INTRODUCERE

Farmacologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul medicamentelor sub diferite

aspecte. Ca orice ramură a ştiinţei moderne, farmacologia înregistrează noi progrese
datorate în principal procedeelor sintetice de preparare a produselor medicamentoase - fapt
cu implicaţii deosebite în planul combaterii afecţiunilor, dar şi cu aspecte negative legate
de efectele adverse, de modificările imunologice, de gradul de toxicitate asupra
organismului uman, că şi de modificările în răspunsul microorganismelor la acţiunea lor,
prin apariţia fenomenelor de rezistenţă .

În încercarea de a reda societăţii, omul bolnav, alături de farmacişti , avem

obligaţia de a cunoaşte progresele obţinute de ştiinţă acum şi ulterior pe parcursul întregii
vieţi profesionale .

Mi-am ales ca temă a lucrării 'Vitaminele' datorită importanţei pe care o au în

menţinerea echilibrului fiziologic .

Medicamentul este definit , în documentele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii,

ca ,,orice substanţă sau produs utilizat sau destinat a fi utilizat în vederea modificării sau
studierii unui sistem fiziologic sau unei stări patologice, în interesul subiectului căruia îi
este administrat ''. După o altă definiţie, medicamentul este o substanţă sau preparat
destinat sau utilizat pentru diagnosticarea, prevenirea, ameliorarea sau vindecarea unei
suferinţe .

Numeroasele medicamente , cunoscute şi utilizate în prezent , pot fi grupate în

patru categorii : care ameliorează sau contribuie la vindecarea tulburărilor tesuturilor ,
aparatelor şi sistemelor organusmului , acţionând asupra dereglărilor fiziopatologice sau
simptomatice ; care combat agenţii biologici patogeni pentru om; care înlocuiesc
substanţele şi lichidele fiziologice ; care sunt utile pentru testarea funcţiilor organismului .

Numărul , mereu mai mare , al medicamentelor puse la dispoziţia practicienilor şi

materialul informativ imens existent, în legătură cu acestea , alături de o literatură foarte

1
bogată în toate compartimentele medicinii, creează mari dificultăţi în cunoaşterea şi
aplicarea datelor celor mai utile despre medicamente .

Medicamentele nu creează funcţii noi în organism ci acţionează asupra funcţiilor

existente , modificându-le în sens pozitiv sau negativ . Pentru a cunoaşte raţional o clasă de
medicamente trebuie pornit totdeauna de la datele de fiziologie şi fiziopatologie şi urmărit
cum sunt ele modificate sub influenţa diferitelor substanţe . În stadiul actual al cunoaşterii
medicamentelor se impune a se face distincţie între numărul substanţelor existenţe pe plan
internaţional şi cel necesar unei farmacoterapii raţionale, ştiinţifice, eficiente. Una dintre
cele mai greşite atitudini , din nefericire frecvent întâlnită şi care aduce prejudicii sănătăţii
oamenilor , este absolutizarea valorii unui anumit medicament , nu numai ca substanţă dar
şi ca produs al unei anumite firme . Se cunoaşte astăzi că unele substanţe , având caractere
farmaco-dinamice comune grupei din care fac parte , nu se deosebesc între ele ca eficienţă
sau prezintă mici deosebiri, adesea fără importanţă pe plan terapeutic.

Farmacoterapia a fost concepută şi realizată din dorinţa de a aduce o contribuţie la

diminuarea acestor dificultăţi şi la obţinerea de rezultate terapeutice cât mai bune.

2
 CAPITOLUL 1.
VITAMINELE - GENERALITĂŢI

Termenul de „vitamină” a fost folosit pentru prima dată de biochimistul polonez

Casimir Funk în 1912. „Vita”, în limba latină însemană „viaţă”, iar sufixul „-amină” este
pentru „amine”; la momentul respectiv se credea că toate vitaminele sunt amine. Acum
însă se ştie că nu este aşa.

Baze biochimice:

Vitaminele sunt substanţe organice , majoritatea din surse exogene , esenţiale , în

cantităţi mici , pentru desfăşurarea normală a funcţiilor metabolice ale organismului . Ele
acţionează ca biocatalizatori , împreună cu enzimele si hormonii . Influenţează
metabolismul intermediar , intrând în compoziţia unor enzime sau participând direct la
procese redox . Structura chimică a vitaminelor este foarte diferită . Clasificarea se face
după solubilitate : hidrosolubile (vitaminele complexului B, vitamina C); liposolubile (A ,
D , E , K) .

Baze fiziopatologice:

Alimentaţia echilibrată asigură necesarul tuturor vitaminelor . Necesarul variază

în funcţie de vârstă , sex , greutate , gen de activitate , sarcină , lactaţie , boli acute sau
cronice , climă . Stări de hipovitaminoză sau avitaminoză pot avea trei grupe de cauze :

a) Aport insuficient în alimentaţia respecivă sau dezechilibrată , consum excesiv de

alcool , scăderea apetitului , dieta neştiinţifică pentru obezitate , pregătirea culinară
neadecvată .

b) Tulburări de absorbţie in boli hepto-biliare , gastro-intestinale , tratamente

necorecte cu antibiotice , administrarea cronică a unor medicamente ( fenitoina ,
contraceptivele orale , salazopirina , etc. ).

c) Creşterea consumului , în munci fizice mari , boli febrile , hipertiroidism, stress ,

perioade de creştere somatică , etc. Avitaminozele sunt excepţional de rare în prezent .

3
 Baze farmacodinamice:

Cele mai multe vitamine nu au efecte farmacodinamice distincte de cele

biochimice.În consecinţă ele acţionează numai în masura în care există stări de hipo- sau
avitaminoza , crescând la normal procesele biochimice perturbate .

Farmacoterapie:

Vitaminele au o largă utilizare şi sunt consumate în cantităţi impresionante , atât pe

baza prescripţilor medicale cât şi ca automedicaţie . O mare parte din consumul
vitaminelor este nejustificată si abuzivă. Se disting trei categorii de situaţii în care se
utilizează vitaminele .

a) Hipovitaminoze. Fiecare din cele 3 situaţii menţionate la Baze fiziopatologice

necesită o cunoaştere corectă , o estimare obiectivă a existenţei stării de hipovitaminoză şi
o abordare complexă , în primul rând cauzală . Aportul vitaminelor , sub forma diferitelor
preparate farmaceutice , poate fi justificat şi necesar numai în cazurile în care nu pot fi
rezolvate prin tratarea etiologică . Şi atunci , dozele administrate trebuie să fie cât mai
apropiate de limitele necesarului fiziologic , ţinând seama de parametrii importanţi
( vârsta , sexul , categoria de efort fizic , e.t.c.) ai fiecărui caz în parte . Dozele care
depăşesc mult acest necesar nu pot fi justificate . Dacă prin alimentele consumate aportul
vitaminelor este asigurat , ceea ce se poate realiza în numeroase cazuri , suplimentarea
dietei cu vitamine este neratională şi inutilă.

b) În scop profilactic şi pentru indicaţiile numite uneori , 'specifice' ( pentru

acoperirea unor cerinţe normale ) . Un mare număr de oameni , de toate vârstele , folosesc
multe vitamine , adesea preparate polivitaminate , cu sau fără adaosuri de săruri minerale ,
în doze care depăşesc de mai multe ori necesarul zilnic fiziologic , pentru efectele
presupuse ' tonice ' , ' trofice ' . În această categorie intră şi indicaţiile vitaminelor ca '
suplimente ale alimentaţiei ' , pentru acoperirea unor ' cerinţe normale ' ( de exemplu la
copii sau în cursul sarcinii ) sau drept ' corectoare metabolice ale manifestărilor
caracteristice vârstei înaintate , unor infecţii acute sau cronice , e.t.c.În multe cazuri este
vorba de un consum nejustificat , întrucat în literatura medicală nu s-au adus demonstraţii
privind justeţea acestor indicaţii , în afara stărilor de hipovitaminoză . Sunt puţine excepţii
în legătură cu utilizarea profilactică , printre care prescrierea vitaminelor D în prevenirea
rahitis-mului.

4
 c) Pentru tratarea unor suferinţe fără legătură cu deficitul de vitamine . Indicaţiile
respective , numite uneori ' nespecifice ' , se bazează , în gândirea celor care le practică pe
aşa numitele ' acţiuni farmacologice propii ' ale vitaminelor , diferite de efectele lor
biochimice , fiziologice . Din nefericire , marea majoritate a acestor ' acţiuni propii ' nu au
fost demonstrate semnificativ , nici experimental şi nici clinic .În practica terapeutică , în
cazurile de acest fel se folosesc doze mari , uneori excesive ( ' terapie megavitaminica ' )
fără ca prin aceasta să se fi ajuns la dovezi obiective privind eficacitatea vitaminelor .
Exemplul elocvent îl reprezintă unele suferinţe ale aparatului cardiovascular şi multe boli
degenerative ale aparatului locomotor care sunt tratate cu serii repetate de vitamine din
complexul B , în doze mari, pe cale injectabilă cu toate că efectele favorabile , atunci când
apar , sunt în mare parte placebo . În schimb, nu se trag toate foloasele pe care le pot oferii
, pentru aceste boli , tratamentele balneofizioterapice , sau , folosind corect aceste
tratamente , se mai adaugă inutil şi vitamine.

Baze farmacotoxicologice:

O problemă care este rareori luată în consideraţie o constituie efectele supradozării

vitaminelor. Din fericire pentru vitaminele hidrosolubile consecinţele sunt uşoare , cel
puţin din punct de vedere teoretic , întrucât excesul , care depăşeşte nevoile fiziologice ,
este eliminat relativ repede . Faptul că până în prezent , nu s-au descris fenomene adverse
îngrijorătoare , nu este o dovadă că acestea nu pot exista . În acest sens este bine a ne
aminti că , pentru organism orice exces este daunător , inclusiv cel al tuturor substanţelor
indispensabile desfăşurării proceselor vitale , cum sunt oxigenul , apa , clorura de sodiu şi
alţi electroliţi , alimentele .De ce vitaminele ar face excepţie ? Pentru vitamiele liposolubile
care , datorită particularităţilor cinetice se pot cumula în organism , se cunosc multe efecte
adverse , uneori grave .

5
 CAPITOLUL 2

VITAMINE HIDROSOLUBILE

Această grupă cuprinde complexul vitaminelor B -tiamina, riboflavina, piridoxina,

acidul nicotinic, acidul folic, cianocobalamina, biotina, acidul pantotenic şi acidul ascorbic.
Acţionează, în principal, în calitate de cofactori sau precursori de cofactori ai unor enzime
specifice, esenţiale pentru metabolismul normal. Vitaminele hidrosolubile se distribuie în
lichidul extracelular , depozitele din organism sunt mici şi eliminarea se face renal , cu
uşurinţă ; de aceea stările carenţiale survin relativ repede. Deoarece o parte din vitaminele
B se găsesc în aceleaşi alimente, carenţele implică, de multe ori deficitul mai multora
dintre aceşti factori metabolici esenţiali , deşi simptomele pot fi caracteristice lipsei numai
a unuia . Supradozarea vitanimelor hidrosolubile, nu are în general consecinţe toxice,
cantitatea eliminată crescând odată cu doza .

2.1 Tiamina (Vitamina B1 )

Tiamina ( thiamine , aneurine , benerva , betabion , brevitin ) sau vitamina B 1 este

sintetizată de vegetale , multe bacterii , alge şi unele ciuperci . Molecula cuprinde un
nucleu pirimidinic şi un nucleu tiazolic cuplate .

Vitamina se găseşte în cantităţi mari în carnea de porc , ficat , rinichi şi în făinurile de

cereale complete . Fierberea alimentelor , mai ales în mediul alcalin , o distruge în parte .
Necesarul zilnic la adult este apreciat la 1.4 mg pentru barbati , 1 mg pentru femei ( plus
0,4 -0,5 mg în timpul sarcinii şi alăptării ) şi 0,3 -1,2 mg pentru copii (în funcţie de vârstă ).
Aceste cantităţi sunt cuprinse obişnuit în raţia alimentară . Necesitatea creşte cu aportul
caloric , mai exact cu aportul de glucide . Tiamina se absoarbe din intestin prin teansport
activ, pentru dozele mari adăugându-se şi un proces de difuziune . Dozele mici ,
corespunzătoare aportului alimentar minim , se metabolizează în întregime ; dozele mai
mari umplu depozitele , restul fiind eliminat prin urină în majoritate sub formă
neschimbată .

6
 Farmacoterapie:

Deficitul vitaminic poate apărea în condiţiile unui aport scăzut, asociat cu un

consum crescut de glucide sau cu necesităţi metabolice sporite - în cursul sarcinii, alăptării,
în hipertiroidism, în malabsorbţie, în cazul perfuziilor intravenoase cu glucoză .
Sindroamele clinice caracteristice -beri-beri - sunt cunoscute în răsărit ca datorită
consumului de cantităţi mari de orez decorticat; în apus, una din cauzele obişnuite este
alcoolismul cronic, care provoacă policarenţă vitaminică B, cu predominanţa tiaminei .
Deficitul de tiamină se manifestă clinic prin polinevrite periferice degenerative şi atrofie
musculare ( beri - beri uscat ) , edeme şi cardomegalie (beri - beri umed ), fenomene de
encefalopatie ( sindrom Wernicke , sindrom Korsakoff ) . Patogenia leziunilor neurologice
şi cardiace nu este cunoscută. Tiamina este necesară pentru funcţia normală a sistemului
nervos şi aparatului cardiovascular. Intervine în sinteza acetilcolinei, favorizând
transmiterea influxului nervos. Participă la formarea hormonului tireotrop şi la inactivarea
estrogenilor în ficat. Lipsa tiaminei este urmată de creşterea acidului piruvic în sânge şi
urină, cu apariţia de polinevrite .

Farmacoterapie:

Hipovitaminoza B1 . Diete restrictive , tulburări de absorbţie în boli gastro-intestinale,

arsuri întinse, diabet, hipertiroidie, alcoolism. Nevrite în hipo-vitaminoză şi infecţioase .

Farmacografie:

Produse farmaceutice industriale: Vitamina B 1T cutie cu 40 comprimate de 10 mg ; fiole

de 1 ml cu 10 mg ; fiole de 2 ml cu 100 mg .

În FR. X se găseşte monografia 'THIAMINI HIDROCHLORIDUM' ( vit B1) .

Mod de administrare: Adulţi 30-100 mg pe zi, oral, s.c. , i.m. Copii 5-20 mg pe zi .

Proprietăţi fizico – chimice:

Se foloseşte clorhidratul de tiamină . Cristale mici incolore sau pulbere cristalină albă,
cu miros caracteristic, gust slab amar . Uşor solubil în apă, greu solubil în alcool.

2. 2. Riboflavina (Vitamina B2 )

Riboflavina sau vitamina B2 este sintetizată de bacterii, ciuperci şi plante

superioare. Se găseşte în cantităţi mari în lapte, brânză, ficat ,rinichi, albuş de ou, legumele
verzi . Necesarul zilnic la adulţi este de 1,5 - 1,7 mg, sau de 0,6 mg /1000 calorii , cantităţi

7
conţinute obişnuit în raţia alimentară .La copii de 6 luni - 2 ani 600 g; 2-3 ani 700 g ; 3 -
4 ani 800 g ; 4 -6 ani 900 g ; 6 - 9 ani 1,1 - 1,2 mg; 10 -18 ani 1,2 -1,5 mg .Peste 18 ani
1,6 - 1,7 mg .Sarcină 1,8 mg . Lactaţie 2 mg .

Riboflavina în organism este transformată în forme active biologic , cu funcţie de

coenzime ale flavoproteinelor importante pentru oxidoreducerile celulare. Cantităţile mici
de vitamina sunt metabolizate în majoritate. Riboflavina are o absorbţie bună din tubul
digestiv . Absorbţie diminuată în hepatită şi ciroză . Se depozitează în ficat, în rinichi şi se
elimină prin urină , lapte , fecale . Riboflavina intervine în procese de creştere , de
menţinere a integrităţii epiteliilor . Influenţează absorbţia lipidelor din tubul digesriv . Are
acţiune hipoglicemiantă la normali şi diabetici . Protejează celula hepatică faţă de substanţe
toxice .

Farmacoterapie:

Deficitul vitaminic survine rareori , fiind mai frecvent atunci când alimentaţia este
scăzută sau la alcoolicii cronici. Simptomele principale sunt: stomatita, dermatita
seboreica, anemie. Administrarea terapeutică a vitaminei corectează tulburările carenţiale
în câteva zile .

Hipo- şi ariboflavinoza . Keratite , irite , conjuctivite , dermatite , eczeme , glosite ,

stomatite , enterocolite , tulburări de creştere la copii , insuficienţă hepatică .

Farmacografie:

Produse farmaceutice industriale . Riboflavin T

fiole de 2 ml. cu fosfat monosodic
de ribloflavila echivalent cu 10 mg. baza .

Mod de administrare: adulţi 5 -10 mg. pe zi i.m. , copii 0,5 - 5 mg. pe zi i.m.

În F.R X este menţionată monografia ,,RIBOFLAVINUM' (vit. B 2 ) .

Proprietăţi fizico – chimice:

Pulbere cristalină galbenă până la galben-portocaliu . Foarte uşor solubilă în soluţii

alcaline, greu solubilă în apă, practic insolubilă în alcool .

8
 2.3. Piridoxina (Vitamina B6 )

Grupul vitaminelor B6 cuprind trei compuşi cu nucleu piridinic : piridoxina care se

găseşte mai ales în plante şi se foloseşte ca medicament , piridoxamina şi piridoxal care se
găsesc mai ales în alimentele animale.

Necesarul zilnic , asigurat de aportul alimentar este de 1,75 - 2 mg pentru o raţie

proteică de 100 g pe zi , în timpul sarcinii şi alăptării sunt necesare 2 - 2,5 mg zilnic .

Drojdia de bere , ficatul , făinurile de cereale integrale sunt îndeosebi bogate în

vitamina B6 .

Vitaminele B6 se absorb bine din intestin . Toate cele trei forme se transformă în
organism în piridoxal-fosfat formă activă. Vitamina B6 se elimină în urină .

Piridoxalul intervine în hematopoeză , având efect favorabil în unele anemii . Este

factor de creştere pentru microorganisme şi intervine în dezvoltarea celulelor tumorale .
Este slab sedativ al SNC. Doze de câteva grame zilnic pentru timp prelungit produc
neuropatie periferică severă, pierderea simţului tactil, piederea reflexelor membrelor.
Revenirea se fac lent în 6 luni -3 ani . Aceleaşi tulburări au fost produse şi la doze de 500
mg pe zi trei ani. Oprirea bruscă a tratamentului cu vitamina B 6 poate declanşa un sindrom
de abstinenţă .

Farmacoterapie:

Pelagra (în asociere cu PP, tiamina, riboflavina). Tulburări cutanate şi mucoase ,

anemii, boala de iradiere .

Farmacografie:

Produse farmaceutice industriale: Vitamina B6T ,flacon cu 20 comprimate de 0,25g;

fiole de 5 ml cu 0,25 g ;fiole de 2 ml cu 50 mg .

Mod de administrare :oral i.m., i.v. Adulţi 0,25-0,50 g pe zi oral şi 0,15-0,25 g

injecţii zilnic sau la 2 zile .Copii 0,1-0,25 g pe zi , în funcţie de vârstă .

În F.R. X este prevăzută monografia 'PYRIDOXINI HYDROCHLORIDUM' .

Proprietăţi fizico – chimice:

Clorhidratul de piridoxină se găseşte sub formă de cristale incolore sau pulbere

cristalină albă, fără miros, cu gust uşor acru, uşor solubil în apă, greu solubil în alcool .

Interacţiuni:

9
 Piridoxina scade efectele barbituricelor, levodopei, fenitoinei. Efectele piridoxinei
sunt scăzute de contraceptive orale, izoniazidă, penicilină.

2. 4. Cianocobalamina (Vitamina B12 )

Cobalaminele sau cobamidele sunt vitamine din complexul B cunoscute sub

denumirea de vitamina B12. Ele au o structură asemănătoare hemoglobinei. Se găseşte în
toate organele, mai ales în ficat, stomac, rinichi, creier şi muşchi. A fost obţinută iniţial
din ficat de bovine. În prezent se obţine din culturile de Streptomyces griseus , ca un
subprodus la fabricarea streptomicinei . Soluţia apoasă are pH 4,0-5,5.

Nevoia zilnică de cianocobalamină a unui adult este de 1-2 g (1-2 unităţi), iar
raportul alimentar este de 3-5 g pe zi, 0,3 g pentru sugari şi 2,5-3 g la femei în
perioada de sarcină şi alăptare. În stomac vitamina se desface de proteinele alimentare sub
acţiunea acidului clorhidric şi se leagă de o glicoproteină secretată de celulele parietale din
mucoasa gastrică . În sânge vitamina B12 este transportată de o beta - globulină, care se
distribuie în ţesuturi , mai ales la hepatocite . Ficatul este principalul loc de depozitare
conţinând 3-5 mg. vitamina , cantitate suficientă pentru circa 5 ani . Concentraţia
plasmatică normală este de 2-900 pg. pe ml. O mică cantitate ( 3-8 g ) este secretată
biliar şi se reabsoarbe intestinal. Cianocobalamina este necesară procesului normal de
maturare al eritrocitelor. Lipsa ei duce la hiperplazie megaloblastică a măduvei oaselor,
datorită opririi evoluţiei maturării hematiilor. Intervine în sinteza nucleoproteinelor, fiind
necesară pentru transformarea tiaminei în timidină, substanţă care intră în structura acizilor
nucleici.

Cianocobalamina are acţiune neurotropă, fiind esenţială în procesele de care depind

integritatea funcţională a fibrelor mielinice.

Are acţiune lipotropă şi intervine în metabolismul proteic , prin favorizarea

formării grupărilor metil labile , necesare sintezei metioninei din homocisteină şi

transformării glicocolului în serină .

Este cunoscută ca un factor esenţial pentru creştere şi nutriţie, pentru unele

microorganisme şi pentru organisme superioare. Contribuie la troficitatea mucoasei
digestive (lipsa ei produce glosita şi gastrita atrofică ).

Farmacoterapie:

10
 Deficitul de vitamina B12 este relativ rar. Cauza principală este lipsa factorului
intrinsec , datorită incapabilităţii mucoasei gastrice de al produce în anemia pernicioasă sau
la bolnavii gastrectomizati . Diagnosticul deficitului de vitamină se face prin dozarea
acesteia în plasmă, prin testul schilling şi indirect prin analiza sucului gastric. Avitaminoza
B12 se manifestă prin anemie megaloblastică şi prin leziuni neurologice caracteristice .
Cianocobalamina este indicată în anemii megaloblastice unde are acţiune majoră .
Efectele cianocobalaminei sunt mai slabe în anemia megaloblastică din cursul sarcinii şi al
copilăriei . Se obţin numai rezultate parţiale . La bolnavii cu complicaţii ale sistemului
nervos , ameliorarea se obţine mai lent însă nu se mai înregistrează avansarea leziunilor .
Cu cât tulburările neurologice au apărut mai recent , faţă de aplicarea tratamantului cu
vitamina B12 , cu atât se obţin rezultate mai bune .
Cianocobalamina ar avea unele efecte în : neuropatii , hepatite cronice şi ciroze ,
nevralgii de trigemen , tireotoxicoza , anorexie , întârzieri în creştere , sterilitate , unele
psihoze , neoplasm .
Farmacografie:

Produse industriale. Vitamina B12T fiole de 1 ml. cu 50 g sau cu 100 g .

RovitratT, fiole de 2 ml cu soluţie injectabilă de extract de ficat, având 20 g
cianocobalamina. NeoheparT, fiole de 2 ml cu extract de ficat, având 20 g
cianocobalamina; fiole de 5 ml. cu extract de ficat având 50 g cianocobalamina .

F.R. X oficializează cianocobalamina . Se prezintă sub formă de soluţie apoasă de

culoare roşie . Este folosită în tratamentul carenţei de vitamina B12.

Mod de administrare : calea de administrare obişnuită este injectarea intravenoasă

sau subcutanată . Calea orală nu este recomandată în anemia megaloblastică , nefiind
posibilă absorbţia . Această cale poate fi folosită la vegetarieni , lipsiţi de aportul zilnic de
vitamina B12 prin carne . La aceştia se foloseşte doza zilnică de 1 g .

Doza de vitamina B12 este definită în funcţie de intensitatea anemiei megaloblastice,

existenţa unei infecţii sau a tulburărilor neurologice. Iniţial, la formele medii ,
necomplicate se administrează zilnic 1 g , timp de 5 - 10 zile . Tratamentul de întreţinere
se face cu doza de 30 - 100 g , o dată pe lună.

În cazurile grave de anemie megaloblastică , cu trombocitopenie , hemoragii ,

leucopenie , infecţii , tulburări neurologice intense , tratamentul se face , în prima zi cu 100
g vitamina B12 injectabil şi 15 mg. acid folic , iar următoarele 6 zile cu 100 g vitamina
B12 i.n. şi 5 mg. acid folic oral , zilnic . La copii , 1 - 10 g pe zi .

În afecţiuni neurologice şi hepatite cronice se injectează 1 mg. pe zi sau 2 - 3 zile .

11
 Proprietăţi fizico – chimice:

A fost obţinută cristalizată , are culoare roşu închis şi este solubilă în apă, cu
reacţie neutră .

2.5. Nicotinamida ( Vitamina PP )

Acidul nicotinic şi nicotinamida , compuşi cunoscuţi sub denumirea de PP , se

folosesc , ca medicamente pentru tratamentul şi prevenirea pelagrei . Acidul nicotinic este
conţinut în cantităţi mari în carne , legume şi cereale. Raţia zilnică obişnuită cuprinde circa
10 mg. acid nicotinic , iar necesarul la adult este de 15 -20 mg cu un adaos de 2 - 5 mg în
timpul sarcinii şi alăptării .
Stările de deficit de vitamina PP , manifestate prin pelagră , se dotorează fie
carenţei alimentare de acid nicotinic şi triptofan ( pelagra primară ) , fie unor tulburări
metabolice care împiedică formarea coenzimelor corespunzătoare , fie consumului sau
pierderii urinare excesive a acidului nicotinoic ( pelagra secundară ) .
Pelagra se manifestă printr-o erupţie caracteristică pe pielea expusă la lumină (care
devine închisă la culoare , uscată , atrofică şi fisurată ) , inflamaţia cronică a mucoaselor ,
îndeosebi a mucoasei digestive cu diaree apoasă , uneori sanguinolentă şi tulburări nervos -
centrale . Administrarea de preparate de vitamina PP corectează rapid o bună parte din
simptome . Tulburările digestive pot dispărea după prima zi de tratament . Tulburările
nervoase sunt de obicei rapid înlăturate , dar uneori răspunsul este mai lent . Vindecarea
dermatitei cere un timp mai lung .
În pelegra acută se recomandă un tratament de atac cu 100 mg. nicotinamidă
intramuscular sau intravenos , de 3 ori pe zi , până la dispariţia simptomelor acute ,
continuând apoi pe cale orală cu 100 mg. de 3 ori pe zi . Este obligatorie asocierea cu
preparate conţinând polivitamine şi minerale echilibrate .
Nicotinamida este mai avantajoasă decât acidul nicotinic în tratamentul pelagrei ,
deoarece este bine suportată . Acidul nicotinic provoacă frecvent congestia pielii ,
tahicardie şi fenomene de iritaţie digestivă , chiar în doze relativ mici necesare pentru
corectarea deficitului vitaminic .

Farmacografie:

Produse farmaceutice industriale . Vitamina PPT , fiole de 2 ml. cu 100 mg.

acid niconinic sau nicotinamidă . Acidul nicotinic T , flacon cu 40 comprimate

12
de 0,10 g acid nicotinic sau nicotinamidă .

Mod de administrare : Oral după mese , în 2 - 3 prize , subcutanat , intramuscular,

intravenos lent . Adulţii , 6 - 100 mg. pe zi . Copii , oral , 25 - 100 mg. pe zi . Ca
hipocolesterolemiant şi în schizofrenie 3g. pe zi sau mai mult .

Interacţiuni : izoniazida scade efectele acidului nicotinic .

Proprietăţi fizico - chimice:

Cristale incolore sau pulbere cristalină albă sau alb - gălbuie . Uşor solubilă în apă
şi alcool .

2. 6. Acidul Ascorbic ( Vitamina C )

Vitamina C , o cetolactonă asemănătoare glucozei , se găseşte în alimente ca acid

ascorbic şi acid dehidroascorbic , ambii sub formă levogiră . Majoritatea oganismelor
vegetale superioare şi marea majoritate a animalelor sunt capabile să sintetizeze acidul
ascorbic , pornind de la acid glucuronic sau acid galactonic . Omul , primatele şi cobaiul
sunt deficitare genetic în gluconolacton oxidază , enzima implicată în această sinteză , de
aceea sunt dependente de aportul exogen . Sursele alimentare importante de vitamina C
sunt citricele (sucul de portocale proaspăt conţine 0,5 mg. pe ml. ) şi roşiile , dar cantităţiile
relativ mari se găsesc în toate vegetalele verzi , în cartofi , în ficat . Uscarea , conservarea ,
firberea scad considerabil ( în jur de 80 % ) conţinutul în vitamină .
Necesarul minim de acid ascorbic este de circa 10 mg. pe zi , atât la adult cât şi la
sugar ; aportul recomandat variază între 30 şi 75 mg. pe zi , nevoile în timpul sarcinii şi
alăptării fiind la limita superioară a acestor cifre . Aportul zilnic de 60 mg. realizează un
depozit de circa 1500 mg. în organism , care asigură protecţia faţă de scorbut timp de cel
puţin 30 de zile de la oprirea ingestiei de vitamine ; nu se ştie dacă această cantitate
reprezintă un optim pentru economia metabolică . Necesitatea de acid ascorbic este
crescută în condiţii de muncă grea şi la frig . Bolile infecţioase , intervenţiile chirurgicale
majore , cancerul , solicită deasemenea cantităţi sporite de vitamine . Lipsa legumelor
proaspete şi a fructelor din dietă determină , în 4 - 5 luni , apariţia unei boli carenţiale
cunoscută sub numele de scorbut.
Se absoarbe bine din tubul digestiv la persoanele sănătoase . Absorbţia este
diminuată la cei cu hipoaciditate sau cu tranzit intestinal accentuat . Concentraţia sanguină
fiziologică este de 0,7 - 1 mg. pe 100 ml . În leucocite şi plachete concentraţia este mai
mare decât în hematii şi ser. Se găseşte în concentraţii mari în corticosuprarenală ,

13
antehipofiză, corp galben, placentă şi în cantităţi reduse în muşchi, ţesut conjunctiv şi
adipos. Nu este depozitat în organism fiind necesar un aport exogen continuu. Prin
administrare de doze mari creşte concentraţia sanguină până la pragul renal (1,4 - 2 mg% ),
cantităţile suplimentare eliminându-se prin urină . Acidul ascorbic creşte capacitatea de
apărare a organismului faţă de infecţii prin accentuarea activităţii fagocitare a leucocitelor
şi stimularea proceselor imunologice , are acţiune antialergică . Doze mai mari de 500 mg.
cresc de 3 - 10 ori concentraţia sanguină a tetraciclinelor administrate concomitent . Doze
de 1 g pe zi pot produce diaree . O singură doză de 4 g poate produce uricozurie . Doze
mari predispun la litiază oxalică urinară şi pot produce hemoliză la persoanele cu deficit de
G - 6 - PD. Noii - născuţi din mame care au luat cantităţi mari de vitamina C pot face
scorbut de rebound .
Lipsa legumelor proaspete şi a fructelor din dietă determină , în 4 - 5 luni, apariţia
unei boli carenţiale cunoscută sub numele de scorbut . Această afecţiune este rară
actualmente . Bătrânii , alcoolicii sau cei cu altă dependenţă medicamentoasă , sugarii ,
îndeosebi cei hrăniţi artificial în mod necorespunzător , pot dezvolta simptome de scorbut .
Boala se manifestă prin gingivită cu edeme şi hemoragii , tulburări ale dentiţiei ,
hiperkeratoza foliculară , hematoame cutanate , musculare , superiostale şi articulare ,
osteoporoză , anemie , întârzierea vindecării plăgilor .
Concentraţia vitaminei scade progresiv în plasmă , apoi în leucocite .
Se consideră că tulburarea metabolică esenţială în scorbut constă în diminuarea şi
modificarea sintezei colagenului , prin deficit al hidroxilării prolinei sau prin alterarea unor
procese biochimice reglatoare . Anenia este atribuită scăderii absorbţiei fierului sau
tulburării metabolismului folatului .
Farmacoterapie:
Infecţii, plăgi, arsuri, intoxicaţii, anemie, diateze hemoragice prin diminuarea
rezistenţei capilarelor , osteoporoză , fracturi , gingivite ,astenie, sarcină.
Acidul ascorbic ( ascorbic acid, abriscor, ascovit, scorvit, cebion, cedoxon, cevitil,
laroscorbine, redoxon, upsa C, vitamina C )se foloseşte ca medicament pentru tatamentul şi
profilaxia scorbutului . Deşi simptomele pot fi controlate cu doze mici de 10 mg pe zi,
obişnuit se administrează oral 300 - 500 mg pe zi la adult şi 150 - 200 mg pe zi la sugar ,
timp de o săptămână . În caz de alimentaţie parenterală se recomandă adăugarea a 100 -
500 mg ascorbat de sodiu la fiecare litru perfuzat intravenos .
Datorită proprietăţii sale reducătoare , acidul ascorbic este utilizat în tratamentul
methemoglobinemiei .De asemenea ,poate fi asociat preparatelor de fier , pentru a le

14
favoriza absorbţia . Beneficiile trapeutice obţinute prin doze mari de vitamina C - 1 g pe zi
sau mai mult - în răceală comună şi unele infecţii respiratorii superioare sunt
îndoielnice .Este posibilă grăbirea vindecării unor plăgi , mai ales ulceraţiile de decubit ,
dar eficacitatea este mai probabilă la persoanele carenţate . Au fost semnalate unele acţiuni
care ar putea prezenta interes în boala canceroasă: reversia celulelor de neuroblastom şi
melanom malign sub influenţa acidului ascorbic , împiedicarea formării de nitrozamine
cancerigene in vitro , creşterea citotoxicităţii unor chimioterapice anticanceroase.
Farmacografie:
Produse farmaceutice industriale : vitamina CT flacon cu 40 comprimate de 50 mg;
flacon cu 20 comprimate de 200 mg ; fiole de 5 ml cu 500 mg acid
ascorbic .

Mod de administrare : oral , i.m. , i.v. Adulţi , 0,1 -1 g pe zi . Copii 0,05 -0,30g pe
zi în funcţie de vârstă .

FR X oficialzează vitamina C 'ACIDUM ASCORBICUM ' .

Interacţiuni:

Vitamina C scade efectele anticoagulantelor orale , fenotiazinelor , accentuează

efectele adverse ale contraceptivelor orale şi estrogenilor .

Acidul ascorbic este de regulă bine suportat . Dozele excesive , administrate

îndelungat, pot favoriza fomarea de calculi urinari prin mărirea excreţiei de oxalat . Când
tratamentul prelungit este supimat brusc pot apărea simptome minore de scorbut . Vitamina
C poate fi dăunătoare în condiţii de supraîncărcare cu fier la bolnavii cu hemocromatoză ,
la cei care primesc frecvent transfuzii de sânge , ca şi la alcoolicii cu deficit de folat .

Proprietăţi fizico – chimice:

Cristale incolore sau pulbre cristalină albă . Uşor solubil în apă , solubil în alcool ,
practic insolubil în uleiuri grase . Soluţia apoasă are pH 5,5- 7,0 .

15
 CAPITOLUL 3

VITAMINE LIPOSOLUBILE

Această grupă cuprinde vitaminele A , D , K şi E . Vitaminele A şi D se comportă

ca şi hormonii , acţionând receptorii specific intracelulari . Caracteristica cinetică constă în
reţinerea în organism timp îndelungat, îndeosebi în ficat. Aceasta explică de ce, în condiţii
de carenţă, simptomele de deficit vitaminic apar târziu (după câteva luni ). Administrarea
de doze mari, timp îndelungat, determină acumularea de cantităţi excesive cu fenomene
toxice consecutive . Hipervitaminozele A şi D pot fi periculoase mai ales la copii .

3. 1. Retinol ( Vitamina A )

Sub numele de vitamina A sunt cunoscute o serie de substanţe asemănătoare

chimic , cuprinse în diferite ţesuturi: retinol (vitamina A - alcool , vitamina A 1 ) , 3 -
dehidroretinol şi esteri ai acestora - în principal retinol palmitat , retinal ( vitamina A
aldehida ) şi acid transretinoic (vitamina A- acid , tretinoin ); de asemenea, există
precursori ai vitaminei A denumiţi caretionide , dintre care cel mai important este beta -
carotenul. La aceşti compuşi naturali se adaugă retinoizi de sinteză, de felul
izotretinoinului, etretinatului şi acitretinei.

Vitamina A ajunge în organism prin alimente , mai ales sub formă de retinol
palmitat şi de beta - caroten . Ficatul , laptele , untul , brânza sunt bogate în retinol ,
fructele şi vegetalele , îndeosebi morcovii şi roşiile sunt bogate în beta - caroten .

Unitatea internaţională a vitaminei A corespunde la 0,3 g retinol şi 0,5 g beta -

caroten . La adult se consideră ca optimă ingestia zilnică de 2500 u.i. retinol (0,75 mg),
cantitate depăşită obişnuit de raţia alimentară care cuprinde 3000 - 5000 u.i. La femeile
care alăptează se recomandă 4000 u.i. pe zi ( 1,2 mg ) , iar la copiii mici necesarul zilnic
este de 1000 u.i. pe zi ( 0,3 mg ). Retinolul şi esterii săi se absorb repede şi aproape în
totalitate din intestin . Palmitaţii şi alţi esteri sunt hidrolizaţi în intestin de către enzimele
pancreatice . Concentraţia plasmatică a retinolului are valori fiziologice de 30 - 70 g pe
100 ml . Când vitamina este în exces sau în bolile hepatice sau la alcoolici , circa 1/ 2 din
cantitatea de plasmă se găseşte sub formă de esteri ai retinolului . Se elimină prin urină şi
prin scaun .

16
 Farmacoterapie:

Întârzierea creşterii la copii , dermatoze , conjuctivite , xeroftalmie , tulburări

digestive cronice , infecţii şi inflamaţii ale căilor respiratorii superioare , hipertiroidie.

Vitamina A este necesară pentru formarea pigmenţilor fotosensibili din retină ,

pentru diferenţierea corectă a epiteliilor , pentru creşterea oaselor , pentru reproducţie şi
dezvoltarea embrionară , pentru menţinerea unei permeabilităţi fiziologice a membranelor .

Vitamina A intervine în funcţia retinei sub formă de retinal . Menţinerea unei

cantităţi fiziologice de retinal depinde de aportul corespunzător de vitamina A , sub formă
de retinol , care la nivelul retinei este oxidat în analogul aldehidic . Rodopsina este
pigmentul fotosensibil din celulele cu bastonaşe , care predomină în zona periferica a
retinei , sensibilă la iluminarea slabă ( vederea nocturnă ). Ea este sintetizată în articolul
intern al acestor celule şi migrează spre articolul extern , unde se depune în discurile
flotante ( sau sacii membranoşi ) , care se reînnoiesc periodic. Rodopsina se formează la
întuneric din cis - retinal şi opsina ( o lipoproteină specifică ) .

Retinalul intră şi în compoziţia pigmenţilor fotosensibili din celulele cu conuri ,

care asigură vederea diurnă şi colorată .

Vitamina A are un rol important în diferenţierea şi creşterea ţesuturilor epiteliale.

Ea menţine integritatea epiteliilor, favorizează inducţia şi diferenţierea celulelor epiteliale
bazale secretoare de mucus şi inhibă keratinizarea. Efectul se datorează acidului retinoic
care se formează din retinol prin oxidare. Vitamina A are proprietăţi anticanceroase. La
nivelul epiteliilor, carenţa determină hiperplazie şi reducerea diferenţierii celulare,
fenomene reversibile la administrarea de vitamina A.

Efectul anticanceros este operant faţă de transformările maligne produse

experimental prin mijloace chimice, prin virusuri, prin radiaţii sau prin factori de creştere,
la nivelul ţesuturilor de origine epitelială sau mezenchimală. Influenţarea creşterii
tumorilor manifestate şi a metastazelor este limitată . La oameni deficitul de vitamina A
creşte susceptibilitatea la carcinogeneză , iar aportul de vitamină scade morbiditatea şi
mortalitatea prin cancer ( îndeosebi pulmonar ) , deşi corelaţia este relativă . Vitamina A
nu are proprietăţi citostatice . Ea favorizează transformarea celulelor maligne, prin
diferenţiere , în celule normale . Efectul este atribuit intervenţiei reglatoare a retinoizilor în

17
sinteza proteinelor şi glicoproteinelor . În cazul beta - carotenului este posibilă intrvenţia
unei acţiuni antioxidante .

Vitamina A favorizează procesele imune şi de apărare antiinfecţioasă . Carenţa

este însoţită de frecvenţa crescută a infecţiilor bacteriene , virotice şi parazitare ; imunitatea
celulară , activitatea celulelor citotoxice sunt reduse , ca şi răspunsul prin anticorpi . Clinic,
a fost semnalată micşorarea semnificativă a morbidităţii şi mortalităţii prin pojar la copiii
care au primit doze mari de vitamina A.

Deficitul de vitamina A determină tulburări ale procesului de fertilizare şi ale

dezvoltării embrionare. Vitamina intervine în reproducere probabil sub formă de retinol .

Hipovitaminoza A este rară în ţara noastră şi în ţările cu economie dezvoltată, dar

este frecventă în ţările sărace, afectând îndeosebi copiii supuşi unei alimentaţii insuficiente.
În afara carenţei alimentare , deficitul vitaminic se poate datora unor tulburări de absorbţie
- în boala celiacă, fibroza chistică, colita ulceroasă, obstrucţia biliară, etc. Ciroza hepatică
tulbură procesul de depozitare în ficat . În bolile infecţioase febrile şi în bolile renale se
produce o scădere marcată a cantităţii de vitamină, probabil datorită unei eliminări
crescute prin urină . În hipertiroidism şi în diabet conversia carotinoizilor este deficitară.
Stările de carenţă proteică pot determina scăderea concentraţiei plasmatice a vitaminei,
secundar diminuării cantităţii de proteină transportoare.

Fenomenele clinice ale hipovitaminozei apar atunci când concentraţia plasmatică

de vitamina A scade sub 10 - 15 g pe ml . Simptomele principale sunt : adaptare deficitară
la întuneric, nictalopie, xeroftalmie, ulceraţii corneene, keratomalacie, xeroza cu
hiperkeratoză foliculară. Tratamentul cu preparate de vitamina A înlatură mictalopia în 1-2
zile; leziunile oculare şi cutanate încep să regreseze după primele zile .

Retinolul ( retinol , vitamina A , arovit, A- vit, axerol ), retinolul acetat (retinol

acetate ) şi retinolul palmitat ( retinol palmitat, afortin , vitamina A palmitat ,vogan ) .

Sunt folosite obişnuit pentru tratamentul stărilor de hipovitaminoză. Dispersiile

apoase se absorb mai bine decât soluţiile uleioase şi sunt mai ales la bolnavii care prezintă
o absorbţie necorespunzătoare a grăsimilor , respectiv a vitaminei din intestin. În
hipovitaminoză severă , la copii , se recomandă injectarea intramusculară a unei doze de
100 000 u.i. ( 30 mg ) sau administrarea orală a câte 200 000 u.i. pe zi , timp de 2 zile . La
nevoie, se poate repeta la 1-2 săptămâni. În sindromul de malabsorbţie este deseori

18
necesară suplimentarea a 25 000-50 000 u.i. pe zi. În condiţii de carenţă alimentară
asociată cu malabsorbţie , administrarea orală a 200 000 u.i. la fiecare 3 - 5 luni conferă
protecţie .

Uleiul de peşte sau untura de peşte ( oleum jecoris ) , obţinut din ficatul peştelui
Gadus morrhua şi al altor specii de Gadus , oficinal în ţara noastră , conţine vitamina A cel
puţin 850 u.i./g şi mici cantităţi de vitamina D . Se administrează oral .

Tretinoinul sau acidul trans - retinoic este formă de vitamina A de ales pentru
tratamentul local al acneei . Izotretinoinul sau acidul 13-cis-retinoic , etretinatul şi
acitretina sunt retinoizi de sinteză folosiţi pe cale orală în tratamentul unor boli
dermatologice . Isotretinoinul este indicat pentru tratamentul formelor severe de acnee ,
etretinatul este utilizat în cazuri grave de psoriazis , în unele dermatoze cu hiperkeratoza şi
în anumite stări precanceroase ale pielii, actitretina poate realiza beneficii în psoriazisul
grav şi în unele dermatoze cu hiperkeratoză .

Fenomene alergice:

Supradozarea vitaminei A determină fenomene de hipervitaminoză . Riscul este

mai mare când se administrează zilnic , timp îndelungat , doze depăşind 100 000 u.i. ; la
sugar s-au semnalat tulburări toxice după administrarea zilnică a 25 000- 50 000 u.i. timp
de o lună . Simptomele toxice apar când concentraţia vitaminei în sânge depăşeşte 100 g /
100 ml şi constau în hipertensiune intracraniană cu cefalee şi edem papilar, exoftalmie,
anorexie, pierdere în greutate, prurit şi descuamarea pielii, căderea părului, conjunctivită,
cheilită , stomatită, tumefacţii dureroase la nivelul extremităţilor şi în regiunea occipitală
( prin hiperostoze ), hepatosplenomegalie. Fenomenele dispar după câteva săptămâni de la
oprirea administrării vitaminei. Dozele mai mari decât necesarul, la gravide , pot fi cauza
de malformatii congenitale .
Retinoizii de sinteză poartă un risc teratogen mare.
Farmacografie:
Produse farmaceutice industriale : Vitamina A T flacon cu 30 capsule de 50 000 u.
vit. A acetat ; flacon cu 10 ml soluţie uleioasă buvabilă 30 000 u. vitamina A acetat pe ml. ;
flacon cu 10 ml dispersie apoasă buvabilă 20 000 u. vitamina A palmitat pe ml ; cutie cu
50 drajeuri de 10 000 u. vitamina A acetat pe ml. ; fiole de 1 ml cu 300 000 u. vitamina A
acetat în soluţie uleioasă injectabilă; fiole de 2 ml cu 20000 u. pe ml în dispersie apoasă
injectabilă de vitamina A palmitat .

19
 În FR X este înscrisă ca oficinală 'SOLUŢIA ULEIOASĂ DE ACETAT DE
RETINOL' . Este un lichid limpede , galben brun , cu miros de untură de peşte . Este
folosită în tratamentul hipervitaminozei A .

Mod de administrare : oral , i.m. - adulţi 25 000-50 000 u. pe zi sau 300 000 u. pe
săptămână ; copii 2 000- 20 000 u. pe zi , după vârstă .

Interacţiuni:

Vitamina A în doze mari creşte efectul anticoagulantelor orale .

Particularităţi fizico – chimice:

Se cunosc două substanţe cu acţiune vitaminică , retinolul -vitamina A 1 şi

dehidro-3-retinol -vitamina A2 . Acetatul de retinol este înscris în FR X . Acetatul de
retinol este solubil în alcool absolut şi în uleiuri vegetale .

3.2. Vitamina D şi compuşii înrudiţi

Sub denumirea de vitamina D sunt cuprinşi câţiva derivaţi steroidici cu funcţii

importante în economia calciului : ergocalciferol , colecalciferol , calcifediol , calcitriol ,
alfacalcidol , şi un analog de sinteză-dihidrotahisterol.

Majoritatea vitaminei D necesară metabolismului se formeaază în pielea expusă

la soare , prin transformarea 7 - dehidrocolesterolului , un steroid endogen precursor .
Procesul fotochimic constă în ruperea legăturii C 9 - C10 din inelul B al nucleului steroidic
cu formare de colecalciferol . Ergosterolul , un alt precursor , conţinut în mucegaiuri şi
fungi , formează prin iradiere ergocalciferol .

În mod obişnuit organismul foloseşte predominant vitamina endogenă , necesarul

exogen la adultul normal fiind de numai 100 - 200 u.i pe zi (o unitate internaţională este
egală cu 0,025 g colecalciferol ). În perioada de creştere, ca şi în timpul sarcinii şi al
alăptării este necesar un aport exogen mai mare - în jur a 400 u.i. pe zi . În condiţiile unei
expuneri insuficiente la soare este de asemenea nevoie de un plus de vitamină din afară,
care depăşeşte cantităţile mici de colecalciferol conţinute în alimente (ficat, peşte gras, unt,
lapte, brânză, gălbenuş de ou ) .

20
 Calciferolii se absorb bine în partea de început a intestinului , cu condiţia
prezenţei bilei ; disponibilitatea pentru absorbţie este superioară pentru colecalciferol .
Vitamina absorbită este transportată la ficat unde suferă un proces de hidroxilare în poziţia
25 ; se formează astfel 25 - OH - colecalciferol sau calcifediol şi 25 - OH - ergocalciferol .
Calciferolii şi derivaţii 25 - hidroxi sunt forme circulante şi de depozit ale vitaminei ;
ultimii au şi activitate biologică . Circulaţia în sânge se face sub formă legată de o alfa -
globulină specifică . Depozitarea se face în ţesutul gras şi în ficat, pentru un timp
îndelungat ( câteva luni ) . Eliminarea vitaminei D se face , în majoritate prin bilă.

Absorbţia vitaminei D este scăzută la hepatici, în caz de obstrucţie biliară şi la

bolnavii cu steatoree . Vitamina D este esenţială în homeostazia calciului şi a fosfaţilor,
asigurând menţinerea concentraţiilor fiziologice ale acestora prin inhibarea eliminării
renale şi prin mobilizarea din oase .

Vitamina acţionează în interreleţie cu hormonul paratiroidian , faţă de care are un

rol permisiv . Vitaminele D , în particular calcitriolul , acţionează asupra unor receptori
nucleari aparţinând superfamiliei receptorilor pentru steroizi şi hormoni tiroidieni.
Complexul calcitriol - receptor se fixează de ADN şi modulează transcripţia genică.
Intervenţia în metobolismul calciului este atribuită stimulării sintezei unor proteine
transportoare specifice ale calciului .

Vitaminele D , îndeosebi calcitriolul , cresc absorbţia intestinală a calciului şi a

fosfatului . Efectul se datorează , probabil , favorizării sintezei unei proteine care leagă
calciul şi modularii fluxului ionilor de calciu prin microvilii enterocitelor şi membranele
mitocondriale . Calcifediolul măreşte reabsorbţia calciului din tubii renali , prin stimularea
sintezei proteinei transportoare specifice şi prin favorizarea acţiunii hormonului
paratiroidian; deasemenea , provoacă retenţie de fosfaţi. Cantităţile fiziologice de
calcifediol şi calcitriol sunt necesare pentru mineralizarea normală a oaselor şi pentru
răspunsul calcemic fiziologic la hormonului paratiroidian. Când există un deficit al
calciului în oase, în rahitism , creşterea calcemiei sub influenţa vitaminei permite
depunerea calciului în oase. Pentru dozele mari de vitamina D predomină procesul de
mobilizare a calciului din oase . Calcitriolul favorizează formarea osteoclastilor din
precursorii mieloizi şi creşte sinteza unor proteine secretate de osteoblaşti, care stimulează
funcţia osteoclaştilor ; de asemenea măreşte producerea de interleukina 1, o limfokina care
stimulează resorbţia osoasă .

21
 Dihidrotahisterolul este un analog al vitaminei D foarte eficace pentru mobilizarea
calciului din oase şi creşterea calcemiei , cu acţiune mai rapidă şi mai de scurtă durată
decât cea a calciferolilor . Forma activă este derivatul 25 - OH .

Hipovitaminoza D este datorită deficitului de vitamina D ca urmare a expunerii

insuficiente la soare sau aporutlui insuficient de vitamina , mai ales la copii , la femei
însărcinate şi în perioada alăptării .O altă cauză de deficit este absorbţia digestivă
necorespunzătoare vitaminei . Acidoza hipocloremică şi insuficienţa renală cronică
determină inhibarea formării calcitriolului în rinichi şi tulbură homeostazia calciului şi
fosfaţilor . O categorie aparte o reprezintă bolnavii cu dependenţă ( toleranţă ) la vitamina
D , care dezvoltă fenomene de hipovitaminoză în condiţiile existenţei unor cantităţi
fiziologice de vitamină în organism . Aceasta se datorează unor deficienţe de natură
genetică, care împiedică formarea derivaţilor dihidroxilaţi activi sau determină rezistenţa
structurilor efectoare la acţiunea acestora . Asemenea tulburări pot apărea şi în cursul
administrării prelungite de antiepileptice ,de felul fenitoinei şi fenobarbitalului .

Hipovitaminoza D se manifestă prin rahitism la copii şi osteomalacie la adulţi .

Tabloul clinic al rahitismului constă în dureri în membrele inferioare, mai ales la mers,
deformarea oaselor lungi, îngroşarea sincondrozelor costale şi epifizare, deformarea osului
frontal, mai rar tetanie . Radiologic, este caracteristică forma şi opacitatea neregulată a
liniei diafizo-cartilaginoase a oaselor lungi . Biochimic se observă o uşoară scădere a
calcemiei, o scădere marcată a fosfatemiei, reducerea calciuriei, creşterea clearance-ului
fosfatic şi mărirea activităţii fosfatazei alcaline serice . În osteomalacie defectul de
calcifiere a oaselor este difuz, boala dezvoltându-se mult mai lent şi având un caracter
generalizat .

Tratamentul stărilor de hipovitaminoză se face folosind ergocalciferol,

colecalciferol, dihidrotahisterol, calcifediol, calcitriol sau alfa - calcidol . Ergocalciferolul
(ergocalciferol, calciferol, vitamina D2 ,davitamon D, dekristol, detalup, sterogyl,
vigantol ) şi colecalciferolul (colecalciferol, devarol , vigantoletten , vitamina D 3 ,
vigorsan ), care sunt vitaminele D obişnuit utilizate se administrează oral sub formă de
capsule sau în soluţie ; forma lichidă este de ales la copii .

Dihidrotahisterolul (dihydrotachysterol, AT 10, calcamine, tachystin ) se foloseşte

pentru combaterea stării de hipocalcemie la renali (deoarece nu necesită hidroxilare în
rinichi ) şi în hipoparatiroidism .

22
 Alfacalcidolul (alfacalcidol, alpha D3 , einsalpha, un-alfa ), calcifediolul
(calcifediol, calderol , dedrogyl, ) şi calcitriolul (calcitriol, rocaltrol ) au potenţă superioară
şi nu necesită activare prin hidroxilare în rinichi . Sunt avantajoşi atunci când sunt necesare
doze mari de vitamina D , în deosebi la renali - de exemplu în osteodistrofia renală ( unde
calciferolii nu pot fi activaţi ).

Calcipotriolul (calcipotriol, calcipotriene, daivonex, psorcutan ) , un analog al

calcitriolului obţinut prin sinteză se foloseşte topic în formele uşoare-medii de psoriazis .
Efectele sistemice asupra metabolismului calciului sunt minore .

Profilaxia rahitismului la sugari se realizează prin suplinentarea a 400 u.i.

vitamina D - ergocalciferol , colecalciferol - zilnic (de obicei în asociaţie cu vitamina A).
În hipovitaminoză prin deficit de vitamina D se administrează curativ 4000 u.i. pe zi la
copii şi 2000 u.i. pe zi la adulţi . În formele severe se face un tratament de atac cu 50 000-2
000 000 u.i. pe zi timp de 3-5 zile, apoi 2000-4000 u.i. pe zi câteva luni, până la vindecare,
după care se continuă cu 100-400 u.i. pe zi pentru satisfacerea necesarului obişnuit .
Mineralizarea oaselor impune asocierea de preparate de calciu şi fosfat (sub formă de
lactat, gluconat sau carbonat de calciu şi fosfat neutru ) , până la normalizarea calciului şi
fosfatului în ser . În rahitismul şi osteomalcia din cadrul sindroamelor de malabsorbţie
intestinală se administrază iniţial 200000 u.i. vitamina D câteva zile, scăzând apoi doza, pe
măsura rezolvării cauzei absorbţiei deficitare ; uneori este necesar un tratament de
întreţinere cu 4000-50 000 u.i. pe zi . În acidoza hipocloremică cronică, cu osteomalacie
sau rahitism, se recomandă vitamina D 20000 - 80000 u.i. pe zi . În osteodistrofia din
insuficienţa renală cronică se administrează oral dihidrotahisterol 250-750 g , calcifediol
50 - 100 g sau alfacalcidol 0,25 - 1 g pe zi . De asemenea, poate fi folosit calcitriol pe
cale orală, 0,25 g pe zi sau injectat intravenos , 0,5 de 3 ori pe săptămână, crescând la
nevoie până la cel mult 3 g pe zi oral sau 3 g de 3 ori pe săptămână intravenos . La
bolnavii cu dependenţă la vitamina D se administrează ergocalciferol sau colecalciferol 20
000 - 60 000 u.i. pe zi ; dacă bolnavii prezintă rezistenţă este necesar administrarea de
calcitriol în doze mari de 5 - 50 g pe zi .

Toate preparatele de vitamina D sunt toxice în doze mari . Administarea

prelungită de vitamina D - 50000 u.i pe zi sau mai mult la persoanele cu răspuns normal
poate determina fenomene de hipervitaminoza . La copii , doze zilnice de 3000 - 4000 u.i
pot fi cauza de hipercalcemie .

23
 Consumarea de alimente îmbogăţite în vitamine pretează la intoxicaţii .
Supradozarea provoacă mobilizarea calciului din oase , cu osteoporoza , creşterea
calcemiei şi a eliminării urinare de calciu şi fosfat . Calciul mobilizat se poate depune în
ţesuturi , în deosebi în rinichi , cu nefrocalcininoză difuză şi/sau nefrolitiază . Simptomele
clinice sunt : oboseală şi slăbiciune, cefalee , greaţă , vomă , diaree , poliurie cu urină
diluată , poldipsie . La copii se poate opri creşterea . Nou născuţii din mame intoxicate cu
vitamina D pot prezenta insuficienţă paratiroidiană , cu hipocalcemie şi convulsii . Există
posibilitatea dezvoltării unei stenoze aortice supravalvulare . Dihidrotahisterolul ,
calcefediolul şi calcitriolul pot creşte periculos calcemia şi pot produce demineralizarea
marcată a oaselor .

Aceste medicamente trebuie folosite cu prudenţă , nivelul seric de fosfat trebuie

ţinut sub control , deoarece hiperfosfatemia favorizează calcificările metastatice .

Farmacoepidemiologie:

Contraindicaţii . Hipercalcemie . Sarcoidoza . Hipercalciurie . Pentru calcifediol

glomerulopatii acute la copil . Precauţii . Calcemia şi calceuria trebuie determinate regulat ,
mai ales la începutul tratamentului . Se întrerupe tratamentul când calcemia depăşeşte
valorile normale şi calciuria depăşeşte 300 - 400 mg în 24 ore . Se asigură un aport caloric
( circa 1g pe zi Ca++ la adult ) . Nu este dovedită inocuitatea în sarcină şi lactaţie . Se evită
în aceste situaţii , administrarea complementară de vitamina D.

Farmacografie:

Produse farmaceutice industriale . Vitamina D T2 fiole de 1 ml cu 400000 şi cu

600000 u.i soluţie injectabilă uleioasă ; fiole de 3 ml cu 600000 u. sol. buvabilă uleioasă ;
flacon cu 10 ml soluţie 15000 u. pe ml . Vitamina D 3 hidrosolubilăT : fiole de 2 ml cu
200000 şi cu 600000 u .

În F.R. X este prevăzută vitamina D2 ( Ergocalciferolum ) . Are acţiune în

prevenirea rahitismului , tratamentul rahitismului , osteomalaciei şi hipoparatiroidismului .

Interacţiuni:

Cu digitalice pot apare aritmii cardiace ( în caz de hipercalcemie ) .Administrarea

de săruri de magneziu prezintă risc de hipermagneziemie . Colestiramina scade absorbţia
vitaminei D . Acţiunea vitaminei D este scăzută de fenitoină , fenobarbital .

24
 Proprietăţi fizico – chimice:

Cristalele incolore sau pulbere cristalină albă , fără miros şi fără gust . La aer şi
lumină se alterează. Solubil în alcool şi uleiuri grase , insolubil în apă .

3.3. Tocoferol ( Vitamina E)

Sub numele de vitamina E sunt cuprinşi compuşii din grupa tocoferolilor, din
care cel mai important este tocoferolul .

Tocoferolii se găsesc în cantităţi mari în uleiuri vegetale, îndeosebi în uleiul de

soia, în unt, ouă şi ficat .

Necesarul zilnic este apreciat la 10 - 30 mg . Această cantitate este cuprinsă în

raţia alimentară zilnică .Tocoferolii se absorb din intestin , ca şi celelalte vitamine
liposolubile . Epurarea se face predominant prin matabolizarea hepatică şi eliminarea
biliară .

Funcţiile biochimice ale tocoferolilor sunt determinate de proprietăţile lor

antioxidante de sistem redox . Acţiunea antioxidantă se traduce prin protejarea de oxidare
a unor componenţi celulari importanţi şi prin împiedicarea formării de produşi de oxidare
agresivi pentru membranele celulare . Vitamina D protejează de oxidare acizii graşi
nesaturaţi , vitamina A şi carotenoidele , grupele tiolice ale unor enzime şi intervine
probabil şi în funcţia ubichinonelor (coenzima Q ) , coenzimei mitocondriale importante
pentru respiraţia celulară . Este de asemenea posibilă intervenţia în metabolismul acizilor
nucleici .

La om nu au fost dovedite cert stări de deficit de vitamina E . Unii bolnavi cu

sindroame de metalsorţie pot dezvolta simptoame neurologice , care au fost puse pe seama
absorbţiei insuficiente de vitamina E . De asemenea , la copiii prematuri hrăniţi artificial ,
laptele de vacă conţine o cantitate insuficientă de tocoferol şi aduce în organism o cantitate
mare de acizi graşi nesaturaţi , pot apărea fenomene de iritabilitate , edeme şi anemie
hemolitică. Fibroza chistică , afectarea hepatică cu colestază şi diferite alte sindroame de
malapsorţie favorizează dezvoltarea carenţei de vitamina E . La animale deficitul vitaminic
, provocat experimental se manifestă , în funcie de specie , prin tulburarea procesului de
reproducere , distrofie musculară , leziuni miocardice , hepatice şi renale , anemie .

25
 Tocoferolul acetat ( tocopherol acetate ,davitamon E , embral , ephynal , eritol ,
evion , evitol , sunt - E - gal , tofaxin , vitamina E ) a fost încercat terapeutic în avortul
habitual , sterilitate , distrofi musculare , boli cardiovasculare , cu rezultate nulu sau
indoelnice . Sunt posibile unele beneficii în sindromul neurologic al bolnavilor cu
malabsorbţie , ca şi în cazuri rare de anemie megaloblastică la copii cu carenţă proteică
marcată sau de anemie hemolitică la prematuri . Administrarea se face obişnuit pe cale
orală dozele uzuale fiind de 50 - 200 mg (sau u.i ) zilnic ; în carenţă vitaminică manifestă
se pot folosi doze mai mari . în caz de rezistenţă se pot injecta intramuscular 1 - 2 ml pe kg
pe zi . Dozele mari s-au dovedit utile şi pentru profilaxia fibroplaziei retrolentale la noi
născuţi cărora li se administrează cantităţi mari de oxigen (vitamina acţionează ca
antioxidant ) .

Farmacografie:

Produse farmaceutice industriale . Vitamine E T - flacon cu 30 drajeuri de 30 mg ;

flacon 25 capsule de 100 mg ; fiole cu 30 şi 300 mg în soluţie uleioasă injectabilă .

Mod de adminstrare : oral , intramuscular 50 - 200 mg pe zi la prematuri 0,5 mg /

kg /zi .

Interacţiuni:

Vitamina E creşte efectul anticoagulantelor orale .

Proprietăţi fizico – chimice:

Soluţie vâscoasă limpede , galbenă . La lumină se închide la culoare . Uşor

solubilă în uleiuri grase , solubil în alcool , insolubil în apă .

3.4. Fitomenadiona (Vitamina K )

Vitaminele K sunt compuşi naturali sau analogi de sinteză , derivaţi de 1,4 -

naftochinonă . Ele sunt indispensabile sintezei unor factori ai coagulării în ficat .

Vitaminele K naturale se găsesc în plante - vitamina K 1 sau fitominadionă - sau

sunt sintetizate de unele bacterii gram - pozitive , respectiv germeni ai florei saprofite

26
intestinale - vitamina K 2 . O substanţă de sinteză - vitamina K3 sau menadiona are
proprietăţi biologice asemănătoare .

Nevoile vitaminice la un adult sunt de 35 - 70 g pe zi , cantitate furnizată prin

alimentele vegetale şi de către flora intestinală . Absorbţia fitomenadionei se face în
porţiunea incipientă a intestinului subţire , prin intervenţia unui mecanism transportor
activ.

Menachinonele se absorb din porţiunea terminală a intestinului subţire şi din colon,

prin difuziune. Absorbţia vitaminelor K naturale liposolubile , este dependentă de prezenţa
sărurilor biliare şi se face predominant pe cole limfatică. Vitaminele se concentrează în
ficat , unde realizează un depozit limfatic suficient pentru câteva săptămâni. Metabolizarea
se face rapid, rezultând derivaţi glucuronoconjugati, polari, care se elimină prin bilă şi
urină .

Vitaminele K acţionează la nivelul ficatului, fiind indispensabile pentru

perfectarea formării, în etapa postribozomală, a unor glicoproteine , care funcţionează ca
factori ai coagulării : protombina (sau factorul II ) , proconvertina (factorul VII ) , factorul
Christmas ( factorul IX ) , factorul Stuart - Prower ( factorul X ) . Este probabil ca
vitaminele acţionează în calitate de cofactor al unui sistem enzimatic mierozomal , care
totalizează gama - carboxilare radicalilor glutamici de pe suprafaţa macromoleculelor
glicoproteice . Glutamaţii gama - carboxilaţi rezultaţi sunt capabili să lege ionii de calciu ,
iar macromolecula poate interacţiona cu fosfolipidele care participă la coagulare , ceea ce
le determină activitatea . În cadrul reacţiei de carboxilare , vitaminele K se oxidează în
epoxidul corespunzător, iar acesta se transformă din nou , în prezenţa unei FAD -
diaforază, în formă redusă , activă , a vitaminei.

Deficitul vitaminic se manifestă prin sângerări datorite unei coagulabilităţi reduse

a sângelui . Pot apărea echimoze , epistaxis , hemoragii digestive, hematurie, sângerări
postoperatorii , mai rar hemoptizie şi hemoragii cerebrale . În sânge scade, pe rând,
cantitatea de factori VII, IX, X şi de protombină (în funcţie de viteza de consum a
acestora ) . Lipsa vitaminelor se poate datora : unei flore intestinale insuficiente la nou-
născut sau , rareori, după administrarea orală îndelungată de sulfamide sau tetracicline,
unei cantităţi prea mici de bilă în intestin (în icterul mecanic sau fistula biliară ), unor
sindroame de malabsorbţie şi bolilor hepatice . Supradozarea anticoagulantelor orale (care
au acţiune antivitaminică K ) , a salicilaţiilor ( scad protrombinemia ) şi a vitaminei A

27
( inhibă formarea vitaminei K2 de către flora intestinală şi are acţiune anivitaminică K )
poate provoca , deasemenea , hemoragii prin deficit de vitamina K. Deficitul vitaminic
indică preparate medicamentoase care să corecteze specific tulburarea procesului
coagulării , respectiv să evite sau să oprească hemoragiile consecutive . Se folosesc
fitomenadiona , menadiona şi derivaţii săi hidrosolubili .

Fitomenadiona ( phytomenadione , phytonadione , vitamina K1 aquamephyton ,

kanavit , konakion , mephyton ) , vitamina K naturală, liposolubilă se poate administra oral
sau parenteral . Pentru injecţii se folosesc emulsii fine , care se introduc intramuscular , iar
în cazul anumitor preparate şi intravenos. Efectul se instalează relativ repede . În
intoxicaţia cu anticoagulante cumarinice , de exemplu , factorii de coagulare revin la
valori în afara zonei periculoase după 6 - 8 ore de la injectarea intravenoase a unei doze
terapeutice mari , efectul fiind deplin la 24 de ore; medicaţia anticoagulantă devine
ineficace timp de câteva zile ( până la două săptămâni ) . Doza de fitomenadionă necesară
în hemoragiile grave cu hipoprotrombinemie severă prin supradozarea anticoagulantelor
cumarinice este de 20 - 40 mg intramuscular sau intravenos lent ( cel mult 5 mg pe minut ),
repetate eventual după 24 de ore . În cazurile mai puţin grave se administrează 5 - 15 mg
oral sau intramuscular. Dacă timpul Quick este prelungit excesiv , dar nu s-au produs
hemoragii , este suficientă o singură doză de 5 mg oral . O altă indicaţie importantă este
boala hemaragică a nou - născuţilor şi sugarilor . Pentru profilaxie se recomandă
administrarea de 1 - 5 mg mamei cu 6 - 24 ore înainte de naştere sau 0,3 mg / kg copilului (
parenteral ) ; în prezenţa hemoragiei este necesară repetarea sau creşterea dozei . La
bolnavii cu icter mecanic sau fistulă biliară fitomenadiona se injectează intramuscular sau
se admnistrează oral ( împreună cu săruri biliare ) câte 10 mg pe zi . În sindroamele de
malabsorbţie vtamina trebuie administrată parenteral .

Hipoprotrombinemia care apare în bolile hepatocelulare răspunde slab sau nu

răspunde la tratamentul cu vitamina K , deoarece aceasta nu poare fi folosită de către
hepatocite pentru sinteza factorilor coagulării . Uneorii dozele mari pot accentua minusul
de protombina .

Fitomenadiona este practic lipsită de toxicitate dacă se administrează corect .

Injectată intravenos prea repede poate fi cauza de dispnee, dureri toracice , hipotensiune ;
au fost semnalate chiar şi cazuri letale .

28
 Menadiona ( menadione ,vitamina K 3 ) este un analog de sinteza , liposolubil al
vitaminelor K naturale . Se administrează oral sau în injecţii intramusculare ( soluţie
uleioasă ) , în aceleaşI doze ca şi fitomenadiona .

Trebuie evitată la nou - născuţi ( mai ales la prematuri ) şi la sugari , deoarece, în

doze obişnuite poate produce , la aceştia , anemie hemolitică , hiperbilirubinemie şI
favorizează icterul nuclear . Creşterea bilirubinemiei se datoreşte , în principal , competiţiei
între picmentii biliari şi menadiona prin procesul de glucuronoconjugare , care are o
capacitate limitată la naştere şi în primele luni de vieta . Hemoliza este favarizata de
deficitul hematiilor în glucozo - 6 - fosfat dehidrogenază .

Farmacografie:

Preparate farmaceutice industriale : vitamina K3T , fiole de 1 ml cu soluţie apoasă

injectabilă 1% de menadiona Na. bisulfat ; fitomenadionT , fiole de 1 ml cu soluţie apoasă
injectabilă 1 % ( egal 10 mg ) .

Mod de administrare:

Vitamina K3T - injectabil intramuscular şi subcutanat . Adulţi 1 - 3 fiole pe zi .

Copii 1 - 2 fiole pe zi . Fitomenadiona T - injectabil introvenos lent . Hemoragii obişnuite
1/2 - 1 fiole pe zi . Supradozari de cumarinice , 2 - 10 fiole pe zi .

Contraindicaţii:

Tromboembolie , tromboflebite , hipercoagulabilitate sanguină .

Proprietăţi fizico – chimice:

Vitamina K1 ( fitomenadiona ) se prezintă ca un ulei galben daschis , vâscos ,

solubil în grăsimi şi în solvenţii acestora , insolubil în apă ,

Viramina K3 ( menadiona ) se prezintă ca o pulbere cristalină galbenă . Este

insolubilă în apă , solubilă în grăsimi şi uleiuri vegetale , alcool .

În FR X fitomenadiona o găsim la monografia 'Phytomenadionum '.

29
 CAPITOLUL 4

PREPARATE VITAMINICE ÎNREGISTRATE ÎN ROMÂNIA

30
Vitamine hidrosolubile

Acid ascorbic

Ascovit 200 ( Eurofarm , România ) , cpr. 200 mg

Cebion ( Merk , Germania ) , cpr. ef. 1 g

Cevitil ( Eipico , Egipt ) , cpr. ef. 1 g

Redoxon ( Roche , Elveţia ) , cpr. ef. 1 g

Upsa C ( Bristol Myers Squibb , Franţa ) , cpr. ef. 1 g

Vitanim C ( Oberlin Upsa , Franţa ) , cpr. mast. 500 mg

Vitamin C ( Pharmacia , Bulgaria ) , cpr. ef. 600 mg

Vitamin C ( Soma , Germania ) , cpr. ef. 225 mg

Vitamina C ( Aesculap , România ) , cpr. 200 mg

Vitamina C ( Pharmex , România ) , cpr. mast 250 mg , 500 mg

Vitamina C ( Sicomed , România ) , cpr. 200 mg , fiole 500 mg /5 ml

Vitamine C ( Renaudin , Franţa ) , fiole 500 mg / 5 ml

Vitamine C ( Stanley Pharma , Canada ) , cpr. mast 250 mg , 500 mg

Vtamine C ( Upsa , Franţa ) , cpr. ef. 1 g

Acid nicotinic

Acid nicotinic ( Sicomed , România ) , cpr.100 mg

Nicotinamida

Vitamina PP (Sicomed , România ) , fiole 100 mg / 2 ml

Pantotenat de calciu

Pantotenat de calciu (Sicomed , România ) , fiole 500 mg / 5 ml

Pantotenat de calciu (Terapia , România ) , cps. 120 mg

Piridoxina

Bedoxin ( ICN - Galenika , Yugoslavia ) , cpr. 20 mg , file 50 mg/2 ml

Pyridoxine ( Renaudin , Franţa ) , fiole 100 mg / 2 ml

31
 Pyridoxine hydrocloride ( Vogen Limassol , Cipru ), sol. Inj. 50 mg/ml

Vitamin B6 ( Lab. Pharmaceutical , India ) sol. Inj. 50 mg/ml

Vitamina B6 ( Hemofarm , Yugoslavia ), fiole 50 mg/ml , 250/mg/5ml

Vitamina B6 ( Sicomed , România ) , cpr. 250 mg , fiole 50 mg/2 ml

Riboflavina

Riboflavin fosfat ( Sicomed , România ), fiole 10 mg/2 ml

Tiamina

Vitamin B1 ( Lab. Pharmaceutical ,India ), fiole 100mg/2 ml

Vitamin B1 ( Renaudin , Franţa ), fiole 50 mg/1ml

Vitamin B1 (Vogen Limassol , Cipru ), fiole 50 mg/1ml

Vitamina B1 (Sicomed, Romănia),cpr.10mg, fiole 10mg/1ml,100mg/ml

Vitamine B1 (Ferrosan , Danemarca ), cpr. 50 mg

Vitamine liposolubile:

Alfacalcidol

Alpha D3 (Teva, Israel ), cpr.gel. 0,25g, 1g

Calcitriol

Calcijex (Abbot , SUA ), fiole 2g/1ml

Rocaltrol ( Roche , Elveţia ), cpr. 0,25g, 0,50g

Colecalciferol

Vigantol Oil ( Merk ,Germania ), sol. Int. 0,5mg (20 000 u.i.) /ml

Vigantoletten -500, -1000 ( Merk, Germania ), cpr. 0,0125 mg (500u.i.)

Vitamina D3 (Sicomed , România ), sol. buv. 600 000 u.i./ml, fiole

200000 u.i./1ml, 600 000 u.i./2ml

Dihidrotahisterol

AT 10 (Merk, Germania ), sol. int. 1mg/ml

32
 Tachystin (Ankerwerk Rudolstadt , Germania ), sol. int. 1 mg/ml

Ergocalciferol

Ergocalciferol ( Renaudin , Franţa ), fiole 600 000 u.i.

Sterogyl 15 A ( Roussel , Franţa ), sol. int. 0,5 mg, fiole 15 mg /1,5ml

Vitamina D2 (Biofarm ,România ), sol. int. 600 000 u.i./ml ,sol.inj.

600000 u.i./ml

Vitamina D2 (Sicomed, România ), sol. buv. 600 000 u.i./3 ml, sol. inj.

400 000 u.i./1ml

Retinol

Vitamin A ( Pharco Pharm, Egipt ), cps. gel. 50 000 u.i.

Vitamina A (Bipofarm, România ), cps. gel. 50 000 u.i., sol. buv.

300000 u.i./ml sau 30 picături

Vitamina A ( Sicomed, România ), dj. 10 000 u.i., sol. inj. 300 000

u.i./1 ml

Vitamina A palmitat (Biofarm , România ),sol. buv. 40 000 u.i./2 ml

(20000 u.i./40 pic. ), sol. inj. 40 000 u.i./2 ml

Tocoferol

Sant-E-Gal (ICN-Galenika, Yugoslavia ), dj. 150 mg

Vitamin E ( Pharco Pharm ,Egipt ), cps. gel. 100 mg

Vitamina E (Sicomed ,România ) fiole 30 mg/1 ml

Vitamina E forte (Biofarm, România ), cps. gel. 100 mg

CAPITOLUL 5

PRODUSE NATURALE CARE CONŢIN VITAMINE

33
5.1. Cătina

Cătina – este cea mai bună sursă de vitamina C şi betacaroten.

Fructele de cătină, acele bobiţe portocalii cu gust puternic acrişor, constituie una
dintre cele mai bune metode de a-ţi întări sistemul imunitar şi de a preveni gripa.

Sunt numite şi "ginsengul românesc" şi sunt bogate în vitamine, minerale, antioxidanţi,

aminoacizi şi acizi graşi esenţiali.

Cătina conţine mai mult betacaroten (formă naturală de vitamina A) decât morcovul
şi are un puternic efect antitumoral, mulţumită aportului mare de vitamina C.

Compoziţia fructelor de cătină

Fructele de cătină sunt un adevărat complex de multivitamine şi minerale. În compoziţia

lor intră:

- vitaminele A, E, K, F, P precum şi complexul de vitamine B (B2, B6, B9);

- biotina, supranumită drept "vitamina memoriei", mai este cunoscută şi sub denumirile de

34
colină, vitamina H sau vitamina B8;
- inozitol sau vitamina B7, cea care în combinaţie cu biotina formează lecitina;
- minerale precum fosfor, potasiu, magneziu şi fier;
- aminoacizii esenţiali;
- acizii graşi esenţiali.

Cum poate fi consumată?

Dacă îţi place gustul astrigent al catinei, poţi încerca să consumi fructe de cătină şi
în stare naturală. Majoritatea preferă să o congeleze, să o combine cu miere sau să preseze
fructele pentru a obţine din ele sucul de cătină.

Dulceaţa de cătină fără zahăr este foarte acrişoară, dar are beneficii extraordinare.
Siropul de cătină fără zahăr poate fi băut după ce l-ai îndulcit cu miere sau sirop de agave,
un excelent înlocuitor al zahărului.

Uleiul de cătină este un alt preparat minune obţinut din aceste fructe. El este
recunoscut pentru capacitatea de a reduce colesterolul rău şi pentru potenţialul curativ în
caz de ulcer gastric, afecţiuni circulatorii şi boli hepatice.

Care sunt beneficiile catinei?

Cătina are un puternic efect antiinflamator, cicatrizant, antibiotic şi antitumoral.

Atât fructele de cătină, cât şi mugurii, frunzele şi scoarţa, pot fi folosiţi pentru prepararea
de uleiuri, tincturi sau sirop.

Iată care sunt beneficiile consumului intern:

- uleiul de cătină este un excelent adjuvant în tratamentul ulcerului gastric şi duodenal,

diareei, reumatismului, afecţiunilor neuroendocrinologice, circulatorii şi hepatice;

- cătina combate efectele negative ale alcoolismului, stresului, asteniei sau anemiei;

- poate fi folosită în tratarea bolilor coronariene, hipertensiunii şi gingivitei;

- are efecte benefice în caz de depresie, boala Parkinson, tumori canceroase, diferite tipuri
de adenoame (tumori benigne ale glandelor endocrine), afecţiuni bucale, răguşeala, răceală
şi gripă, fariginta, intoxicaţii şi leucemie;

- poate trata afecţiuni ale ficatului, splinei şi rinichilor.

35
Cătina poate fi folosită şi pentru uzul extern, sub formă de ulei, în tratarea afecţiunilor
ochilor şi ale pielii, de la miopie, glaucom şi cataractă, până la alergii, eczeme, hemoroizi,
psoriazis sau arsuri solare.

Un alt beneficiu extraordinar este faptul că ţine colesterolul sub control, inhibă pofta de
mâncare, vitaminizând în acelaşi timp organismul.

Cătina poate trata şi anumite afecţiuni ginecologice. Tinctura din muguri de cătină
încetineşte procesul de îmbătrânire a celulor şi are efect afrodisiac.

5.2. Măceşele

36
 Măceşul este una dintre frumoasele podoabe ale dealurilor, fiind eficace pentru
sănătatea omului, în primul rând pentru vitaminizarea organismelor slăbite şi apoi pentru
prevenirea şi combaterea multor afecţiuni maladive (cardiovasculare, renale, genitale,
digestive, nervoase şi pulmonare).

Legenda aminteşte despre grecii antici care susţineau că Afrodita, zeiţa frumuseţii,
dragostei, căsătoriei şi a fertilităţii, era îndrăgostită de frumosul Adonis. Acest cuplu nu a
fost pe placul lui Marte, zeul războiului, care o dorea pe Afrodita pentru el. Când Marte a
vrut să-l omoare pe Adonis, atunci Afrodita a fugit în ajutorul iubitului ei, dar s-a înţepat
într-un măceş ghimpos. Picăturile din sângele ei au căzut pe petalele alb-roze ale florilor de
măceş şi astfel au apărut frumoşii trandafiri roşii şi parfumaţi.

Măceşul, cu denumirea ştiinţifică Rosa canina, aparţine de genul Rosa, cu circa 200
de specii, existente în regiunile continentale şi subtropicale ale emisferei nordice.

Dintre acestea, în România cresc 51 specii spontane sau cultivate, cea mai răspândită
fiind specia spontană Rosa canina.

În ţara noastră, măceşul creşte frecvent în toate regiunile, începând de la litoralul

Mării Negre până în zona montană, la altitudinea de 1.200–1.700 metri. Sub formă de
arbuşti căţărători sau târâtori, adesea spinoşi, este întâlnit în răriturile de păduri foioase,
liziere de păduri, coaste însorite şi semiumbrite, păşuni, fâneţe, crânguri din apropierea
lacurilor, pe văile şi luncile râurilor, marginea drumurilor şi a căilor ferate.

37
 Cel mai frecvent, măceşii se întâlnesc în judeţele Vrancea, Neamţ, Buzău, Brăila,
Ilfov şi Teleorman. Creşte pe orice tip de sol, exceptând turbăriile şi terenurile mlăştinoase.

În diferite zone ale ţării, măceşul este cunoscut sub mai multe denumiri populare ca:
răsură, cacadâr, mărăcine, rug, sipică, trandafir sălbatic, zgorghin.

Fructele se recoltează manual, în lunile august-octombrie, înainte de căderea brumei,

deoarece fructele brumate se înmoaie şi pierd o parte din vitamina C. Fructele necoapte şi
ciupite şi mai ales cele cu pete negre nu se culeg deoarece în ele au fost depuse ouăle
muştei de măceş. O tufă poate produce circa 300-400 grame măceşe cu gust plăcut, dulce-
acrişor, uşor astringent, lipsite de miros.

Pentru prelucrare în preparate medicinale sau alimentare se usucă la umbră, în

straturi subţiri (max. 5 cm) sau artificial, întregi sau secţionate, la temperatura de 1000C. În
multe cazuri se preferă scoaterea seminţelor şi uscarea separată a acestora. Din 2 kg fructe
proaspete se obţine 1 kg fructe uscate.

Florile şi frunzele se recoltează în lunile mai-iunie, în faza de înflorire deplină. Din

4-5 kg flori proaspete se obţine 1 kg flori uscate, plăcut mirositoare.

Depozit de vitamina C

În conţinutul chimic al fructelor predomină vitamina C (acidul ascorbic şi acidul

dehidroascorbic) în cantitate de 0,5 – 2%, de 50 de ori mai mult decât în lămâi, de 80-100
de ori mai mult decât în cireşe, vişine şi mandarine şi de 200 de ori mai mult decât în mere.
De remarcat faptul că fructele măceşului de munte au un conţinut mult mai mare de
vitamina C (8-10 g%), depăşind de aprox. 10 ori conţinutul fructelor de la şes.

În afară de vitamina C, măceşele conţin şi alte vitamine de mare valoare pentru

organismul uman: provitamina A (de 20 ori mai mult decât în mere), vitaminele B1, B2, K,
P şi PP.

Valoarea energetică a fructelor este de 135 kcal la 100 g produs proaspăt.

Petalele florilor conţin ulei eteric, iar seminţele, cantităţi mari de tocoferol (vitamina
E).

Măceşele vitaminizează organismul

38
 Prin conţinutul ridicat în vitamine naturale, fructele dau rezultate uimitoare şi sunt
recomandate în avitaminoze, hipovitaminoze şi ca energizant general, mai ales la copii,
vârstnici, persoane debile, anemice, bolnave de tuberculoză sau aflate în convalescenţă.
Eficienţa este mai mare în perioada rece a anului, când organismul are nevoie de mai multe
vitamine pentru îndeplinirea funcţiilor sale normale. Se ştie că necesarul zilnic în vitamina
C este de 100-125 mg, ceva mai mare în cazul unor maladii infecţioase, stări febrile,
eforturi fizice şi intelectuale făcute la temperaturi scăzute, precum şi la femeile după
naştere.

Pentru întărirea şi creşterea rezistenţei la factori nefavorabili, biotici sau abiotici, sunt
eficiente preparate sub formă de ceaiuri, siropuri, vinuri, marmelade, inclusiv măceşele
întregi, uscate şi măcinate (cu sau fără seminţe). Acestea se consumă în scopuri curative
sau profilactice în timpul sezoanelor mai reci, mai ales atunci când apar răceli, gripe sau
afecţiuni respiratorii infecţioase.

Necesarul de vitamină C se poate realiza prin mestecarea, în cursul zilei, a 30-50

grame de pulpă de măceşe, curăţată de seminţe şi perişori.

La prelucrarea produselor nu se folosesc obiecte din metal nesmălţuite deoarece

metalele descompun uşor vitamina C.

Produsele din fructe de măceş, indiferent de forma de prelucrare, asigură o bună

funcţionare a rinichilor, inimii, ficatului, splinei, creierului şi a glandelor cu secreţie
internă.

Consumul acestor preparate este eficient numai pe o durată de maximum 6 luni după
preparare, întrucât îşi pierd o mare parte din vitamine.

Remediu în bolile renale

Pentru afecţiunile renale şi genitale există rezultate remarcabile în tratamentele

contra următoarelor boli:

- inflamaţiile căilor urinare şi ale rinichilor, formarea calculilor la nivelul rinichilor şi

a vezicii urinare, insuficienţă renală, edeme renale şi enurezis (pierderea involuntară a
urinei). Pentru aceste afecţiuni sunt eficiente decocturi, infuzii şi vin de măceşe, în cure de
lungă durată, care intervin în reglarea cantităţii de urină eliminată zilnic;

39
 - oprirea hemoragiilor uterine, leucoree, gonoree, cistite, nefrite, dismenoree pentru
care se utilizează infuzie sau tinctură de măceşe cu proprietăţi antiseptice.

Măceşul e bun şi pentru bolile de inimă

În bolile cardiovasculare, preparatele din fructe sunt bune vasodilatatoare, arteriale şi

venoase şi constituie remedii eficiente contra fragilităţii vaselor capilare (datorită
conţinutului în flavonoide şi vitamina P). Prin aceasta, măceşele facilitează circulaţia
periferică normală a sângelui, picioarele şi mâinile nu mai sunt reci şi cianurate şi previne
apariţia de hemoragii la nivelul arterelor sau vaselor, cu pericol de arterite şi tromboflebite,
mai ales la persoanele în vârstă. În plus, intervine în insuficienţa cardiacă, cu edeme la
glezne. În bolile inimii, preparatele din măceşe au rol sedativ în caz de hipertensiune
arterială, cardiopatie ischemică, angină pectorală şi aterocleroză coronariană (pentru aceste
boli sunt eficiente infuzii şi decocturi).

Stimulează secreţiile gastrice

În afecţiunile aparatului digestiv, preparatele din măceşe au efecte în steatoza

hepatică, hepatita cronică virală (A, B, C), litiaza biliară, dischinezia biliară, colecistite,
gastrite (prin stimularea secreţiilor), inflamaţii intestinale, crampe şi senzaţie de vomă. Prin
stimularea digestiei (datorită conţinutului în pectine) se evită enterocolitele, inflamaţiile
mucoaselor, hemoragiile la stomac, diareea, dizenteria şi intoxicaţiile stomacale (se prepară
infuzii concentrate, decocturi, macerate la rece, vinuri tonice şi pulberi).

Un efect remarcabil se constată în eliminarea viermilor intestinali (oxiuri, ascaroizi,

giardia şi tenia). Se utilizează fructele crude sau uscate şi pulverizate, amestecate cu miere
de albine (2 părţi fructe şi 1 parte miere), care se consumă înainte de mese, pe stomacul
gol, câte 2-3 linguriţe pe zi.

Ajută sistemul nervos şi respirator

Pentru sistemul nervos, măceşele intervin împotriva stresului, a somnolenţei, a

insomniilor, asigurând nopţi liniştite. Mai au efecte în migrene, astenii, amnezii, pierderea
memoriei, confuzii mentale, nevroze anxioase, anxietate, oboseală şi chiar în scleroza
multiplă în plăci (leuconevraxită). Pentru aceste afecţiuni se utilizează decoctul, pulberea şi
tinctură cu acţiune sedativă.

40
 În afecţiunile respiratorii, măceşele au efecte remarcabile în tratarea multor boli ca:
gripa, răceala, răguşeala, rinosinuzita, faringita, astmul bronşic, pneumonia, tuberculoza şi
în creşterea rezistenţei la infecţii pulmonare (sunt eficiente infuziile, decocturile şi
tincturile). Pulberea de măceşe (1 linguriţă la intervale de 1-2 ore) măreşte capacitatea de a
suporta febra, asigurând totodată eliminarea unor toxine şi inhibarea bacterilor din corp.

La tratamente externe se aplică comprese sau masaje locale cu decoct de măceşe

pentru dureri reumatice, îmbunătăţirea mobilităţii articulare, psoriazis, contuzii, înţepături
de insecte, micoze bucale, cuperoză (vinişoare subţiri pe obraji), dureri de urechi şi diferite
dermatoze alergice. Efect bun are şi consumul de pulberi din pulpa fructelor uscate, luând
4-6 linguriţe pe zi.

Lemnul tăiat mărunt şi fiert în apa de baie acţionează în combaterea bătăturilor şi a

ciocurilor din talpă.

Utilizări terapeutice ale florilor, frunzelor şi seminţelor

Florile şi frunzele sunt folosite intern în boli de ficat, constipaţie, dizenterie,

hemoptizie, litiază renală, astenie şi cuperoză pentru care se prepară o infuzie din 2
linguriţe la 200 ml apă clocotită care se infuzează acoperit timp de 10 minute şi se beau 3
ceaiuri pe zi, foarte plăcute la gust, mai ales dacă se amestecă cu frunze de zmeur, fragi şi
mur.

Este recomandat şi siropul preparat din 250 g frunze şi 1,5 litri apă clocotită; se lasă
la macerat timp de 12 ore, se strecoară şi se adaugă 500 g zahăr sau miere de albine.
Siropul se fierbe din nou până la consistenţa optimă şi va fi consumat pentru efectele sale
tonice, întăritoare şi depurative la copii, persoane anemice, în convalescenţă şi fără poftă
de mâncare.

În tratamente externe, florile şi frunzele au efecte în răni, ulceraţii, arsuri, dureri de

ochi, pentru care se prepară o infuzie cicatrizantă folosită la spălarea rănilor, precum şi
tinctură pentru comprese pe răni şi ochi. În caz de răceală este indicat oţetul din flori
pentru frecţii locale.

În unele zone, frunzele şi florile proaspete sunt aşezate între rufe şi haine pentru a da
un miros plăcut.

41
 Sâmburii sunt eficienţi în caz de palpitaţii, hemoragii, hemoroizi, menstre neregulate
şi colite cronice; se poate folosi decoctul din 1 linguriţă seminţe zdrobite la 200 ml apă, se
fierbe 5-6 minute şi se beau câte 1-2 ceaiuri pe zi.

În instabilitate nervoasă, nelinişte, teamă permanentă şi agitaţii nocturne se

recomandă tinctura din seminţe, din care se iau câte 30 picături de 3 ori pe zi.

Preparate pentru alimentaţie

- Decoct din două linguri fructe zdrobite sau curăţate de seminţe şi perişori care se
fierb timp de 10 minute în 500 ml apă la foc moale; se strecoară, se îndulceşte cu miere sau
zahăr şi se bea călduţ sau rece în cursul zilei. Fructele se introduc în apă numai după
primul clocot, pentru menţinerea vitaminei C. Ceaiul este foarte gustos şi reconfortant, are
culoarea roşie, gust acrişor şi miros plăcut de vanilie, ceea ce îl face indicat să fie folosit în
locul ceaiului chinezesc (verde sau negru).

- Infuzia fără fierbere este indicată pentru a nu distruge vitaminele; se prepară din 10-
15 fructe zdrobite sau două linguriţe fructe uscate la 200 ml apă clocotită, care se infuzează
acoperită timp de 10-15 minute, se pasează prin tifon, se adaugă miere de albine şi zeamă
de lămâie după gust şi se consumă câte 2-3 ceaiuri pe zi, mai ales dimineaţa împotriva
răcelii, în anotimpul iernii şi la începutul primăverii.

- Băutura răcoritoare din măceşe se prepară din 100 g fructe zdrobite care se ţin 12
ore scufundate într-un litru de apă rece; se strecoară prin pânză deasă, se adaugă 100 g
zahăr şi se consumă câte 2-3 căni pe zi, ca băutură vitaminizantă rece, eventual cu adaos de
lămâie, miere de albine, frunze şi flori de tei, pentru a mări efectele benefice.

- Consumul în stare proaspătă foloseşte măceşe bine spălate de la care s-au îndepărtat
seminţele şi perişorii, pentru a evita mâncărimile pielii sau ale mucoaselor. Conservarea
fructelor se face sub formă uscată sau ca pastă şi sirop obţinut din 2 părţi măceşe şi 3 părţi
zahăr, care se încălzeşte pe baia de apă câteva secunde şi se păstrează în borcane bine
închise.

- Tinctura de măceşe se prepară din o parte măceşe şi 5 părţi alcool 600; se

macerează 8 zile şi se consumă câte 40-50 picături pe zi, având efecte sedative, contra
nevrozei anxioase. Se mai prepară din 500 g pulpă de măceşe (fără sâmburi) amestecate cu
500 g zahăr sau miere şi lăsate la macerat 5-6 zile până la obţinerea unui suc roşu; se

42
adaugă 500 ml alcool 600, se mai macerează încă 2-3 zile după care se strecoară în sticle
închise la culoare, folosindu-se circa 30 picături înainte de culcare.

- Vinul de măceşe este o băutură excelentă, vitaminoasă, cu proprietăţi tonice şi

antiinfecţioase. Se prepară din 2 kg fructe coapte, bine spălate şi trecute prin măşina de
tocat; pasta se pune într-o damigeană de 20 litri cu 7 litri apă rece. Separat se dizolvă, la
cald, 2 kg zahăr într-un litru de apă şi zeama unei lămâi, se toarnă peste măceşe, se adaugă
puţină drojdie de bere în damigeană şi se astupă cu dop de fermentaţie. Aici se menţine
timp de minim 6-8 săptămâni la temperatura de 18-200C, cu agitare zilnică. După
limpezire se strecoară prin tifon şi se toarnă în sticle bine închise, păstrate la loc răcoros.
Consumat câte un păhărel zilnic, dimineaţa pe stomacul gol, constituie un remediu deosebit
de eficace în normalizarea circulaţiei sângelui, în menţinerea tonicităţii vaselor capilare, în
combaterea litiazei şi infecţiilor urinare, iar extern este un minunat balsam pentru răni.

- Supa de măceşe se prepară din 40 g fructe coapte care se fierb în 250 ml apă cu
puţină scorţişoară; se trece prin sită şi se adaugă 15 g miere şi 10 g amidon umectat. Totul
se fierbe până se îngroaşă, după care se adaugă o linguriţă de stafide şi puţină coajă de
lămâie pentru a se consumă cu plăcere, împreună cu crutoane sau cu fulgi de cereale. După
acest sistem de preparare, în Suedia se consumă o supă foarte gustoasă.

- Siropul din pulpă de măceşe se prepară din 250 g fructe uscate peste care se adaugă
1,5 litri apă clocotită; se lasă la macerat timp de 12 ore, se strecoară şi se adaugă 500 g
zahăr sau sirop de pere, se fierbe până se obţine consistenţa specifică siropului. Se
păstrează în sticle la frigider şi se consumă câte 3 linguri pe zi, cu efecte deosebite în boli
infecto-contagioase, diaree, viroze, precum şi la aromatizarea salatelor şi a îngheţatei. Dacă
se adaugă şampanie devine un aperitiv foarte plăcut, uşor acidulat şi vitaminizant, fiind
indicat pentru bolnavi convalescenţi şi copii, mai ales în anotimpul rece.

- Lichiorul de măceşe se obţine din 500 g fructe coapte, bine mărunţite în mixer,
peste care se toarnă 150 g zahăr şi 1 litru alcool 600; se lasă la macerat timp de 4-6
săptămâni, se filtrează prin filtru fin în sticle care se închid bine şi se lasă pentru maturare
timp de alte 4 luni. Se consumă cu rol stimulator şi întăritor pentru vârstnici.

- Jeleul de măceşe se prepară din fructe tăiate în jumătate şi curăţate de seminţe şi

perişori; se lasă să se umfle peste noapte în suc de mere, se adaugă suc de cătină, zeama
unei lămâi, zahăr (1½ faţă de cantitatea de fructe) şi se dă în clocot. După ce se strecoară,

43
se trece în borcane păstrate la rece din care se consumă zilnic, fie pe pâine, fie amestecat în
iaurt, având rol de a preveni răceala şi de a mări puterea de apărare a organismului.

- Pelteaua din măceşe bine maturate, se fierbe timp de 30 minute, se centrifughează,

se fierbe din nou timp de alte 30 minute, după ce s-a adăugat o cantitate egală de zahăr şi
sucul unei lămâi. Se recomandă persoanelor astenice şi copiilor bolnavi de diaree.

- Pasta, marmelada şi dulceaţa din măceşe se obţin din fructe coapte, fără seminţe şi
perişori (în cantitate egală) şi coaja unei lămâi. După ce se amestecă cu grijă, se păstrează
fără conservanţi chimici şi sunt preferate la consum pentru gustul plăcut, dulce-acrişor şi
vitaminizant.

Se apreciază că o linguriţă de pastă sau marmeladă de măceşe, consumată zilnic,

acoperă necesarul de vitamină C pentru un adult. În caz de boală, cantitatea se va mări de
4-5 ori, diluându-se cu apă sau amestecându-se în piureuri. Câteva kilograme de pastă de
măceşe, de cătină albă şi de coacăze negre pot asigura toate cerinţele de vitamine din
cursul iernii.

- Desertul vitaminizat se obţine din 20 g pastă de măceşe, care se freacă cu 75 g

brânză dietetică şi cu 2-3 linguri de lapte sau smântână, după care se presară 15 g nuci
măcinate sau germeni de grâu încolţit.

Alte utilizări:

În apicultură, măceşul este o specie meliferă relativ bună, oferind albinelor culesuri
de polen şi nectar care asigură o producţie de miere de 10-20 kg/ha.

În medicina veterinară se dau frunze verzi la vaci, când apare pericolul de avort, sau
planta întreagă pentru sporirea producţiei de lapte. La câini cu viermi intestinali se dau 2-3
măceşe tocate, amestecate cu hrana, iar la oi şi capre se dau în timpul fătărilor şi contra
sterilităţii. La bovinele cu indigestie şi balonări se dau ramuri proaspete de măceş.

În scopuri ornamentale, măceşul este utilizat în parcuri, grădini şi marginea

drumurilor pentru înfrumuseţarea peisajului şi pentru fixarea solului pe pante mari în
scopuri antierozionale. Mai frecvent este utilizat măceşul de munte (Rosa pendulina) cu
flori mari, frumoase şi frunziş bogat, care se plantează în grupuri decorative pe fundalul
parcurilor sau sub formă de garduri vii, paralele cu curbele de nivel.

44
 5.3. Porumbul

Fie ca se consumă sub formă de fulgi, mămăligă, fiert sau copt, porumbul rămâne o
sursă sigură de vitamine, carbohidraţi, proteine şi minerale.

Complexul de vitamine B conţinut ajută la îmbunătăţirea funcţiilor memoriei,

previne apariţia Alzheimer-ului şi se recomandă femeilor însărcinate pentru sănătatea
fătului, informează agriculturalproductsindia.com.

Specialiştii americani sunt de părere că un consum regulat de porumb protejează

împotriva cancerului la plămân. Acidul folic conţinut ajută la menţinerea sănătăţii
cardiovasculare, îmbunătăţeşte digestia şi acţionează precum un tonic general.

Mineralele conţinute de porumb cu preponderenţă sunt fosforul şi manganul, care

sunt necesare pentru menţinerea sănătăţii structurii osoase, a danturii şi rinichilor.

Specialiştii recomandă întroducerea în alimentaţia zilnică a porumbului, în orice

formă, pentru persoanele care suferă atacuri de panică, au dureri musculare, dar şi copiilor
în perioada de creştere, pentru că întăreşte structura osoasă.

Uleiul de porumb conţine de două ori mai multă vitamina E decât uleiul obişnuit pe

45
care îl folosim la gătit. Mai mult, este o sursă sigură de vitamina B, C, D si E, dar contine
si fier, mangan, cupru, crom si aluminiu.

Dacă îl introducem în alimentaţia zilnică, efectele vor fi de întărire a sistemului

imunitar (datorită vitaminei E conţinute). Rezistenţa organismului la infecţii va fi cu mult
sporită şi tocmai de aceea se recomandă în curele de slăbire.

Poate fi folosit la salatele de crudităţi, la produsele de patiserie, călirea legumelor şi

a peştelui pentru că nu formează substanţe cancerigene prin prăjire, nu se afumă şi nu
intervine în schimbarea gustului mâncării.

100 de grame de porumb conţin 97 de calorii, 25% din necesarul zilnic de

vitamina B1, 20% din cel de acid folic şi de fibre.

5.4. Urzica

Cu toate că urzica este o plantă cunoscută pe care o folosim deseori în alimentaţie,

de cele mai multe ori nu ne gândim la proprietăţile ei vindecătoare, la faptul că ne-ar putea
întări sănătatea.

Acum o vom cunoaşte ca pe o plantă nouă, ca pe un preţios ajutor al nostru,

apreciind-o de fapt la adevarata ei valoare.

Denumirea ei în limbă engleză, nettle, se spune că provine din cuvântul olandez

46
netel, care înseamnă ac, cea ce nu este departe de adevăr căci la atingere înţeapă usturător.
Cu toate acestea urzicile preparate ca infuzie, sau mâncare, nu mai înţeapă şi au un gust
plăcut.

Urzicile sunt răspândite pe tot globul cu excepţia regiunii arctice şi a centrului şi

sudului Africii.
Pot fi întâlnite pe lângă garduri, pe lângă case, pe malul apelor şi în general sunt
răspândite de la câmpie până la zona alpină.

Ele se culeg numai din zone nepoluate, din zone în care pământul nu conţine
substanţe dăunătoare. Astfel urzicile culese de la marginea drumului sau de lângă case pot
conţine plumb care este toxic pentru organism.
Atenţie deci de unde le cumpăraţi căci trebuie să ştiţi de unde sunt culese.

Urzicile conţin un număr mare de aminoacizi, vitamine (A, B2, C, K), clorofilă,
săruri minerale (calciu, magneziu, fier, siliciu, etc), substanţe proteice, acid pantoteic, acid
folic, amine, cetone, etc.
Datorită acestui bogat conţinut ele sunt folosite ca aliment precum şi ca plante medicinale
în cure pentru regenerarea organismului şi pentru detoxifierea lui.

Cum acţionează urzica asupra organismului?

- Vitaminizează şi remineralizează organismul;

- Elimină starea de anemie;
- Echilibrează sistemul de apărare al organismului;
- Curăţă sângele având efect detoxifiant;
- Acţionează bactericid limitând sau înlăturând multiplicarea bacteriilor;
- Are efect benefic în bronşite şi astm.
- Fluidifică secreţiile bronşice şi favorizează eliminarea lor prin expectoraţie. Combate
tusea;
- Stimuleaza metabolismul;
- Stimulează secreţia bilei, secreţia pancreatică, gastrică şi intestinală, stimulează
peristaltismul intestinal şi digestia;
- Combate diareea, dizenteria şi stările inflamatorii ale mucoasei tubului digestiv;

47
- Acţionează împotriva viermilor intestinali;
- Activează procesele fiziologice de formare a eritrocitelor, leucocitelor şi trombocitelor;
- Fluidifică sângele;
- Scade glucoză în sânge;
- Are acţiune hemostatică oprind sângerarea;
- Măreşte cantitatea de urină eliminată, contribuind la eliminarea substanţelor toxice din
sânge şi în general din organism;
- Favorizează eliminarea masivă a acidului uric pe cale renală;
- Stimulează secreţia glandelor mamare la femeile lăuze;
- Activează regenerarea ţesuturilor şi epitelizarea, cicatrizând rănile;
- Influenţează favorabil reumatismul şi guta;
- Provoacă scăderea temperaturii corpului în diferite stări febrile;
- Este tonic capilar şi combate mătreaţa;
Iată că aceste multiple proprietăţi nu pot decât să demonstreze că urzica ne poate
întării efectiv organismul, purificând sângele şi regenerând celulele.
Urzicile sunt recomandate în următoarele afecţiuni:
- Afecţiuni renale, ale prostatei şi ale vezicii urinare;
- Afecţiuni circulatorii;
- Efecte benefice în caz de varice, ulcer varicos sau hemoroizi;
- Afecţiuni gastrice, hepatice, intestinale;
- Insuficientă secretorie gastrică, hepatică, pancreatică şi intestinală;
- Indigestii, enterită, diaree, dizinterie;
- Ulcer duodenal, litiază biliară şi duodenală;
- Tulburări gastrice datorită abuzului de tutun;
- Retenţie urinară, uremie, incontinentă urinară;
- Insuficientă galactogenă;
- Hemoptizie, hemoragie internă şi uterină, metroragie, menstre neregulate, vaginite,
leucoree;
- Retenţie de apă în organism;
- Ascită, reumatism, gută;
- Obezitate, lombago, sciatică şi alte nevralgii;
- Amigdalite, pneumonii, bronşită;
- Astm bronşic, alergii;
- Răni, urticarie, psoriazis;

48
- Alopecie, mătreaţă, seboree;
- Tumori;
- Profilaxia cancerului;

5.5. Mierea

Iată câte vitamine se găsesc în mierea de albine și câte boli poate trata:

Albinele trebuie să polenizeze aproximativ 3-4 milioane de flori, pentru a obține un

kilogram de miere. Potrivit studiilor efectuate, nectarul acestor inflorescențe este prelucrat
minuțios de către albinele harnice și îmbunătățit cu propriile lor substanțe biologice.
Mierea este considerată un produs al albinelor și apoi un produs vegetal.

Transformarea nectarului în miere este un proces chimic și fizic, la care ia parte o

întreagă familie de albine. Albinele tinere prelucrează nectarul în 20 de minute, timp în
care nectarul pierde o cantitate mare de apă, se saturează cu enzime, după care este depus

49
în celulele de ceară, timp de 3-5 zile. În acest interval de timp, el suferă niște modificări
fizice și chimice, transformându-se astfel în miere.

Din cartea „Apiterapia pentru toți”, scrisă de C. Antonov, aflăm că în caz de

reumatism se folosește mierea (de levănțică, dacă se poate). Se administrează două linguri
dimineața, pe stomacul gol, mai ales în timpul crizelor dureroase. Pentru gută, se
administrează cataplasme cu miere pe locurile dureroase. Poți scăpa de pistrui, ungându-i
cu miere, sau de răgușeală, dacă zilnic consumi miere, ținând-o cât mai mult în gură, până
la topirea completă. Curele cu polen sunt indicate în tratarea ulcerului gastroduodenal și a
celui gastric, în stări psihopatoide posttraumatice și psihopatii.

Valoare calorică mai mare decât carnea:

Este bine de știut faptul că mierea are o mare valoare calorică, astfel încât 1 kg de
miere conține 4.100 de calorii. Făcând o comparație simplă, aflăm următoarele:

1 kg miere = 1,680 kg carne de vită;

1 kg miere = 50 ouă;
1 kg miere = 5.900 ml de lapte;
1 kg miere = 20 de banane;
1 kg miere = 30 de portocale;
sau:
30 g miere dau 91 de calorii;
30 g gălbenuș de ou dau 87 de calorii;
30 g carne de vită dau 56 de calorii;
30 g cartofi dau 30 de calorii;
30 g lapte de vacă dau 22 de calorii.

Ce vitamine conține produsul albinelor?

Mierea de albine conține vitamine esențiale pentru buna funcționare a organismului

uman. Astfel, într-un kilogram din produsul albinelor găsim :

Vitamina B1 (pânã la 0,1 mg), care asigură buna funcționare a sistemului nervos,
reglează metabolismul și menține dantura sănătoasă;

50
Vitamina B2 (până la 1,8 mg), care favorizează metabolismul și are efect
antialergic;
Vitamina B3 (până la 2 mg), care are rol în buna funcționare a pielii, a părului și a
mucoaselor;
Vitamina B5 (până la 1,5 mg), care îmbunătățește circulația sangvină periferică,
ajută procesele de oxido-reducere ale organismului;
Vitamina B6 (până la 6 mg), care ajută sistemul nervos și aparatul digestiv;
Vitamina C (în cantitate de 40-60 mg), care activează formarea protrombinei, are
rol în apărarea organismului, menține structura oaselor, a mușchilor, stimulează
creșterea;
Vitamina K ajută la coagularea sângelui.

51
 CONCLUZII

Vitaminele sunt un grup de substanţe organice care , în cantităţi foarte mici, sunt
indispensabile menţinerii echilibrului fiziologic. Ele nu sunt sintetizate de organism şi
trebuie furnizate prin alimentaţie.

Termenul de vitamină propriu-zis nu poate fi definit exact nici din punctul de

vedere al structurii chimice şi nici al acţiunii farmacodinamice . Împreună cu enzimele şi
hormonii , vitaminele fac parte din grupa catalizatorilor biologici , care accelerează şi
reglează reacţiile chimice ce au loc în organism . Sunt considerate drept biocatalizatori
exogeni , pot fi sintetizate numai de către plante ( inclusiv unele bacterii ) , fiind introduse
prin alimentaţie , fie ca atare, fie sub o formă premergătoare - de provitamină . S-a văzut
că unele vitamine (vitamina C ) pot fi sintetizate şi de unele specii de animale .

În mod obişnuit organismul primeşte cantitatea de vitamine de care are nevoie .

Lipsa totală de vitamine sau polivitamine din alimentaţie produce tulburări importante ,
cunoscute sub numele de 'avitaminoze ' . Lipsa parţială a uneia sau a mai multor vitamine
produce tulburări denumite 'hipovitaminoza' , iar aportul prea mare provoacă fenomene de
'hipervitaminoza' . Avitaminoza sau hipervitaminoza se manifestă prin aşa numitele 'boli
de carenta' sau de 'precarenta' , care dau fenomene caracteristice fiecărei vitamine .
Hipovitaminoza poate fi atribuită fie alimentaţiei , fie alimentării defectuoase la nivelul
ţesuturilor (în bolile infecţioase , sarcină , alăptare , etc. )

Pentru combaterea sau prevenirea bolilor de carenţă , se impune administrarea

de vitamine sub formă de medicamente . De asemenea se folosesc pe scară largă toată
gama de vitamine în doze mari, pentru tratamentul unor tulburări care nu sunt legate
etiologic de o carenţă vitaminică .

Vitaminele se găsesc răspândite în diverse ţesuturi animale şi vegetale: ficat ,

drojdie de bere , coji , frunze , germenii de cereale etc.

Vitaminele hidrosolubile sunt solubile în apă şi insolubile în grăsimi, acestea

sunt : vit. B1 , vit. B2 , vit. B6 , vit. B12 , vit. PP, vit. C ( acid ascorbic ).

52
 Din grupa complexului B fac parte : tiamina ( vit. B1 ); riboflavina ( vit. B2 );

piridoxina ( vit. B6 ) ; nicotinamida (vit. PP); cobalaminele ( vit. B12 );

Vitaminele liposolubile sunt vitaminele ce se caracterizează prin solubilitatea lor în

grăsimi şi insolubilitatea lor în apă . Din această grupă fac parte vitamina A (retinol ),
vitamina D (calciferolul ), vitamina K ( fitomenadiona ) şi vitamina E (tocoferol ) .

Referitor la produsele naturale care conţin vitamine, cătina este cea mai bogată
sursă de vitaminele A şi C, pe lângă acestea mai conţine o cantitate importantă din
vitaminele E, F şi vitamine din complexul B, P, K.

Măceşele conţin o cantitate mare de vitamina C. Acestea mai conţin şi vitamina P

menţinând buna funcţionare a vaselor capilare şi normalizând circulaţia sângelui.

Porumbul conţine vitamine din grupa B care au efect asupra bunei funcţionări a
sistemului nervos, a muşchilor, a inimii şi asupra producţiei de globule roşii.

Urzica conţine vitaminele A, B, C şi K, fiind recomandată pentru tratarea

hemoragiilor, litiazelor renale, tulburărilor apărute la menopauză.

Mierea de albine conţine vitaminele din complexul B, respectiv B1, B2, B3, B5,
B6, vitamina C care menţine structura oaselor, a muşchilor şi vitamina K, aceasta
contribuind la coagularea sângelui.

53
 BIBLIOGRAFIE

VALENTIN STROESCU - BAZELE FARMACOLOGICE ALE PRACTICII

MEDICALE, EDITURA MEDICALĂ -BUCURESTI 1998

DUMITRU DOBRESCU - FARMACOTERAPIE PRACTICĂ ,

EDITURA MEDICALĂ , BUCUREŞTI 1989

DUMITRU DOBRESCU , EMANOIL MANOLESCU - MEMOMED ,

EDITURA MINESAN- 2001

 AGENDA MEDICALĂ , EDITURA MEDICALĂ -2002

 FARMACOPEEA ROMÂNĂ EDIŢIA a - X - a ,

EDITURA MEDICALĂ - 1993

DUMITRU DOBRESCU , EMANOIL MANOLESCU- MEMOMED ,

EDITURA MINESAN- 2002

SITE-URI INTERNET: M.JURNALUL.RO

HTTPS://WWW.SCRIBD.COM

54