ROLUL INTEGRĂRII COPIILOR CU CES ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PUBLIC

TARAȘ CRISTINA VIOLETA – profesor psihopedagogie specială - CENTRUL ȘCOLAR DE

EDUCAȚIE INCLUZIVĂ NR. 2 COMĂNEȘTI

REZUMAT

Școala este sursa principală de socializare a copilului, integrarea şcolară reprezintă o particularizare a
procesului de integrare socială a copiilor cu cerințe educative speciale, proces care are o importanţă fundamentală
în facilitatea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin formarea unor conduite şi atitudini,

Educaţia este unul din factorii principali care influienţează dezvoltarea unei societăţi, indiferent de nivelul pe
care aceasta îl are la un moment dat.
Dreptul la educaţie al oricărui copil,  recunoscut în plan internaţional şi naţional este un drept fundamental a
carui respectare constituie premisa dezvoltării umane.
Prin urmare, ca o reacţie firească  a societăţii la obligaţia acesteia de a asigura cadrul necesar , optim de
realizare a educaţiei tuturor copiilor, a apărut educaţia integrată/incluzivă. Conform principiilor promovate în
materie de educaţie de către organismele internaţionale se menţionează că persoanele cu deficienţe au aceleaşi
drepturi fundamentale ca şi ceilalţi cetăţeni de aceeaşi vârstă, fără discriminare, pe motive de sex, religie, limbă,
opinii politice, oriogine naţională sau socială, stare financiară etc.
De asemenea, aceste persoane au dreptul la tratament medical, psihologic, la şcolarizare, pregătire şi
educare/reeducare profesională, la asistenţă, la consiliere, la servicii de încadrare în muncă precum şi la alte servicii
care să le permită dezvoltare şi manifestare a aptitudinilor şi capacităţilor de care aceştia dispun, să le faciliteze
procesul de integrare/reintegrare socială.
Conceptul de "Educatie pentru toti" a fost lansat in 1990 in Tailanda la Conferinta Internationala a Ministerului
Educatiei, iar in iunie  1994 la  Conferinţa Mondială asupra educaţiei speciale, desfăşurată sub egida UNESCO la
Salamanca, în Spania, s-a adoptat o declaraţie comună care conţine următoarele puncte:

 fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie şi fiecărui copil trebuie să i se ofere şansa de a ajunge şi
de a se putea menţine la un nivel acceptabil de învăţare;
 fiecare copil posedă caracteristici, interese, aptitudini şi necesităţi de învăţare proprii;
 proiectarea sistemelor educaţionale şi implementarea programelor educaţionale trebuie să ţină seama de
marea diversitate a caracteristicilor şi trebuinţelor copiilor incluşi în procesul educaţional;
 persoanele cu cerinţe speciale trebuie să aibă acces în şcolile obişnuite (şcolile de masă), iar aceste şcoli
trebuie să se adapteze unei pedagogii centrate asupra copilului, capabilă de a veni în întâmpinarea
trebuinţelor fiecărui copil în parte;
 şcolile obişnuite, care au adoptat această orientare, sunt cele mai utile mijloace de combatere a atitudinilor
discriminatorii, construind o societate bazată pe spiritual de toleranţă şi acceptare şi oferind şanse egale
la educaţie  pentru toţi:mai mult, ele asigură o educaţie utilă pentru majoritatea copiilor, îmbunătăţind
eficienţa şi gradul de utilitate socială a întregului sistem educaţional.  
 Abordarea educaţiei speciale pleacă de la un adevăr evident pentru orice cadru didactic: fiecare copil/elev este
în felul său. Fiecare copil este unic şi nici unul nu este identic cu celălalt. Sunt diferenţe pe care le vedem cu ochiul
liber şi altele pe care le observăm mai greu sau avem nevoie de metode speciale ca să le evidenţiem.
Copiii sunt diferiţi prin particularităţile de vârstă, şi particularităţile individuale. Sunt diferenţe date de
trăsăturile lor fizice, de reacţii emoţionale, de temperament, de ritmul de dezvoltare, de ritmul cu care învaţă, de
stilul învăţării, de preocupările predilecte, de aptitudini şi talente dar şi de comportamentele pe care şi le manifestă
fiecare.
Toate aceste diferenţe se traduc în activitatea şcolară cu a înţelege că succesul predării învăţării depinde de cum
identificăm diferenţele dintre copii, dar şi de valoarea pe care o dăm acestor diferenţe, adică le vedem ca cerinţe
faţă de activitatea noastră. Dacă vedem diferenţele ca o provocare  pentru a ne îmbunătăţii practicile sau dacă le
vedem ca defecte sau probleme care îi privesc doar pe copii. Diferenţele determină existenţa unor cerinţe faţă de
educaţie şi sunt mai mult sau mai puţin speciale, în funcţie de cum trebuie adaptată educaţia către fiecare beneficiar.
Conceptul de cerinţă educativă intervine ca un mod de respectare a drepturilor copilului la identitate şi la
autodeterminare şi a fost lansat în 1978, prin Raportul Warnock, în Marea Britanie, preluat apoi de alte ţări, iar din
1995 a fost preluat de   Legea Învăţământului (84/95) din Romania, de amendamentele ulterioare, precum şi
de ,,Regulamentul Învăţământului special”.
Noţiunea de CES desemnează necesităţile educaţionale complementare obiectivelor generale ale educaţiei
formale la nivel preşcolar/şcolar, necesităţi care solicită o şcolarizare adaptată particularităţilor individuale şi/sau
caracteristice unei deficienţe ori tulburări de învăţare, precum şi o intervenţie specifică, prin reabilitare/recuperare
corespunzătoare. CES exprimă o necesitate evidentă de a se acorda anumitor copii o atenţie şi o asistenţă
educaţională suplimentară ( un anumit fel de discriminare pozitivă) fără de care nu se poate vorbi efectiv de
egalizarea şanselor, de acces şi participare şcolară şi socială.
Pentru a realiza integrarea copiilor cu CES, trebuie să acţionăm asupra diferitelor nivele de dezvoltare a
personalităţii lor și anume:

 la nivel biologic -un copil trebuie să crească, să se maturizeze fizic, morfologic şi biochimic. Un copil
dezvoltat insuficient se va încadra mult mai greu într-o clasă de elevi dezvoltaţi  datorită faptului că
activităţile educative îşi vor pune amprenta asupra stării generale de  oboseală a copilului.
În afară de copiii dezvoltaţi insuficient pentru vârsta lor, la acest nivel se încadrează şi copiii cu
deficienţe de natură biologică. Printre deficienţele de natură biologică putem enumera: deficienţe ale
dezvoltării creierului datorate unor lezări ale materialului genetic în   special în perioada intrauterină,
deficienţe de auz, văz, paralizii, lezări locale.
Deseori se întâmpla să întâlnim cazuri de copii cu deficienţe la nivel biologic combinate,  care cuprind
atât elemente de nedezvoltare cât şi de lezare.
În sprijinul integrării copiilor cu deficineţe biologice trebuie să existe un efort de adaptare atât a copiilor
în cauză cât şi a comunităţii în cadrul careia va trebui să se integreze copilul respectiv.

 la nivel psihic - un copil trebuie să fie dezvoltat şi să fie capabil să desfaşoare diferite funcţii
psihice în mod continuu, ascendent, progresiv, dinamic, la diferite niveluri de complexitate.
Cei trei factori ce influenţează dinamica dezvoltării psihice sunt: ereditatea, mediul şi educaţia.
Ereditatea este dată de ansamblul de gene ce conţin informaţii transmise prin mecanisme genetice,
fiziologice, anatomice. Mediul reprezintă ansamblul factorilor naturali şi sociali ce determină
dezvoltarea psihologică a personalităţii copilului. Factorii naturali sunt daţi de mediul geografic în care
traieşte copilul, mediu ce intervine în evoluţia pozitivă sau negativă a personalităţii copilului. Mediul
social este dat de familie, şcoală, prieteni, colegi, ce acţionează diferit în funcţie de vârsta şi de cerinţele
educaţionale ale copilului implicat.
  la nivel social - un copil trebuie să se poată comporta conform standardelor profesionale, pedagogice,
civice ale comunităţii în care se află. Evoluţia personaliăţii copilului este ghidată de mediul natural şi
social cu care interacţionează. Pregatirea insuficientă a personalului didactic din învăţământ ce
interacţionează cu copiii cu deficienţe la nivel social, poate duce la o neadaptare urmată de
nedezvoltarea deprinderilor de învăţare corectă şi asimilare a noilor cunoştinţe. În funcţie de
particularităţile specifice existente ale cazurilor de copii cu deficiente, trebuie determinată o strategie de
dezvoltare socială şi de integrare a lor.

Rolul esenţial în educaţia integrată îl deţine cadrul didactic , care devine principalul factor de acţiune şi de
coordonare a realizării programului pedagogic individual pentru elevii cu CES.
Procesul de integrare educationala a elevilor cu CES  poate lua diferite forme. In literatura de specialitate se
vorbeşte despre:

 integrare fizică  ce presupune prezenţa unor copii cu deficienţe în clase din învăţământul obişnuit cu
scopul de a reduce distanţele între copiii cu deficienţe şi copiii normali precum şi crearea condiţiilor
fizice pentru satisfacerea necesităţilor fundamentale
 integrare funcţională, ca o prelungire a integrării fizice, ce presupune existenţa posibilităţii tuturor copiilor
de a participa la activităţile din şcoli, de a avea acces şi de a utiliza resurse, servicii şi instalaţii publice
oferite de mediu.
 integrarea  socială ce vizează participarea copiilor cu deficienţe la activităţile din afara clasei şi şcolii,
perceperea acestora ca fiind o parte inerentă a contextului social, stabilirea relaţiilor sociale prin care
copiii cu dizabilităţi să beneficieze de schimburi semnificative
 integrare personală ce este legată de dezvoltarea relaţiilor de interacţiune cu persoane semnificative din
diverse momente ale vieţii cum ar fi părinţi, fraţi, bunici şi alte rude
 integrare societală presupune asumarea unor responsabilităţi sociale, exercitarea unei anumite influienţe
asupra partenerilo, acceptarea deplină de cătr ceilalţi membrii ai comunităţii şi existenţa sentimentului
de încredere deplină în sine şi în ceilalţi
 integrare organizatorică ce presupune organizarea structurilor şi serviciilor în aşa fel încât să răspundă
nevoilor persoanelor cu deficienţe cât şi celorlalţi.

Considerând şcoala ca principala instanţă de socializare a copilului, integrarea şcolară reprezintă o

particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanţă
fundamentală în facilitatea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin formarea unor conduite şi atitudini, a unor
aptitudini şi calităţi favorabile acestui proces.Integrarea şcolară ca situaţie particulară a socializării, se poate defini,
de asemenea, în două feluri:

 Într-un sens larg, care se referă la adaptarea oricărui copil la cerinţele şcolare;

 În sens retrâns, legat de problematica unor copii cu cerinţe speciale, în contextul normalizării, cuprinderea
acestora în instituţii şcolare obişnuite, sau în moduri de organizare cât mai apropiate de acestea.

Şcoala şi familia, ca agenţi ai socializării, au un rol foarte important în integrarea copiilor cu dizabilităţi în
învăţământul de masă. Aşadar, în urma deciziei că acel copil se va înscrie în învăţământul obişnuit , se iau măsuri
pentru integrarea lui reală:
  Pregătirea clasei care va primi copilul;
 Pregătirea părinţilor copiilor;
 Pregătirea cadrului didactic care va prelua cazul;
 Adaptarea programei:
 Terapii specifice pentru copilul cu dizabilităţi;
 Evaluarea după criterii stabilite iniţial, se va evalua progresul.

Iată câteva cerinţe ce trebuiesc respectatede orice cadru didactic ce are în clasă copii cu dizabilităţi:

 Creare unei atmosfere calme, lucrând pe grupuri mici, educatorul supervizând şi îndrumând discret fiecare
grup de elevi;
 Înainte de a vorbi, educatorul trebuie să se asigure că este linişte, atrăgând atenţia copiilor când va anunţa
ceva important, deci şi copilului cu dizabilităţi să se asigure că recepţionează (ar putea fi nevoie ca
anumite informaţii să fie decodificate special pentru el );
 Folosirea unui limbaj simplu şi direct, însoţit de mimică expresivă şi gesturi adecvate;
 Solicitarea copilului cu dizabilităţi să rezolve sarcini diferite, astfel încât să aibă timp să le încheie; de
reuşita în aceste activităţi va depinde motivaţia lui pentru învăţare şi progresele înregistrate;
 Chiar dacă la început timpul necesar este mai lung pentru a finaliza o activitate, rezolvând singur sarcina,
elevul este capabil de anumite perfomanţe şi astfel îşi îmbunătăţeşte imaginea de sine;
 Oferirea în egală măsură, pentru toţi copiii, a posibilităţii de a decide  şi alege soluţii în rezolvarea unor
teme
 Educatorul trebuie să păstreze faţă de copii aceeaşi atitudine; cu toţii trebuie să stabilească reguli de
comportare în grup, cu toţii trebuie să le respecte;
 Păstrarea legăturii cu părinţii, informându-i despre progresele copilului şi despre modul în care îşi pot
ajuta copilul acasă.

Bibliografie:

1. Birţ, M.A., Psihiatrie. Prolegomene clinice, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2001
2. Doru,V. P., Raluca, M., Terapie ocupaţională pentru persoanele cu deficienţe, Editura
Muntenia, Constanţa, 2005
3. Mircea Miclea, Psihologie cognitivă Modele teoretico – experimentale, Editura Polirom
2003 Iași