Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină

Veterinară a Banatului „Regele Mihai I Al României”

din Timişoara
Facultatea: Horticultură si Silvicultură
Specializarea: Silvicultură

Ecologie si protectia mediului

Ecologia, stiinta noua?

Îndrumător: Student:
Șef lucr. Dr. Ing Carolina Stefan Strain Daniel

TIMIȘOARA
2021
 Ecologia este o ramură a biologiei care studiază interacţiunile dintre organisme şi
mediul lor de viaţă şi între organisme. Ecologia este o ştiinţă veche, doar că nu a purtat
dintotdeauna acest nume. În continuare, o scurtă  introducere în ştiinţa ecologiei.

Din cele mai vechi timpuri oamenii şi-au dat seama de importanţa pe care o au
condiţiile de mediu asupra organismelor. Termenul de ecologie a fost introdus în
anul 1866 de către Ernest Haeckel. Acest termen provine din cuvintele greceşti
ecos, însemnând casă şi logos, cuvânt, ştiinţă, deci ecologia este ştiinţa care
studiază casa organismelor, adică mediul lor de viaţă. Oameni de ştiinţă care
studiază ecologia se numesc ecologi, ei nu trebuie confundaţi cu ecologiştii,
termen care desemnează persoanele care militează pentru protecţia mediului.

Ce este individul?

Individul este cel mai jos nivel de organizare a materiei vii. Un individ este, în
contextul ecologiei, un exemplar al unei anumite specii (lup, elefant african, lalea etc).
Indivizii fac parte din anumite populaţii.

Ce este o populaţie?

O populaţie este un nivel de organizare a materiei vii supra-individual, adică

superior individului. O populaţie este alcătuită din indivizii unei specii care trăiesc pe
acelaşi teritoriu (exemple: populaţie de tigri din Siberia, populaţie de arbori de cauciuc
din pădurea amazoniană, populaţia de lupi din Munţii Apuseni etc).

Biocenoza

Biocenoza este alcătuită din totalitatea populaţiilor care trăiesc pe acelaşi

teritoriu, ea fiind un nivel de organizare a materiei vii superior populaţiei. Biocenoza
cuprinde toate populaţiile de un anumit teritoriu indiferent că vorbim de plante, ciuperci,
bacterii sau animale.

 Biotopul

Biotopul este teritoriul în care îşi desfăşoară viaţa o biocenoză. El este alcătuit din
totalitatea elementelor abiotice (fără viaţă) dintr-un anumit teritoriu: rocile, apele,
formele de relief etc.
 Biosfera

Biosfera este ultimul nivel de organizare al materiei vii. Ea reprezintă sfera de

viaţă a Pământului şi cuprinde toate organismele vii de pe Terra. Dacă, în viitor,
progresele ştiinţei ne vor permite să descoperim şi alte planete cu viaţă, atunci biosfera
nu va mai fi ultimul nivel de organizare al materiei vii, ci vor exista nivele superioare de
organizare a vieţii.

Cum influenţează mediul viaţa unui organism?

Viaţa oricărui organism este strâns legată de mediul de viaţă al acestuia. Mediul le
oferă organismelor hrană, adăpost şi parteneri de împerechere. Biotopul
influenţează viaţa organismelor prin luminozitate, temperatură, umiditate, prezenţa
surselor de apă şi mulţi alţi factori. Nici un organism nu poate trăi într-un mediu care nu
îi oferă hrana necesară. Plantele nu pot trăi în medii lipsite de lumină precum peşterile,
deoarece ele se hrănesc prin fotosinteză şi au nevoie de lumină pentru a-şi produce
hrana; în schimb bacteriile, ciupercile şi animalele pot trăi în astfel de medii deoarece
sunt organisme heterotrofe. Animalele care trăiesc în medii lipsite de lumină şi-au
pierdut simţul văzului sau îl păstrează, dar slab dezvoltat; multe dintre ele sunt
translucide sau transparente. Fertilitatea solului influenţează viaţa plantelor şi prin
aceasta pe cea a organismelor care se hrănesc pe seama altor organisme. Solul
influenţează viaţa plantelor şi prin aciditatea sa.

Temperatura este un alt factor important care influenţează viaţa organismelor.

Majoritatea plantelor nu îşi pot desfăşura fotosinteza decît de la 1-2 °C, dar coniferele o
pot desfăşura şi la -20°C. Animalele adaptate zonelor reci prezintă blană groasă, un nas
voluminos, pentru a încălzi aerul rece şi nări şi urechi mici pentru a evita pierderile de
căldură. Animalele care trăiesc în medii calde au nările şi urechile mari pentru a pierde
căldura, blană subţire şi dimensiuni mai reduse decât suratele lor din regiunile reci.

Ecologie și poluare

Antagonia dintre ecologie și poluare a devenit foarte vizibilă în ultima jumătate de

secol, când poluarea produsă de activitatea industrială umană s-a amplificat, iar
efectele negative asupra mediului înconjurător, a climei și biodiversității și chiar asupra
omului au devenit extrem de clare.

De fapt, ecologia ca știință a apărut tocmai pentru a contracara efectele poluării,

despre care umanitatea a început să fie conștientă la mult timp după demararea
Revoluției Industriale, la sfârșitul secolului 19. Poluarea nu se referă doar la efectele
nocive ale gazelor cu efect de seră, emise prin arderea combustibililor fosili (cărbuni,
petrol, gaze naturale), ci și la deteriorarea mediului (prin defrișări sau agricultură
intensivă) ori afectarea faunei terestre și marine (prin vânat și pescuit excesiv).

În ultima vreme, omenirea este pusă în fața deciziei de a alege între ecologie și
poluare: evoluția economiei moderne presupune exploatarea intensivă a resurselor
naturale, iar evoluția industrială este legată în mod direct de poluare; dimpotrivă,
ecologia pare să amenințe stilul de viață al omului modern, dar ne și demonstrează că e
greșit să rupem echilibrul la care natura a ajuns în sute de milioane de ani de evoluție.

Pentru supraviețuirea speciei umane, dar și păstrarea biodiversității pe planetă cât mai
puțin afectată de activitatea omului, e necesar să găsim soluții viabile de a reduce și
chiar elimina poluarea, în paralel făcând eforturi să protejăm ecosistemele și natura din
care facem parte.

Starea actuală a științei mediului

Pentru prima dată termenul „ecologie” a fost folosit în 1866 în lucrarea biologului
german E. Haeckel „Morfologia generală a organismelor”. Biolog evolutiv original,
medic, botanist, zoologico-morfolog, susținător și propagandist al învățăturilor lui
Charles Darwin, el nu numai că a introdus un nou termen în utilizarea științifică, dar și-a
aplicat toată puterea și cunoștințele pentru a forma o nouă direcție științifică. Oamenii
de știință credeau că „ecologia este știința relației dintre organisme și mediu”. Vorbind la
deschiderea Facultății de Filosofie a Universității din Jena cu o prelegere „Calea
dezvoltării și sarcinile zoologiei” în 1869, E. Haeckel a remarcat că ecologia
„examinează atitudinea generală a animalelor față de mediul lor organic și neorganic,
atitudinile lor prietenoase și ostile față de ceilalți. animale și plante cu care intră în
contacte directe și indirecte sau, într-un cuvânt, toate acele interacțiuni complicate pe
care Charles Darwin le-a desemnat în mod convențional drept lupta pentru existență ".
Prin mediu, el a înțeles condițiile create de natura anorganică și organică. Haeckel a
atribuit caracteristicile fizice și chimice ale habitatelor organismelor vii unor condiții
anorganice: climă (căldură, umiditate, iluminare), compoziție și sol, caracteristici,
precum și alimente anorganice (minerale și compuși chimici). Prin condiții organice,
omul de știință a înțeles relația dintre organismele care există în aceeași comunitate
sau nișă ecologică. Numele științei ecologice provine din două cuvinte grecești: „ekoe” -
casă, locuință, habitat și „logos” - cuvânt, învățătură.

Trebuie remarcat faptul că E. Haeckel și mulți dintre adepții săi au folosit termenul
„ecologie” nu pentru a descrie schimbarea condițiilor de mediu și schimbarea relațiilor
dintre organisme și mediu de-a lungul timpului, ci doar pentru a repara condițiile și
fenomenele de mediu neschimbate existente. Potrivit S.V. Klubov și L.L. Prozorov
(1993), mecanismul fiziologic al relației organismelor vii a fost de fapt investigat, relația
lor cu mediul a fost evidențiată exclusiv în cadrul reacțiilor fiziologice.
 În cadrul științei biologice, ecologia a existat până la mijlocul secolului al XX-lea.
Accentul a fost pus pe studiul materiei vii, legile funcționării acesteia în funcție de
factorii mediului.

În epoca modernă, paradigma ecologică se bazează pe conceptul de ecosisteme.

După cum știți, acest termen a fost introdus în știință de A. Tensley în 1935. Un
ecosistem înseamnă o unitate funcțională formată dintr-un biotop, adică un set de
condiții abiotice și organismele care îl locuiesc. Ecosistemul este obiectul principal al
studiului ecologiei generale. Subiectul cunoașterii sale nu este doar legile formării
structurii, funcționării, dezvoltării și morții ecosistemelor, ci și starea integrității
sistemelor, în special stabilitatea lor, productivitatea, circulația substanțelor și echilibrul
energetic.

Astfel, în cadrul științei biologice, ecologia generală a prins contur și s-a remarcat în
cele din urmă ca o știință independentă, care se bazează pe studiul proprietăților
întregului, care nu poate fi redus la o simplă sumă a proprietăților părților sale. În
consecință, ecologia conținutului biologic al acestui termen implică știința relației dintre
organismele vegetale și animale și comunitățile pe care acestea le formează între ele și
cu mediul. Obiectele bioecologiei pot fi gene, celule, indivizi, populații de organisme,
specii, comunități, ecosisteme și biosfera în ansamblu.

Legile formulate ale ecologiei generale sunt utilizate pe scară largă în așa-numitele
ecologii private. În același mod ca și în biologie, se dezvoltă tendințe taxonomice
specifice ecologiei generale. Ecologia animalelor și a plantelor, ecologia
reprezentanților individuali ai florei și faunei (alge, diatomee, anumite genuri de alge),
ecologia locuitorilor Oceanului Mondial, ecologia comunităților de mări și rezervoare
individuale, ecologia anumitor zone ale corpurilor de apă, ecologia animalelor și a
plantelor de pe uscat, ecologia apei dulci comunități de râuri și rezervoare individuale
(lacuri și rezervoare), ecologia locuitorilor munților și dealurilor, ecologia comunităților
unităților individuale de peisaj etc.

În funcție de nivelul de organizare a materiei vii a ecosistemelor în ansamblu, se

disting ecologia indivizilor (autoecologie), ecologia populațiilor (demecologie), ecologia
asociațiilor, ecologia biocenozelor și ecologia comunităților (sinecologia).

Când se iau în considerare nivelurile de organizare a materiei vii, mulți oameni de

știință consideră că rangurile sale cele mai scăzute - genomul, celula, țesutul, organul -
sunt studiate de științele pur biologice - genetica moleculară, citologie, histologie,
fiziologie, iar cele mai înalte ranguri sunt un organism (individ), specie, populație ,
asociere și biocenoză - atât biologie și fiziologie, cât și ecologie. Numai într-un caz se
consideră morfologia și taxonomia indivizilor individuali și a comunităților pe care le
alcătuiesc, iar în celălalt, relația lor între ele și cu mediul.
 Ecologia umană este o zonă independentă de cercetare ecologică. De fapt, dacă
respectați cu strictețe regulile ierarhiei, această direcție ar trebui să fie o parte
integrantă a bioecologiei, în special, ca un analog al uautoecologiei în cadrul ecologiei
animale. Cu toate acestea, având în vedere rolul uriaș pe care umanitatea îl joacă în
viața biosferei moderne, această direcție se distinge ca una independentă. În ecologia
umană, este recomandabil să se distingă ecologia evolutivă a omului, ecologia
arheologică, care ia în considerare relația dintre om și mediu încă de pe vremea
societății primitive, ecologia grupurilor etno-sociale, ecologia socială, demografia
ecologică, ecologia peisajelor culturale și ecologia medicală.

La mijlocul secolului XX. În legătură cu studiile aprofundate ale habitatului uman și ale
lumii organice, au apărut direcții științifice de orientare ecologică, strâns legate de
științele geografice și geologice. Scopul lor este să studieze nu organismele în sine, ci
doar reacția lor la schimbarea condițiilor de mediu și să urmărească impactul invers al
activităților societății umane și ale biosferei asupra mediului. Aceste studii au fost
combinate în cadrul geoecologiei, căreia i s-a dat o direcție pur geografică. Cu toate
acestea, pare adecvat să se distingă cel puțin patru zone independente atât în \u200b\
u200bcadrul ecologiilor geologice, cât și geografice - ecologia peisajului, geografia
ecologică, geologia ecologică și ecologia spațială (planetară). Trebuie subliniat faptul că
nu toți oamenii de știință sunt de acord cu această diviziune.

În cadrul ecologiei aplicate, după cum sugerează și numele său, sunt luate în
considerare problemele de mediu multidimensionale legate de probleme pur practice.
Include ecologie comercială, adică studii de mediu asociate cu extragerea anumitor
resurse biologice (specii valoroase de animale sau lemn), ecologie agricolă și ecologie
tehnică. Cea mai recentă ramură a ecologiei are multe aspecte. Obiectele de studiu ale
ecologiei inginerești sunt starea sistemelor urbanizate, aglomerările de orașe și orașe,
peisajele culturale, sistemele tehnologice, starea ecologică a megalorilor, orașele
științifice și orașele individuale.

Conceptul de ecologie a sistemelor a apărut în timpul dezvoltării intensive a cercetărilor

experimentale și teoretice în domeniul ecologiei în anii 20 și 30 ai secolului XX. Aceste
studii au arătat necesitatea unei abordări integrate a studiului biocenozei și biotopului.
Nevoia unei astfel de abordări a fost formulată mai întâi de geobotanistul englez A.
Tensley (1935), care a introdus termenul „ecosistem” în ecologie. Principala
semnificație a abordării ecosistemice pentru teoria ecologică constă în prezența
obligatorie a relațiilor, a interdependenței și a relațiilor cauză-efect, adică combinarea
componentelor individuale într-un tot funcțional.

O anumită completitudine logică a conceptului de ecosisteme este exprimată de

nivelul cantitativ al studiului lor. Un rol remarcabil în studiul ecosistemelor aparține
biologului teoretic austriac L. Bertalanffy (1901-1972). El a dezvoltat o teorie generală
care permite descrierea sistemelor de diferite tipuri folosind un aparat matematic. Baza
conceptului de ecosistem este axioma integrității sistemului.

Cu toată completitudinea și profunzimea acoperirii în rubrica de clasificare a cercetării

ecologice, care include toate aspectele moderne ale vieții societății umane, nu există o
legătură atât de importantă de cunoaștere precum ecologia istorică. Într-adevăr, atunci
când studiază starea actuală a situației ecologice, un cercetător trebuie să compare
situațiile ecologice existente cu starea mediului din trecutul istoric și geologic pentru a
determina tiparele de dezvoltare și a prognoza condițiile de mediu la scară globală sau
regională. Aceste informații sunt concentrate în ecologia istorică, care, în cadrul
geologiei ecologice, face posibilă, folosind metode geologice și paleogeografice,
determinarea condițiilor fizice și geografice ale trecutului geologic și istoric și urmărirea
dezvoltării și schimbării lor până în epoca modernă.

De la cercetarea lui E. Haeckel, termenii „ecologie” și „știință ecologică” au devenit pe

scară largă folosiți în cercetarea științifică. În a doua jumătate a secolului XX. ecologia a
fost împărțită în două domenii: pur biologice (ecologie generală și sistemică) și
geologice și geografice (geoecologie și geologie ecologică).