Tratamente termice aplicate materialelor de bază şi îmbinărilor sudate

Acţiunea sudării prin topire asupra îmbinării sudate. Etape principale

1. Etapa de încălzire
Un fapt caracteristic sudării sunt vitezele de încălzire foarte mari, de ordinul câtorva sute, chiar
mii de grade Celsius pe secundă, comparativ cu 100 până 3 00°C/oră la cele mai multe tratamente
termice conexe sudării.

2. Etapa de menţinere
La sudare etapa de menţinere este extrem de scurtă. Un indicator convenţional, potrivit punctului de
vedere metalurgic, utilizat pentru evidenţierea condiţiilor particulare de menţinere a temperaturilor înalte
se consideră a fi t m, adică timpul de menţinere deasupra temperaturii t m=tM - 100°C, în care tM este
temperatura maximă atinsă de ciclul termic aferent punctului considerat iar t m temperatura convenţională
luată în considerare. Timpul tm este utilizat mai ales la urmărirea proceselor de supraîncălzire a pieselor.
Valoarea sa depinde de procedeul de sudare, fiind cu atât mai redus ci cât creşte densitatea de putere a
sursei utilizate. Orientativ se poate spune că la sudarea cu arcul electric t m are valori de ordinul secundei
sau al zecilor de secunde în timp ce în cazul tratamentelor termice el poate fi de la zeci de minute la zeci
de ore.

Este cunoscut faptul că timpul de menţinere influenţează procesele metalurgice (de exemplu:
omogenizarea austenitei, dizolvarea şi formarea unor precipitate, creşterea grăunţilor, modificarea
morfologiei unor faze şi constituenţi etc.)

3. Etapa de răcire.
De multe ori, atunci când coeficientul de participare al metalului de bază la formarea cusăturii
este mic, metalul de adaos fiind ales corespunzător, nu apar probleme metalurgice speciale
legate de răcirea băii de metal lichid, probleme care să necesite un tratament termic post sudare.
Cel mai important indicator al etapei de răcire îl constituie timpul de răcire scurs între atingerea
succesivă a temperaturilor de 800°C, respectiv 500°C, notat t8/5. Se observă că timpul de răcire este o
mărime inversă faţă de viteza de răcire, în sensul ca un t8/5 mare înseamnă o viteză de răcire mică şi
invers.

În condiţiile sudării prin topire cu arc electric, t 8/5 are valori cuprinse uzual între 3 şi 50 de secunde. Valori
mai mici pot apărea la sudarea cu fascicul de electroni sau laser, în timp ce valori mai mari pot apărea la
sudarea în baie de zgură..

Generic se poate spune că t8/5 creşte odată cu mărirea energiei liniare (creşterea curentului sau micşorarea
curentului de sudare) sau a realizării preîncălzirii. În consecinţă se poate spune, de exemplu, că t 8/5 pentru
sudarea cu electrozi înveliţi are valori mai mici decât la sudarea sub start de flux.
Până la o anumită grosime, în condiţii neschimbate, t 8/5 se micşorează odată cu creşterea grosimii pieselor
de sudat datorită măririi căilor de evacuare a căldurii.

Pentru urmărirea unor procese legate de fisurarea la cald, se recurge la parametrul t 13/12 , adică timpul de
răcire de la 1300°C la 1200°C. Similar, pentru procesele legate de fisurarea la rece apare un parametru de
genul t3/1 corespunzător timpului de răcire de la 300°C la 100°C.
Se poate de asemenea spune că t8/5 nu depinde de poziţia punctului considerat dacă temperatura maximă a
acestuia a depăşit cca. 850°C.

Necesitatea aplicării regimurilor termice înainte şi după sudare

Necesitatea aplicării tratamentelor termice rezultă din tehnologia de sudare elaborată, tehnologie care
trebuie să cuprindă următoarele date:
-dacă este necesară preîncălzirea pieselor de sudat înainte de sudare sau nu. În caz afirmativ, trebuie să

Curs Cap. pag.

IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 1
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara
se indice temperaturile minime şi maxime, de asemenea dacă încălzirea trebuie aplicată local sau total;
Această temperatură trebuie dată ca valoare minimă;
-dacă este necesară menţinerea unei temperaturi între treceri în timpul sudării. Această temperatură
trebuie dată ca valoare maximă;
-dacă este necesară încălzirea după terminarea sudării (postîncălzirea) sau, în cazul secţiunilor groase, în
timpul sudării, prin întreruperea ei, ori dacă este necesară sau nu controlul încălzirii până la temperatura
maximă şi al răcirii până la temperatura ambiantă;
-dacă este necesară aplicarea unor tratamente termice de sudare şi în caz afirmativ să se indice viteza de
încălzire, temperatura şi durata de menţinere, precum şi modul de răcire.

Pentru a putea prevedea necesitatea aplicării acestor regimuri termice în tehnologia de sudare trebuie să
se cunoască rolul şi efectele acestora asupra calităţii îmbinărilor sudate.

În general, influenţele termice exercitate înainte şi după sudare sunt utile pentru a stăpâni viteza critică
de răcire care la rândul ei, afectează alte procedee:
-producerea unei structuri metalografice mai ductile, deci mai rezistente le fisurare;
-asigurarea difuziei hidrogenului;
-reducerea nivelului tensiunilor;
-prevenirea ruperii fragile în timpul fabricaţiei.

Astfel, în cazul sudării în condiţii de frig, valorile unor caracteristici mecanice ale oţelului scad, iar în
zona sudurii se produc răciri puternice. Adesea, asemenea condiţii conduc la durificarea excesivă,
fisurare, ruperi imediate sau în exploatare.
Necesitatea preîncălzirii în vederea sudării este în legătură cu prevenirea fisurării datorită hidrogenului.
Uneori preîncălzirea poate avea efect favorabil şi asupra evitării fisurării la cald; ea prelungeşte timpul
de menţinere a îmbinării sudate în intervalul de temperatură specific fragilizării la cald, dar poate să
micşoreze gradientul de deformare în această zonă.

Se cunoaşte, de asemenea, că la sudare se induc tensiuni din cauza contracţiilor frânate, tensiuni care
uneori ating valori apropiate de limite de curgere. Sunt cazuri când tensiunile remanente, chiar la valori
reduse, cauzează fisurarea (coroziune sub tensiune)sau ruperea fragilă. În funcţie de nivelul tensiunilor
induse şi de condiţiile de utilizare a structurii sudate aceste tensiuni trebuie să nu să fie îndepărtate.
Există mai multe metode de rezolvare a acestei probleme, dar cea mai comună este recoacerea de
detensionare.

Aplicarea tratamentelor termice post-sudare vizează regenerarea materialului metalic după alterările
importante care intervin în procesul de fabricaţie sau obţinerea unor caracteristici mecanice
corespunzătoare.
Necesitatea prescrierii regimurilor termice legate de sudare nu poate fi luată în considerare în acelaşi fel
pentru toate oţelurile care se sudează, de aceea se impune împărţirea lor pe grupe.

Scopul regimurilor termice

În funcţie de materialele metalice care se supun operaţiei de sudare şi de condiţiile de exploatare a

structurilor sudate, caracteristicile regimurilor termice care se aplică înainte şi după sudare diferă, şi ca
urmare şi urmărit este de asemenea diferit.

Astfel, în cazul încălzirilor aplicate înainte de sudare principalele obiective care se au în vedere sunt:
-îndepărtarea apei condensate de pe suprafaţa pieselor care se sudează;
-reducerea energiei termice necesare la sudare;
-micşorarea gradientului termic în îmbinarea sudată;
-atenuarea transformării martensitice;
-prevenirea fisurării şi a ruperii fragile.

Curs Cap. pag.

IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 2
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara
Scopul principal al tratamentelor termice aplicate după sudare este mărirea siguranţei în exploatare a
structurilor sudate. În această privinţă, problemele cele mai importante care se cer a fi rezolvate sunt
următoarele:
-îndepărtarea hidrogenului din îmbinarea sudată;
-eliminarea sau reducerea nivelului tensiunilor remanente;
-îmbunătăţirea microstructurii zonei influenţei termice şi a cusăturii sudate;
-omogenizarea caracteristicilor mecanice ale diferitelor zone de îmbinare sudată;
-regenerarea parţială a zonelor alterate prin ecruisarea la rece, îmbătrânirea sau deformarea
plastică în domeniu nefavorabil de temperatură;
-minimizarea riscului producerii fisurilor şi ruperilor;
-obţinerea precipitării dorite în cazul oţelurilor cu durificare structurală;
-realizarea sudurilor cu caracteristici corespunzătoare condiţiilor de exploatare (rezistenţă la
fluaj, rezistenţă la coroziune etc.);
-degradarea minimă a caracteristicilor mecanice ale zonelor nefragilizate.

Tratamentele termice efectuate după sudarea trebuie să asigure un compromis între relaxarea tensiunilor
remanente, riscul fragilizării materialului de bază şi posibilitatea restaurării, cel puţin parţial, a
capacităţii de deformare a zonelor fragilizate. Scopul principal nu este deci reducerea tensiunilor
remanente.

Efectele regimurilor termice

Efectele influenţelor termice care se exercită înainte şi după sudare sunt în general favorabile, dar
tratamentele termice post-sudare pot să conducă şi la consecinţe nedorite. Acest motiv a determinat ca,
pe plan mondial, să se evite asemenea regimuri ori de câte ori este posibil. Tratamentele termice aplicate
după sudare au ca efecte principale relaxarea tensiunilor şi transformării metalurgice.

Efectul relaxării tensiunilor

Ciclul termic al tratamentului efectuat după sudare este caracterizat prin următorii parametrii:
-temperatura maximă de introducere în cuptor;
-viteza maximă de încălzire (I);
-temperatura de tratament (II);
-timpul de menţinere;
-viteza maximă de răcire (III);
-temperatura maximă de scoatere din cuptor.

Numeroasele studii întreprinse asupra recoacerii de detensionare au evidenţiat următoarele:

-scăderea rapidă a nivelului tensiunilor în timpul fazei de încălzire;
-importanţa temperaturii maxime a tratamentului termic;
-rolul destul de redus al duratei de menţinere asupra gradului de relaxare a tensiunilor.

În cursul ridicării temperaturii, prima fază a încălzirii până la 200-400 oC prezintă o importanţă
deosebită. Acesta este domeniul de temperatură în care tensiunile, datorită dilatărilor, se suprapun peste
cele produse de constituenţii structurali care nu au atins încă stadiul de revenire (martensită, bainită).
Din această cauză viteza de încălzire trebuie să fie lentă până la 200-400 oC, în special când grosimea
este mare.

În ceea ce priveşte temperatura de tratament o creştere a acesteia corespunde unei diminuări a duratei
necesare obţinerii aceluiaşi grad de relaxare a tensiunilor, de asemenea a realizării unui grad maxim de
relaxare.

În cazul oţelurilor carbon şi termorezistente, se poate admite următoarea dependenţă aproximativă a

nivelului de relaxare a tensiunilor de temperatură:
- până la 200oC relaxarea este foarte redusă (sub 5%);
Curs Cap. pag.
IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 3
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara
 - la 300 oC relaxarea este importantă; gradul de relaxare atinge 30% după o oră;
- de la 300 până la 500 oC relaxarea creşte treptat, viteza se măreşte în raport cu perioada
iniţială de joasă temperatură, dar trebuie să se depăşească 500 oC pentru a realiza viteze de
relaxare superioare celei obţinute la 300 oC;
- practic, relaxarea se desăvârşeşte la începutul menţinerii la temperatura maximă; la 600 oC,
înaintea menţinerii, relaxarea totală este de ordinul a 80%, iar după 8 ore de menţinere ea
atinge 90%.

Se menţionează că dacă la 525 oC vârfurile de tensiuni sunt eliminate, în cusăturile sudate rămân totuşi
tensiuni de valori necunoscute.
Se poate estima că proporţia de relaxare a tensiunilor este dependentă de temperatura maximă de
tratament şi că din momentul atingerii ei procentul este de ordinul:
- 50-60% la temperatura de 500 oC;
- 70-85% la temperatura de 575 oC;
- 90-95% la temperatura de 625 oC;

Astfel, acceptând tensiuni remanente de ordinul 15-20% din cele iniţiale, în loc de a le limita la 5-10%,
se pot câştiga 50 oC la temperatura de detensionare şi astfel să se evite o scădere importantă a limitei de
curgere şi o deteriorare a temperaturii de tranziţie.

Pentru o temperatură dată, s-a constatat că las începutul tratamentului termic se produce o restaurare
rapidă şi eficace a metalului fragilizat, aceasta fiind însoţită de o scădere a durităţii.
În funcţie de durata menţinerii la o temperatură există un timp pentru restaurarea optimă a oţelului
fragilizat. Depăşirea acestui timp conduce la recristalizarea ceea ce are ca urmare creşterea granulaţiei,
respectiv deteriorarea oţelului. Când durata tratamentului se măreşte, creşterea granulaţiei este tot mai
considerabilă şi odată depăşită mărimea optimă deteriorarea este ireversibilă.

Efectele metalurgice
Efectele transformărilor metalurgice provocate de tratamentele termice efectuate după sudare
sunt foarte complexe, iar principalele fenomene care pot să intervină, cu importanţă diferită în funcţie
de aplicaţie sunt:
- restaurarea ansamblului de modificări structurale ale cristalelor deformate înainte de a se
produce recristalizarea (rearanjarea dislocaţiilor):
- difuzia, care poate provoca, între altele, coalescenţa carburilor;
- revenirea, care poate să conducă la înmuiere sau durificarea structurală;
- îmbătrânirea după deformare etc.

Cel mai important efect metalurgic este revenirea metalului de bază, a zonei influenţate termic şi a
cusăturii sudate, afectând caracteristicile materialelor şi comportarea în exploatare a structurii sudate.
Printre caracteristicile influenţate, favorabil sau nu, sunt: limita de curgere, rezistenţa la rupere,
alungirea, duritatea, rezistenţa la rupere fragilă, deplasarea la deschiderea fisurii – COD), rezistenţa la
coroziune etc.

Efectele revenirii pot să fie diferite de la un oţel la altul. De exemplu, la unele oţeluri care conţin Mo sau
V se poate produce fragilizarea cu formarea fisurilor sub acţiunea tensiunilor remanente. Sudarea poate
provoca, de asemenea, fragilizarea tenso-termică ca urmare a gradienţilor termici foarte importanţi care
iau naştere. În timpul răcirii aceştia produc tensiuni suficient de ridicate pentru a produce deformaţii
plastice locale în metalul de bază, în cusătura sudată sau ambele.

La oţelurile cu Mn, Mo şi Mn-Mo-Ni s-a constatat că tratamentul termic aplicat zonelor ecruisate
conduce la înmuiere şi creşterea rezilienţei. Dacă tratamentul se prelungeşte, metalul ecruisat continuă
să se înmoaie, dar rezilienţa scade. În cazul apariţiei unor modificări structurale ( mărime grăunte,
coalescenţă carburi) se produce înmuierea, dar ductilitatea scade.

În legătură cu efectele menţionate, rezultă două aspecte importante:

Curs Cap. pag.
IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 4
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara
 - posibilitatea fragilizării prin revenire, motiv pentru care se interzice efectuarea tratamentului
la o temperatură prea mică;
- posibilitatea fragilizării sub acţiunea unui tratament termic de prea lungă durată.

În general, tratamentele termice efectuate după sudare pot să aibă ca rezultat următoarele consecinţe
negative:
- deteriorarea caracteristicilor metalului de bază, care se manifestă mai puţin la oţelurile C-
Mn, dar într-o măsură mai mare şi cu urmări importante la oţelurile aliate;
- modificări ale caracteristicilor zonei influenţate termic şi ale cusăturii sudate (fragilizarea la
revenire, fragilizarea tenso-termică, fisurarea la reîncălzire etc.) datorită unor efecte
metalurgice;
- diverse alte efecte care indică faptul că , în general, tratamentele termice post-sudare nu pot
fi considerate neutre din punctual de vedere al efectelor metalurgice şi al repercursiunilor
acestora asupra caracteristicilor materialelor.

Rezultă că, în funcţie de materialele care se sudează şi condiţiile în care trebuie să lucreze structurile
sudate, este necesar să se ţină seama de efectele prezentate anterior. Dacă cele două efecte principale,
relaxarea tensiunilor şi transformărilor metalurgice, contribuie adesea la ameliorarea siguranţei în
exploatare a structurilor sudate, totuşi, trebuie să se aibă în vedere faptul că există cazuri în care
tratamentele termice post sudare nu aduc decât o îmbunătăţire parţială a caracteristicilor îmbinărilor
sudate şi că relaxarea tensiunilor şi efectele metalurgice pot să nu evolueze în sensul dorit.

Temperatura între rânduri

În timpul sudării trebuie să se menţină temperatura între rânduri prescrisă, aceasta fiind temperatura de
preîncălzire pentru rândul următor de sudură. Pentru această temperatură se aplică aceleaşi reguli ca şi la
preîncălzire.

Având în vedere că în timpul sudării temperatura piesei poate să crească, este importantă supravegherea
permanentă a încălzirii pentru a menţine temperatura în domeniul prescris.
Se menţionează că, odată ce s-a atins temperatura de preîncălzire aceasta trebuie menţinută pe toată
durata reparaţiei.

Tratamentul termic după sudare

Tratamentul termic post-sudare are acelaşi scop ca şi preîncălzirea sau temperatura între rânduri, dar
durata şi temperatura sunt mai mari, de asemenea, el conduce la reducerea tensiunilor rezultate după
remaniere. Este important ca tratamentul termic să se aplice imediat după sudare astfel încât sudura să
fie încă la temperatura de preîncălzire sau între treceri.

În general, recomandările referitoare la oţelurile carbon prevăd menţinerea la temperatura 593-677 oC

timp de o oră pentru fiecare 25 mm grosime.
După cum s-a mai arătat, efectele favorabile ale acestui tratament termic constau în reducerea nivelului
tensiunilor în zona reparată prin sudare, îmbunătăţirea structurii metalurgice, îndepărtarea hidrogenului,
iar în cazul anumitor oţeluri producerea îmbătrânirii.

Mijloacele pentru asigurarea încălzirii sunt cele obişnuite, electrice şi cu combustibil (gaz natural, butan,
acetilenă), iar tipul sursei depinde de aplicaţie.
Măsurarea temperaturii se efectuează cu crete termosensibile sau termocuple.
Controlul reparaţiei se face după răcire, de regulă după 48 ore, pentru a asigura timp suficient disipării
hidrogenului.

DEZOXIDARE
Oţel turnat necalmat Acest oţel nu conţine elemente care să lege oxigenul difuzat în procesul de
obţinere. Prin ieşirea acestui gaz oţelul va "fierbe" la solidificare sa, în special la turnările în cochilă
apar în mijloc şi în partea superioară a blocului turnat îmbogăţiri în P şi în S ce se numesc segregaţii în
bloc.
Curs Cap. pag.
IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 5
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara
 Oţel turnat calmat: Oxigenul este legat, conform normelor germane, cu siliciu (Si). Se mai
utilizează şi alte elemente cum ar fi manganul (Mn) şi cromul (Cr) pentru a lega oxigenul
existent. Oţelul calmat nu are segregaţii. Oţelurile cu mai mult de 0,1% Si sunt considerate ca fiind
calmate. Între oţelurile FU şi FN există şi domenii intermediare. Astfel de oţeluri se numesc
semicalmate.
Oţelurile nealiate cu un conţinut de C>0,3% ca şi oţelurile aliate sunt întotdeauna cel puţin
calmate.
Oţel turnat dublu calmat La acest oţel este legat atât oxigenul ca şi azotul. În mod tradiţional
aceasta se realizează cu Al (>0,02%) elemente ca Ti, Nb, V au o influenţă asemănătoare. Aceste oţeluri
nu prezintă segregaţii şi nu pot fragiliza. Nitrurile şi carboniturile existente determină formarea unei
granulaţii fine care se măreşte doar la temperaturi peste 100°C. Granulaţia fină duce la mărirea limitei
de curgere ca şi a proprietăţilor de deformare şi de alungire a materialului.

Segregaţii :
Într-o segregaţie metalul este îmbogăţit cu anumite elemente; în afara acestora conţinutul acestor
elemente fiind mai scăzut. În esenţă se deosebesc :
a) Segregaţii în bloc: se întâlnesc doar la oţelurile necalmate realizate mai demult. La solidificare în
mijlocul şi în partea superioară a oţelului turnat în cochilă va fi îmbogăţit cu "P" şi "S".
Marginea
acestui bloc turnat are în ceea ce priveşte conţinutul de "P" şi "S" un grad deosebit de puritate.
b) Segregaţii în mijloc: se întâlneşte preponderent la oţelurile turnate în profile unde apare în mijlocul
tablei ca o zonă de 0,5-2mm îmbogăţită în carbon.
Stări de livrare / posibilităţi de prelucrare ulterioară (literele după denumirea oţelului)
Oţel (U) U= neprelucrat deformabil la cald şi la rece, poate fi îndreptat cu flacăra, prin
normalizare îşi îmbunătăţeşte structura;
se poate realiza recoacerea de detensionare.
Oţel (N) - corespunde unui tratament de normalizare sau unei laminări normalizate;
deformabil la cald şi la rece;
poate fi îndreptat cu flacără;
se poate realiza recoacerea de detensionare.
Oţel (K) bandă, tablă sau bară laminată la rece, în general în ultima fază: Se obţine :
nou: +CR - creşterea proprietăţilor mecanice corelată cu scăderea deformabilităţii şi
alungirii
- dimensiuni minime în condiţii de precizie şi formă maxime
- la încălziri peste 500°C proprietăţile mecanice şi duritatea scad şi creşte
deformabilitatea şi alungirea.
Oţel (M) - tratament termomecanic la realizare de aceea este microaliat;
are o granulaţie fină preponderent la suprafaţa materialului.
- deformabil la rece;
- nedeformabil la cald;
- îndreptarea cu flacără permisă doar cu limitarea temperaturii şi a timpului
de menţinere
- recoacere de detensionare : max. 580°C.
Precizare : Prin "calmare" conţinuturile de "P" şi "S" nu sunt eliminate din oţel ci sunt
distribuite uniform pe întreaga secţiune. Oţelurile cu granulaţie fină sunt întotdeauna FF. Oţelurile M au
atât caracteristici mecanice cât şi o limită de curgere mai ridicată decât oţelurile similare U şi N, dar
la o menţinere la o temperatură ridicată timp îndelungat acestea pot scădea.

Influenţa elementelor însoţitoare în oţelurile nealiate

Carbonul C : cel mai important element de aliere al fierului. Chiar cantităţi mici ale sale sunt
suficiente pentru a modifica caracteristicile fierului.
Oţelurile forjabile fără vreo prelucrare ulterioară sunt între 0,04 şi 2,06%C. Dacă C>2,06%
materialul nu mai e deformabil ci fragil. Din această cauză se utilizează preponderent în formă turnată.

Curs Cap. pag.

IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 6
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara
Fierul ce conţine cantităţi mari de carbon se numeşte fontă.
Influenţa sa asupra proprietăţilor mecanice ale fierului: Rezistenţa la tracţiune : Rm creşte la
oţelurile laminate la fiecare procent de 0,1 %C cu cca. 90 N/mm 2 . Limita de curgere : creşte cu fiecare
procent de 0,1 %C cu 40-50 N/mm" (aceleaşi creşteri s-ar obţine adăugând cantităţi înzecite de Mn, Si
sau Cr). Deformabilitatea : scade cu creşterea conţinutului de C. Gâtuirea şi alungirea : scad cu creşterea
conţinutului de C aproape liniar. Rezistenţa scade cu creşterea conţinutului de C. Duritatea : creşte cu
creşterea conţinutului de C.
Călibilitatea : duritatea după călire creşte odată cu creşterea conţinutului de C la început extrem de
mult, ulterior doar foarte puţin. Duritate după călire : 525 - 940 HV(50-68 HRC). Odată cu creşterea
durităţii creşte însă şi pericolul de fisurare.

Siliciu "Si": Mijloc de dezoxidare. Oţelul este întotdeauna calmat atunci când Si>0,l%. Limita superioară
a Si este de 0,5% (peste 0,50% apariţie fisuri la sudare). Măreşte rezistenţa la tracţiune şi limita de
curgere; deformabilitatea la rece şi alungirea scad.

Mangan "Mn" : măreşte rezistenţa la tracţiune şi fragilitatea. Leagă sulful (incluziuni metalurgice
MnS). Raportul Mn: S de cel puţin 3:1 (astăzi general 7:1 şi chiar mai mare) trebuie asigurat pentru a
preîntâmpina apariţia fisurării la cald. Se poate utiliza ca element dezoxidant (oţeluri semicalmate Mn >
0,60%).

Elemente însoţitoare (în general nedorite)

Fosfor "P"
Rezistenţa la tracţiune creşte cu 65N/mm 2 cu fiecare mărire de 0,l%P.
Deformabilitatea scade.
Pericol de fisurare la rece la P>0,05% datorită scăderii foarte puternice a valorilor de rezilienţă.
Intervalul de solidificare mare duce la apariţia segregaţiilor de P.
Valoarea recomandată a "P" în oţel : pe cât posibil < 0,05%.
Sulf "S" : ( S<0,035%)
Împreună cu Fe formează sulfaţi de Fe (FeS) la marginea grăunţilor (punct de topire cca. 980°C)
rezultând o tendinţă foarte pronunţată către fisurare la cald a oţelurilor cu un conţinut ridicat de "S".
Azot "N" :
Determină îmbătrânirea în special a oţelurilor deformate la rece şi prin aceasta fragilizarea şi scăderea
rezistenţei lor.
Valoare recomandată în formă nelegată "N" < 0,01%.
Devine nepericulos dacă e legat cu alte elemente de ex. Al.
Hidrogen H :
Chiar la temperaturi mici fierul are o difuzibilitate ridicată faţă de hidrogen.
Datorită dimensiunilor atomice mici "H" pătrunde uşor în reţeaua altor materiale.
Se recomandă încălzirea la 200-300°C timp de până la 16 ore, pentru a-1 elimina, în caz contrar
poate apărea fragilizare datorită hidrogenului difuzat. ( în general 2-3 ore ).

RECOACEREA DE DETENSIONARE

Scop : Micşorarea tensiunilor interne din materiale, induse la sudare, fără ca proprietăţile
mecanice să se modifice semnificativ.
Precizare : cu excepţia oţelurilor deformate la rece sau călite nu apare, în cazul acestui
tratament termic, nici o modificare a structurii.

Curs Cap. pag.

IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 7
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara
 Cazuri de utilizare : micşorarea tensiunilor interne de exemplu după deformarea la cald sau
rece, prelucrări prin aşchiere şi ulterior sudării materialelor fragile, la materiale cu variaţii mari ale
grosimii (de ex. oţel turnat), construcţii rigide care după sudare pot să ducă la apariţia ruperilor
fragile, la construcţii sudate dificile, pentru a evita tragerea, în caz de coroziune tenso-fisurantă.
Realizare : încălzire la 500 - 650°C la un oţel nealiat
600 - 750°C la un oţel slab aliat (termorezistent) la temperaturi mai mici
decât cele de revenire la oţelurile îmbunătăţite.
Această temperatură se determină prin încercări pe probe prelevate din părţile critice ale îmbinării sudate
(zona influenţată termic, centrul sudurii).
Menţinere : în general 2-3 min. pe mm grosime de material dar cel puţin 30 min. după
încălzirea completă.

Răcire : lent (cuptor) şi uniform. Generic răcire în cuptor până la 150 – 200 0C urmată de răcire
în aer liniştit

Precizare : La recoacere limita de curgere a materialului poate să scadă semnificativ (20-60

N/mm2), la fel şi duritatea. Prin aceasta materialul va începe să se deformeze în toate zonele
unde tensiunile interne din material sunt mai mari decât limita de curgere la cald a materialului.
Astfel tensiunile interne scad doar până la valoarea limitei de curgere la cald.
Oţelurile termorezistente aliate cu V sau Mo sunt susceptibile la o durificare secundară.
La structurile de formă complicată şi grosimi diferite de perete se recomandă ca recoacerea de
detensionare să fie realizată în mai multe etape pe parcursul execuţiei, când îmbinările sudate
sunt supuse efectelor detensionării mai multe zeci de ore.

Relaxarea tensiunilor induse se realizează prin mai multe mecanisme din care se pot menţiona:
- deformaţii plastice locale datorită reducerii artificiale a limitei de curgere la cald a materialului prin
încălzire.
- fluaj.
- restaurare şi recristalizare (mai ales la materialele cu carbon redus).

Efecte colaterale : îmbătrânirea datorată deformării la rece a oţelului este îndepărtată şi deformarea la rece
este înlăturată (efect de recristalizare). La o deformare scăzută (5-20% grad de deformare) se poate
forma o granulaţie grosieră.
Structurile dure din cusătura sudată sunt înlăturate printr-un efect de revenire, se realizează chiar o aşa
numită structură de îmbunătăţire.

RECOACEREA DE RECRISTALIZARE
Curs Cap. pag.
IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 8
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara
 Scop: încălzire la o anumită temperatură, pentru a elimina parţial sau total modificările de
proprietate apărute datorită deformării la rece a unui material. Se aplică de obicei la îmbinările sudate
realizate prin procedee de sudare în baie de zgură sau electro-gaz, la care nu este posibilă redobândirea
plasticităţii zonei influenţate termic şi ale sudurii prin recoacerea de detensionare la temperaturi sub Ac1
Realizare : încălzire la o temperatură de 400 până la 700°C, la oţel.
Timp de menţinere 2 min/mm.

Precizare : Deformarea la rece duce la mărirea caracteristicilor de rezistenţă ale materialului şi la

scăderea capacităţii de deformare şi a alungirii sale. Prin recoacerea de recristalizare se realizează
încălzirea până în domeniul de recristalizare fapt ce determină formarea în material a noi puncte de
cristalizare care vor determina la răcire ulterioară o modificare a structurii cristaline a materialului.

În cazul unei deformări la rece de 5-20% poate să apară o creştere ulterioară a cristalelor
relativ mare, care la oţelurile ce au sub 0,l%C poate duce la cca. 500°C la o "deformare critică". Ex. în
zona muchiilor îndoite ale unui profil îndoit la rece pot apărea fisuri. În acest caz se recomandă
normalizarea.

RECOACEREA LA ÎNMUIERE

Scop: a face oţelurile cu C < 0,1% mai deformabile şi pe cele cu C > 0,5% mai moi şi mai
aşchiabile.
Realizare : Menţinere îndelungată chiar sub linia A1 sau la 0,6%C pendulare în jurul lui "A1".
Precizare : In acest caz la oţel conţinutul de Fe 3C din perlită ca şi cementita de la marginea
grăunţilor ia forma unor carburi Fe 3C fine şi rotunde, fapt ce face materialul mai moale şi mai
prelucrabil.

NORMALIZAREA

Scop : pentru a se obţine o bună deformabilitate şi tenacitate; utilizată la oţelurile turnate,

oţeluri laminate sau forjate. Conduce la formarea unei structuri cu granulaţie mai fină în întreaga
secţiune a pieselor. Un alt scop este uniformizarea structurii, ameliorarea caracteristicilor mecanice şi a
prelucrabilităţii.

Acest tratament se aplică de obicei doar la structuri sudate de importanţă deosebită cum ar fi recipienţii
sub presiune cu pereţi groşi. În anumite cazuri este posibil ca viteza de răcire de la temperatura de
normalizare să fie mai redusă decât cea optimă, fapt care necesită luarea unor măsuri suplimentare de
mărire a vitezei de răcire a pieselor.
Realizarea :
Temperatura tratamentului de normalizare se stabileşte plecând de la compoziţia chimică a oţelului care
trebuie sudat.
încălzire şi menţinere deasupra lui "A3" la oţelurile cu C<0,8% şi menţinere doar peste "A1" la oţelurile
cu 00,8%. Timp de menţinere : după încălzirea completă cca. 2 min/mm. Răcirea se face în aer.

LAMINAREA NORMALIZANTA

Corespunde stadiului de livrare "N".

Temperatura de sfârşit de laminare este în mod clar scăzută în domeniul austenitei care
ulterior la un grad suficient de deformare duce la recristalizarea completă a austenitei.
Rezultat: structura grăunţilor este la fel de fină ca la normalizare.

Curs Cap. pag.

IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 9
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara
 Precizare : Prin sudarea în mai multe straturi apare un efect de normalizare în stratul acoperit
iar în ZIT la scăderea caracteristicilor mecanice ale oţelurilor deformate la rece sau îmbunătăţite.

CĂLIREA

Scop : mărirea durităţii şi a rezistenţei la uzură în zona de margine, pe o anumită adâncime, la oţelurile cu
C>0,25% sau oţelurile cu C<0,25 % dar care au în compensaţie alte elemente de aliere.

Realizare : Încălzire la oţelurile cu C<0,8% la cca. 30-50°C peste A3

C>0,8% la cca. 30-50°C peste A1 Timp de menţinere cca. 2 min/mm Răcire în
apă sau ulei la oţelurile carbon, la cele aliate cu cât gradul de aliere e mai mare răcirea se poate realiza
şi în aer.

Tratament ulterior : Revenire (250°C maxim). Oţelul devine mai puţin fragil fără a pierde
semnificativ din duritate.

Precizare
1. Călirea se realizează prin încălzire la temperatura de austenitizare iar apoi printr-o răcire rapidă
atomii de carbon nu mai au timp să difuzeze în structura cementitei ci rămân în structura C.V.C.
Această stare determină o reţea neuniformă şi foarte tensionată ce duce la duritate şi proprietăţi
mecanice ridicate La microscopul metalografic se poate observa în special o structură aciculară
denumită "martensită". Acest fapt face ca oţelurile de acest tip să prezinte un risc ridicat la
fisurare.

Duritatea martensitei este dependentă de conţinutul în C.

Comparaţie : S 235/ C15 -> = 0,15% C -> mai puţin călibil
S355/C45 -> = 0,22 % C -> mai mult călibil.
Laminarea termomecanică duce la îmbogăţirea în carbon şi/sau azot a suprafeţei (oţeluri de
cementare) şi la care ulterior prin răcire rapidă se formează martensită. Se formează astfel şi nitraţi şi
carbonitruri ce sunt foarte dur şi dau o rezistenţă la uzură mare la suprafaţă în timp ce mijlocul
secţiunii este relativ moale (se realizează la fel şi la roţile dinţate etc.)

2. In condiţii normale de sudare până la 0,25%C nu există un pericol semnificativ de călire deşi
temperaturile scăzute: grosimi mari de material sau punctele de amorsare pot crea şi in acest caz
durificări considerabile în ZIT.

ÎMBUNĂTĂŢIREA

Scop: Prin călire şi revenire ulterioară se obţin, 1a oţelurile ce pot fi îmbunătăţite (C - 0,2 -
0,6%C),ridicate caracteristici atât mecanice cât şi de uzură corelate cu bune capacităţi de deformare
şi alungire.

Caracteristicile mecanice pot fi stabilite prealabil prin alegerea materialului a modului de călire

Curs Cap. pag.

IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 10
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara
şi în principal a temperaturii de revenire (vezi şi figura).

Realizare : încălzire la temperatura "A3 / A1" cu răcire ca la tratamentul

termic călire. Temperaturi de revenire : - revenire joasă 400 - 500°C
- revenire înaltă 500 - 650°C
Răcirea ulterioară se face lent.

Curs Cap. pag.

IWI-C H.D. Tratamente termice aplicate materialelor 2.6 11
de bază şi îmbinărilor sudate
Timişoara