Curs II an II

2. CONSILIEREA
Succesul coordonării de caz se bazează pe concentrarea asupra detaliilor interacţiunii dintre cel
care ajută şi cel care este ajutat. Pentru aceasta consilierea ocupă un loc pivot.
Asociaţia britanică de consiliere defineşte conceptul de consiliere ca fiind “faptul când o
persoană ocupă cu regularitate sau temporar funcţia de consilier, oferă şi acceptă explicit să acorde
timp, atenţie şi respect altei persoane, care va fi temporar în rolul de client” (Membership Notes,
1990). Sarcina consilierii este aceea de a oferi clientului posibilitatea de a explora, de a descoperi şi de
a-şi clarifica modurile de trai cu resurse mai multe şi bunăstare mai mare. Aceasta este o foarte scurtă
descriere a faptului că există mai multe şcoli de consiliere: behavioristă, psihodinamică, umanistică,
etc.
Cu toate acestea, indiferent de şcoala de gândire căreia îi aparţin, în general asistenţii sociali trebuie
să fie capabili să asculte, să observe şi să răspundă. Pentru aceasta ei au nevoie de abilităţi specifice:
abilităţi de a aştepta, de a specifica, de a confrunta, de a personaliza, de a rezolva probleme şi a
planifica acţiuni.
După Nelson Jones (1983), consilierii trebuie să deţină următoarele calităţi:
 empatia sau înţelegerea, efortul de a vedea lumea prin ochii celuilalt;
 respectul (încrederea în capacitatea celuilalt de a rezolva problema);
 concreteţea sau specificitatea (cel consiliat să-şi reducă astfel confuziile);
 autocunoaşterea şi autoacceptarea;
 autenticitatea în relaţiile cu clienţii;
 congruenţa (limbajul verbal se potriveşte cu cel nonverbal).

Un consilier experimentat realizează faptul potrivit căruia consilierea este un proces cu dublă
direcţionare în care asistentul social şi clientul trebuie să ţină cont unul de celălalt (Kell şi Mueller,
1986).
Scopurile terapiei sunt de a ajuta persoanele în procesul de dezvoltare, de a ajuta individul să
devină o persoană cu funcţionalitate deplină prin deschiderea către experienţă şi ambiguitate, încredere
în sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare şi învăţarea faptului că creşterea şi revizuirea sunt
procese continue, nu rezultate odată pentru totdeauna ale terapiei.
Rolul clientului este de a renunţa la “ar trebui” şi “ar fi bine”, adică la a trăi în funcţie de
aşteptările celorlalţi. O persoană decide asupra propriilor standarde şi validează independent alegerile
şi deciziile pe care le ia.

În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: una centrată pe rezolvarea de probleme şi
una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere nondirectiv, aceasta
însemnând în bună parte că nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta şi în ce succesiune. Rolul
consilierului este doar de a facilita şi încuraja discuţia. De cele mai multe ori, acesta se concentrează
asupra lumii emoţionale a clientului, şi nu asupra unor probleme. Problemele pot fi o manifestare a
unor tulburări emoţionale ale clientului. Consilierul trebuie să fie împreună cu clientul încă de la
începutul procesului. Aceasta înseamnă că atitudinea consilierului este una deschisă, autentică, astfel
încât clientul va renunţa la mecanismele de apărare. Empatia este fundamentul procesului de
consiliere.
Condiţiile de desfăşurare a unei bune consilieri sunt empatia, “căldura” non-posesivă, acceptarea şi
autenticitatea.
Empatia se poate defini ca “intrare/păşire” în lumea interioară a unei alte persoane, cu scopul de a
înţelege gândurile, sentimentele, comportamentele şi semnificaţiile pe care pe care persoana respectivă
le atribuie unor evenimente. În acelaşi timp, consilierul rămâne însă el însuşi, empatia nepresupunând
identificare. Nivelul empatiei este strâns corelat cu gradul în care clientul reuşeşte să-şi exploreze
lumea interioară.
„Căldura” nonposesivă se exprimă în general prin: limbajul trupului (postură, proximitate, spaţiu
personal, contact vizual), cuvinte şi vorbire (tonul, tipul cuvintelor, etc), congruenţa acestora. Orice
nepotrivire a cuvintelor cu limbajul nonverbal creează confuzie. Căldura şi apropierea trebuie utilizate
cu maximă atenţie. Cineva foarte „rece”, distant, cinic şi neîncrezător se poate simţi ameninţat în faţa
unei persoane care se arată „caldă” şi plină de afecţiune. Căldura şi apropierea sunt atributele care
înlesnesc formarea alianţei de lucru dintre client şi asistentul social.
Autenticitatea reprezintă gradul în care consilierul este el însuşi în cadrul relaţiei cu clientul.
Ca bază a comunicării, autenticitatea este în acelaşi timp o precondiţie a empatiei care încurajează
clientul să se exploreze şi să fie, la rândul lui, sincer şi deschis.
Acceptarea este o altă condiţie esenţială în consiliere. Ea conţine implicit o alta, şi anume cea a
recunoaşterii unicităţii persoanei. Acceptarea este cadrul necesar schimbării. Consilierii au în general
grade diferite de acceptare care pot varia de la zi la zi sau de la client la client. Dacă acceptăm oamenii
aşa cum sunt ei, la rândul lor, aceştia ne vor accepta pe noi aşa cum suntem.
4. ANCHETA SOCIALA
În munca de asistenţă socială, obţinerea unor rezultate concrete este esenţială, dar nu trebuie să
neglijăm redactările în scris a celor constatate cu ocazia investigaţiei noastre.
Redactarea în scris, mergând paralel cu acţiunea, este necesară din mai multe motive:
1. În primul rând, asistenţa socială are un caracter public, fiind efectuată de către funcţionari ai statului,
sau de către organizaţii neguvernamentale, cheltuielile fiind suportate din bugetul statului sau,
respectiv al organizaţiei neguvernamentale. Ca atare aceste acţiuni sunt supuse controlului atât din
punct de vedere financiar cât şi din punct de vedere tehnic. Asistentul social îşi desfăşoară activitatea
sub îndrumarea şi controlul unor manageri de programe sociale.
După ce studiază problema ce i s-a dat în sarcină şi ajunge la anumite concluzii ,asistentul social
supune planul lui de acţiune aprobării organelor superioare şi numai în măsura în care primeşte
aprobările şi fondurile necesare, procedează la punerea lui în execuţie.

2. Deseori o acţiune începută de un asistent social trebuie continuată de altul. Cel care preia cazul
trebuie să cunoască, din mers, toate cazurile aflate în lucru, prin studiul documentelor scrise întocmite
de cel care a plecat.

3. Asistentul social are el însuşi nevoie de redactări scrise, deoarece nimeni nu se poate bizui pe
memoria sa, oricât de bine dotat ar fi din acest punct de vedere. Acesta lucrează cu multiple cazuri,
unele de lungă durată şi este firească uitarea unor amănunte,unor informaţii.
Este cunoscut faptul că a face o vizită intr-o familie fără o cunoaştere deplină a tuturor amănuntelor
cazului, înseamnă a comite o gravă eroare profesională, datorită faptului că cel asistat îşi pierde
încrederea în cel care afirmă că vrea să-l ajute dar se dovedeşte că nu cunoaşte cazul sau nu-i dă
suficientă importanţă de vreme ce uită ce i s-a spus în vizitele anterioare.
Redactarea în scris a observaţiilor făcute constituie şi o modalitate de autocritică necesară în această
muncă.
Prin redactare se sistematizează cunoştinţele, se verifică valoarea lor, se stabilesc lipsurile, se judecă
eficacitatea rezultatelor obţinute, deci se analizează autocritic acţiunea pe care astfel şi-o poate corecta
pe parcurs, îmbunătăţind-o mereu.
În redactarea anchetei sociale, asistentul social trebuie să fie limpede, succint şi în acelaşi timp
convingător. Aprobarea pentru finalitatea acţiunii, fiind dată de o persoană care nu are timp de pierdut,
care are răspunderea financiară şi administrativă a activităţii serviciului său, ancheta ce i se prezintă
trebuie să facă dovada că aprobarea solicitată este legală, justificată şi utilă.

Capitolul I - DATE FAMILIALE

La prima vizită se procedează la identificarea persoanei, prin solicitarea buletinului de
identitate, se notează numele, prenumele, data şi locul naşterii, numele părinţilor, dacă sunt sau nu în
viaţă, o schemă a familiei ( genograma).
Aceste date se notează pentru toate persoanele care locuiesc împreună cu asistatul nostru. De
asemenea, sunt solicitate date despre şcolarizare, profesionalizare, locuri de muncă ocupate cât şi cel
actual. Datele de mai sus sunt trecute în primul capitolul al anchetei sociale care se numeşte „Date
familiale”.

Capitolul II - SITUAŢIA MATERIALĂ

Se solicită date despre orice venit intră în bugetul acestei familii:salarii, pensii (se trece
numărul cuponului de pensie) burse, venituri din închirieri, venituri realizate din munci ocazionale,
prestări servicii etc. Se face o analiza a bugetului familiei, stabilirea soldului între venituri şi cheltuieli.
In urma analizei se stabileşte diagnosticul diferenţial şi cel etiologic al familiei respective, aceasta ne
va ajuta să întocmim planul de acţiune pentru rezolvarea problemei sociale pe care clientul o prezintă.

Capitolul III –SITUAŢIA SĂNATATII

In urma investigaţiei sociale efectuate se culeg date privind starea de sănătate a fiecărui
membru de familie, începând cu problematica cazului pentru care am efectuat deplasarea şi se arată
dacă asistatul, prezintă o boală sau diferite acuze medicale. Întotdeauna vom solicita bilete de ieşire
din spital, decizii medicale de încadrare în grad de invaliditate, reţete, carnet de sănătate. La
redactarea anchetei sociale se ţine seama de diagnostice înscrise în acte oficiale. Dacă ele nu există este
bine să îndrumăm cazul la medicul de familie pentru obţinerea unor documente de specialitate. Aici şi
numai aici vom descrie în ancheta socială datele privind starea de sănătate, boli, infirmităţi etc.

Capitolul IV-RELAŢII ÎNTRE MEMBRII FAMILIEI

In funcţie de obiectivele anchetei sociale se completează si acest capitol. Stabilirea liderului de
familie, criteriile care l-au propulsat pe lider în funcţia pe care o ocupă, relaţii dintre soţi, relaţiile
afective, relaţiile dintre copii şi părinţi, cine se ocupă de educaţia lor, cine are statutul de liant între
generaţii, care sunt membrii familiei care pot restabili relaţiile pozitive în familie.

Capitolul V-LOCUINŢA
Se află în proprietate, chirie, subchirie, dotată cu mobilier suficient sau insuficient, bine
întreţinută, curată, igienică sau dimpotrivă murdară, neigienică. Numărul de camere, raportate la
numărul de persoane, este încăpătoare, satisface desfăşurarea zilnică a vieţii de familie. Încălzitul se
realizează cu sobă de tuci, teracotă sau încălzire centrală, iluminatul electric sau nu,pardoseala este din
parchet, podele, nepardosită, ciment. Depinde de problema investigată pentru completarea fiecărui
capitol cu noi repere de anchetat. Astfel la investigaţia în familie a condiţiilor de învăţare în cazul unui
copil cu eşec şcolar. La capitolul locuinţă vom arăta insuficienţa spaţiului rezervat copilului,
inexistenţa unui spaţiu rezervat activităţii şcolare a copilului, lipsa de amenajare a spaţiului, lipsa unui
birou sau masă de lucru, a unui raft de cărţi, dulap pentru ghiozdan şi rechizite. Lipsa condiţiilor:
căldură, lumină, aerisire, etc.

Capitolul VI-CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Se concluzionează asupra problemei investigate şi se fac propuneri de soluţionare a cauzelor
care au dus la apariţia carenţei în familie sau se propun, până la soluţionarea acestora, mijloace
paleative de asistenţă socială cum sunt: ajutorul bănesc, cantină sociala, VMG, internări în unităţi
medico-sociale.
Se face referire în momentul unei propuneri la suportul legislativ în vigoare. Ancheta socială este
semnată, fiind trecut numele si prenumele asistentului social. La începutul anchetei sociale se trece
antetul instituţiei,şi numărul si data efectuării anchetei. Ancheta sociala se semneaza si de catre client.
5. TEHNICILE APLICATE IN VEDEREA EFECTUARII INVESTIGATIILOR SOCIALE
DE ASISTENTII SOCIALI
Pentru o buna demarare in practica asistentului social este necesar sa analizam cu atenţie
condiţiile in care trebuie sa se desfăşoare întrevederile si sa se stea de vorba cu cei asistaţi. In
terminologia profesionala a asistentului social aceste doua aspecte ale muncii sale sunt denumite :
- luarea contactului cu clientul
- convorbirea
Amândouă presupun investigatorului anumite calităţi personale si deprinderi tehnice pe care
lucrătorul social sa le poată mânui in practica pe care o desfăşoară.

1.Calitatile personale si atitudinea asistentului social.

Se afirma deseori că unii oameni au calităţi deosebite de observatori, înascute, astfel ei îşi vad
mult uşurată munca cu clientul. Aceste calitati nu le au de la natura, ele fiind efectul unui anumit profil
psihosocial, rezultat combinat al unor condiţii biologice si al unor caracteristici ale mediului social în
mijlocul căruia s-au format si al efortului pe care ei însuşi l-au făcut pentru a se forma. Unii oameni
sunt simpatici, alţii antipatici, cei simpatici au şanse de a fi investigatori sociali mai buni decât cei care
inspira altora sentimente de neîncredere, chiar de repulsie. Este deci cazul să ne gândim asupra
atributelor care fac unii oameni sa fie antipatici, pentru a ne feri sa le semănăm.
În primul rând, antipatia faţă de cineva se naşte din pricina atitudinii lui. Când un om ne arată
sentimente de dispreţ, de superioritate, de ironie, când este distant şi neatent faţă de tot ce spune, este
evident ca nu ne poate fi simpatic. Fiecare din noi simţim necesitatea de a fi luaţi în serios, de a fi luaţi
în considerare de către alţii si ne este deci antipatic oricine trece pe lângă noi, ca si cum nu am fi,
desconsiderându-ne.

Asistentul social trebuie, deci să aibă o atitudine de interes faţă de cel căruia îi vorbeşte, ştiind
să asculte cu grijă ceea ce i se spune, fără să manifeste semne de nerăbdare sau de plictiseală.
Interesul faţă de clienţi este de fapt (atunci când este sincer) un rod al –curiozităţii ştiinţifice.
Cine este bine pregătit teoretic, cine cunoaşte aspectele infinite ale dramelor omeneşti, este
firesc interesat de tot ceea ce este viata umană.
Nu numai interes si curiozitate infinită se cere în munca noastră cu oamenii, ci si o mare
dragoste faţă de aceştia. Un om adevărat se simte solidar cu semenii săi, răspunzător în oarecare
măsură de soarta fiecărui om în parte, dator să-l înţeleagă si să-l ajute în limita puterilor lui, cu atât
mai mult, trebuie sa aibă aceasta dragoste de oameni cei care lucrează în asistenţă socială, de vreme ce
însuşi rostul misiunii lor este să înţeleagă şi să ajute pe semenii săi sa se descurce în situaţiile dificile
în care se pot afla.
Un om care are defectul de a fi egoist, un om care nu se gândeşte decât la sine, la cum să-i
meargă lui mai bine, la nevoie strivind în calea lui pe alţii, nu să-i ajute, acela nu poate fi un bun
asistent social.
Cel care nu este suficient de altruist ca să aibă sentimente de iubire faţă de semeni, trebuie
măcar să respecte formele tradiţionale create in viaţa socială pentru a o face posibilă si anume formele
politeţii. Adică nu facem şi nu spunem nimic din ceea ce i-ar putea jigni sau îndurera, prin toate
gesturile şi cuvintele noastre le arătăm respectul pe care îl avem faţă de persoana clienţilor.
A asculta interesat, a fi politicos, sunt deci atitudini care se pot căpăta prin experienţă, dar cu
greutate, pentru că cel care nu este sincer interesat de viaţa altora, cine nu exprimă sincer o
solidaritate cu alţii, rămâne rece, lipsit de căldură. Acest lucru se simte şi rezultatul este antipatia si
eşecul în munca socială.
Greutăţile pe care le poate întâmpina un lucrător social sunt mult mai mici decât ale altor anchetatori
ai vieţii sociale, care muncesc în domeniile sociologiei concrete, ale etnografiei, folclorului sau
psihologiei sociale.
In aceste discipline anchetatorul este pus în situaţia de a justifica prezenţa lui într-o familie.
Este greu să-i explici unui om neinformat, că alcătuieşti o anchetă cu scopul exclusiv de a afla
“psihologia socială”, “limbajul” , sau alte asemenea lucruri, în spatele cărora, cel anchetat este dispus
să vadă mai curând capcane îndreptate împotriva lui. A câştiga încrederea oamenilor în asemenea
condiţii este mult mai greu şi este necesară o bună experienţă ca să poţi ajunge totuşi la rezultate bune.
Lucrătorul social ia contact cu clienţii în condiţii clare şi de la început acceptate de aceştia. El
vine -SA AJUTE-, pe cel anchetat si deci de cele mai multe ori el este aşteptat şi primit cu bunăvoinţă.
Rare sunt cazurile în care lucrătorul social are alte roluri decât de îndrumător, sfătuitor şi
colaborator activ la rezolvarea unor probleme de asistenţă, adică de prestator de servicii. Există desigur
şi situaţii in care asistentul social instrumentează împotriva unui om sau a unei familii, atunci când se
află in faţa unei fapte imorale, ducând de pildă la decăderea părinţilor din autoritatea lor faţă de copil,
dar şi în aceste cazuri rolul lucrătorului social este clar şi invariabil, sunt lămuriţi să primească ancheta.
Lucrătorul social nu cercetează doar situaţia cazului, dar acţionează împreună cu acesta,
urmând uneori o muncă foarte îndelungată. Cazurile cu care urmează să lucraţi sunt impuse de
necesităţile vieţii şi ancheta socială nu este decât un prim pas, nu un scop în sine. Ţinta lui este
acţiunea de asistenţa şi de aceea ancheta trebuie purtată în aşa fel încât să nu îngreuneze acţiunea.
Simpla prezenţă a lucrătorului social chiar în faza anchetei, este de fapt o acţiune, dovedind că,
societatea prin el a luat în mână rezolvarea unui caz, ceea ce este adeseori suficient pentru a determina
mobilizarea forţelor familiei, individului aflat în impas, pentru recăpătarea nădejdii şi a încrederii în
ziua de mâine. Este necesar ca lucrătorul social să se gândească bine asupra acestor probleme, pentru
ca să-şi controleze cât se poate de atent atitudinile, şi să judece cu fiecare nou prilej fiecare pas care
urmează a fi făcut pentru succesul acţiunii sale, care nu este alta decât, de a repune individul sau
familia în stare de funcţionalitate normală în societate.
Din toate gesturile şi vorbele noastre trebuie să răzbată seriozitatea. Asistatul trebuie să aibă
sentimentul că, luând contact cu noi a avut şansa de a cere sfatul unui om destoinic, în care poate
avea încredere. El trebuie să aibă convingerea că e ascultat, că situaţia lui este bine înţeleasă, că vrem
să-l ajutăm, fără însă să fim complicii lui atunci când este în greşeală.

2.Locul întrevederii.
Uneori, cel care are nevoie de ajutor se prezintă personal la sediul primăriei sau a serviciului
social. În general, în toate agenţiile care au contact cu publicul, funcţionarii trebuie să aibă deprinderea
politeţii, sentimentul că eşti într-adevăr în serviciul public şi nu publicul în serviciul tău. Clientul care
se prezintă la asistenţă socială trebuie primit cu toată atenţia. Încăperea trebuie să fie curată, ordonată,
deoarece biroul de asistenţă socială nu este numai un birou de informaţii ci şi de consultaţii. Oamenii
vin când nu-şi pot rezolva singuri o situaţie. Trebuie să li se dea o îndrumare, un sfat.
Uneori sfatul este de natură juridică, lămurind drepturile care le are şi căile prin care le poate
obţine. Alteori consultaţia este pedagogică, constând din sfaturi cu privire la rezolvarea greutăţilor pe
care le ridică un “copil problemă”.
Alteori consultaţia are un caracter mai intim, pentru obţinerea unor sfaturi privind conflicte de
ordin moral. Sunt cazuri în care este necesar (dacă vrem să lucrăm profesional ) ca un membru al unei
familiei să fie chemat la biroul de asistenţă socială, anumite convorbiri căpătând astfel un caracter mai
“oficial” prin însuşi faptul că au loc într-un birou.
Este strict necesar, dacă vrem să lucrăm profesional, în condiţii optime, ca asistentul să aibă
posibilitatea de a rămâne singur cu clientul, fără prezenţa unor persoane străine, pentru a se putea, nu
numai, acorda toată atenţia celui cu care se vorbeşte dar şi pentru a-i da certitudinea discreţiei, de
asigurare a păstrării secretului profesional.
Crearea acestor condiţii e necesară, dacă vrem ca din consultaţia pe care o dă asistentul social,
să tragă toate foloasele prin convingerea celui cu care se vorbeşte.
Cea mai des întâlnită şi cea mai bună modalitate de luare a contactului este aceea a vizitei
făcute la domiciliul asistatului, acolo fiind principalul nostru câmp de acţiune. Vizita la domiciliu pune
pe asistat în situaţia de a se simţi mai degajat, în ambianţa obişnuită lui. Oricât de bine am aranja
biroul nostru el nu poate oferi totuşi toate condiţiile necesare ca asistatul să se simtă nestingherit.
Această modalitate de efectuarea unei anchete sociale ne oferă un summum de informaţii suplimentare
necesare unei investigaţii sociale cum ar fi modul de comportare cu ceilalţi membri de familie,
observaţiile pe care le facem asupra obiectelor casnice, mobilierului, modului de desfăşurare a vieţii de
familie, igiena locuinţei, dotărilor existente, etc. Investigaţia socială se mai poate efectua la locul de
muncă al clientului.
 În nici un caz întrevederea nu trebuie să aibă loc la domiciliul nostru. Pentru a putea face munca de
asistenţă socială trebuie în primul rând să ne organizăm viaţa noastră şi nu să o dezorganizăm
transformându-ne locuinţa într-un birou public iar pe membrii de familie în secretari ai noştri, care să
dea informaţii celor care ne caută.

3.Timpul întrevederii
Ca regulă generală, data şi ora vizitei la domiciliu se anunţă din vreme, ţinând seama de
programul nostru general şi în special de necesităţile efectuării anchetei sociale, de urgenţa pe care o
prezintă cazul respectiv (divorţ, adopţie, internare în cămin de pensionari sau cronici, etc.)
Uneori este nevoie ca vizita să nu fie anunţată (ex. un copil se află în plasament, nu este indicat să
anunţăm vizita). Trebuie să constatăm situaţia de fapt aşa cum se petrece în mod obişnuit şi nu aranjat
în mod special pentru a face faţă unei vizite anunţate. Trebuie să ne gândim de fiecare dată, dacă
anunţăm vizita sau nu, după specificul cazului respectiv.
Vizitele la vecini, rude, prieteni, la locurile de muncă ale clientului se fac de asemenea, anunţat
sau nu, după cum este cazul. Ori de câte ori este posibil, se anunţă sosirea pentru a nu pierde timpul.
Dacă nu este posibil, sau socotim că nu este prudent să anunţăm vizita, vom efectua o vizită
neprevăzută. Ora la care mergem în familia asistată sau la diverşi informatori, trebuie judecată în
raport cu orele de serviciu ale acestora. Uneori este necesar să nu găsim acasă decât unul din membrii
familiei, alteori este util să-i întâlnim adunaţi pe toţi. Vizitele vor fi în aşa fel calculate, încât să
obţinem maxim de eficienţă. Întrevederea trebuie să aibă o durată care să corespundă necesităţilor de
investigaţie si acţiune prevăzute pentru vizita respectivă. Nu sunt indicate nici vizite prea scurte, care
lasă impresia de superficialitate, nici prea lungi, care au darul de al obosi pe asistat. Primele vizite
trebuie să fie scurte, pe măsură ce asistatul s-a obişnuit cu noi, acestea se pot prelungi, dar niciodată să
nu se transforme în vizite dincolo de timpul necesar obţinerii de informaţii.

4.Variantele întrevederii
In majoritatea cazurilor, investigaţia socială este o “anchetă discretă”, în sensul în care, ea
trebuie să se desfăşoare în condiţii care permit clientului să spună întreg adevărul, în mod sincer, fără
să se jeneze de ceva. Ancheta să fie efectuată fără martori, dând asistatului certitudinea că vom păstra
pentru noi tot ceea ce declară, că ştim să păstrăm secretul profesional. Cele spuse de asistat constituie
un adevărat “secret profesional” acesta, neputând fi comunicat nimănui, cu excepţia celor care sunt
legaţi ca şi noi de secretul profesional şi care trebuie să cunoască situaţia, întrucât colaborează la
rezolvarea acestui caz: medici, psihopedagogi, jurişti, directori de agenţii etc.

5. Modalităţi de luare a contactului cu clientul.

Vizita, constituie modalitatea cea mai indicată, în această situaţie ancheta prezentând cele mai mari
avantaje. Legătura directă cu cel investigat, posibilitatea de a-i urmări reacţiile în cursul convorbirii şi
a ne modela în consecinţă atitudinea, sunt lucruri care fac indispensabil acest gen de contact. Legătura
telefonică este uneori necesară pentru anumite comunicări pe care le facem celui cu care lucrăm sau
pentru a-i cere unele lămuriri. Dar valoarea ei este mică. Neavând în faţă pe cel cu care vorbim, nu
putem avea indiciile pe care ni le pot semnala fie unele reacţii ale lui faţă de cele spuse de noi, fie
unele ezitări care să traducă intenţia lui de a ne înşela prin cele afirmate. Se evită obţinerea de
informaţii esenţiale la telefon.
Legătura prin corespondenţă este şi mai puţin indicată. Nu seamănă nici cu o convorbire
telefonică unde mai putem sesiza inflexiunile vocii care să ne arate, cât de puţin, reacţia celui căruia îi
comunicăm ceva sau intenţia lui de a ne ascunde ceva, de a ne relata modificat o situaţie. In plus, nu
putem avea răspunsul imediat al asistatului, o întrebare a lui, care să ne permită să reparăm imediat o
greşeală făcută. Orice greşeală, orice confuzie nu pot fi remediate decât după un interval de timp mai
îndelungat, fiind depăşit momentul de acţiune al nostru.

6.Tehnica convorbirilor.
Până acum am prezentat diferite aspecte ale realizării contactului cu cei investigaţi. Miezul
acestor contacte îl constituie –convorbirea- pe care asistentul social o poartă cu clientul.
 Lucrătorul social trebuie să cunoască şi să mânuiască bine tehnicile de convorbire utilizate în
asistenţa socială.
Există diferite profesiuni care practică convorbirea, ca metodă de lucru şi fiecare îşi are
modalităţile proprii în efectuarea ei.
- convorbirea avocaţială (avocat pledant cu cel pe care-l apără).
- convorbirea medicală (medic-bolnav).
- convorbirea comercială (lucrătorii din comerţ-publicul consumator), etc.
În asistenţa socială, convorbirea are un caracter complex întrucât ea trebuie să răspundă atât
necesităţilor de investigaţie cât şi celor de acţiune, ea fiind în acelaşi timp investigaţie, dezbatere de
probleme şi acţiune de convingere. Gama tehnicilor de convorbire pe care le mânuieşte un asistent
social este deci foarte variată, atât la începutul unei vizite cât şi în finalul ei.
Procedăm la aşa numita convorbire liberă. Aceasta constă în exprimarea formulelor conveţionale
de politeţe şi în convorbirea banală de toate zilele. Scopul ei este de a înlătura atmosfera de jenă dintre
cei doi, de al apropia pe client. Convorbirea liberă se abate apoi de la asistentul social către scopul
vizitei,
Plecând de la o observaţie făcută în legătură cu un obiect din gospodărie, cu un gest al unei
persoane din casă, cu prezenţa unui copil, se aduce conversaţia la ceea ce se urmăreşte a se obţine prin
investigaţia respectivă.

Convorbirea provocată - cel supus investigaţiei trebuie pus în situaţia de a povesti singur fără
intervenţia noastră. El va relata cu atât mai sincer, cu cât la început atmosfera este mai destinsă.
Provocăm povestirea, punându-l în temă, realizând o pregătire a conversaţiei, ce urmează a se
desfăşura. Încercăm să creăm condiţiile afective care-l fac să retrăiască o anume situaţie, în aşa fel
încât frazele spuse de el să fie cât mai sincere, mai veridice.

Convorbirea dirijată - cel investigat niciodată nu relatează totul prin povestire. De aceea trebuie să
procedăm sistematic. După ce am ascultat totul cu atenţie, procedăm prin intervenţii directe(întrebări
sau comentarii scurte), redirecţionând convorbirea astfel încât ea să atingă elementele pe care le-am
stabilit în planul nostru de investigaţie. Dirijăm în felul acesta convorbirea spre problemele care ne
interesează, asistatul să trecând uşor de la o temă la alta. Nu întrerupem firul povestirii acestuia, ci îl
modelăm sistematic, rând pe rând, la temele care ne interesează

Interogarea sistemică - constă dintr-o serie de întrebări precise care pretind răspunsuri clare. Atenţie
asupra felului în care se pun întrebările. Nu se vor folosi întrebări sugestive, nu se va afla realitatea, ci
vom primi sub formă afirmativă răspunsul sugerat în întrebare. Dacă trebuie completat un formular el
nu se citeşte ci va fi strecurat în convorbire. O parte din informaţii le obţinem singuri, prin observarea
directă a obiectelor şi acţiunilor, o altă parte o aflăm din convorbirea provocată şi din cea dirijată şi
doar ceea ce nu s-a putut completa în acest mod se afla prin interogare a sistemică.

Alte tehnici de observare, în paralel cu convorbirea.

Observarea, de către asistentul social, a mişcărilor corpului, ale mâinilor, ale ochilor, mimica,
tensiunea sau destinderea ,care trebuie înregistrate continuu şi judecat comparativ modul şi
semnificaţia lor la începutul şi la sfârşitul întrevederii. Diferitele situaţi care se creează în timpul
investigaţiei, conduc la modificări privind atitudinea, gesturile clientului. Mişcările capului pot traduce
faptul că cel anchetat se simte înţeles sau nu de asistentul social.
Gesturile lui pot arăta încredere, furie, nelinişte, indiferenţă , etc.
Există în practica asistenţei sociale, o anumită tehnică de a asculta. Trebuie ascultat în primul rând ce
spune, modul în care spune, debitul verbal, care poate fi diferit în funcţie de unele momente ale
convorbirii, aptitudinea de exprimare coerentă, inflexiunile vocii.
Dar trebuie ascultat şi ce nu spune, tăcerea, frazele neterminate, sunt uneori indicaţii preţioase
în înţelegerea stării de spirit a clientului.
Tăcerea trebuie utilizată, şi pentru a da clientului răgazul să reflecteze pentru a spune ceea ce vrea să
spună,fără a lăsa însă pauzele să se prelungească în aşa fel încât să se rupă contactul cu clientul,
realizând pauze penibile în conversaţie.
 Când am analizat variantele întrevederilor si posibilităţile diferite de determinare a locului sau
timpului în care ele urmează sa aibă loc, când am înfăţişat tipurile de convorbire şi modul lor de
utilizare, de fiecare dată am remarcat necesitatea ca ele să urmeze un anume plan de desfăşurare a
intervenţiei.
Astfel, înaintea oricărei investigaţii trebuie schiţat un plan de intervenţie, prin care să prevedem
când se va desfăşura aceasta, stabilind anumite tehnici de lucru şi punctele de atins în investigaţie. Se
ţine cont de condiţiile specifice, scopul urmărit, anchetele anterioare si temele ce trebuie atinse în
convorbire.

7. Notarea şi transcrierea rezultatelor.

Una din dificultăţile pe care le simţim la început, este teama de a lua notiţe în timp ce asistatul
vorbeşte. Această teamă, trebuie învinsă pentru că altfel va fi transmisă şi celui asistat.
Trebuie notat tot, simultan cu efectuarea anchetei, altfel memoria degradează observaţia efectuată.
Carnetul de notiţe si creionul în mână, vor înlături jena de a scoate carnetul ulterior începerii
convorbirii, precum şi greşeala de a nota numai ce pare important, deoarece clientul devine bănuitor şi
reţinut. Gestul de a nota trebuie să fie perceput ca fiind natural, şi pentru lucrătorul social şi pentru
client. Notarea nu trebuie să ne facă absenţi, participarea trebuie să fie continuă, ascultând,dirijând
convorbirea, observând mimica. Se notează esenţialul, completarea ideilor se face la părăsirea
domiciliului clientului. După ajungerea la birou, notiţele succinte se transcriu, se sistematizează pe
capitole şi se verifică critic.
6. Genograma – instrument de evaluare a structurii şi funcţionalităţii familiei

Genograma este o tehnică utilizată în evaluarea situaţiei problematice cu care o persoană sau o familie
se confruntă. Ea presupune culegerea de informaţii cu privire la structura familiei şi la relaţiile dintre
membrii afectaţi de problemă, fiind aplicată în etapa de evaluare şi având rol de diagnostic social. Este
realizată în scopul creării unei scheme a structurii şi relaţiilor din familia implicată în rezolvarea
situaţiei problematice, astfel încât să poată fi evaluate posibilele surse de sprijin din familie sau
posibilele cauze ce au determinat sau menţinut situaţia problematică. Pentru a fi realizată sunt utilizate
simboluri specifice.

Lista de control
Structura familiei: simboluri

Bărbat femeie

bărbat/femeie decedat(ă)

divorţ

separare

căsătorie şi copil
copil-băiat

relaţie de concubinaj

Funcţionarea familiei:

Relaţii foarte apropiate

Relaţii conflictuale

Relaţii distante

Înstrăinare (rupere)
Relaţii apropiate şi conflictuale
Exerciţiu
GENOGRAMA FAMILIEI G.

75 6
Anton 9

d:200
45 Adriana 33’ 55
49

Radu Maria

3 5 7 9 12 2
0

Silvia Lili Ion Ana Georg

e
Asistentul social din cadrul serviciului de asistenţă socială a fost informat de către vecinul lui Radu că
acesta îşi bate copiii în fiecare seară, iar copiii se tem să mai doarmă seara acasă; cei mai mici fug la
vecini, iar cei mari pleacă la mătuşa lor, Maria, în alt sat. În 2003 soţia lui Radu, Adriana, a murit în
urma unui cancer la 39 de ani. De când i-a murit soţia, la care a ţinut foarte mult, Radu îşi îngrijeşte
singur cei 5 copii, ajutat doar de sora soţiei lui, Maria. Tot în anul 2003 îi moare şi tatăl, în urma unui
accident de maşină. Şi de acesta Radu a fost foarte apropiat. Acum nu mai are serviciu şi lucrează cu
ziua prin sat; iar seara ajunge acasă de cele mai multe ori beat. De copii nu mai are grijă. Din cei trei
copii de vârstă şcolară, numai Ion mai merge la şcoală. George, 12 ani, şi Ana, 9 ani, au grijă de fraţii
mai mici (Silvia de 3 ani, Lili de 5 ani şi Ion de 7 ani) şi îşi petrec timpul cerşind pentru a cumpăra
mâncare.