SÂNGELE

Funcţii:
1. respiratorie transportă gaze respiratorii O2 şi CO2
2. nutritivă – transportă substanţe nutritive din alimente (acizi aminaţi, monozaharide) de la
intestin la diferite ţesuturi
3. excretorie transportă catabolitii (uree, acid uric, acid lactic, amoniac)de la ţesuturi la organe
excretorii
4. de mentinere a homeostaziei prin : echilibru acidobazic, hidroelectric, hidrocoagulant.
5. de termoreglare, sângele mentine temperatura corpului la 370 C, prin transportul căldurii de
la organele interne spre suprafaţa corpului
6. de protecţie imunobiologică – datorită anticorpilor şi fagocitelor
7. de coordonare – transportă hormonii şi metaboliţii

Volumul sangvin (volemia)

Cantitatea totală de sânge din organism reprezintă 8% din greutatea corpului. Aceasta înseamnă
5 litri sânge pentru un individ de 70 kg. Volemia variază în condiţii fiziologice în funcţie de sex
(este mai mare la bărbaţi), vârstă (scade cu înaintarea în vârstă), mediul geografic (este mai mare
la locuitorii podişurilor înalte (din Alpi, Tibet, Anzi) etc. în repaus, o parte din masa sangvină a
corpului stagnează în teritorii venoase şi capilare din ficat, splină şi ţesutul subcutanat. Acesta
este volumul sangvin stagnant sau de rezervă, în cantitate de 2 litri. Restul de 3 litri reprezintă
volumul sangvin circulant. Raportul dintre volumul circulant şi volumul stagnant nu este fix ci
variază în funcţie de condiţiile de existenţă. în cursul efortului fizic sau termoreglator, are loc
mobilizarea sângelui de rezervă, creşte volumul circulant. Mobilizarea depozitelor de sânge se
realizează sub acţiunea S.N. simpatic, care determină contracţia musculaturii netede din pereţii
vaselor. Astfel se asigură aprovizionarea optimă cu oxigen şi energie a organelor active.

Hematocritul reprezintă volumul de globule roşii raportat la volumul de sânge, exprimat în

procente.
Hematocritul este o analiză care se efectuează în cadrul hemoleucogramei, valoarea ei fiind
utilizată la determinarea indicilor eritrocitari: volumul eritrocitar mediu (VEM), concentraţia
medie a hemoglobinei eritrocitare (MCHC), cantitatea medie de hemoglobiăa pe eritrocit
(MCH). Hematocritul împreuna cu aceşti indici eritrocitari sunt utili pentru diagnosticul
diferenţial al diferitelor tipuri de anemii.

PROPRIETĂŢILE SÂNGELUI

Culoarea - sângele are culoare roşie. Aceasta se datoreşte, hemoglobinei din eritocite.
 sângele arterial este de culoare roşu-deschis (datorită oxihe-moglobinei) iar sângele
 sângele venos are culoare roşu-închis (datorită hemoglobinei reduse).
Când cantitatea de hemoglobină din sânge scade, culoarea devine roşu-palid.
Densitatea - sângele este mai greu decât apa. Greutatea specifică a sângelui are valoarea
1 055 faţă de cea a apei (1000 g/l).
Vâscozitatea 4,5 faţă de vâscozitatea apei considerată egală cu 1. Vâscozitatea asigură
scurgerea laminară (în straturi) a sângelui prin vase. Creşterea viscozităţii peste anumite valori
este un factor de îngreunare a circulaţiei. Menţine tensiunea arterială la nivel normal,
împiedicând trecerea rapidă a sângelui din sistemul arterial în cel venos.

1
 Temperatura – 380 C, în ficat 40-410 C, m ai mică în regiunile cutanate şi mucoasele de
suprafaţă (350 C)
Reacţia sângelui (pH)este slab alcalina 7,35 – 7,40

Componentele sângelui:  a. elemente figurate: eritrocite, leucocite trombocite

 b. plasma

a. Elementele figurate ale sângelui reprezintă 45% din volumul sangvin. Această
valoare poartă numele de hematocrit sau volum globular procentual. Hematocritul variază cu
sexul (mai mic la femei), cu vârsta (scade cu vârsta) sau în funcţie de factori de mediu ambiant
(căldura provocând transpiraţie duce la scăderea apei din sânge şi creşterea valorilor
hematocritului).

1. ERITROCITELE (hematiile, globulele roşii, normocite)

- sunt celule fără nucleu, bogate în hemoglobina, un pigment de culoare roşie, cu rol în
transportul 02 şi C02. Lipsa nucleului permite o mai mare încărcare cu Hb. Suprafaţa lor totală e
de 4000m2 (de 2000 de ori mai mare ca suprafaţa corpului);
- se formează în măduva osoasă roşie proces numit eritropoieză. Toate celulele sangvine
au o origine comună: celula stem pluripotenţialâ din măduva osoasă (celulă hematoformatoare
primitivă).
- forma unui disc biconcav. Datorită formei lor, prezintă o rezistentă mare la deformare.
Diametrul mediu al hematiei este de 7,5 µ. Pot fi întâlnite şi hematii cu diametre mai mici de 7 µ
(microcite) sau mai mari de 8 µ ( (macrocite).
- număr:- barbat -5000000/mm 3de sânge;
- la femeie 4500000/mm 3de sânge(în medie, un om dispune de 25 000 de
miliarde de globule roşii care, puse cap la cap, ar realiza un lanţ lung de 175 000 km, cu care s-ar
putea înconjura de 4 ori globul pamântesc
- la copii 5-6milioane /mm 3de sânge
- scăderea lor sub 4 milioane se numeşte anemie; creşterea peste 6,5 milioane se
numeşte poliglobulie
- la altitudine datorită scăderii presiunii atmosferice, deci şi a oxigenului
molecular, numărul lor creşte –poliglobulie fiziologică
- la presiuni scăzute (mineri, mediul subacvatic) are loc scăderea fiziologică a
hematiilor
- în cursul zilei apar variaţii ale numărului de 10-15% în legătură cu digestia,
efortul fizic, termoreglarea.

- structura hematiilor: - membrană

- stromă (resturi ale structurii celulare), nu are organite
celulare, nu face sinteză proteică
- Hb-cromoproteină, formată din 4 subunităţi, fiecare
conţinândun hem şi un polipeptid numit globină care diferă după specie şi chiar individ. Datorită
prezenţei hem-ului în molecula sa, poate lega labil Fe. Reacţia de fixare a 02 la Hb nu este o
oxidare propriu-zisă (deoarece ea nu duce la creşterea valenţei Fe) ci o reacţie de oxigenare, de
legare reversibilă a unei molecule de oxigen la fierul bivalent, în urma acestei reacţii rezultă
oxihemoglobină (HbO2) care reprezintă forma principală de transport a O2 prin sânge. Atunci

2
când este saturată (oxigenata) complet, o moleculă de HB poate transporta 4 molecule de 02. O
singură hematie conţine cam 300 000 000 molecule Hb. Exprimată în grame, Hb reprezintă 16 g
la o sută de ml sânge. Fiecare gram de Hb poate transporta 1,34 ml 02, deci fiecare sută de ml
sânge transportă 20 ml 02. În lipsa Hb, capacitatea de transport a sângelui pentru oxigen scade
mult ; 100 ml plasmă transportă doar 0.2 ml 02. În afară de forma oxigenată şi cea redusă Hb
poate da compuşi stabili cu oxidul de carbon (CO Hb) denumiţi carbo-xihemoglobină iar sub
acţiunea oxidanţilor apare derivatul de Hb cu Fe trivalent, denumit methemoglobină. Aceştia
sunt derivaţi patologici ai Hb; ei nu mai îndeplinesc funcţia de transport şi în cazul creşterii
concentraţiei lor în sânge peste anumite limite se produce insuficienta oxigenare a ţesutului
(asfixie).
Hemoglobina se poate combina şi cu dioxidul de carbon (Hb C02), compus numit
carbohemoglobina sau carbamatul de hemoglobina. Acesta este un compus fiziologic, ce nu
afectează funcţia de transport a 02. HbC02 reprezintă şi una din formele de transport ale C02 de
la ţesuturi la plămâni.
- proprietăţi:
- elasticitatea – proprietatea de a se deforma tranzitor la trecerea prin capilare de calibru redus
- permeabilitatea selectivă: - permeabilă pentru apă, anioni, glucoză, uree
- impermeabilă pentru cationi, excepţie K+ , H+
- asigură menţinerea pH sangvin
- transportă gazele în sânge
- proprietatea de a hemoliza=eliberarea Hb sub acţiunea unor factori hemolitici
- proprietatea de a se menţine suspendate în plasma sangvină

- VSH=viteza de sedimentare a hematiilor, reprezintă opusul procesului stabilităţii de suspensie a

hematiilor VSH

VSH

VSH-ul este o analiza simpla care se bazeaza pe proprietatea globulelor rosii ( hematii ) de a se
depune ( sedimenta ) intr-un tub de sticla dupa ce sangele recoltat din vena a fost amestecat cu o
substanta anticoagulanta. VSH-ul se deosebeste de hematocrit prin faptul ca sangele se separa
spontan dupa un oarecare timp in plasma si globule rosii ( hematii ), fara a fi centrifugat in
prealabil. Daca un tub subtire, inalt de 200 mm, se umple cu sange si se mentine in pozitie
verticala timp de o ora si apoi doua ore, se observa cum deasupra se separa plasma. Valoarea
VSH se socoteste dupa numarul de mm de plasma separata intr-o ora si in doua ore.
Valori normale
• la barbati = 3-10 mm, la o ora; 5-15 mm la 2 ore
• la femei = 6-13 mm la o ora; 1-20 mm la 2 ore
• la copii mici = 7-11 mm la o ora.
Cu cat creste inaltimea plasmei separate si cu cat inaltimea stratului inferior compus din globule
rosii ( hematii ), cu atat valoarea VSH este mai crescuta ( mai mare ).
Cresteri anormale
Se intalnesc in numeroase boli, de aceea o crestere a VSH nu este specifica unei boli si nu poate
pune un diagnostic de boala. Cresterea VSH arata medicului ca undeva in organism exista o
infectie acuta sau cronica, o boala cronica neinfectioasa sau o dereglare a functiei normale a
unor organe interne ( ficat, rinichi, plamani ).

3
VSH este o analiza de orientare si numai medicul poate preciza cauza care a produs cresterea
peste valoarea normala a VSH.
Cresterea VSH peste 40-50 mm la ora constituie un semnal de alarma, chiar in lipsa altor
simptome de boala. In aceasta situatie este necesara repetarea analizei dupa doua saptamani.
Dupa cum valorarea VSH scade, se mentine sau creste, medicul isi poate da seama si de evolutia
bolii.

VSH poate creste si in unele conditii fiziologice, la femei in perioada menstruala sau dupa luna a
patra de sarcina, si la persoanele mai in varsta. Exista si persoane care toata viata au VSH
moderat crescut (20/40 mm) fara sa aiba vreo boala - constitutional. Crester foarte mari ale VSH
se intalnesc in aproape toate infectiile acute microbiene si virale, in tuberculoza, in reumatism, in
anemie, in unele boli parazitare, in boli hepatice, ale rinichilor, in boli tumoral.

Eritropoieza. Hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor elemente.
Din
momentul pătrunderii în circulaţie şi până la dispariţia lor trec aproximativ 120 zile (durata
medie de viaţă a eritrocitelor). Sediul eritropoiezei este măduva roşie a oaselor, sediul distrugerii
este splina.
Hemoliza. Hematiile bătrâne şi uzate sunt distruse prin hemoliză în splină („cimitirul
hematiilor"),
ficat, ganglioni limfatici şi măduva oaselor. Un organism adult are cam 1,5 kg măduvă roşie.
Cantitatea ei variază în funcţie de nevoia de oxigen a organismului.
Când aceste nevoi sunt reduse, o parte din măduva roşie intră în repaus, celulele se încarcă
cu lipide şi măduva roşie se transformă în măduvă galbenă. Spre bătrâneţe, măduva galbenă
suferă un proces de transformare fibroasă şi devine măduvă cenuşie.Dacă apar condiţii care
solicită eritropoieza (efort repetat, viaţa la altitudine) are loc un proces invers, de transformare a
măduvei galbene în măduvă roşie şi o sporire corespunzătoare a eritropoiezei. Intre măduva roşie
şi cea galbenă există tot timpul vieţii un echilibru dinamic, controlat de sistemul reglator neuro-
endocrin.Măduva cenuşie nu mai poate fi recuperată pentru hematopoieză.
Reglarea eritropoiezei. Eritropoieza se reglează prin mecanisme neuro-endocrine. Centrii
eritropoiezei sunt situaţi în diencefal, iar excitantul principal este scăderea aprovizionării cu
oxigen a acestor centri (hipoxia).
Hipoxia acţionează şi la nivelul rinichiului care secretă, în aceste condiţii, un factor eritropoietic.
Acesta determină formarea în organism a unui hormon eritropoietic numit eritropoietină ce
acţionează asupra celulei stern unipotente, eritroformatoare, determinând creşterea numărului de
hematii. Desfăşurarea normală a eritropoiezei necesită asigurarea cu substanţe nutritive, vitamine
(C, B6, B12 , acid folic) şi Fe. În cazul unor deficite de aprovizionare apare anemia, cu toate că
sistemul de reglare a eritropoiezei funcţionează normal.
2. LEUCOCITELE (globulele albe)
sunt elemente figurate ale sângelui ce posedă nucleu.
- numărul lor este de 4000-8000 la un milimetru cub de sânge. Această valoare poate varia în
condiţii fiziologice sau patologice. Creşterea numărului se numeşte leucocitoză-, iar scăderea,
leucopenie. Numărul elementelor albe poate varia în condiţii normale cu 1—3 mii de elemente
pe mm3.Astfel, la copil, se întâlnesc 8—9 mii leucocite/ mm3 iar la bătrâni 3-5 000 .În efortul
fizic avem leucocitoză iar după un repaus prelungit, leucopenie. Variaţiile patologice sunt mult
mai mari. În bolile infecţioase microbiene, numărul leucocitelor poate creşte între 15 000 şi 30

4
000/ mm3, iar în unele forme de cancer, (leucemii), numărul poate depăşi câteva sute de mii la un
milimetru cub, încât sângele capătă o culoare albicioasă (sânge alb).
- forma leucocitelor nu este aceeaşi. Ele nu reprezintă o populaţie celulară omogenă. Există mai
multe tipuri, care diferă între ele atât ca origine şi morfologie cât şi în privinţa rolului în
organism. Exprimarea lor procentuală se numeşte formulă leucocitară. În cadrul acestei formule,
deosebim leucocite cu nucleu unic mononucleare şi cu nucleu fragmentat, polilobat -
polinucleare.
- clasificare
Mononuclearele (32%): limfocitele 25%
monocitele, 7%.
Polinuclearele=granulocite, după granulaţiile ce se observă în citoplasmă lor (68%) În funcţie de
afinitatea diferită a granulaţiilor faţă de coloranţi, polinuclearele se împart în :
— polinucleare neutrofile, întâlnite în proporţie de 65%. Granulaţiile acestora se colorează bine
cu coloranţi neutri ; se mai numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN) ;
— polinuclearele eozinofile, în proporţie de 2,5%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi
acizi;
— polinuclearele bazofile, în proporţie de 0,5%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi bazici.

- Dimensiunile leucocitelor variază între 6-8 µpentru limfocitul mic şi 20 µ, în diametru pentru
monocite şi neutrofile.
Leucocitele prezintă o structură celulară completă. Au o membrană cu o plasticitate remarcabilă.
Datorită ei leucocitele întind prelungiri citoplasmatice (pseudopode), cu ajutorul cărora devin
mobile, se pot deplasa în afara vaselor capilare (diapedeză) şi pot îngloba microbi
(microfagocitoză) sau resturi celulare (macrofagocitoză). Granulaţiile polinuclearelor sunt mici
saci şi vezicule pline cu enzime hidrolitice (lizozomi) care participă la digestia corpului fagocitat.
Când leucocitele fagocitează un număr mare de microbi, ele suferă efectele toxice ale unor
substanţe elberate de aceştia şi mor. Amestecul de microbi, leucocite moarte şi lichidul exudat
din vase formează puroiul. Marginaţia este proprietatea leucocitelor de a se aşeze în torentul
sangvin în vecinătatea endoteliului vascular unde viteza de curgere a sângelui e mai mică.
Tot în familia leucocitelor se includ şi plasmocitele, celule provenite din limfocite, specializate
în producţia de anticorpi.
Leucopoieza Durata vieţii leucocitelor variază foarte mult, de la 1—2 zile pentru
polinuclearele neutrofile, până la câţiva ani pentru limfocitele dependente de timus (limfocite T).

- Sediul leucopoiezei este diferit, în raport cu sistemul celular la care aparţine leucocitul:
- granulocitele şi monocitele sunt produse la nivelul măduvei roşii a oaselor, în -
limfopoieza are loc în splină, timus, ganglionii limfatici, plăcile Payer din jejun-ileon.
Organismul produce două tipuri de limfocite: limfocitele „T", sau timodependente şi limfocitele
„B" sau burso-dependente. Primele se dezvoltă sub influenţa timusului iar ultimele, sub influenţa
unor structuri echivalenţe cu bursa lui Fabricius de la păsări (măduva osoasă).
La adult, măduva roşie produce limfocite B iar ganglionii limfatici şi splina, ambele tipuri.
Rolul leucocitelor este complex şi diferit, după tipul lor. Principala funcţie a leucocitelor
constă în participarea acestora la reacţia de apărare a organismului.
- neutrofilele au rol în fagocitoza agenţilor patogeni. Datorită vitezei de diapedeză şi
deplasării rapide prin pseudopode, polinuclearee nu stau în sânge mai mult de câteva ore. Ele
ajung primele la locul infecţiei unde fagocitează microbii, distrugându-i. Datorită acestei acţiuni,

5
polinuclearele se mai numesc şi microfage. Numărul lor creşte mult în infecţii acute.
- eozinofilele au rol în reacţiile alergice. Granulaţiile lor conţin histamină. Numărul lor
creşte la bolnavii de astm bronşic, la cei cu viermi intestinali, boli alergice.
- bazofilele au rol în coagularea sângelui, prin intermediul unei substanţe anticoagulante
numită heparina, conţinută în granulaţii. Tot datorită heparinei leucocitele bazofile au rol în
metabolismul lipidelor, heparina favorizând dizolvarea chilomicronilor şi dispersia lor în
particule fine ce pot fi mai uşor utilizate de către ţesuturi.
- monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoză, atât direct cât şi în urma transformării
lor în macrofage, proces oe are loc după ieşirea monocitelor din vase în ţesuturi. Monocitele şi
macrofagele formează un singur sistem celular câte fagocitează atât microbii, cât mai ales resturi
celulare (leucocite, hematii etc.) şi prin aceasta contribuie la curăţirea şi vindecarea focarului
inflamator.
- limfocitele au rol considerabil în reacţia de apărare specifică.
1. limfocitele „B", care participă la imunitatea umorală, mediată prin anticorpi.
2. limfocitele „T", care participă la imunitatea prin mecanism celular (luptă direct cu antigenele).

Morfologic, limfocitele „T" şi „B" apar identice atât la microscopul optic cât şi la cel electronic.
Apelativul de „T" sau „B" provine de la iniţialele organelor limfoide centrale În care se petrece
„instructajul" diferenţiat al limfocitelor. Există două asemenea organe limfoide centrale:
timusul şi bursa limfatică. Instructajul timic sau bursal al limfocitelor, are loc în perioada fetală.

3. Trombocitele (plachetele, plăcuţe sangvine)

- cele mai mici elemente figurate din sânge 2-5 microni diametru
- lipsite de nucleu, provin din fragmentarea unei celule medulare mari, numita
megacariocit
- număr de 250 000 - 400 000 pe mm3/sânge; trăiesc 10 zile
- forma unui disc biconvex de, cu prelungiri de lungime variabilă, numite prelungiri
dendritice. Trombocitele actioneaza asupra contracţiei vasculare şi retracţiei cheagului de sânge,
format la locul hemoragiei şi intervin în procesul coagulării.
- trombocitoză creşterea numarului de trombocite peste cifra normală şi apare dupa prânz,
în perioada dinaintea menstruaţiei, în timpul gravidităţii, precum şi la nou-născut, dar si în unele
cazuri patologice (unele boli infecţioase, în perioadele imediat următoare unor hemoragii mari,
dupa splenectomie, în cursul leucemiei cronice).
- trombopenia scăderea numărului de trombocite, , apare în timpul nopţii, la femei în
timpul menstruaţiei sau în condiţii de boală
- rol: intervin în cursul tuturor timpilor hemostazei, favorizând mecanismele de oprire a
sângerării datorită următoarelor proprietăţi:
- formează agregate
- adezivitate plachetară=aderă de suprafaţa vasului lezat
- factor de reparare a endoteliului
- proprietăţi vasoconstrictoare
- participă la retracţia cheagului
- intervin în coagulare
Plasma sangvină
- lichid de culoare gălbuie, omogen, puţin vâscos şi gust amar
- alcătuire 90%apă

6
 10% substanţă uscată
- se obţine după recoltarea şi tratarea sângelui cu un anticoagulant. Dacă sângele
coagulează, lichidul care se separă se numeşte ser.â
- conţine fibrinogen (serul NU), care în timpul coagulării se transformă în fibrină
insolubilă, sub formă de reţea, care intră în structura cheagului.

Hemostaza
-proces fiziologic prin care organismul intervine în oprirea hemoragiei produsă prin leziune
vasculară
- 3 faze  vasculară=spasmul musculaturii netede a vasului lezat şi îngustarea
lumenului. Această vasoconstricţie are loc pe cale:
1. reflexă prin excitarea terminaţiilor nervoase libere din zona lezată
2. umorală serotonina eliberată din trombocitele dezagregate
 plachetară=are loc aderarea trombocitelor la suprafaţa vasului lezat, în straturi
succesive, cu formarea cheagului trombocitar ce include şi alte elemente figurate.
Primele 2 faze formează hemostaza primară.
 coagularea proces fizico-chimic complex de transformare a sângelui din stare lichidă
în stare de gel, prin transformarea fibrinogenului din forma solubilă întro reţea insolubilă
de fibrină. Intervin 13 factori ai coagulării. Are 4 faze:
1. formarea tromboplastinei, factorul de conversie al protrombinei (4-8')
2. formarea trombinei din protombina inactivă în prezenţa tromboplastinei (10
s)
3. transformarea fibrinogenului în fibrină, sub acţiunea trombinei (1-2s)
4. retracţia cheagului cu reţinerea elementelor figurate în reţeaua de fibrină şi
expulzarea în exterior a serului. După retracţia cheagului acesta suferă un
proces de dizovare numit fibrinoliză.(2-24 h).

Grupele sangvine
Austriacul Karl Landsteiner este considerat descoperitorul sistemului AB0, el primind în
1930 Premiul Nobel pentru aceasta. Totuşi, cehul Jan Janský a descris şi el acelaşi sistem în
1907, se pare, printr-o activitate independentă de cea a lui Landsteiner. Grupa AB (IV) a fost
descrisă tot în 1907 de către Decastrello şi Sturli.
Landsteiner şi Alexander S. Wiener au descoperit şi celălat sistem important de antigene,
Rhesus (Rh), în 1937 (rezultate publicate în 1940).
Sistemul AB0
Sistemul AB0 se bazează pe existenţa a două aglutinogene (în membrana eritrocitelor),
notate A şi B, şi a două aglutinine specifice (în plasma eritocitelor): α (anti A) şi respectiv β (anti
B). Landsteiner a observat o regulă a excluziunii reciproce, concretizată în faptul că indivizii
care prezintă pe eritrocite un aglutinogen nu au niciodată în plasmă aglutinina omoloagă. Un
individ poate dispune de unul, ambele sau de nici unul din aglutinogene. Întotdeauna există
aglutinine corespunzătoare aglutinogenului care lipseşte, iar când sunt prezente atât A cât şi B,
nu vor exista aglutinine. Astfel, există 4 grupe principale în sistemul AB0:
Grupa
Grupa Aglutinogen Aglutinine
(Landsteiner
(Janský) (antigen) (anticorpi)
)

7
 0 (zero) I nu are α şi β donator universal
A II A β donator pt A şi AB
B III B α donator pt B şi AB
AB IV A şi B nu are primitor universal
Deci, sângele izogrup nu conţine aglutinina şi aglutinogenul corespunzător, deoarece s-ar
produce aglutinarea. Acest lucru e important în transfuzii pentru a nu se produce
incompatibilitatea de grup.

Determinarea grupului sangvin

Compatibilitatea de grup sangvin între sângele primitorului şi cel al donatorului se
stabileşte cu hemotestul de compatibilitate: pe 2 lame se pune o picătură de ser din sângele de
grup A respectiv B. Se plasează apoi o picătură din sângele al cărui grup urmează a fi stabilit:

sânge necunoscut ser din grup A ser din grup B grup căruia îi aparţine
X - - 0
X + - B
X - + A
X + + AB
- “-”aglutinare absentă
- “+”aglutinare prezentă
Hemotestul Beth – Vincent
- dacă sângele nu aglutinează la niciunul din seruri, aparţine grupului 0
- dacă aglutinarea se face în serul de grup A, care conţine aglutinine β, sângele e grup B
- dacă aglutinarea se face în serul de grup B, care conţine aglutinine α, sângele e grup A
- dacă aglutinarea se face în ambele seruri, sângele e AB.
Caracterele antigenice 0AB se transmit ereditar, caracterele A şi B fiind dominante, iar 0
recesiv.
La stabilirea paternităţii, incompatibilitatea de grup serveşte numai la excluderea paternităţii,
întrucât compatibilitatea nu este o dovadă.

Sistemul Rh
Sistemul Rh (Rhesus sau CDE) clasifică sângele uman după prezenţa sau absenţa unor
proteine specifice pe suprafaţa hematiilor. Determinarea statutului Rh ţine cont de cea mai
frecventă dintre acestea: factorul D, sau antigenul D.
Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt consideraţi Rh+
(pozitiv), ceilalţi Rh- (negativ). Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh absenţa
antigenului nu presupune existenţa anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în
ser anticorpi anti D.
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că "grupa sanguină"
este exprimată prin adăugarea semnului + sau - la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc.
Aceste informaţii reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei
transfuzii.
Frecvenţa fenotipurilor Rh

8
 La nivelul populaţiei globale, frecvenţa fenotipurilor Rh este:
Rh+ 84%
Rh- 16%
La poporul român, frecvenţele sunt apropiate de media globală, cu 86% Rh+, iar ca
medie pentru populaţia europeană se consideră 85% Rh+. Există abateri remarcabile de la medie
în cazul unor populaţii. Spre exemplu, la africani, asiatici şi eschimoşi, frecvenţa fenotipului Rh+
este peste 95%.
Compatibilitate
Problema compatibilităţii se pune atunci când se doreşte realizarea unei transfuzii
sanguine. Clasic, în sistemul AB0, există noţiunile de donator universal (cu referire la grupa 0,
care nu are aglutinogene) şi de primitor universal (cu referire la grupa AB, care nu are
aglutinine). Ele nu sunt însă utile decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de
500 ml. În cazul transfuziei a peste 500 ml, se foloseşte exclusiv sânge izogrup, adică de aceeaşi
grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că, deşi de exemplu grupa 0 nu are aglutinogene, are
totuşi aglutinine. Acestea devin de ajuns de diluate în sângele primitorului pentru a nu da reacţii
sesizabile, dar la volume mari contactul lor cu aglutinogenele unui primitor de grupă A, B sau
AB poate determina aglutinarea intravasculară a eritrocitelor.
În afară de sistemul AB0, în cazul unei transfuzii este obligatoriu să se ţină seama şi de
grupa Rh+:
- sângele Rh+ poate fi primit doar de indivizi Rh+
- cel Rh- se poate administra la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh
nu există anticorpi în absenţa factorului antigenic. Este de menţionat că totuşi, teoretic, indivizii
Rh- ar putea primi o dată în viaţă sânge Rh+, urmând ca după aceea să dezvolte anticorpi antiRh.
Această variantă este însă evitată cu mare atenţie în practică, deoarece poate duce la erori
ulterioare cu consecinţe grave.
Dacă mama e Rh+ şi fătul Rh-, aglutininele antiD pot trece în circulaţia fetală
determinând liza hematiilor care conţin aglutinogen D. Dacă trece o cantitate mare de aglutinine,
fătul moare în uter (eritroblastoză fetală), iar dacă se naşte viu prezintă un icter hemolitic intens.
Dacă mama e Rh-, cât timp fătul e în uter cu o circulaţie proprie separată de cea maternă
prin bariera placentară, hematiile fetale nu ajung în circulaţia placentară. La sarcini repetate cu
feţi Rh+, femeile pot produce aglutinine anti D, deoarece leziunile placentare din ultimile
săptămâni ale gravidităţii permit ca o mică cantitate de sânge fetal să ajungă în circulaţia maternă
şi să sintetizeze aglutinine anti D. Primul copil e normal, deoarece titrul aglutininelor anti D e
scăzut, dar, la sarcini repetate cu copii Rh+ se nasc cu anemii hemolitice.
De aceea, la o mama cu Rh negativ şi soţ Rh pozitiv, după prima sarcină sau avort se
administrează imunoglobuline anti factor Rh, pentru ca organismul odată ce beneficiază de aceşti
anticorpi din exterior nu mai produce singur imunoglobuline.
Boala hemolitică poate fi prevenită la multe femei, dacă nu au fost deja sensibilizate.
Imunoglobulina Rh (RhIg) este un produs din sânge administrat pe cale injectabilă pentru a ajuta
mama cu factor Rh negativ, suprimându-i capacitatea de a reacţiona la globulele roşii Rh
pozitive.
Deoarece un mic număr de femei nesensibilizate pot avea probleme la sfârşitul sarcinii,
mulţi specialişti recomandă administrarea injecţiei cu RhIg (numita şi Rhogam) la 28 de
săptămâni de gestaţie, pentru a preveni rarele cazuri de sensibilizare care se produc la finalul
sarcinii. Fiecare doză de RhIg are efect circa 12 saptamani.

9
 Mamei i se va administra şi RhIg în 72 de ore de la naştere în cazul în care copilul are Rh
pozitiv. Grupa de sange a copilului poate fi determinata usor dupa na;tere folosind sânge prelevat
din cordonul ombilical. Injecţia cu RhIg poate fi administrată şi dupa o amniocenteză, o pierdere
a sarcinii, un avort sau o sterilizare postpartum (prin legarea trompelor).
Limfa
- este un lichid transparent, incolor, care circulă prin vasele şi ganglionii limfatici, precum şi în
spaţiile intercelulare, mediind schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi.
- este formată ca un lichid interstiţial. Pătrunde în vasele limfatice prin filtrare, trecând cel puţin
printr-un ganglion limfatic înainte să se verse în sânge în vena subclaviculară. Limfa circulă de la
ţesuturi la sânge, preluând deşeurile. Organismul uman are în jur de 1,5 l de limfă.
Limfa are aceeaşi compoziţie ca şi plasma sangvină, conţine mai puţine proteine ca şi aceasta şi
mai ales fibrinogen ceea ce îi conferă proprietatea de a coagula. Conţine leucocite, şi în special
limfocite. Aceasta însă nu conţine trombocite sau eritrocite. Deoarece trebuie sa transporte
substanţele nutritive şi să preia resturile, aceasta este bogată în deşeuri.
- funcţii: - sistemul imunitar prin prezenţa leucocitelor;
- reîntoarcerea în circuitul sangvin a unor proteine, grăsimi şi metaboliţi;
- rol de drenaj şi epurare

10