1. Sesizarea instanţei.

Prin cererea înregistrată la data de 10 august

2009, pe rolul Tribunalului Cluj, petenta N. S. M. a solicitat instanţei
pronunţarea unei hotărâri de recunoaşterea pe teritoriul României a
sentinţei de divorţ nr. 361/09 din 19 mai 2009, dată de J u d e c ă t o r i a
d e Primă Instanţă nr. 16 din N., Spania, în dosar nr. 505/08, cu privire la
divorţul dintre S. M. N. şi D. E. P..

2. Judecata în primă instanţă. Prin sentinţa civilă nr. 492 din 13 august
2009, Tribunalul Cluj a admis cererea şi a hotărât recunoaşterea pe
teritoriul României a sentinţei de divorţ nr. 361/09 din 19 mai 2009 a
Judecătoriei de Primă Instanţă nr. 16 din N., Spania.

3. Declaraţia de apel. Prim memoriul înregistrat la data de 1 septembrie

2009, P. D. E. a declarat apel, susţinând că hotărârea de divorţ nu i-a fost
comunicată, nu este definitivă şi, prin urmare, nu poate face obiectul unei
recunoaşteri pe teritoriul României.

În acelaşi context, afirmă apelantul, sentinţa ataşată este vădit nelegală,

fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 167 alin. 1 lit. a, art. 17 alin. 1 lit.
b, c, d şi a dispoziţiilor art. 172 alin. 2 din Legea nr. 105/1992. Totodată,
este afirmată şi încălcarea dispoziţiilor art. 105 pct. 2 C.pr.civ.

4. Întâmpinarea. Prin întâmpinarea depusă la data de 4 noiembrie 2009,

intimata şi-a exprimat poziţia procesuală în sensul respingerii apelului
ca nefondat, întrucât a fost un divorţ prin acordul părţilor, iar agentul
procedural al Judecătoriei din N. a întocmit dovada de comunicare a
sentinţei la domiciliul indicat de pârât, respectiv N., str. C/(...) 1. Sentinţa
a consfinţit, practic, convenţia de divorţ din data de 24 aprilie 2009,
astfel că prima instanţă putea să exercite un control formal al cererii
de recunoaştere, limitat la verificarea condiţiilor art. 167 şi art. 168 din
Legea nr. 105/1992 (p. 8-9, dosar).

5. Judecata în recurs. În şedinţa publică din 4 decembrie 2009, Curtea

a procedat la recalificarea juridică a căii de atac cu soluţionarea căreia
a fost investită, apreciind că este vorba de un recurs, iar nu de un
apel, hotărârea de prima instanţă fiind susceptibilă de atac exclusiv cu
recurs, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2, subsumat art. I3 din O.U.G. nr.
119/2006, aprobată prin Legea nr. 191 din 19 iunie 2007.

Apreciind asupra recursului din perspectiva art. 304 pct. 5 şi pct.9

C.pr.civ., Curtea constată că acesta este nefondat.

Astfel, potrivit art. I din O.U.G. nr. 119 din 21 decembrie 2006, privind
unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare
de la data aderării României la Uniunea Europeană, aprobată cu unele
completări prin Legea nr. 191 din 19 iunie 2007 (M. Of. nr. 425 din 26
iunie 2007), Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie,
recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi
comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene se abrogă.

Aşa fiind, de la data aderării României la Uniunea Europeană,

regulamentele comunitare sunt actele normative direct aplicabile, fără a fi
necesară o normă de transpunere a lor în dreptul intern, potrivit art. 249
din Tratatul pentru instituirea Comunităţii Europene.

Normele privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor

judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti
sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din
27 noiembrie 2003.

În preambulul Regulamentului, alin. 21, se statuează cu valoare de

principiu că recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate într-un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul
încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoaşterii ar trebui reduse
la minimul necesar.

În acest sens, potrivit art. 21 alin. 1 al Regulamentului, hotărârile

judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte
state membre fără a fi necesară să se recurgă la vreo procedură.

Cu toate acestea, orice parte interesată poate solicita pronunţarea unei

hotărâri de recunoaştere sau de refuz al recunoaşterii hotărârii dată în alt
stat membru, fără a se aduce atingere forţei executorii a unor hotărâri
judecătoreşti privind dreptul de vizită sau prin care se dispune înapoierea
copilului.

Cererea de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în

materie de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei poate fi
respinsă numai pentru unul din motivele expres şi limitativ menţionate în
art. 22 lit. a - d din Regulament.

Potrivit art. 22 lit. b, o hotărâre judecătorească pronunţată în materie de

divorţ nu se recunoaşte în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau
un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului
care nu s-a prezentat şi astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea,
cu excepţia cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea
într-un mod neechivoc.

Secţiunea 3 din Regulament reglementează condiţiile recunoaşterii, sub

aspect probator, stipulând în cuprinsul art. 37 obligaţia părţii care solicită
sau contestă recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti de a depune
următoarele acte:

a) o copie a hotărârii, care să întrunească toate condiţiile necesare în

vederea stabilirii autenticităţii sale;

b) un certificat privind hotărârile judecătoreşti în materie matrimonială,

eliberat de instanţa judecătorească sau de autoritatea competentă din
statul membru de origine, conform modului prezentat în anexa I la
Regulament;

c) în cazul în care este vorba de o hotărâre în lipsă, originalul sau copia

certificată a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei
sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a
prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea
în mod neechivoc.

Principiul încrederii reciproce fiind acela care guvernează recunoaşterea

unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un stat membru, prin art.
38 alin. 1 se conferă instanţei dreptul de a accepta, cu aceeaşi valoare
probatorie, documente echivalente certificatului ori celor menţionate
pentru ipoteza unei hotărâri pronunţate în lipsă sau, în cazul în care
consideră că dispune de suficiente informaţii, poate să renunţe la
prezentarea lor.

În cauză, petenta N. S. a solicitat recunoaşterea în România a unei

hotărâri judecătoreşti pronunţată în materie de divorţ într-un alt stat
membru, şi anume în Spania.

Au fost depuse la dosar: o copie legalizată a sentinţei nr. 361/19 mai

2009, pronunţată de J u d e c ă t o r i a d e Primă Instanţă numărul
16 din N., în procedura de divorţ de comun acord numărul 505/08; o
copie legalizată a hotărârii de corectare a numelui minorului B.-P.-J.-P.,
pronunţat de acelaşi Tribunal la data de 26 iunie 2009; copie certificată a
convenţiei de reglementare a divorţului de comun acord, încheiată de cei
doi soţi în N., la data de 24 aprilie 2009.

Toate aceste documente îndeplinesc condiţiile de autenticitate, fiind

însoţite de traduceri certificate (p. 3-22. dosar nr. Tribunalul Cluj).

Totodată, în cuprinsul sentinţei de divorţ se consemnează că cei doi soţi

au fost citaţi, separat, pentru a ratifica convenţia de reglementare a
divorţului de comun acord, care îndeplineşte toate cerinţele prevăzute
în art. 90 din Codul civil, iar în dispozitivul aceleiaşi hotărâri se ia act de
consimţământul d-lui D. E. P., declarându-se desfăcută căsătoria prin
divorţ.
Mai mult decât atât, există o dispoziţie expresă de comunicare a hotărârii
de divorţ, asemenea celei ulterioare, de corectare, pronunţată la 26 iunie
2009.

Documentele depuse în recurs, în copii autentificate (p. 16-25) stabilesc

că sentinţa de divorţ a fost comunicată în copie d-lui D. E. P., la adresa
indicată, demersul de notificare finalizându-se „cu rezultat negativ”
întrucât destinatarul nu a fost găsit la domiciliu, însă procedura de
comunicare a fost îndeplinită.

Prin hotărârea judecătorească din 30 septembrie 2009, pronunţată de J

u d e c ă t o r i a d e Instrucţie nr. 6 din N., care a fost depusă în copie
certificată la dosarul instanţei de recurs (p. 13), s-a dispus arestarea
judiciară internaţională a lui D. E. P., pentru delictul de sustragere de
minori, săvârşit prin aceea că l-a dus în România pe minorul B. P. J. P.
pentru a beneficia de dreptul de a-l ţine pe perioada vacanţei de vară,
refuzând ulterior să-l aducă înapoi pe minor.

Or, regimul de comunicare şi de vizite pentru tatăl minorului B. P. J. P.

a fost stabilit de cei doi soţi prin Convenţia de reglementare a divorţului
încheiată în N., la 24 aprilie 2009 şi aprobată prin sentinţa nr. 361/2009,
ceea ce înseamnă că pârâtul a cunoscut şi a acceptat această hotărâre în
mod neechivoc, până în toamna anului 2009, când a refuzat restituirea
minorului, fiind arestat.

Reclamanta nu a depus certificatul menţionat la art.39 însă instanţa

a renunţat la prezentarea acestuia, constatând că toate informaţiile
relevante rezultă din documentele care au fost depuse, şi anume:
convenţia de reglementare a divorţului şi sentinţa de divorţ.

În absenţa oricărui motiv de refuz al recunoaşterii hotărârii de divorţ,

din cele prevăzute de art.22 al Regulamentului (CE) nr. 221/2003 al
Consiliului, îndeplinite fiind condiţiile recunoaşterii, potrivit celor arătate
mai sus, legal şi temeinic prima instanţă a pronunţat recunoaşterea pe
teritoriul României a sentinţei de divorţ nr. 361/09 din 19 mai 2009 dată
de J u d e c ă t o r i a d e Primă Instanţă Numărul 16 N..

Recurentul a susţinut nelegalitatea hotărârii de primă instanţă în

raport cu texte normative cuprinse în Legea nr. 105/1992, cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat însă dispoziţiile
acestei legi nu sunt aplicabile în cauză, întrucât fiind vorba de o
hotărâre de divorţ pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene
recunoaşterea acesteia în România respectă procedura şi condiţiile
Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, act normativ direct
aplicabil în statele membre.
O hotărâre străină pronunţată în orice alt stat, cu excepţia statelor
membre, va produce efecte în România potrivit dispoziţiilor Secţiunii a IV-
a din Legea nr. 105/1992, lege-cadru în materie.

Referitor la pretinsa nesocotire a normelor Codului de procedură civilă

care reglementează citarea părţilor, Curtea nu poate constata nulitatea
hotărârii pentru acest motiv, caracterul necontencios al cererii de
recunoaştere rezultând din economia dispoziţiilor Regulamentului şi ale
O.U.G. nr. 119/2006. Aceste cereri exclud existenţa unui pârât, pentru că
nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, astfel
că în mod corect prima instanţă nu a dispus citarea actualului recurent, P.
D. E..

Legea de procedură civilă, prin art. 336 alin. 3 recunoaşte însă oricărei
persoane interesate, chiar necitată la dezlegarea cererii, dreptul de recurs
în procedurile necontencioase, drept de care a uzat şi recurentul.

Faţă de cele de mai sus, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 C.pr.civ.,
Curtea va respinge recursul ca nefondat.