FIZIOLOGIE .

CURS 2
16.03.2010

TRANSPORTUL MOLECULELOR HIDROSOLUBILE

PRIN MEMBRANA CELULARĂ

Moleculele hidrosolubile pot traversa membrana celulară cu ajutorul unor proteine membranare care se
pot comporta sub formă de canale ionice, transportori sau ionofori.

CANALELE IONICE

Unele proteine integrate din structura membranei celulare pot crea căi hidrofile care pot traversa
membrana sub forma unor canale permițând astfel trecerea conform gradientelor a unor molecule mici
sau ioni hidrofili.

Exemple: canalele de Na și K, canalele de Ca

TRANSPORTORII

Transportor (carrier) = proteină membranară care leagă/fixează un ion de o parte a membranei,

moment în care își schimbă conformația spațială, iar după ce eliberează substratul de cealaltă parte a
membranei, revine la forma inițială și își poate relua ciclul. Ele realizează o cavitate hidrofilă mărginită
de această proteină membranară, în timp ce exteriorul este hidrofil.

IONOFORII

Sunt transportori membranari endogeni sau exogeni care măresc permeabilitatea membranei pentru
anumiți ioni. Spre deosebire de transportori, care sun proteine integrale, ionoforii realizează transportul
transmembranar datorită posibilității de a realiza deplasarea în suveică dinspre fața externă spre cea
internă și invers prin membrana celulară.

Rata de transport la nivelul unei celule cu ajutorul acestor transportori depinde de constanta de afinitate
a lor pentru substanța transportată, precum și de densitatea acestora în membrana celulară.

PROCESELE DE TRANSPORT ACTIV

Procesele de transport activ sunt capabile să concentreze o substanță într-unul din compartimentele
organismului sa să realizeze o mișcare în direcție inversă proceselor de difuziune cu consumul
obligatoriu al unei părți din energia totală a sistemului. Condiția sine-cva-non ca acest transport să se
desfășoare este cuplarea directă sau indirectă între mecanismul de transport și metabolismul celular. De
altfel, în momentul inițierii sau al intensificării proceselor de transport activ, automat se produce o
creștere a metabolismului energetic.

1
O altă caracteristică a proceselor de transport activ este că se pot realiza împotriva gradientelor de
potențial electro-chimic.

Transportul activ interesează un nr mare de ioni, reacția energetică care îl realizează are ca sursă de
energie ATP-ul . Practic, o ATP-ază servește ca intermediar comun atât pentru transportul ionului cât și
pentru hidroliza ATP-ului. Energia care rezultă din hidroliza ATP-ului se poate cupla cu proteina
transportoare în 2 moduri:

1) Direct în cazul transportului activ primar

2) Indirect în care se utilizează și gradientul de concentrație ionică dintre compartimentele
separate de membrană în cazul trasnsportului activ secundar

1. TRANSPORTUL ACTIV PRIMAR

Se realizează de către o proteină care are rolul de a hidroliza substratul energetic. În timpul acestui
proces de hidroliză a ATP-ului, această proteiniă/enzimă se fosforilează, moment în care își modifică
afinitatea situsului de legare a ionului sau își modifică conformația. În ambele variante, se antrenează o
asimetrie de deplasare a substanțelor transportate prin membrană.

Exemple: Na, K ATP-aza, Ca ATP-aza, H ATP-aza

2. TRANSPORTUL ACTIV SECUNDAR

Fenomenele de transport activ primar realizează și mențin diferențe de potențial electro-chimic. Cel
secundar reprezintă baza transportului activ al unor ioni, glucoză, aminoacizi, fiind posibil întrucât odată
cu ionul transportat, la transportor se cuplează și un alt solvit. Acest ansamblu creat poartă numele de
”port”:

a) Dacă transportul solvitului se face în același sens cu ionul = contransport sau simport
b) Dacă solvitul este transportat în sens invers ionului = antiport sau contratransport

Glucoza și aminoacizii sunt transportați în celulă secundar transportului activ de Na, iar ionii de Ca sunt
eliminați din citosol și printr-un transport secundar ionul de Na, respectiv antiport.

Energia este furnizată de gradientul de concentrație, respectiv gradientul electrochimic al Na între

interiorul și exteriorul celulei realizat prin procesul de transport activ primar al acestui ion reprezintă de
fapt un mijloc de înmagazinare de energie. În acest sens, inhibarea producerii de ATP într-o celulă
determină într-o primă fază blocarea transportului activ al Na-lui cu scăderea gradientului
transmembranar al Na-lui, urmate de oprirea transportului activ secundar care depinde exclusiv de acest
gradient de Na drept sursă de energie.

2
Trecerea ionului de Na din compartimentul cu concentrație crescută în cel cu concentrație scăzută
furnizează energie pentru realizarea transportului activ al altui solvit împotriva gradientului său (=
definiție alternativă a transportului activ secundar)

Legarea solvitului de transportat de proteina transportoare este o etapă obligatorie, transportorul

proteic prezentând o serie de proprietăți cum ar fi specificitatea chimică și saturația situsurilor de legare
pentru substanța de transportat. Cele două proprietăți îi permit acestui transportor:

1) Saturarea situsurilor de legare → permite transportorului să plafoneze viteza maximă de

transport
2) Specificitatea → leagă doar anumite subst pe care le cunoaște

Proteina din cadrul sistemului de transport activ secundar mai are și un situs de legare al unui ion alături
de situsul pe care îl cunoaștem deja și care leagă substanța de transportat. Proteina transportoare leagă
ionul de Na sau Cl sau K în cadrul acestui proces de transport secundar.

În procesele de transport activ secundar, ionul de Na se deplasează din mediul extracelular unde
concentrația lui este foarte ridicată în interiorul celulei în sensul gradientului de concentrație, în timp ce
substanța de transportat se deplasează împotriva gradientului de concentrație, adică de la o
concentrație scăzută către o concentrație ridicată.

Transportul glucozei la nivelul enterocitului

Transportul glucozei din lumenul intestinal în sânge parcurge două etape:

1. Din lumenul intestinal în enterocit, glucoza este transportată în cuplu cu ionul de Na, realizându-
se concentrarea acesteia în celulă
2. Din enterocit, glucoza este transportată în lichidul interstițial al vilozității de o altă proteină
transportoare dependentă de concentrația extracelulară a ionului de Na prezentă la nivelul
regiunii latero-bazale a membranei celulare

TRANSPORTUL MACROMOLECULELOR

Endocitoza

= transportul unor substanțe din mediul extracelular în interiorul celulei cu ajutorul unor vezicule
formate din membrana celulară . În funcție de natura substanței transportate, endocitoza poate fi:

1) Fagocitoza cu importanță deosebită în apărarea nespecifică, dar și în îndepărtarea celulelor

îmbătrânite. Constă în introducerea pe calea veziculelor a unor particule din mediul extracelular
în celulă.

3
 2) Pinocitoza = introducerea pe calea veziculelor în interiorul celulei a unui conținut lichidian din
mediul extracelular. Această pinocitoză se poate realiza independent de receptori sau ea este
mediată de aceștia.

Exocitoza
= fuziunea unor vezicule din citoplasmă cu membrana celulară, urmată de expulzarea conținutului
veziculei înafara celulei

Exemplu: la celulele secretoare și la nivelul terminației sinaptice.

EXCITAȚIA MEMBRANELOR
Excitația = proprietatea de a reacționa prin manifestări specifice(de secreție, de eliberare a unui impuls
nervos) la acțiunea unor stimuli.

Orice agent din mediul ambiant capabil să determine reacție de răspuns din partea unei structuri vii
poartă numele de ”excitant”. În funcție de caracteristici există exictanți:

1. Excitanți generali. Sunt reprezentați de orice variație energetică capabilă să determine răspuns
din partea celulelor vii, indiferent de particularitățile lor morfo-funcționale. Exemple: excitanți
artificiali (fizici, chimici).

Dacă excitabilitatea unei celule este în funcție de intensitatea proceselor metabolice intracitoplasmatice,
materializarea ei reclamă o serie de condiții și din partea stimulului, aceste condiții fiind cunoscute drept
Legile generale ale excitabilității:

a) Apariția reacției de răspuns din partea unui țesut viu la stimulare se produce doar dacă
excitantul are o anumită intensitate (intensitatea prag/liminară)
b) Excitarea subliminară produce modificări membranare locale care poate genera stare de
excitație în cazul în care stimulul se repetă la intervale scurte de timp
c) Creșterea intensității stimulului este urmată în anumite structuri de o amplificare proporțională
a reacției de răspuns până la o manifestare maximă/reacție maximală. După acest moment al
reacției maximale, oricât ar crește intensitatea stimulului, reacția de răspuns nu se modifică.
d) Răspunsul celular apare după un interval de timp din momentul aplicării excitantului, interval
care poartă numele de ”perioadă de latență” și este necesar producerii modificărilor fizico-
chimice intracitoplasmatice capabile să traducă stimulul în reacție de răspuns
e) Stimulul trebuie să acționeze cu o anumită bruschețe și să persiste o durată minimă de timp
pentru a produce stimularea celulei
f) Procesul de stimulare produce modificări de excitabilitate în structura vie, așa încât aceasta se
va comporta diferit în condițiile unui nou impact cu variații energetice din mediul înconjurător

4
Membrane inexcitabile/excitabile propriu-zise