia teritoriilor care erau proprietate maghiară nişte 
moştenitori carenici măcar nu existau în vremea cândUngaria a fost ciuntită 
prima şi a doua oară. Acum poate survenio grimasă a istorieişi să se 
descompună România Mare şi, dacă lucrurile vor merge în continuare aşa, nici 
din această schimbare nu vom avea remedieri pentru maghiari în urma unei 
hotărâri maghiare. După cum se ştie, România se află într­o situaţie economică
gravă. Se pare că soarta statelor Micii Antante va atinge, mai devreme sau mai 
târziu şi România. Este cunoscut faptul că nici Ardealul, nici Moldova nu sunt 
mulţumite de status quo, cu dominaţia Bucureştiului. Filozofia politică dictează
că schimbările trebuie folosite şi, dacă se poate, trebuie chiar şi provocate. Dar 
pentru aşa ceva politica externă ungară, anchilozată în gândirea trianonistă nu 
este, deocamdată, capabilă. (.) Statul ungar se apără împotriva unei asupriri de
o mie de ani, împotriva atacurilor Bizanţului şi bastarzilor acestuia. (.) Dacă în 
Europa s­ar conştientiza pericolul reprezentat de ortodoxie, s­ar crea un stat în 
care înaintarea ortodoxieispre Occident ar putea fi oprită. Dacă unitatea 
politică sau cel puţin economică a Bazinului Carpatic nu mai poate fi 
restabilită, Ardealul independent ar putea fi un astfel de stat, o unitate cu 
populaţie mixtă, constrânsă la o toleranţă multiculturală la care ar trebui 
adăugate, ca accesorii fireşti, la nord Ucraina subcarpatica, la sud Banatul şi 
Bacska. O astfel de orânduire, printr­o garanţie a întregii Europe, ar putea 
aduce pace pe o fâşie teritorialăa cărei populaţie amestecată ar constrânge 
statele din zonă, pe de o parte la revizuire, pe de altă parte la o asimilare 
forţată. (.) Nici Ucraina, nici România şi nici Serbia nu merită acele teritorii pe 
care le ţin ocupate pe baza unei succesiuni, respectiv a deciziei marilor puteri. 
Ungaria se află într­o situaţie mult mai avantajoasă decât vecinii ei din nord, 
est şi sud. Diferenţa creşte tot mai mult din cauza incapacităţii economice a 
acestor vecini şi a înapoierii generale în care se zbat aceste ţări. În astfel de 
momente ar fi nevoie de bărbaţi de stat cu un larg orizont, care să recunoască 
posibilităţile date de istorie şi care, eliberându­se de cătuşele spirituale ale 
Trianonului, să ducă o politică în dimensiuni central­europene".
  O politică central­europeană îmbrăcată în haine „medievale”, prin care 
rolul „apostolic” al unei Ungarii cufundate într­o „mare ortodoxă” să fie 
recunoscut de „marile puteri” este totuşi prea mult la acest sfârşit de mileniu în
care Budapesta ­ cel puţin după Madrid ­ nu mai poate emite pretenţii 
imperiale, ea însăşi fiind parte a unui „imperiu” cu vocaţie ecumenică.
  Dintre personalităţile care şi­au găsit un loc aparte în presa maghiară, se
distinge jurista vieneză Eva Maria Barki, militantă ferventă în favoarea 
federalizării României, aparte tratată şi în presa românească. În interviul 
acordat la Tg. Mureş cotidianului budapestan „Napi Magyarorszag” din 29 
septembrie 1998 înainte de a fi declarată pentru a doua oară persona non grata
în România, Barki a subliniat că: „printr­un pachet corespunzător cu privire la 
autonomie, toate domeniile acestei probleme (autonomiei, n.n.) pot fi rezolvate, 
deci şi problema cetăţeniei. Soluţionarea în mod separat a unor probleme nu va
duce niciodată la nici un rezultat. Trebuie pus pe masă un pachet de probleme 
şi discutat la nivel internaţional. Nimeni nu se va ocupa de problemele noastre 
dacă nu le vom pune noi înşine. Să o facem până nu este prea târziu. Pe de o 
parte, trebuie să umplem de conţinut cerinţele noastre de autonomie ­ pentru 
că problemauniversităţii maghiare sau sistemul propriu de învăţământ 
reprezintă doar o parte a autonomiei ­ fiind mult mai importantă propria 
jurisdicţie, propria administraţie publică (incluzând şi poliţia) şi o structură 
judecătorească proprie. Pe de altă parte, consider necesară ca o condiţie de 
bază crearea unui sistem federal în România”.
  Dintre personalităţile Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, 
trebuie observat că moderatul Marko Bela este deosebit de agreat de presa 
ungară, în care apare cu o frecvenţă de invidiat. Mesajele sale sunt în general 
legate de participarea UDMR la guvernare, de felul în care programul politic al 
Uniunii a fost realizat. Un astfel de tablou al participării la guvernare reiese 
dintr­un interviu publicat în cotidianul budapestan „Magyar Nemzet” din 19 
august 1999 şi intitulat „Am învăţat cum funcţionează România”: „La asumarea
participării la guvernare în România au concurat mai multe idei. De exemplu, 
am făcut acest lucru şi pentru că ne­am gândit că putem fi utili în realizarea 
programului de reformă care priveşte întreaga ţara. Dar principalul punct de 
vedere a fost acela că am avut sentimentul că prin acest mijloc poate fi 
schimbată situaţia unei colectivităţi care trăieşte în minoritate. Şi azi afirm că 
am decis corect chiar şi dacă aceasta coaliţie a funcţionat mult mai rău decât 
am sperat şi a realizat deosebit de puţin în trei ani.(.) Înainte de toate, merită 
menţionat faptul că,dacă privim realizările propriilor programe ale forţelor din 
coaliţie, UDMR stă mai bine decât partenerii săi. Unde anume am greşit? La 
începutul începuturilor s­a reuşit să fim aduşi într­o situaţie când s­a conturat 
un război de poziţii în disputăprivind cele două legi foarte importante – legile 
privind învăţământul şi folosirea limbii materne în administraţia publică. Nu 
am observat la timp că guvernul, ca mijloc, ar fi putut fi folosit mai bine. Când 
am încheiat acordul în coaliţie nu am ştiut că, din păcate, aceste acorduri pot fi
foarte uşor încălcate şi nu puteam şti de câte ori ne vom confrunta cu încălcări 
ale cuvântului dat. Este foarte greu de găsit antidotul acestor arme. Aici este 
vorba despre o deosebire de mentalitate pe care noi nu am înţeles­o. Şi, dealtfel,
tocmai această mentalitate este aceea care, în cazul României, este unul din 
cele mai mari obstacole în procesul de integrare. Din punct de vedere politic, s­
a estimat foarte bine că situaţia minorităţilor trebuie schimbată. Politicienii văd
că aceasta este o cerinţă pentru integrare, că îmbunătăţirea poate accelera 
acest proces şi că deteriorarea situaţieipoate încetini, ba chiar poate opri 
aderarea la NATO şi UE. În principiu se doreşterezolvarea problemei, numai că 
intenţia politică este stinsă de lipsa unui alt fel de voinţă, aceea a convingerii 
interne. Să­l vedem pe partenerii noştri care şi­au asumat alianţa cu 
numeroase reprezentanţe ale comunităţilor maghiare din ţară noastră, însă nu 
sunt atât de mature – şi aici nu este vorba de persoane, ci de ansamblul 
forţelor politice – încât să­şi respecte promisiunile şi să înfăptuiască în mod 
consecvent programul aprobat. Perioada participării la guvernare a fost o etapă 
deosebit de importantă. Anterior, UDMR nu a avut alt mijloc politic decât 
protestul în diferite foruri. Acumne­am putut realiza o parte din programul 
nostru. Pe deasupra, am acumulat o experienţă importantă, experienţa 
guvernării. Vorbim despre faptul că în aceşti trei ani am învăţat – cel puţin în 
parte – cum funcţionează România”.
  Problema este dacă pătura politică suprapusă minorităţii maghiare 
doreşte într­adevăr o funcţionare politică în sincron cu ceea ce se întâmplă la 
nivel european, sau doreşte emiterea doar a unor mesaje bine lucrate pentru 
exterior, în vreme ce în interiorul propriei colectivităţi va opta pentru 
menţinerea unei situaţii de hegemonie, cu inflexiuni arhaic­paternaliste. 
Trinomul socializare ­ dialog ­ multiculturalitate reprezintă poate cel mai bine 
modelul de reglementare a relaţiilor interetnice în Ardeal şi este păcat că măcar 
presa de opinie din Ungaria nu a sesizat îndeajuns acest lucru. În interiorul 
unei reconcilieri istorice ­ atât de necesare ­ trebuie deschise ferestre de 
comunicare, trebuie construite noduri informaţionale care să pună mai bine în 
legătură majoritatea cu minorităţile, excluzând variantele frontale, de exprimare
agresivă sau de cultivare a forţei.
  „Dacă în îngăduinţa lui faţă de laturile cele mai sinistre ale istoriei omul 
şi­a lărgit experienţa până acolo încât pare o fiinţă nouă, nu poate el oare să se 
înnoiască şi pentru a­şi continua emanciparea şi a­şi cuceri libertatea?”
  Georges Duveau ­ „Fragmente”
 
Capitolul 14
INTEROGAŢII LA SFÂRŞIT DE SECOL.
  Individul şi comunitatea, naţiunile şi globalizarea, globalizarea 
problemelor şi a economiilor, rescrierea conceptelor considerate fundamentale 
în secolul XX ­ naţiunea şi suveranitatea ­ sunt câteva dintre problemele care 
se situează la convergenţa dintre ştiinţele sociale şi ştiinţele politice, între 
politica teoretică şi politică practică. În vreme ce curentele politice majore 
cunosc un oarecare declin de fond ­ în paralel cu declinul democraţiei liberale ­ 
curente radicale sau protestatare răsar aproape pretutindeni în Occidentul 
unui fin de siecle în clar obscur, în pofida catalizării lumii în beneficiul 
structurilor integrate. Anarho­capitalismul, protestantismul degenerat în 
curente populiste de dreapta, anti­lmigraţionismul, grupurile de veto 
ideologizante ş. asunt fluxuri periferice derivate din pierderea de substanţă a 
sistemului democraţiei liberale contemporane. Volatilitatea votului şi slaba 
participare a corpului cetăţenesc la „spectacolul electoral” sunt realităţi ale unei
lumi în care se caută tot mai mult o altfel de cale politică, între democraţia 
directă (informatizată, tehnologizată, zămislitoare de aparenţe virtuale) şi 
optimizarea controlului social la toate nivelele de decizie politică. Multe voci 
critice acuză sistemul uniformizant de factură occidentală de denaturarea 
individului, a relaţiilor acestuia cu comunitatea, de denaturarea 
individualismului concurenţial care tinde la a transforma societatea într­un 
câmp de schimbare a loviturilor în care supravieţuiesc doar cei dotaţi cu ego­
uri agresive. Numai cei puternici supravieţuiesc este produsul­slogan al unui 
tip cultură „American winner cult” care nu are în comun nimic cu idealurile 
iluminismului şi umanismului european. În fapt, multă vreme prinsă în jocul 
dintre cele două prelungiri degenerate ale spiritului său ­ Rusia şi America ­ la 
acest sfârşit de mileniu bătrâna Europă caută să­şi redescopere vocaţia care a 
făcut­o celebră: teoretizarea. Sunt readuse în prim plan virtuţile vechilor 
sisteme de referinţă ale democraţiei, într­o încercare făcută în sensul unui 
„grand retour” la coerenţa intelectuală aunei Europe conştiente de tradiţiile 
sale.
  Anii `70 au confirmat falsele raţionamente şi incapacitatea 
performanţelor regimurilor de tip sovietic, în paralel cu abdicarea de la 
ortodoxia roşie a unor „tovarăşi de drum” ai URSS (relevant fiind experimentul 
post­maoist din China). Conceptul de revoluţie şi experienţa comunismului în 
lumea „tieristă” aveau semnificaţii diferite faţă de ceea ce ar fi vrut „fratele mai 
mare”, numeroase facţiuni revoluţionare ­ îndeosebi din America Latină ­ stând 
mai degrabă sub semnul lui Guevara şi Trotski decât al Kremlinului. În paralel,
leninismul oficial a fost repus în discuţie de eurocomunism şi de 
althusserianism, „noua stângă” revenind, teoretic, asupra greşelilor 
„socialismului real”. Variaţiile strategice şi doctrinare ale Chinei după revoluţia 
culturală, eşecul tentaţiei eurocomuniste ­ care nu a făcut adepţi în lagărul 
sovietic ­ incapabilă de a reconcilia dogma marxistă a „dictaturii proletariatului”
cu pluralismul viziunilor politice nu a însemnat o „mutaţie” de altă factură a 
dezbaterilor de tip Bemstein ­ Kautsky, Kautsky ­ Lenin, Stalin ­Trotski etc, ci o
incertitudine, în curs de amplificare, cu privire la postulatele de bază ale unei 
lumi închise.
  Efervescenţa fenomenului social­democrat şi transformarea acestui 
curent politic într­o cale evoluţionistă de transformare „din interior” a 
sistemului (programul de la Bad Godesberg este actul de identitate a acestei 
căi) au reprezentat a altă dimensiune a politicii europene a secolului XX. Critica
rigidităţii dogmatice şi a presupoziţiilor radicale, adoptarea pluralismului ca 
mediu al concurenţei de idei şi programe, reformismul şi redescoperirea 
pozitivismului gândirii moderate au fost atributele care au permis social ­ 
democraţiei să aibă notabile succese în ţările nordice, în lumea germanică şi 
anglo­saxonă.
  Culoarea ideologică a unui secol sau a unei epoci nu este, nu poate fi 
uniformă, în permanenţă germenii proiectelor şi ideile programatice fiind într­
un soi de „stand­by”, amendând sistemele violent sau simbolic. Noua stângă, 
noua dreaptă sau „anticomunismul preventiv”, a treia cale etc. Nu semnificau 
decât faptul că, în practica politică, discursurile nu converg spre acelaşi punct 
final. Remontarea şi reconstruirea darwinismului social, sociobiologia şi 
etologia, evacuarea straturilor ideologice de către noul curent al antropologiei 
politice, descoperirea etnicului europenizat, în opoziţie cu etnocratismul 
naţionalist (în sintagma „diferiţi, dar europeni”), revenirea la elitismul şi 
tradiţionalismul european nu au însemnat altceva decât încercări menite nu de
a opri cursul globalizării, ci de a împiedeca deformarea unei lumi în care s­a 
născut democraţia.
  Criză economică a anilor `70­`80 a fost precedată, după presupoziţiile 
istoricilor, de o criză a culturii şi a politicii. „Cei treizeci de ani glorioşi” ai 
keynesismului, după expresia lui Jean Fourastie (apud The Encyclopedia of 
Philosophy, ed. Paul Edwards, New York, 1971 p.337) şi societatea bunăstării 
primeau din plin loviturile pregătite de neoliberalismul conservator şi de 
trilateralişti. Centrismul convergentist sau ipoteza convergenţei sistemice că 
tendinţă a marilor ideologii aparent antagoniste ­ şi, prin urmare, apelul latema
recurentă a „sfârşitului ideologiilor” ­ nu au reprezentat un scenariu viabil.
  Se poate spune că, într­adevăr, sfârşitul acestui mileniu prinde 
umanitatea într­un tronson al sfârşitului ideologiilor, dar acest sfârşit este 
traductibil în termenii credinţei societăţilor în ideologii salvatoare, aparent 
aplicabile peste tot şi în orice timp­spaţiu. Criza ideologiilor, lipsa de orizont 
viitor a „societăţii consumatorilor durabili” au reaprins poziţiile vehiculului 
reprezentat de teorie. Prelungirea multiformă a incertitudinii generată de crizele
din diversele zone ale globului, contestarea intelectuală a globalizării resimţită 
nu ca lărgire, ci ca impunere a unui model excesiv de americanizat, 
redescoperirea vocaţiei de disidenţă, în accepţiunea culturală a acestui termen, 
contestarea vechiului mod de a face politică, emergenţa noilor religii 
spiritualizante de tip „new age” pot indica faptul că, într­adevăr, lumea noului 
mileniu suferă de „maladii ale credinţei”, nemaiconferind vechilor simboluri 
sensurile clarificării prospectivei.
  Întâmplător, aceste rânduri sunt scrise în timp ce e ecourileunui gest 
papal de insolită penitenţă (12 martie, 2000 când Papa a celebrat, la Sân 
Pietro, Ziua Iertării, ocazie cu care a cerut ietare, în numele Bisericii Catolice 
pentru toate greşelile pe care aceasta le­a comis), nu s­au stins încă, iar 
creştinătatea se pregăteşte să celebreze 2000 de ani de existenţă. Dacă până 
acum cuvintele lui Malraux au făcut de mult înconjurul lumii, iar alternativa 
„cenuşă sau religiozitate” era doar subiect de dispută intelectuală, secolul XXI 
se uită peste pragul casei noastre şi ne invită parcă să alegem în sensul celebrei
dileme.
  România, alături de celelalte state din Estul Europei au avut parte în 
ultimii 50 de ani de o secularizare forţată şi de experienţa tristă a unei 
interdicţii ce ţine de nevoile cele mai profunde ale fiinţei umane. Regimurile 
comuniste au promovat opoziţia dintre principiile ateiste, susţinute oficial prin 
autoritatea politică de partid şi tradiţia religioasă a popoarelor. Religiozitatea a 
fost speculată în folosul intereselor ideologice, iar instituţia bisericească 
evaluată şipromovată în măsura în care servea şi se subordona activităţii de 
formare a „omului nou”, cu o concepţie ştiinţifică şi materialist dialectică, fără 
convingeri mistice şi religioase. În anii instaurării comunismului, în România 
exista o viaţă religioasă bogată, cu biserici tradiţionale statornice şi larg 
reprezentate, precum şi un număr mare de alte credinţe şi religii liberalizate 
între 1944 şi 1948 În scurt timp, însă, măsurile politico­administrative şi 
sociale vor deforma dezvoltarea normală a fenomenului religios.
  Numărul mare al credincioşilor şi trăinicia instituţiilor au obligat regimul 
ateist să accepte această realitate, urmând s­o înlăture treptat, fără violenţă. 
Perioadă mai sus­amintită, 1944­l948 a fost caracterizată de o liberalizare a 
regimului cultelor, care a creat iluzia libertăţii religioase şi a manifestării 
democraţiei. A urmat apoi etapa reglementărilor juridice care au introdus 
cadrul legislativ pentru activitatea antireligioasă. Prin legea învăţământului, 
normele referitoare la domeniul sanitar, naţionalizarea, reglementarea 
patrimoniului, prevederile în legătură cu terenurile şi celelalte proprietăţi 
deţinute de biserici şi mănăstiri, etc.
  — Religia a fost lipsită de suportul material şi veniturile necesare 
întreţinerii cultului. Şcolile confesionale au fost desfiinţate, orele de religie au 
fost eliminate din planul de învăţământ, asistenţa socială a fost laicizată 
complet. Ordinele călugăreşti au fost restrânse drastic, colportajul şi 
misionarismul au fost interzise şi, în felul acesta, era practic blocată 
răspândirea religiei în societate, familia rămânând singurul suport al păstrării 
tradiţiei religioase.
  Pin regimul cultelor, stabilit legal în 1948 viaţa religioasă era restrânsă şi
subordonată politic. Cultul greco­catolic a fost scos în afara legii, iar în 1950 
nunţiul apostolic al Vaticanului expulzat din România. Problemele legate de 
patrimoniul bisericii greco­catolice au răbufnit după 1990 şi sunt şi astăzi, 
factori de tensiune şi conflict cu biserica ortodoxă română.
  Aceeaşi lege a cultelor din 1948 a scos în afara legii toate asociaţiile 
religioase. Prin Constituţie erau recunoscute 14 culte, dar ele reprezentau, în 
cele mai multe cazuri, o comprimare eterogenă a diferitelor organizaţii 
bisericeşti. Michel Dion scria că “aceasta ar putea fi interpretată ca fiind 
semnul voinţe politice în ideologia stalinistă dominantă a epocii, ca acţiune de 
slăbire a bisericii puternice prin încurajarea curentelor religioase minoritare 
(Dion; 462).
  Cultele erau obligate la o înregistrare şi înregimentare oficială, iar 
conducătorii lor trebuiau să fie recunoscuţi de către partidul comunist, fapt 
care a însemnat subordonarea totală şi legală a dimensiunilor religiozităţii 
faţăde regim. Activitatea de înlăturare a celor care nu erau supuşi şi nu 
colaborau cu regimul a devenit astfel legitimă [C1]. În temniţele comuniste au 
murit numeroşi capi ai bisericii, toţi acei lideri spirituali care mai puteau 
întreţine vie lumina speranţei. Viaţa religioasă, în forma ei instituţionalizată s­a
diminuat, biserica ortodoxă s­a orientat spre o religiozitate pasivă, o credinţă 
latentă, tradiţională şi conservatoare. Fiecare cult căuta, cu toate puterile şi 
metodele mijloacele, să supravieţuiască. Hărţuit, îmbătrânit cu timpul, laicizat 
treptat, personalul de cult nu se mai împotrivea decât sporadic ofensivei 
ateismului. În tot acest timp partidul comunist pregătea o nouă intelectualitate 
crescută în spiritul principiilor ateiste.
  Către sfârşitul deceniului nouă, când semnele prăbuşirii sistemului erau 
evidente, comunităţile de credincioşi, adunate în jurul bisericilor s­au aflat în 
centrul atenţiei organelor politice, care căutau diferite forme şi modalităţi de a 
le destrăma. Debutul evenimentelor de la Timişoara din decembrie 1989 
demonstrează clar că temerile regimului nu erau neîntemeiate.
  Tot în ultimii ani, se trecuse la distrugerea patrimoniului material 
religios: biserici, temple, monumente de artă religioasă au fost dărâmate cu o 
simplă mişcare de mână a dictatorului şi, în felul acesta, ofensiva antireligioasă
a cuprins treptat toate nivelurile şi toate formele de manifestare ale sacrului. 
„Religia reprezenta o manifestare retrogradă, care stânjenea progresul, o formă 
de conştiinţă istorică depăşită, pe cale e dispariţie.” (Patrik Michel, Religion et 
socialisme reel: L’Analyse du sociologue, în „Arhchives de sciences sociales des 
religions”, nr. 65 (1), 1988 26)
  Cu toate eforturile depuse de regimul comunist realitatea de după 1989 a
demonstrat că trebuinţa de sacru nu a dispărut în rândul populaţiei. 
Sentimentul religios a supravieţuit, diminuat, degradat şi deformat. „O formă a 
degradării este supravieţuirea lui ca manifestări profane: ca moralitate, justiţie,
echitate etc. O altă formă a degradării este denaturarea sacralităţii religioase şi 
sacralizarea personalităţilor, a manifestărilor politice, a unor grupuri sociale, 
instituţii şi organizaţii” (Cuciuc; 197). Uneori, această manifestare a evoluat, în 
viaţa politică spre forme aberante, de adorare a liderilor, fetişizarea 
simbolurilor, ermetizarea structurilor. Diminuarea şi degradarea sentimentului 
sacralităţii reprezintă, în viziunea sociologilor, un suport al neglijării şi 
încălcării valorilor şi al subordonării vieţii spirituale intereselor imediate, 
pragmatice, materialiste.
  În sfera fenomenului religios, tranziţia a debutat în România printr­o 
explozie a religiozităţii, mai ales a practicii religioase. Frecventarea bisericii – 
înăbuşită, realizată clandestin sau neautentic până atunci – a răbufnit cultual 
şi mistic. Practică religioasă şi declararea apartenenţei la un cult, pentru mulţi 
avea semnificaţia abandonării ideologiei comuniste, era un „certificat” de 
garanţie morală şi credibilitate politică. Ne amintim cât caz s­a făcut în 
campania electorală din 1996 pe marginea întrebării pe care Emil 
Constantinescu i­a adresat­o lui Ion Iliescu:” Credeţi în Dumnezeu?”
  Treptat, lucrurile au intrat în normal, iar impactul cu dificultăţile vieţii 
cotidiene a diminuat entuziasmul religios ca şi religiozitatea de faţadă, a celor 
refugiaţi conjunctural sub aureola credinţei. Religiozitatea, în daturile sale 
profunde este o experienţă ce ţine de intimitatea trăirilor fiecăruia dintre noi. A 
ne judeca reciproc prin prisma unei raportări la transcendent, a ne pune la zid 
în funcţie de existenţa sau non­existenţa acelui „sentiment oceanic” (despre 
care cu atâta patimă îi scria Romain Roland lui Sigmund Freud) seamănă atât 
de mult cu abia trecutul „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, încât ne trec 
fiorii.
  Se vorbeşte adesea de criza profundă a valorilor, de alienare şi de lipsa 
scopului. Oamenii caută un răspuns, o alinare la tot ceea ce­l nelinişteşte. 
Fiecare dintre noi are dreptul să creadă sau să nu creadă. Apartenenţa la un 
cult sau altul, teismul sau ateismul nu mai poate împărţi lumea în buni şi răi, 
în îngeri şi demoni. Indiferent de confesiuni sau convingeri, religia care trebuie 
să îi unească pe oameni este aceea a respectării drepturilor lor. Acesta a trebui 
să fie orizontul începutului de mileniu.
  Înainte de a căuta soluţii noi, înainte de a propăvădui religii ciudate, 
experimente eşuate şi reluate sau curente inedite în mod radical, avem nevoie 
de reevaluarea a ceea ce pare că am dobândit deja: spiritul tolerant şi respectul
faţă de lume în diversitatea ei. Din păcate, când oamenii privesc în jurul lor nu 
văd decât dezordine şi violenţă, anateme moderne, excomunicări economice. 
Ultimă „găselniţă”, călcând pe urme weberiene, se referă la incapacitatea 
structurală a popoarelor ortodoxe din Estul Europei de a se integra în ritmul 
real al Europei civilizate – catolice şi protestante. Popoarele ortodoxe sunt lente,
conservatoare, tradiţionaliste şi ostile oricărei înnoiri. Catolicii sunt mai 
numeroşi, mai bogaţi şi mai evoluaţi în practici misionare, catehetice, 
filantropice sau intelectuale. Ortodocşii îşi ascund complexele şi îşi amână 
problemele. Spun adesea fraţii noştri de la Vest, uitând parcă voit hiatusul care
a alăturat bisericii Sfântului Vasâli Blajenâi „nebun întru Hristos” Piaţa Roşie.
  Ideologia globalistă, „conştiinţa planetară” are un corespondent şi în viaţa
spirituală: ecumenismul. Referindu­se la acest aspect Alvin Toffler este de 
părere că: „Întocmai cum naţionalismul pretinde să vorbească în numele 
întregii naţiuni, globalismul pretinde să vorbească în numele întregii lumi. 
Apariţia sa este privită ca o fază necesară a unei evoluţii – un pas înainte pe 
drumul spre o conştiinţă cosmică, ce va cuprinde şi cerurile”. Logic, din 
moment ce cu toţii ne aflăm sub acelaşi cer, de ce nu ne­am închina şi la 
acelaşi Dumnezeu? Până la împlinirea acestui ideal, aflat undeva, pe tărâmurile
Utopiei, lumea va trebui să se pună de acord nu numai asupra monedei unice, 
ci şi asupra cărţii din care se va citi cuvântul lui Dumnezeu.
  Când Marx susţinea că religia este opium pentru popor, nici măcar nu 
putea bănuia ce va aduce des­sacralizarea lumii: sinucigaşi, narcomani, 
alcoolici, depresivi, criminali în serie, alienare. „E ca şi cum în interiorul 
psihosferei noastre ar fi explodat o bombă (.) Milioane de oameni îşi caută cu 
frenezie o identitate ori vreo terapie miraculoasă care să le reintegreze 
personalitatea, să le ofere o clipă de identitate au de extaz sau să­l înalţe la 
stări de conştiinţă superioare.”
  Marile religii par că nu mai pot oferi răspunsuri pentru toţi. Secolul XX a 
fost secolul divizării credinţei, al proliferării fără precedent a sectelor. Acestea 
au înţeles că nevoia de comunitate, de structură şi de sens a oamenilor a rămas
descoperită şi au transformat­o în marfă. Aici intervine un paradox: într­o lume
liberă, divizată şi excesiv permisivă în aparenţă, mulţi oameni aleg o structură 
totalitară de tip sectar, respingând o instituţie religioasă consacrată şi 
incomparabil mai. Democratică. Cheia succesului sectelor constă în oferirea 
unui sens vieţii, dar liber ales nu impus prin naştere sau compromis social. 
Toate acestea ne trimit la „punerea în gardă” a Şcolii de la Frankfurt, care se 
referea la iluzia liberei alegeri în societatea de consum: „Schematismul 
procedeelor se vădeşte în faptul că, în cele din urmă, produsele diferenţiate 
mecanic se dovedesc a fi întotdeauna acelaşi lucru” (Horkheimer, Adomo; 153). 
Indiferent de viziunea asupra lumii, ea este o alternativă la viaţa de afară: 
alienantă şi haotică. Impunându­l individului o anumită ordine, în schimbul 
supunerii prin renunţare la libertate, îi dăruiesc un scop. Dacă acest scop are 
sau nu legătură cu realitatea nu mai are nici un fel de importanţă.
  Cum vor evolua religiile în noua Eră, informatizată şi robotizată? Cum se 
va plasa ortodoxia în arealul cip­urilor şi circuitelor, în spaţiul cucerit de homo 
ciberneticus. Se va împăca acesta cu homo religiosus amintindu­şi că, 
deopotrivă aparţin unei aceleiaşi specii, homo sapiens?Din câte se poate vedea, 
Bisericile catolice se pare că au acceptat senine accesul lumii informatice chiar 
până la altar. Motivaţia e simplă: adaptarea a fost urmarea firească a 
pragmatismului care le caracterizează, dorinţa de a ţine pasul cu o lume tot 
mai secularizată. Parohiile din Occident îşi ţin bugetele pe calculator, evidenţa 
enoriaşilor aşişderea, ediţiile patristice sunt asistate tot pe calculator. Preotul 
este în confesional cu ochii pe laptop, cu urechea la enoriaş şi cu sufletul la 
Dumnezeu. Publicul are oricând acces la biblii pe CD­ROM­uri. Ultimă 
găselniţă pe INTERNET în materie pare a fi un „server” ­duhovnic. Bifezi din 
lista cu păcate pe cele săvârşite şi ceri penitenţa. Încă un pas până la bisericile 
virtuale! Ecumenismul materializat în chat!
  Deocamdată, acolo unde religiile se întâlnesc, există multă suferinţă: 
Ierusalim, Cecenia, Kosovo, Sarajevo, Algeria ş.a. Explozii, fundamentalisme, 
fanatisme, încrâncenări. Mişcările ecumenice sunt încă firave, doar instituţiile 
îşi întind oficial­crispat mâinile. Religiile vor, fiecare dintre ele, să fie exclusive: 
cu preţul democraţiei, cu preţul vieţii credincioşilor.
  Ortodoxiile din fostele ţări comuniste se auto­valorizează excesiv şi ies la 
scenă deschisă ori de câte ori li se pare că identitatea lor naţională este în 
pericol. „De altfel, lumea ortodoxă consideră lumea creştină ca pe o lume 
agresivă şi cuceritoare care, prin intermediul uniatismului şi al altor căi 
încearcă nu numai să recupereze politic regiunile ortodoxe, ci chiar să le 
convertească. Pentru că încarnează adevărul, spun ortodocşii, Ortodoxia a fost 
persecutată de occidentali, de turci şi de comunişti.” (Thual; 261)
  Violenţa religioasă continuă să facă victime şi dezastre repetate, în pofida
explicaţiilor profane ale laicilor. Am putea spune că violenţa religioasă este unul
din firele roşii care au însoţit istoria mai ales în ultimii 2000 de ani. Revenind la
Ziua Iertării, celebrată la Sân Pietro de Papa Ioan Paul al II­lea, atât de 
mediatizată şi totodată politizată,putem spune că suntem în faţa unui nou 
început, chiar dacă acesta este, deocamdată, doar simbolic. Până şi în 
interiorul Bisericii catolice au existat voci care au contestat gestul papal: cât de 
mult s­a democratizat însăşi Biserica! De cealaltă parte a baricadei se află cei 
care ar fi dorit ca mea culpa să fi fost făcută până la capăt: cu nume, cu fapte. 
Tot noroiul şi sângele „metodelor neevanghelice” de propăvăduire a Adevărului 
biblic să fi fost scos la iveală în faţa Crucifixului instalat special la Sân Pietro.
  Preocupaţi mai ales de impunerea propriului Adevăr credincioşii de 
pretutindeni uită adesea şi calcă în picioare valorile fundamentale ale propriilor
religii. Sfântul Apostol Pavel vedea Paradisul legat de lumea noastră ca pe un 
pod îngust ca un fir de păr. Misticilor arabi li s­a revelat acelaşi pod îngust ca 
un fir de păr. Mircea Eliade descrie reprezentări asemănătoare în toate religiile 
lumii, subliniind dificultatea „trecerii” prin viaţă către cunoaşterea Vieţii 
adevărate. Extrapolând, putem spune că la fel ca de multe ori în Istorie, ne 
aflăm, pe acelaşi pod subţire ca un fir de păr sau ca o lamă de brici ce ne leagă 
de Paradis. Sau de Infern. Omenirea a părăsit de mult Grădinile Edenului, dar 
a traversat de prea multe ori Infernul. Religia poate fi şi ea un răspuns la marile
probleme ale lumii, dar, cu siguranţă, nu singurul. Sunt, deocamdată, prea 
multe vocile care ţipă şi plâng morţii în numele ei.
  În numele religiei s­au dus mai multe războaie decât pentru orice altă 
cauză. A murit, de­a lungul secolelor, milioane de oameni. În numele lui 
Dumnezeu – Buda, Adonai, Histos, Allah – timp de mii de ani oamenii s­au 
măcelărit între ei: creştinii au ucis iudei, iudeii I­au urât de moarte pe 
musulmani, musulmanii au ridicat armele împotriva hinduşilor, dar şi creştini 
luptând împotriva creştinilor şiiţii contra suniţilor şihiţii contra hinduşilor. Toţi 
doresc să scape lumea de rău, toţi strigă, asemeni Profetului Pace, Pace. În 
timp ce toate Bisericile se roagă pentru aceeaşi mult dorită. Pace.
  Când va fi oare posibil ca toţi oamenii din această lume adune într­o altă 
cutie a Pandorei toate relele şi să regăsească bucuria traiului în pace şi 
înţelegere? Dacă privim în jurul nostru ne dăm lesne seama că perspectiva este,
încă, departe. Cu gândul la valurile de sânge care au curs şi la războaiele 
interminabile care macină unele zone ale lumii şi le ameninţă pe altele, unii 
socotesc că ar trebui desfiinţate toate religiile. Alţii şi­ar dori să le unească pe 
toate. Dar sub ce semn? „Nici una din marile religii nu a oferit reţete politice, 
căci aceasta le depăşeşte:” (Uscătescu, 1981; 39) Mai mult ca sigur şi religiile 
lumii au nevoie de o viziune integratoare care nu poate face abstracţie de o 
viziune politică pe măsură. Restaurarea drepturilor omului a trebui să fie 
imperativul oricărui ideal social. Altfel, parabola dostoievskiană din Fraţii 
Karamazov în care Isus este închis în temniţă şi acuzat de Marele Inchizitor de 
greşeala teribilă de a fi oferit omului libertatea credinţei în loc de pâine şi 
fericire vă deveni realitate: oamenii ar putea renunţa la libertate în schimbul 
Împărăţiei Păcii ce va veni. Artizanul acestei lumi a fi Biserica, ce ar conduce 
printr­o „nobilă minciună”. Numai actorii ar fi alţii, căci noi tocmai am părăsit o
lume similară.
  Ne dorim cu toţii o lume mai bună şi mai sigură, dar, cu cât privim mai 
adânc în trecut, cu atât viitorul pare mai clar şi ne dăm seama că, deocamdată,
nimeni nu poate oferi garanţii reale că experimente nefaste şi utopice nu ne vor 
sacrifica iar speranţele. Drumul către ziua de mâine e lung, iar amintirea 
Paradisului tot mai estompată. Şi toate acestea în timp ce idealurile credinţei 
nu mai reprezintă cauze, ci motivaţii ale unor acţiuni care îi îndreptăţesc pe 
unii şi îi nedreptăţesc pe alţii. Cu alte cuvinte, idealurile au devenit mijloace 
pentru un scop pe care nu îl cunoaştem. Poate că, de fapt aceasta este esenţa 
pentru gestul papal de mea culpă. Un gest care, numai Dumnezeu ştie dacă nu
este cumva profetic.
 
Capitolul 15
 
DE LA KARL MARX LA COCA­COLA.
  Dacă Primul Război Mondial a adus cu sine o consolidare puternică a 
liberalismului şi împlinirea ţelului fundamental al veacului al XIX­lea ­ 
principiul naţionalităţilor ­ izbucnirea şi sfârşitul celui de­al Doilea Război 
Mondial păreau că au discreditat pentru totdeauna elitismul, sub toate formele 
sale de manifestare, de la cel politic la cel etnic­rasial. Noile generaţii, crescute 
sub semnul divizării bi­polare a lumii şi, în egală măsură,sub acela al lumilor 
economice diferite (o economie compensatorie, fals egalitaristă şi una aparent 
conflictuală dar capabilă de ritmuri de creştere fulminante) au încercat periodic
noi proiecte, îmbinând piesele unui mozaic extrem de colorat ideologic şi 
cultural. În cele din urmă, lumea părea a se reechilibră ideologic mai degrabă 
spre dreapta, după succesul militantismului thacerist şi acela al „new 
economics­ului” promovat de administraţia Reagan. Această reechilibrare 
ideologică, însă, nu a fost una de integrare, ci una care a aşezat sistemul pe 
nişte principii solide, derivate din neoliberalism şi conservatorism. Dar 
determinaţiile libertariene nu au mai putut fi îndepărtate ca modalitate de 
exprimare a grupurilor sociale pentru care sistemul devenea fie unul pervertit, 
fie incapabil de a mai ghida întreaga societate. „Îmi iubesc ţara dar mă tem de 
Guvern” a devenit un slogan aproape demonetizat pentru contestatarii din S. U.
A. Sensul „revoluţiei” ­ până nu cu multă vreme în urmă apanajul unui 
vocabular ideologic marxist ­ a fost transformat şi aplicat în funcţie de 
„credinţele şi miturile grupului”. Freudo­marxismul, influenţele nihilismului şi 
anarhismului, fragmente îmbinate din maoism şi din gândirea Şcolii de la 
Frankfurt, guevarismul şi muzica protestatară, adoptarea unor gnoze pervertite
şi a unor curente spiritualiste etc. Creau aparenţa „unor timpi care nu 
converg”, ci se separă.
  Revendicarea unui proiect şi revendicarea autonomiei socialului sunt 
lucruri care au putut fi clamate şi la noi, după 1989 mai cu seamă că lipsea o 
cale unitară prin care să se opereze tranziţia spre noua societate. Criză 
economică destructurantă ­ criză în care România a intrat încă de la sfârşitul 
anilor `70 ­ posibilitatea de a te diferenţia şi de a cultiva diferenţele ­ lucru care 
era letal în regimul totalitar ­ gustul pentru contestare a unei societăţi oprimate
politic până în 1989 nu erau elemente tocmai favorabile pentru a închega un 
sistem în care valenţele consensului trebuiau să catalizeze energii. Din 
nefericire, criză economică dificil de depăşit ­ într­un context internaţional 
destul de precar ­ s­a repercutat în obtenebrarea proiectelor colective (nu 
colectiviste), în uz într­o ţară cu regim politic stabil şi cu o economie în care 
prognozele pot deveni operaţionale.
  Critica violentă a individualismului şi universalismului liberal şi anglo­
saxon a venit nu atât din partea social­democraţiei ­ încă în recul ­ cât din 
partea „noii drepte”, un cumul de interogaţii atât politice cât şi culturale: 
dreptul la diferenţă, dreptul la „stiluri alternative de viaţă”, feminismul, 
ecologismul, mişcările yuppies (young urban people), autonomismul individual 
etc, interogaţii care, după părerea unor sociologi şi analişti ai fenomenelor 
contemporane, ridică riscul unor noi porniri xenofobe peste argumentaţia 
excesiv de intelectuală uneori. Acest lucru s­a evidenţiat şi în România şi în 
ţările din regiune prin apariţia unei greşite înţelegeri a ceea ce înseamnă 
regionalismul şi autonomia colectivă suprapusă autonomiei individuale. 
Devoluţionismul ­ în Vest cu sensulde devoluţie instituţională şi/sau 
economică ­ a fost mai curând înţeles de unii ca devoluţie a suveranităţii şi 
trend spre federalizare (co­suveranitate ­ şi putem descoperi acest sens la 
conclavurile de tip Eva Maria Barki pentru care devoluţia înseamnă 
federalizare, iar justificarea înseamnă accentul pe specificitatea „zonelor ghetto­
lzate”). Destructurarea şi vituperarea sistematică ­ la nivelul unor texte şi 
discursuri encomiastice ­ a demersului naţional prin adoptarea unei conduite 
radical­minoritare, pro­deconstructiviste, constituie o parte a politicii 
minorităţilor hegemone şi nu numai România se confruntă cu această 
problemă. Numai că aici, aproape de „pântecele moale al Europei” ­ sugestiv 
denumit de Paul Garde „la poudriere balcanique” (Le Monde/23jul.1999) ­ 
relaţiile inter­etnice întotdeauna au căpătat nuanţe extrem de diferite, în 
funcţie de anumite contexte. Frisoanele de gheaţă stârnite de soarta sutelor de 
mii de refugiaţi din timpul crizelor iugoslave sau de bombardamentele 
devastatoare, ar trebui să îi facă pe cei care sunt adepţii „soluţiilor directe” să 
pledeze pentru o convieţuire civilizată, în spiritul dialogului şi acceptării 
reciproce. Nimeni din exterior sau din interior nu poate acuza guvernele 
României post­decembriste că s­au constituit în „agresori majoritari” care 
propun „o politică naţională criminală, menită a lichida minorităţile etnice şi 
religioase, întreaga minoritate maghiară din România.”. Conflictul dintre 
multiculturalism şi etnocentrism rămâne, din păcate, o realitate, pe care a 
provocat­o nu convieţuirea obişnuită, ci „direcţiile” unor forţe politice cu 
pretenţii de hegemonie peste partea din societate pe care consideră că o 
reprezintă.
  Retro­romantismul unei mişcări de genul „back to the land” îmbibată cu 
un soi de anarhism tolstoian nu este o soluţie de perspectivă, aşa cum nici 
transgresarea spre aspiraţii autonomiste accentuate nu poate rezolva impasul 
economic. Lucrurile nu trebuie privite cu acea doză de fatalitate specifică 
românului, dimensiune determinată de vicisitudinile istoriei. Proiectele trebuie 
să fie extrem de lucide şi clar formulate, plecând de la premisele complexităţii 
lumii în care trăim şi nu de la predeterminările unor profeţii politice, care ne 
condamnă din start, fie şi numai pentru că aparţinem unei „lumi ortodoxe 
incapabile de modernizare”. Este adevărat că există o Europă latină, catolică 
sau protestantă şi una ortodoxă, dar nimeni nu poate defini aprioric o stare de 
separaţie clară între acestea. România este o ţară ortodoxă, dar este în acelaşi 
timp, latină, deşi imaginaţia unora o integrează lumii slave. Nu este anormal să
existe o ortodoxie latină, aşa cum nu este anormal să existe o ortodoxie arabă 
şi aceasta pentru că lumea ortodoxă a reprezentat din totdeauna o complexitate
care trebuie bine analizată în devenirea sa istorică. În al doilea rând, trebuie 
subliniat ­ mai ales pentru aceia care consideră lumea ortodoxă ca fiind 
incapabilă de a adopta o linie de evoluţie vestică ­ că modelul occidental nu este
nici catolic şi nici protestant, ci este un model de societate consumeristă, 
secularizată, capitalistă. În ceea ce priveşte dimensiunea psihologică, trebuie 
într­adevăr văzut dacă consumerismul ca model cultural dominant nu este în 
fapt deosebit de vulnerabil tocmai prin tendinţa să de a uniformiza şi de a 
standardiza. Civilizaţia „Coca ­ Cola” nu poate să reprezinte „valul viitorului”, ci
doar o hegemonie temporară, un miraj provocat de mecanismele uniformizării 
şi simplificării valorilor. Este evident că diferitele forme de anticapitalismşi 
antiliberalism (subsumate unei civilizaţii de tip „Karl Marx” sau, eventual,unor 
tipuri de corporatism de nuanţe neofasciste) par cu totul depăşite, dar toate 
formele de civilizaţie sunt inerent instabile, aşa cum toate regimurile politice 
sunt inerent trecătoare, că stabilitatea tuturor regimurilor este coruptă de 
puterea corosivă a timpului.
  Naţionalismul nu este o maladie sau un produs al spiritului ortodox, 
pentru că această derivaţie politico­culturală o întâlnim şi la catolici şi la 
protestanţi. Dimpotrivă, ortodoxia se remarcă printr­o extraordinară cultivare a
memoriei şi a tradiţiei (greşit înţelese că „anti­modernism” şi „naţionalism”) şi, 
de aceea, dialogul cu celelalte civilizaţii devine mai sensibil, dar nu lipsit de 
substanţă. Celebra teză a lui Huntington cu privire la liniile de demarcaţie ale 
Europei şi la „ciocnirea civilizaţiilor” pe lângă unele aspecte interesante 
cuprinde şi o mare doză de simplism tipic american, lecturile care au stat la 
baza celebrei sale lucrări fiind probabil preponderent ideologice şi mai puţin 
istorice, cel puţin în ceea ce priveşte Europa de Est.
  Cu certitudine că regimurile totalitare au influenţat într­o mare măsură 
sentimentul identităţii naţionale, promovându­se un soi de comunism naţional 
(am dubii în a utilizatermenul de naţional­comunism, întrucât apropierea de 
naţional­socialismul lui Hitler nu există decât în intenţiile „ideologice” ale celor 
care au creat şi pus în circulaţie acest termen). Dar acest lucru nu trebuie să 
provoace repudierea totală a discursului despre naţiune şi despre dreptul său 
la afirmare, în plenitudinea energiilor sale constructive, doar sub motivul că 
acest lucru l­au făcut şi comuniştii. Cei care fac aceasta dau dovadă de acelaşi 
tip de gândire autoritară pe care o avea şi Marx, ce privea naţiunea drept o 
creaţie sau un concept tipic burghez, apărut şi consacrat în perioada de 
afirmare a capitalismului dar fără nici un raţionament de a mai exista şi după 
instaurarea noii ordini proletare.
  Interogaţia care rămâne societăţii româneşti este aceea a modelului sau 
modelelor de urmat pentru a împlini modernizarea şi a o transforma în 
realitate. Modelul social­democrat poate oferi o alternativă viabilă, din punct de 
vedere economic şi socio­politic, României. Însă, pentru ca acest model politic 
să funcţioneze pe deplin, este nevoie ca social­democraţii români să lucreze 
împreună, pentru a crea, în fapt, un model unitar, pentru a­l pune în practică, 
a­l transpune în termeni reali. Este cunoscut faptul că societăţile, atât cele 
dezvoltate cât şi cele în curs de dezvoltare sunt puse în faţa alegerii între 
concepţia liberală ­ cerând o flexibilitate mai mare pentru piaţă şi reducerea 
serviciilor şi protecţiei sociale ­ şi o concepţie mai apropiată de un model social 
­ asistenţial, în genere mai înclinat spre delimitarea naţională a intereselor şi 
opţiunilor majore. Este adevărat că, astăzi, socialismul nu mai este văzut că o 
ideologie dogmatică mesianică (şi, cu atât mai puţin, comunismul ­ deşi, la noi, 
unii preferă să introducă mesaje liminare pe tema „pericolului comunist” 
pentru a­şi camufla propriile eşecuri şi nereuşite guvernamentale). Nimeni ­ 
nici Internaţionala Socialistă ­ nu mai doreşte revenirea la formule ideologice 
rigide, care să ne îndepărteze de realităţile economice şi ale pieţei. Ideologia 
social­democrată trebuie privită în sensul uneia care pune accent pe mutarea 
centrului de greutate spre promovarea unui set de valori universal­valabile, 
capabile de a oferi noi speranţe oamenilor.
  Regimurile de piaţă în Europa de Est nu s­au construit prin atractivitatea
lor ci prin colapsul altor alternative. Din această perspectivă, este evident că nu
a existat un model anume de copiat, ci s­a încercat crearea unora care să fie în 
parametrii democraţiei, statului de drept şi normalităţii.
  Regulile liberalismului ­ individualismul, eficienţa, concurenţa, 
competenţa ­ ne explică cum economia şi societatea lucrează ca un întreg, cum 
trebuie asigurată organizarea producţiei de bunuri, dar nu explică foarte multe 
despre un model optim de organizare socială, cum pot fi rezolvate mai bine 
nevoile cetăţenilor legate de educaţie, sănătate etc. Reguli ca eficienţă, 
competenţă, concurenţă şi individualism trebuie să fie completate de valorile 
justiţiei şi solidarităţii. Aceasta este esenţa alternativei social­democrate şi este 
regretabil că exponenţii curentelor de dreapta sau centru­dreapta nu vor să 
sesizeze acest lucru.
  Principiile social­democraţiei implică nevoile sociale: grija faţă de copii şi 
tineri, grija faţă de bătrâni, accesul la cultură, la asistenţa de sănătate şi la 
învăţământ. Pentru unii actori politici de la dreapta sau de la centru­dreapta, 
asigurarea asistenţei şi serviciile sociale (preconizate a fi privatizate în 
totalitate) este privită ca o zonă care oferă importante oportunităţi şi beneficii 
pentru o categorie restrânsă. Dar vedem că cetăţenii cer altceva: cer servicii 
primare (inclusiv facilitarea accesului la căldură şi igienă), sănătate, educaţie. 
Ori nu poţi satisface aceste nevoi cât timp eşti capabil să organizezi doar ce este
profitabil pe termen scurt pentru o categorie limitată de „vasâli”. Şi social­
democraţii sunt pentru organizarea societăţii şi economiei, dar pentru o 
organizare care să nu favorizeze numai pe cei puternici faţă de majoritate. Ca 
atare, demersurile acestui curent doctrinar suntunele care au în vedere în 
primul rând „ofensiva” ­ împotriva deformării realităţilor dramatice ale 
României, împotriva cauzelor care au produs afectarea solidarităţii şi justiţiei 
sociale, împotriva acelor politicieni pentru care politică înseamnă politicianism 
şi jocuri meschine.
  Politicile economice trebuie privite mult mai atent şi gândite într­o 
continuitate pozitivă. În ţările din Sud şi din Est normă a constituit­o 
instituţionalizarea politicilor de ajustare structurală (SAP), sub patronajul FMI 
şi al Băncii Mondiale. Fără îndoială că acest lucru a urmărit scopuri concrete şi
benefice: introducerea disciplinei neo­liberale, obligativitatea guvernelor de aşi 
integra economiile în sistemul global şi de a instrumenta un cadru de creare a 
capitalului şi de favorizare a unor elite economice (datorită salarizării mici 
comparativ cu ţările dezvoltate, o piaţă de muncă mult mai docilă, privatizare 
masivă, diminuarea intervenţiilor guvernamentale etc.).
  Pe termen lung însă, efectele sociale negative solicită o nuanţare a 
acestor politici, astfel încât riscul dezechilibrelor majore să fie prevenit. La acest
punct trebuie să intervină dimensiunea politică, concretizată prin dinamizarea 
statului social, capabil de armonizare a intereselor şi de protejare a stabilităţii 
politice şi a securităţii sociale. Noi trebuie să justificăm menţinerea unui stat 
suficient de puternic pentru a garanta publicului servicii în acele sectoare în 
care piaţa este inadecvată, nu poate opera sau, dimpotrivă, poate conduce la 
neajunsuri şi inechităţi sociale flagrante. Nu putem accepta absolutul tezei 
conform căreia piaţa este întotdeauna bună iar intervenţia statului întotdeauna
rea. Fundamentalismul de piaţă şi „lupta de eliberare” a capitalului de sub 
orice prescripţie socială nu sunt fenomene tocmai îmbucurătoare pentru 
viitorul societăţilor, trecute de sub „spaima” dictaturii proletariatului la 
edificarea dictaturii pieţei globale. Şi această piaţă globală are punctele sale 
slabe:
  ∙Piaţa este cel mai bun judecător al înţelepciunii şi valorii umane pe 
tărâmul economiei, dar ea nu poate prevedea când şi ce fel de ameninţări pot 
avea loc la adresa mediului.
  ∙Creşterea reprezintă substanţa sangvină a economiei, dar, din păcate, 
bunăstare nu este corelată cu creşterea (nu există o legătură directă)
  ∙Sistemul de piaţă este „inima economică” a societăţilor democratice, dar,
în anumite circumstanţe, efectele sociale sunt suficient de puternice pentru a 
submina acest sistem.
  ∙Economia paralelă („outlaw economy”) a câştigat poziţii politice şi 
financiare considerabile la scară internaţională, iar alianţa între „economiile” 
ieşite de sub orice autoritate şi posibili actori statali se poate constitui într­un 
pericol geo­strategic real.
  ∙În secolul al XIX­lea Walter Bagehot spunea că „oamenii sunt mult mai 
creduli când sunt mai fericiţi”. În secolul al XX­lea John Kenneth Galbraith 
credea că: „geniul financiar se află întotdeauna înaintea prăbuşirii”. Pieţele 
financiare sunt instabile şi dinamica lor nu poate fi încorsetată în modele 
perfect raţionale decât în teorie: ele pot crea „perdanţi” pe o scară extrem de 
mare ­ ca în anii `30(The Lugano Report, On preserving capitalism În the 
Twenty­first Century, with an Appendix and Afterword by Susan George, Pluto 
Press, London & Sterling Virginia, 1999 p.15)
  Este evident că regulă de aur a economiei libere se bazează pe 
proprietatea privată, dar trebuie să constatăm că, pentru a se asigura 
stabilitatea sistemului proprietarii de capital şi deţinătorii de avuţie trebuie să 
contribuie la finanţarea cheltuielilor statului în beneficiul interesului general. 
În aceiaşi măsură, nu cred că guvernele şi reglementările lor în materie de 
muncă trebuie privite ca fiind nesemnificative, deoarece preţul politic al unei 
astfel de supoziţii s­ar putea să fie extrem de mare. Economia trebuie să fie 
compatibilă cu interesele societăţii.
  Modelul social­democrat nu poate să fie decât unul bazat pe un set de 
valori etice şi morale, aşa cum trebuie să marcheze şi sfârşitul exceselor şi 
abuzurilor care au marcat ultimii ani ai acestui secol. Prin acţiuni ferme şi în 
baza valorilor umanităţii şi solidarităţii, trebuie să arătăm că democraţia 
socială oferă o metodă de conducere ­ prin optimizarea controlului social la 
toate nivelele de decizie ­ a României pe termen lung şi nu numai pe termen 
scurt. Vorbind despre valori, mai trebuie spus, foarte limpede, că modelul 
nostru ­ românesc ­ trebuie să fie unul republican, mai bine zis un model de 
integrare republicană, în tradiţia secularismului european. Aceasta nu 
înseamnă nici excludere şi nici ateism. Consider că organizarea social­
democrată a societăţii conduce spre o acceptare largă a diferenţelor ­ fie ele 
culturale sau religioase. În acelaşi timp, nu trebuie ca cineva să creadă că 
stânga înseamnă absenţa sau persecutarea religiilor ori credinţei. Stânga 
trebuie să însemne toleranţă spre religiile care nu cer divizarea valorilor şi 
regulilor care structurează „coloana vertebrală a ţării”: naţiunea. Democraţia 
nu înseamnă numai existenţa majorităţii şi minorităţii, cucâmpul specific în 
care acestea schimbă lovituri mai mult sau mai puţin strategice/politice, mai 
mult sau mai puţin principiale. Nu numai valorile unora sunt universale, aşa 
cum nimeni nu are dreptul de a „folosi” democraţia ca mijloc pentru 
satisfacerea unor interese limitate sau ca un soi de instrument de „public 
relations”.
  Sunt convins că orice model ar susţine un politician sau un grup de 
politicieni, un partid sau o coaliţie, succesul nu poate fi deplin dacă acest 
model nu este introdus în dezbaterea publică, în dialogul cu societatea civilă, 
cu sindicatele, intelectualii, universitari, economişti, oameni de afaceri etc. 
Aceasta va lămuri că alternativa social­democrată nu caută să controleze 
societatea prin legi (sau ordonanţe, decrete etc.) ci, mai degrabă, este un model 
bazat pe nevoile societăţii civile. În acest context, gândesc că cea mai bună 
metodă de lucru pentru un politician este alegerea abordării tuturor 
problemelor fără false certitudini, fără a căuta diferenţele şi a le hiper­
ldeologiza, dar cu dorinţa de a găsi noi căi prin care să schimbe punctele de 
vedere cu ceilalţi, în timp ce recunoaştem valorile care ne unesc. Diferenţele 
sunt surse de îmbogăţire („a fi înseamnă a fi diferit” ­ „Toţi diferiţi, toţi 
europeni”) şi nimeni nu poate revendica găsirea unui model unic sau a unei 
unice ideologii aplicabile peste tot şi oricând. Şi politicianul şi societatea civilă 
şi partidele şi puterea de stat trebuie „să deschidă uşi şi ferestre”, ascultându­
se cu bunăvoinţă şi înţelegere unele pe altele. Va veni vremea când se va realiza
că orice mesaj nu se poate transmite decât prin educaţie, depăşind ancorarea 
inerţială într­un soi de „paradoxul nivelului”.
  Trăim în plină revoluţie tehnologică, într­o epocă în care au fost afectate 
concepte ca solidaritatea şi justiţia socială. În prima şi a doua parte a revoluţiei
industriale, solidaritatea a fost indusă şi confirmată de experienţa unui model 
care astăzi este pe cale să se stingă. Dispariţia marilor complexe industriale şi a
liniilor de producţie şi înlocuirea lor de maşini semiinteligente, arată ca un om 
care face un salt înapoi la stilul lui „primitiv” de viaţă „ca un păstor” ­ un 
„cioban al maşinilor”, cum spune Felipe Gonzalez (Gonzalez; 8). El nu mai este 
o parte a maşinii aşa cum era în prima şi a doua revoluţie industrială. Ce 
consecinţe va avea această schimbare pentru solidaritatea socială? Impactul va 
fi profund sau nu? Dezvoltarea societăţilor post­moderne deja experimentează 
transformarea care zdruncină existenţa în spirit a solidartăţii în cadrul 
companiilor, familiilor sau districtelor umane, luându­se tot mai mult în calcul 
concluzii formulate de cei care experimentează „teorii ale haosului” (evenimente
cu dezvoltarea ulterioară potenţial haotică). Astăzi în lumea capitalismului 
târziu companiile nu mai sunt de multă vreme locuri unde bărbaţii şi femeile 
sunt parte a liniilor de producţie, ci locuri unde mai puţini bărbaţi şi mai 
puţine femei conduc sau monitorizează maşina ­ repet sintagma lui Gonzalez, ei
sunt „ciobani având grijă de turme de maşini”. Aceste schimbări îmbunătăţesc 
condiţiile de lucru, fără îndoială,dar ele pot crea probleme şocante angajaţilor şi
zdruncină experienţa solidarităţii ca un lucru cu care se trăieşte, experienţa 
care caracterizase prima şi a doua revoluţie industrială.
  De­a lungul revoluţiei comunicaţiilor şi declinului solidarităţii sociale în 
sensul său clasic, a treia caracteristcă a lumii globalizate estelibertatea şi 
fluctuaţia explozivă a mişcării capitalului, extraordinara creştere a tranzacţiilor 
comerciale, deşi au mai existat astfel de perioade în istoria comerţului 
internaţional. Deci, unde este noutatea fenomenului astăzi? Ea constă în faptul
că nu creşte ameţitor numai comerţul de bunuri şi servicii sau investiţiile,ci o 
creştere identică se remarcă în mişcarea de capital într­o dimensiune care are 
de a face mai mult curealitatea virtuală, în care transferul de bani are loc 
simbolic şi instantaneu. Toţi avem datele bursiere în creier în fiecare zi, pieţele 
de schimb ale lumii cunosc zilnic operaţiuni de la 13 la 14 miliarde de dolari în 
circulaţie, întreaga valoare a GDP a unui număr considerabil de ţări sărace pe 
un an calendaristic. Şi aceşti „dragoni”, care îşi fac zilnic turul de­a lungul 
pieţelor de schimb cuprind mai puţin de 10% din comerţul real, restul de 90% 
fiind „bani care caută bani” pe pieţele de schimb. Acesta este un nou fenomen 
cu o complexitate şi o evoluţie pe care nici economiştii de prestigiu nu reuşesc 
să o facă în întregime comprehensivă.
  Acum, când vedem care este lumea sfârşitului de mileniu, întrebarea care
se pune este legată de ce fel depolitici de stânga poate avea sau implementa o 
alternativă social­democrată. Poate un guvern de stânga să implementeze 
politici macro­economice care nu sunt interesate în găsirea echilibrului în 
raport cu mediul internaţional? Fără îndoială că nu.
  Politicile macro­economice sănătoase sunt o condiţie sine qua non pentru
construirea unei fundaţii economică­sociale solide, fără inflaţie şi fără a 
compromite capacitatea distributivă a sistemului.
  Totul va depinde de economii şi de capacitatea de economisire internă. 
Dacă vom accepta obiective macro­economice de echilibru şi stabilitate, 
aprecierea acţiunilor clare sau neclare ale guvernului trebuie să fie făcute pe 
baza surselor de venit alese sau pe ce este cheltuit venitul, adică cine ce 
plăteşte, cum va plăti, cât de mult va plăti şi cine sunt beneficiarii felului în 
care sunt cheltuiţi banii. Aici apar într­adevăr diferenţele între modelul social­
democrat şi modelele din familia neoliberală.
  În contemporaneitate, în zone distincte de consens politic, putem asista 
la coliziunea dintre democraţia liberală şi liberalismul economic înţeles ca 
liberalism fundamentalist, care exclude rolul statului şi este „iritat” de prezenţa
autorităţilor politice. Sau, altfel spus, există liberali în economie sau 
„economişti liberali” care pot fi un pericol atât pentru democraţia liberală, cât şi
pentru societatea deschisă spre care noi aspirăm şi am avea un mare noroc să 
aparţinem. Aceşti „neoliberali” fac eforturi care converg spre câteva feluri de 
cezurare a tuturor regulilor jocului democraţiei liberale, excluzând 
reglementarea şi intervenţia politică de orice fel a statului, sub pretextul că 
piaţa va selecta întocmai şi la timp problemele. Europenii au exemplul „vacilor 
nebune” proaspăt în memorie, un exemplu de criză care a arătat că piaţa nu 
poate selecta şi rezolva întotdeauna toate problemele. Ca atare, noi nuputem să
ne rezumăm la acceptarea unei coliziuni între ceva care ni se pare pozitiv ­ pe 
care o numim „liberalizarea economei” şi deschiderea economiilor naţionale 
către lume ­ şi ceva care ni se pare negativ nouă ca societate ­ renunţarea la 
coezuinea socială şi gradul de integrare socială pe care l­am obţinut în cadrul 
societăţii. Nici un politician nu ar trebui să uite că legitimarea socială a 
democraţiei liberale, mai presus de voturi, este un factor de coeziune socială. 
Noi nu putem lăsa această coliziune să se întâmple între cele două părţi a unui 
tip de coexistenţă organizată pe care l­aş descrieca democraţie liberală, unul 
foarte reuşit dintre toate experienţele de­a lungul istoriei.
  Este prezentă la un anumit nivel al structurilor europene ceea ce s­ar 
putea numi criza supranationalistă. Uniunea Europeană reprezintăîncă un 
model care simbolizează suveranitatea, aşa cum a fost înţeleasă într­o perioadă 
pe care o putem numi „clasică”. În Europa există deja o „singură monedă”, 
care, prin extindere, va pune capăt ideii de a concepe graniţe teritorial­
economice prin intermediul monedei; de asemenea, vor fi integrate forţe armate 
şi de politică comună de apărare, care vor elimina spectrul războiului care a 
bântuit aproape întreg secolul XX. Pe scurt, „criza supranaţională” ne va 
încuraja să situăm crizele naţionale ale trecutului în urmă, într­o perioadă 
„istorică”.
  Pe de altă parte, statul este actor şi în ceea ce numim scenă 
internaţională. Chiar în ţările mai mici, cetăţenii simt că guvernul este supus 
anumitor presiuni din exterior. Cetăţenii vor, tot mai mult, ca cei care le 
reprezintă interesele să fie aproape de ei nu numai în timpul alegerilor 
electorale.
  Cum putem defini sau creiona un model capabil a ne duce mai departe? 
Sigur, statul nu mai poate fi privit ca o entitate situată deasupra societăţilor, 
care intervine pretutindeni, indiferent de circumstanţe. Pe de altă parte nu 
putem avea nici un stat „umflat”, bazat exclusiv pe politicile socială, în acord cu
criteriile clientelei populiste pe care noi o vedem aşa de des în preajma tuturor 
partidelor, dar nici nu putem avea un stat „scheletic” care să se aplece umil la 
orice interes care îl loveşte. Este necesar să vedem departe în timp, dincolo de 
modelul statului populist şi clientelist, aşa cum nu putem accepta nici lăsarea 
politicilor şi interesulului public numai în beneficiul interesului economiei de 
piaţă care uneori confundă interesul consumatorului cu interesul public. 
Oamenii de afaceri sunt întotdeauna mai liberali când se întâlnesc cu alţi 
oameni de afaceri, decât cu ei înşişi. Ei cer măsuri liberale de la alţi oameni de 
afaceri sau de la alte ţări sau guverne şi cer de asemenea dacă este posibil, ca 
propria lor piaţă să fie una „captivă” şi să li se permită să aibă grijă de 
„eliminarea” competiţiei.
  Este nevoie să nu uităm de rolul autorităţilor publice, gândindu­mă nu 
atât la un rol antreprenorial ci la un rol mangerial al acestora. Pe scurt am 
putea spune că rolul statului ar fi să faciliteze furnizarea de capital fizic şi 
uman. Deşi limbajul folosit pare să fie mai degrabă al unui om de afaceri decât 
al unui politican din stânga spectrului politic, este totuşi limbajul unei realităţi,
pe care ar trebui să îl înţeleagă, la fel de bine şi partea „dreaptă” a eşichierului 
politic. Dacă dorim că discursurile noastre despre corectitudinea modelului să 
devină realitate, sau dacă modelul de creştere este susţinut de universul 
conceptual al partenerilor noştri din cealaltă parte, aş prefera ca ei înşişi să 
vadă cheltuielile pentru educaţie şi sănătate nu ca pe nişte cheltuieli sociale, ci 
ca pe o investiţie în capitalul uman, o investiţie într­un viitor prosper.
  Noi ar trebui să vorbim clar despre lumea şi comunitatea afacerilor şi ar 
trebui să fim clari în exprimări atunci când punem problema 
sistemuluieducaţional, modelului de dezvoltare pe care vrem să­l punem în 
practică, dar sustenabilitatea acestui model. Cum ne vom descurca noi să 
pregătim tineri în următori 10 ani, tineri care să­şi folosească inteligenţa şi 
competenţele nu în alte ţări ci în România? În prezent, nu numai căpreluările 
de tineri în circuitul economic performant nu oferă perspectiva constanţei, 
dartinerii, în general, nu au nici un fel de informaţie cu privire la integrarea în 
anumite scheme şi programe şi, ce e cel mai alarmant ei nu au acces la credit, 
pentru că ei nu sunt „demni” de încredere pentru foarte mulţi „old boys”. Şi 
vom vedea că va fi foarte greu să îmbunătăţim situaţia lor prin măsuri fiscale, 
deoarece un mare număr de întreprinderi mici şi mijlocii se află în afara 
circuitului de taxe şi folosesc din plin munca tinerilor în formule total 
neconvenabile acestora şi contrare eticii muncii.
  Eforturile noastre de a defini rolul politicii şi al problemelor politice 
trebuie să se oprească puţin şi asupra acestui fenomen la modă, larg răspândit 
în lume, care pare să fie înrădăcinatîntr­un fel „fascist” de a privi lucrurile. Mă 
refer la imaginea, creionată obsedant de unii „creatori de opinie”, politicienilor 
corupţi, politicienilor nefolositori, politicienilor care ţin speech­uri interminabile
fără nici un rezultat palpabil. Fără îndoială că anumite poziţii politice şi 
anumite persoane au „câştigat” această reputaţie. Dar câţi români ar dori ca fiii
lor să devină politicieni? Orice altă carieră sau slujbă este văzută mai bine 
decât politica, deşi numai cei care înţeleg greşit menirea acesteia pot gândi 
astfel.
  Aş dori să închei într­un alt fel de registru. După Războiul Rece am aflat 
că noi moştenisem o anumită cantitate din „world dis­order”, fiind, în fapt, 
nişte învinşi. Noi, însă, trebuie să organizăm această dezordine şi să eliminăm 
spectrul parcursurilor haotice. După Kosovo este cert că vederile marilor puteri 
în privinţa închegării unor corpuri subregionale (în general cu atribuţii 
economice şi de comerţ) s­au schimbat. Dezvoltările integrale de tip 
MERCOSUR ne arată „drumuri înainte”, încurajându­ne să sprijinim ideea că 
acest drum bun al organizării în noua lume unipolară ar putea fi ­ în termeni 
de regionalism deschis ­ o reală încercare de reabilitare a relaţiilor 
internaţionale.
  Diferitele modele economice şi politice au dat rezultate atâta timp cât 
creşterea economică a fost privită ca importantă. Dar este necesar ca modelul 
de creştere să îşi răspândească beneficiile asupra unei părţi cât mai mari de 
populaţie. Perioada keynesiană şi „welfare state” s­au terminat, acum fiind 
martorii unei alte faze de creştere şi împărtăşesc punctul de vedere care spune 
că avem responsabilitatea să încurajăm condiţiile pentru creştere, indiferent de 
culoarea politică a celor care găsesc soluţii viabile pentru realizarea acestui 
lucru.
  Dar nu pot împărtăşi punctul de vedere al acelor exponenţi ai 
neoliberalismului privindrestrângerea beneficiilor coeziunii sociale şi 
solidarităţii. Pentru acest motiv este necesar să găsim un „drum al coeziunii 
sociale”, nu numai din perspectiva corectitudinii politicienilor faţă de cei care i­
au votat, sau din câteva impulsuri subiective spre solidaritate, ci din cauza 
modelului de coexistenţă în care trăim în prezent ­ numit democraţie liberală ­ 
care nu va ţine la nesfârşit fără a contribui la apariţia unei prăpăstii largi între 
cei mai săraci şi cei mai bogaţi membrii ai societăţii, dând prilejul demagogiei 
populiste sau extremiste să ruineze sistemul democratic.
 
În loc de încheiere.
  Mersul prin istorie al naţiunilor, presărat cu crime, nedreptăţi şi 
experimente care au legiferat şi legitimat dreptul „celui mai puternic” de a 
hotărî în numele unui Bine Absolut univoc este departe a se fi încheiat. De o 
parte a baricadei se află viitorologii optimişti, profeţii unei „noi vârste de aur” a 
omenirii, iar de cealată parte generaţii şi generaţii de oameni sacrificaţi pentru 
cauze pe care nu le înţeleg sau nu le acceptă. Între teorie şi viaţa reală se află 
decizia politică, menită a lua hotărâriaici şi acum, pentru a aduce în existenţele
de zi cu zi ale oamenilor măcar crâmpee din visul viitorului.
  România se află şi ea înscrisă în marea bătălie pentru viitor, asumându­
şiatât greşelile trecutului, cât şi sacrificiile prezentului. Rolul clasei politice în 
etapa actuală este, fără dar şi poate, unul istoric şi de o covârşitoare 
responsabilitate. La răscrucea de vânturi a timpului, care pare că nu mai are 
răbdare, singura atitudine posibilă este cea lucidă, scrutând viitorul, dar şi cu 
un ochi atent la realitatea prezentă, ţinând seamă de imperativul major al 
schimbării, în spiritul unui umanism necondiţionat: contruim pentru oameni, 
ei sunt scopul în primul rând şi nu doar mijloacele prin care se materializează 
ideile, teoriile, ideologiile de aici şi de aiurea.
  Avem de parcurs un drum lung şi anevoios, iar o cale de întoarcere nu 
mai există, oricât de ameninţătoare ar fi previziunile „Cassandrelor” cu privire 
la pericolele ce pândesc dintr­un imaginar „cal troian” al curentelor de centru­
stânga. Idealul social­democraţiei este de a oferi tuturor un minim social şi 
economic necesar, un trai decent şi condiţii civilizate de existenţă, nu în spiritul
populismului deşănţat sau al eligalitarismului de tip comunist, ci pe o bază 
solidă de dezvoltare. Am insistat în această carte asupra capcanelor neo­
liberalismului ce pot compromite definitiv eforturile de până acum, aruncând 
toate sacrificiile în derizoriu. În felul acesta, istoria nu va înregistra decât încă 
un eşec, iar vieţile a milioane de oameni vor fi împinse în groapa de gunoi a 
timpului, în timp ce alte experimente barbare nu vor întârzia să intre în scenă.
  Procesul de globalizare, aflat în plină desfăşurare, ne sileşte la 
reevaluarea propriei tradiţii şi a identităţii naţionale. Cred că răspunsul la 
această dilemă ce stă în faţa noastră, aidoma unor furci caudine, nu va putea fi
găsit decât în condiţiile realizării unei sinteze „fericite” între cele două opţiuni: o
integrare necondiţionată în lumea Occidentală, inclusiv prin asimilarea 
integrală a valorilor acesteia, iar pe de altă parte o retragere autarhică în 
propriile graniţe, fie ele reale sau simbolice. Oricât de dificilă ar părea găsirea 
unei căi de mijloc, ea este posibilă. În primul rând nu cred că România, ca de 
altfel orice stat mic şi­ar putea permite o rupere a sa de tendinţele ce 
caracterizează lumea contemporană. Circulaţia liberă a capitalului şi a forţei de
muncă, viteza în timp real a informaţiilor şi concurenţa liberă sunt valori vitale 
de care şi România are nevoie. În acelaşi timp, ele nu vor putea fi operaţionale 
în absenţa unei asimilări autentice de către corpul social. În caz contrar, la ce­
ar mai folosi atunci teoriile şi variile explicaţii ale motivelor eşecului, când 
singură consecinţă palpabilă va fi aruncarea pe o buclă a istoriei pe care, de 
curând, abia am depăşit­o? Nu văd însă, nici o integrare de tip „patul lui 
Procust” a României în noua societate. Mai degrabă, putem vorbi de un proces 
reuşit doar în condiţiile unei interdependenţe armonioase între global şi 
naţional.
  Bătălia pentru viitor a României nu este tributară nici unei fel de retorici.
Prezentul ne aşează în faţa unei alternative unice: a fi sau a nu fi în istorie! 
Dacă la dilema hamletiană vom răspunde „absent”,statutul de învinşi nu ne va 
oferi, pentru o lungă şi dureroasă perioadă de timp, decât trăirea tragică într­
un spaţiu pe care l­am numi, încă o dată, Neantul Valah.

SFÂRŞIT