Partea introductivă fixează spațiul și timpul acțiunii: ”într-o toamnă aurie”, la Hanul Ancuței.

Timpul desfășurării acțiunii este doar vag precizat: cunoaștem anotimpul, perioada din an sau
momentul zilei, dar nu știm cu precizie anul. Autorul însuși mărturisește că a auzit multe
povești la han ”într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi
năprasnice”, în vremea tinereții sale. Tot în vremea tinereții sale se petrece și acțiunea
povestită de comisul Ioniță, pe vremea celeilalte Ancuțe, mama actualei hangițe, ”tot ca mă-sa
de sprâncenată și de vicleană”. Se precizează astfel cadrul narativ: într-o toamnă frumoasă,
caldă, demult, când la han era ”vremea petrecerilor și a poveștilor”, și călătorii se adunau să
petreacă împreună și să spună povești din vremea tinereții lor. ”Oameni încercați și meșteri
frigeau hartane de berbeci și de viței ori pârpăleau clean și mreană din Moldova”. Gazda
primitoare, Ancuța cea tânără, își servea oaspeții ”cu vin și mâncări”, și întreținea atmosfera
de poveste și voie bună. Aceasta este cadrul narativ al tuturor povestirilor care alcătuiesc
”Hanu-Ancuței”, și autorul revine deseori la el, pentru a asigura continuitatea povestirii și a
nota reacțiile călătorilor sau pentru a realiza o pauză binevenită în firul acțiunii.
Comisul Ioniță era ”un răzăș străin, care mie îmi era drag foarte. (...) Era un om nalt,
cărunt, cu fața uscată și adânc brăzdată. În jurul mustății tușinate și la coada ochilor mititei,
pielea era scrijelită în crețuri mărunte și nenumărate. Ochiul lui era aprig și neguros, obrazul
cu mustață tușinată părea că râde cu tristeță.” Un portret al unui personaj misterios, pitoresc,
realizat într-o notă romantică. Acesta este personajul principal al acestei narațiuni și totodată
naratorul, în persoana unuia dintre călătorii adunați la han. Autorul notează cu ironie că
”dumnealui comisul Ioniță avea o pungă destul de grea în chimir” și ”venise călare pe un cal
vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar.” Astfel, încă de la
început, atenția autorului se îndreaptă asupra personajului principal, a înfățișării sale și stării
lui sociale și materiale, și a vrednicului său cal roib, care, aflăm mai departe, este ”dintr-o viță
aleasă”, ”se trage dintr-o iapă tot pintenoagă” cu care comisul Ioniță a fost mândru în tinerețe
și care este ”eroina” acestei povestiri pline de umor și ironie. La această iapă ”s-a uitat cu
mare uimire chiar măria sa Vodă Mihalache Sturza....” Întâlnim aici ceva din cadrul narativ al
primei narațiuni care alcătuiește o altă povestire în ramă, ”Florin scrie un roman”, de Mircea
Cărtărescu. Autorul s-a lăsat inspirat de povestirile din ”Hanu-Ancuței” pentru a realiza o
replică plină de umor, mai apropiată zilelor noastre, și în care adolescenții de azi se pot regăsi
cu mai mare ușurință.
Acțiunea povestirii se petrece în vremea tinereții acestui răzeș serios, totodată de un
umor hâtru, care se relevă în această povestire umoristică, având-o ca protagonistă pe iapa lui
Vodă. Comisul Ioniță se afla tot aici la han, ”în preajma focurilor și a carălor cu must”,
oaspete al celeilalte Ancuțe care ”asculta ce spuneam eu... ” ”Ce voi fi spus atunci nu știu” ,
mărturisește autorul, ”au fost vorbe care au zburat ca și frunzele de toamnă”. Apare un prim
element misterios: cuvintele spuse pe vremuri celeilalte Ancuțe, o anumită nostalgie,
melancolie în această rememorare, cu atât mai intensă la văzul fiicei hangiței de odinioară.
Poate o poveste de dragoste, pe care naratorul alege însă s-o treacă sub tăcere.
Comisul își continuă povestirea cu intriga acestei narațiuni, și anume momentul în care
apare la han o ”trăsură pe arcuri”, cu un boier care coboară să vadă ochii Ancuței, ”cum era
datina”. Comisul închină pentru noul oaspete oala cu vin, iar boierul l-a privit zâmbind pe
comisul Ioniță și iapa sa, plăcându-i închinarea. ”Era un boier mărunt la stat, cu barbă roșă
rotunjită, și purta la gât un lanțug subțire de aur...”.
Comisul intră-n vorbă cu boierul, care află de acesta că este răzeș de la Drăgănești, din
ținutul Sucevei, dar situația pământurilor sale este una încurcată și dăinuie înainte de Vodă
Calimah, fiind pricina a numeroase ”divanuri”, ”cercetări și hotarnice”, ”mărturii cu
jurământ”, dar comisul nu și-a găsit dreptatea, mai mult de atât, vrăjmașul său luând în plus
din ”ocina părintească doi stânjeni și cinci palme”. Comisul mărturisește mai departe că
intenționează să meargă la însuși Vodă pentru a-și găsi dreptatea.
Cu nevinovăție, boierul îl întreabă, ”jucând între degete lanțugul cel de aur”: ”Cum se
poate? (...) Te duci la Vodă?” Comisul, serios, aprobă, zicând mai departe că dacă nici Vodă
nu-i va face dreptate... ”. Boierul începu a râde, întrebându-l ce are de gând să facă în această
situație. Iar comisul mărturisi cu năduf: dacă nici Vodă nu-i va face dreptate, ” atunci să
poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!...”
Pe dată, Ancuța cea tânără ”și-a strâns buzele și s-a prefăcut că se uită cu luare-aminte
în lungul șleahului...”, iar boierul, râzând iarăși, îl întrebă pe Ioniță când are de gând să se
înfățișeze la Vodă. Comisul îi răspunse serios că deșertă numai oala asta de vin ”întru slava
domniei sale”, apoi pornește spre Iași, la curtea domnească. Pe urmă comisul, ca un adevărat
om de omenie, îi oferă interlocutorului încă o oală nouă de vin de la Odobești. Boierul,
zâmbind, cere o oală cu must roș din Țara-de-Jos, iar comisul Ioniță, ca un adevărat răzeș, ține
să plătească el cinstea aceea, cu ”patru parale în poala Ancuței...”
Boierul plecă apoi cu droșca lui cu arcuri, iar personajul nostru încalecă și pleacă și el
și nu se oprește decât în târgul Iașului, unde a tras la un han, ”peste drum de Curtea
Domnească”. A doua zi, pregătit cum se cuvine, se înfățișează la Poarta Curții. Ajungem
astfel la punctul culminant al acestei frumoase povestiri: un ofițer tânăr și subțire, îmbrăcat în
fireturi de aur, îl întreabă de motivul vizitei sale, și îl îndreaptă spre odaia unde se află Vodă.
 Peste măsură de emoționat, tânărul țăran liber moldovean intră în odaia lui Vodă, cu
capul plecat. Zărește numai botforii de marochin ai lui Vodă și cade în genunchi, strigând cu
îndrăzneală către acesta că a venit să-i facă dreptate. La auzul vocii lui Vodă, care-i
poruncește să se ridice, răzeșul ridică privirea și îl recunoaște pe boierul de la han. Își pleacă
mai adânc privirea, înfricoșat, apucă poala hainei domnitorului și-o duce la buze. Vodă îi
poruncește din nou să se ridice și să-și arate îndreptările. Vodă nu este însă aspru, ci îi
zâmbește cu aceeași voie bună ca la han, apoi cercetează cu luare-aminte toate hârtiile. În
sfârșit, se înseninează și-i spune că-i va face dreptate și că va trimite un om la Drăgănești ”să
facă rânduială”.
Apoi îl întreabă, cu același zâmbet bun: ” – Ei, dacă nu-ți făceam dreptate cum
rămânea?” Răzeșul, la rândul său, îi răspunde, râzând că vorba nu și-o ia înapoi. ”Iapa-i peste
drum!”.
Vodă însă, ca un om de lume ce este, și ca un adevărat monarh, nu se supără dintr-
atâta lucru, știe să aprecieze umorul și ironia supușilor săi, și mai ales este un om vrednic,
dintr-o bucată, care știe să le asculte necazurile și să le-ndrepte și se poate apropia de inima și
de sufletul oamenilor împărăției, ca unul ce este și el, în fond, tot un om, cu slăbiciunile și
virtuțile sale, dar mai ales un mare domnitor.
Astfel își încheie narațiunea comisul Ioniță, și acesta este deznodământul, cu plecarea
sa de la han, însoțit de slujbașul de la Curtea Domnească, și cu mândria sa de- a avea un cal
roib, ”pintenog de trei picioare”, ”moștenire din iapa lui Vodă.” Și comisul încheie cu
nostalgie, mărturisindu-le călătorilor că, după aceste amintiri pe care el pune preț și care sunt
apropiate de sufletul său, după dragostea sa față de calul său, care parcă ar avea o ”amintire
din alt veac și din acele zile ale tinereții mele”, ei pot cunoaște ce fel de om este. Apoi cere să
fie cinstiți oaspeții și se pregătește să spună o altă istorie, vrednică de tot interesul.
Înțelesul ascuns al acestei povestiri este faptul că, în multe dintre manifestările noastre
ne asemănăm animalelor, și în multe, și mai multe.... ne diferențiem categoric de acestea.
Există de altfel oameni, culturi, civilizații care se întemeiază mai ales pe această morală
simplă: ”omul este un animal”.
Pare înviorătoare această idee, că omul este, în fond, un animal, că are instincte
fiziologice, că are un psihism asemănător animalelor. Dar omul, ca ființă creatoare de
civilizație, ca ființă morală, este mai mult decât un animal. Și într-aceasta el se apropie de
chipul divinității. Dar, chiar și aici, parabola cu mielul și Fiul lui Dumnezeu, în religia
creștină, este prezentă.
 Ceea ce vrea să ne transmită autorul, prin vocea comisului Ioniță, este aceea că Vodă
trebuie să se dovedească a fi mai mult decât atât, un animal, superior iepei sale, și poate face
acest lucru numai fiind el însuși un om apropiat de chipul divinității din sine, care împarte
dreptatea și care posedă o dreaptă și nepărtinitoare judecată. În acest context, întreg
comportamentul lui Vodă Mihalache Sturza se dovedește a fi unul superior: de la capacitatea
sa de a dărui, de a umbla în rândul supușilor săi, de a primi o cinste, fără a se supăra, de a
înțelege o ironie și de a zâmbi și până la a face dreptatea pentru care un om, un țăran liber, a
luptat o viață-ntreagă.