Centrul de excelență în medicină și farmacie „Raisa Pacalo”

Referat: „ Observația și experimentul în

cercetarea medicală ”

Grupa: 26
A elaborat: Babin Corina
Calificare: Asistent Medical
Specialitate: Îngrijirea bolnavilor
 Observația
Observatia reprezintã, dupã cum arãta Claude Bernard, una din etapele cele mai
importante ale cercetãrii stiintifice.
Observatia reprezintã forma cea mai elementarã a cunoasterii, deoarece ea este foma cea
mai simplã si mai directã a contactului cu lumea înconjurãtoare. De aceea, la baza simtului clinic,
despre care se vorbeste atât de mult în medicinã, se aflã, de fapt, observatia atentã a bolnavului.
Observatia presupune un observator, care în cazul nostru este medicul, un obiect,sau mai
bine zis, un subiect de observat, care in cazul nostru este reprezentat de bolnav, o clasã de
fenomene, care în cazul nostru este reprezentatã de patologia umanã si, în sfârsit, niste cunostinte
anterioare privind fenomenele respective, care în cazul nostru sunt reprezentate de cunostintele
medicului privind patologia umanã. Cu ajutorul spiritului de observatie, ei au sesizat de multe ori,
cu o acuitate si o finete impresionante, existenta unor simptome si aparitia lor în anumite boli. Asa
spre exemplu, Hipocrate a descris paraplegia din compresiile medulare, complicatiile testiculare din
parotidita epidemicã, caracterul ciclic al febrei din malarie si faciesul caracteristic din peritonitã,
care îi poartã numele.
Observatia clinicã a fost completatã apoi cu observatia anatomo-clinicã, constatându-se cã
simptomele bolnavului sunt produse de anumite leziuni organice. A venit apoi etapa investigatiilor
clinice, a biochimiei si a imunologiei cu ajutorul cãrora s-a constatat cã leziunile organice sunt
produse si ele de niste modificãri moleculare. Toate acestea nu au redus, însã, cu nimic din valoarea
observatiei clinice. Dimpotrivã, bazatã pe niste cunostinte din ce în ce mai profunde, observatia
clinicã a devenit azi mai utilã si mai eficace. De aceea, chiar dacã investigatiile paraclinice au luat o
amploare deosebitã, clinica a rãmas în continuare, dupã cum aratã I. Hatieganu, o stiintã bazatã pe
investigatie si interpretare. Cu toatãdezvoltarea impetuoasã a investigatiilor paraclinice, care pot
aduce informatii extrem de pretioase, diagnosticul a continuat sã rãmânã si astãzi o operatie bazatã
pe o observatie foarte atentã si abia apoi pe utilizarea celorlalte mijloace de investiigare a
bolnavului. SI acest lucru este foarte important pentru medicul generalist, care de obicei nu nici nu
dispune de alte posibilitãti de investigatie. De aceea, pentru generalist observatia si comunicarea cu
pacientul joacã rolul cel mai important.
Primele informatii privind tipul constitutional, atitudinea, fizionomia, pielea, ochii, si
comportamentul bolnavului sunt obtinute prin intermediul observatiei, observatia fiind cea mai
simplã, cea mai usoarã si cea mai la îndemânã metodã de culegere a informatiilor de la bolnav. Asa
spre exemplu, cu ajutorul observatiei, medicul poate depista tipul de comportament al bolnavului,
asa cum ar fi tipul lui H. H. Roserman este mai predispus la infarct, acesta fiind un tip care vorbeste
repede, este încordat, tensionat, cu miscãri rapide ale globilor oculari, cu clipit rapid, de peste 40 de
ori pe minut, râs spastic, strident, voce rãsunãtoare, iritat, nelinistit etc.
În unele cazuri medicul poate observa foarte usor cã bolnavul prezintã o culoare ictericã,
care sã-i sugereze o afectiune hepato-biliarã, sau o culoare bronzatã care sã-i sugereze o boalã
Addison, sau o cianozã, care sã-i sugereze o afectiune cardiacã, sau o casexie, care sã-i sugereze o
boalã malignã, cum ar fi cancerul, spre exemplu, sau o exoftalmie care sã-i sugereze o boalã
Basedow, sau o eruptie facialã eritematoasã atroficã sau scuamoasã, sub forma de fluture, care sã-i
sugereze un lupus eritematos diseminat, sau o piele întinsã, durã, cu riduri perpendiculare pe buze,
care sã-i sugereze o sclerodermie. În aceste cazuri, observatia clinicã permite medicului avizat sã
presupunã diagnosticul unor boli chiar si fãrã ajutorul anamnezei si fãrã vreun examen clinic sau de
laborator, doar pe baza aspectului exterior al bolnavului. În alte cazuri este necesarã, însã, o
observatie mult mai atentã si mai îndelungatã a bolnavului pentru a intra în posesia unor informatii
si pentru a putea face un diagnostic diferential. Asa spre exemplu, dacã bolnavul acuzã o stare de
astenie fizicã si psihicã, o senzatie de lipsã de energie, de indispozitie, o stare de discomfort, de
insatisfactie, de tristete, întovãrãsite de manifestãri somatice, cardiace, digestive, respirarorii, sau
genitale, medicul trebuie sã-l supunã unei observatii mult mai atente pentru a putea stabili
diagnosticul de neurastenie si a elimina numeroase boli somatice, cum ar fi hepatita cronicã,
pielonefrita cronicã, anemia, reticuloze, colagenoze, hipotensiunea arterialã, insuficienta
suprarenalã, insuficienta tiroidianã, hiperaldosteronismul, cancerul, miastenia si distrofiile
musculare, în care ar putea apare astenia, starea de indispozitie generalã si celelalte simptome ale
neurasteniei.
Aceeasi observatie atentã este necesarã si în cazul unui bolnav care acuzã o durere
precordialã, deoarece, pe lângã durerea pe care o acuzã, bolnavul mai poate prezenta paloare,
transpiratii reci, agitatie neuropsihicã, sau, dimpotrivã, o stare de imobilizare, un facies de groazã,
asa cum se întâmplã în infarctul miocardic, care pune în pericol iminent viata bolnavului.
Observatia atentã a bolnavului poate confirma autenticitatea simptomelor acuzate de
bolnav.De multe ori intensitatea unei colici poate fi cititã pe fata bolnavului. Dar nu numai durerea,
ci si astenia si ameteala pot fi observate într-o oarecare mãsurã pe fata obositã si apaticã sau palidã
si anxioasã. Pentru un medic avizat, în nevroza astenicã, desi bolnavul suferã cu adevãrat, apare
totusi o discordantã între acuzele verbale,extrem de dramatice si expresia lor somaticã care nu este
atât de autenticã ca la bolnavul care suferã efectiv de anginã pectoralã, de ulcer duodenal sau de
astm bronsic.
De aceea observatia care începe încã de la primul contact cu bolnavul, trebuie sã continue în
tot cursul investigatiilor si chiar dupã stabilirea diagnosticului în timpul tratamentului pânã la
completa însãnãtosire a bolnavului. Bolnavul trebuie supus observatiei încã înainte de a acuza un
simptom. Apoi, el trebuie observat în continuare din momentul în care începe sã acuze anumite
simptome subiective. Medicul trebuie sã observe modul în care le expune, atitudinea, faciesul,
culoarea pielii,mimica, gradul de suferintã pe care îl inspirã, tonul cu care vorbeste, modul în care
poate sã-si expunã suferintele, miscãrile de care sunt întovãrãsite, dacã acuzã o durere mai precis
sau mai vag localizatã s.a. încã din aceastã fazã, numai prin simpla observatie a bolnavului, medicul
îsi poate face o idee, dacã nu despre diagnostic, cel putin despre gravitatea cazului. Pentru cã un
bolnav în stare de soc,spre exemplu, a cãrui viatã este în pericol,va avea o fatã mai palidã, va fi
adinamic, va avea o voce mai scãzutã si îsi va expune mai greu suferintele decât un bolnav cu o
stare generalã mai bunã, care nu este în soc.
Observatia continuã apoi si în timpul examenului fizic al bolnavului. Cu aceastã ocazie,
medicul poate observa conformatia toracelui, respiratia bolnavului, conformatia abdomenului,
eventualele eruptii cutanate, “stelute” vasculare, tumori subcutanate sau circulatia venoasã
colateralã.
De asemenea, el poate observa mimica bolnavului la palparea zonelor dureroase sau reactia
lui la mobilizarea diferitelor portiuni ale organismului.
Observatia nu trebuie sã se termine nici dupã stabilirea diagnosticului. Pentru cã, în functie
de aparitia sau disparitia unor simptome, diagnosticul poate fi modificat sau completat. Asa spre
exemplu, la un bolnav cu diagnostic de ulcer duodenal poate apare o melenã sau o hematemezã care
sã necesite modificarea tratamentului, impunând interventia chirurgicalã. Apoi trebuie observat
rãspunsul bolnavului la tratament s.a. Atunci când nu poate stabili un diagnostic în timp util, sau nu
poate prevedea evolutia fenomenelor, medicul îsi prelungeste observatia, tinând bolnavul sub ochiul
sãu scrutãtor o noapte, o zi sau chiar mai multe zile.Asa spre exemplu, un abdomen acut, a cãrui
etiologie nu a putut fi încã elucidatã, va fi tinut sub observatie permanentã pentru a vedea modul în
care evolueazã tabloul clinic. De asemenea, un traumatism cranian, a cãrui evolutie nu poate fi
precizatã, va fi tinut sub observatie pentru a vedea dacã nu apare un hematom cerebral si asa mai
departe.
 Medicul generalist are dezavantajul cã nu poate urmãri în permanentã bolnavul, asa cum se
întãmplã în spital. Dar el are avantajul cã poate urmãri bolnavul o perioadã mai lungã de timp. El
are posibilitatea sã observe evolutia îndelungatã a unor simptome sau a unor boli cronice.
De aceea, observatia are un rol deosebit în medicina generalã.Pentru cã, dupã cum remarca
Laennec, în medicinã nu poti sã ajungi la un rezultat decât prin observatii numeroase si îndelungate.
Practica medicalã este fondatã de fapt pe observatia bolnavului, iar medicul trebuie sã fie, dupã cum
remarcã Cl.Bernard, mai întâi un bun observator. Pentru cã,prin intermediul vãzului, care este cel
mai implicat în procesul observatiei, medicul primeste, de fapt, cea mai mare cantitate de informatii
apreciatã la 3 milioane biti pe secundã. Prin intermediul vãzului el poate intra în posesia uunor
semne iconice care ar fi imposibil de descris si de receptionat prin alte mijloace, iar prin intermediul
auzului, poate intra în posesia unor semne indiceale, asa cum ar fi o voce mai scãzutã, o tuse sau un
geamãt, care pot sã sugereze gravitatea situatiei. Plecând de la observatiile clinice pe care le face
medicul poate ajunge la interpretãri mult mai profunde. Atunci când observã degetele unui bolnav
de poliartritã reumatoidã, el poate ajunge la concluzia cã inflamatia articulatiilor este produsã de
anticorpii anti IgG, care formeazã complexe imune care infiltreazã sinoviala, care determinã
eliberarea de prostaglandinã, leucotriene si enzime lizozomale întretinând astfel informatia.Adicã
degetele fuziforme, sau în gât de lebãdã îi evocãmedicului modificãrile moleculare care au
determinat aparitia acestor modificãri.Acelasi lucru se întãmplã atunci când observã o crizã de astm,
o ascitã, sau o hemiplegie, care îi evocã modificãrile organice si moleculare care le-au produs.
De aceea, medicul generalist trebuie sã punã în joc toate resursele sale, toate simturile si
toate calitãtile sale, pentru a efectua o observatie cât mai atentã si mai profundã a bolnavului si a
mediului sãu de viatã si de muncã. Pentru cã existã pericolul ca el sã efectueze o observatie prea
sumarã si sã se bazeze mai ales pe rezultatele de laborator, care, desi pot aduce informatii extrem de
valoroase, nu o pot lua niciodatã înaintea metodelor clinice si în primul rând înaintea observatiei,
simple si directe, a bolnavului si a mediului sãu de viatã si de muncã.De aceea medicul generalist
trebuie sã învete sã fie un fin observator al bolnavului.

Experimetul
Fundamentarea teoretică a experimentului ca metodă ştiinţifică a fost făcută de cercetătorul
Claude Bernard în lucrarea “Introducere în studiul medicinii experimentale” încă din anul 1865.
Dezvoltarea amplă a ştiinţelor actuale, varietatea care există chiar în interiorul unei ştiinţe, a
determinat o adaptare cu totul specifică a metodicii experimentale. Impusă ştiinţelor particulare,
metoda experimentală a determinat apariţia unor ramuri experimentale ale ştiinţelor respective.
Experimentul este metoda de cercetare prin care se verifică o relaţie presupusă (dată
în ipoteză) dintre două fenomene prin provocarea şi controlul acestora de către
experimentator.
Experienţa este cunoaşterea care rezultă din toate împrejurimile şi trăirile
nepremeditate, întâmplătoare, fără a fi urmărit un scop precis.
Experimentul reprezintă o stare activă a subiectului, implică o activitate metodică,
orientată în scopul precis de verificare a unei ipoteze (presupuneri). Aceasta necesită activitate
intelectuală, complexă a omului de ştiinţă, a cercetătorului, care provoacă, organizează,
interpretează şi înţelege.

Tipuri de experimente:
- Experiment de laborator - îndeplineşte condiţiile cele mai bune de manevrare a variabilelor
şi controlul acestora.
- Experiment natural – este experimentul pedagogic sau social.
- Experiment de verificare sau confirmare – este tipul fundamental, având ca scop
verificarea unei ipoteze formulate în prealabil. Ipoteza este rezultatul unei experienţe de
explorare sau este dedusă dintr-o teorie.
- Experiment pilot – este un experiment preliminar, prin care cercetătorul îşi verifică
tehnicile de lucru.
- Experiment invocat - în care variabila independentă este activă fără intervenţia
cercetătorului (exemplu – instalarea unor modificări fiziologice prin intermediul
antrenamentului la altitudine).
- Experiment comparativ când subiecţii sunt grupaţi în grupa experimentală şi grupa martor
(de referinţă), iar rezultatele se compară între cele două grupe;
- Experiment constatativ când rezultatele se compară între testarea iniţială şi cea finală doar
la o singură grupă;
- Experiment cu un singur subiect ( Studiu de caz experimental) întâlnit în special în
cercetările clinice, psihologice, fiziologice, terapeutice.

Organizarea experimentelor
1. Selectarea subiecţilor şi alcătuirea grupelor experimentale trebuie să fie în concordanţă cu
ipoteza de lucru. De regulă experimentarea se face se face utilizând două grupe de subiecţi: unul
asupra căruia se aplică variabila independentă, numit grup experimental; iar unul asupra căruia nu
acţionează această variabilă, numit de control sau martor. Aceste grupuri se mai numesc şi
eşantioane obţinute din selecţia subiecţilor dintr-o populaţie. Selectarea eşantioanelor trebuie să se
facă astfel încât ele să nu difere, în ceea ce priveşte caracteristicile esenţiale ale populaţiei din care
au fost selectate şi să fie reprezentative.

2. Efectuarea testărilor iniţiale. Experimentatorul stabileşte o categorie de teste care vor

trebuie să evidenţieze efectul utilizării variabilelor independente. De asemenea, aceste testări se vor
realiza strict în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi aparate şi instrumente de măsură şi control. Astfel,
putem avea de-a face cu mai multe categorii de teste şi anume: măsurători somatice, fiziologice,
testări motrice, psihice, sociologice. Aceste testări vor fi iniţiale – atunci când se efectuează la
începutul experimentului; intermediare – în timpul experimentului (pentru a se verifica efectele
variabilelor la un moment dat); finale – la sfârşitul cercetării (pentru a se evidenţi valoarea variabilei
dependente).

3. Derularea experimentului, când se urmăreşte să se respecte aceleaşi condiţii la cele două

grupe, singura diferenţă constituind-o variabila independentă care va fi aplicată la grupa
experimentală.

4. Testarea finală – reluarea testărilor iniţiale în aceleaşi condiţii, cu aceleaşi instrumente.

5. Interpretarea datelor. După efectuarea testărilor finale se face diferenţa dintre testarea
iniţială şi cea finală pentru fiecare grupă separat şi apoi comparativ între cele două grupe. În această
etapă se folosesc, în special, parametri tendinţei centrale (media aritmetică, modulul, mediana,
dispersia, amplitudinea). Se calculează pragul de semnificaţie utilizându-se testul “T”, pentru a se
verifica dacă rezultatele obţinute se datorează întâmplării, a unor factori subiectivi sau ca urmare a
introducerii variabilei independente.

6. Determinarea concluziilor şi formularea recomandărilor practice.

 În concluzie aș putea spune că observație și experimentul în cercetarea
medicală după părerea mea sunt binevenite deoarece doar prin experimenatarea și
obervarea foarte atentă a experimetului, poate duce la noi descoperiri, la noi șanse
ale oamenilor de a supraviețui de la bolile mai greu curabile sau chiar incurabile.