INTRODUCEREA ÎN TEORIA MECANICII RUPERII

Observaţii preliminare

Mecanica ruperii este o disciplină relativ tânără, multe din problemele cu care se ocupă fiind încă
în stadiul de cercetare. Ea prezintă însă un mijloc foarte performant, permiţând descrierea analitică a unei
fisuri datorate oboselii, propagarea ei şi determinare duratei de exploatare în siguranţă a unui element
fisurat.
La elementele construcţiilor metalice se pot deosebi în principiu două tipuri de fisuri cu grade
diferite de periculozitate. Astfel fenomenul ruperii cu preaviz se produce la elementele metalice cu
capacitatea de curgere pronunţată după ce se depăşeşte limita de curgere şi se ajunge la ecruisaj. Apariţia
unui asemene tip de rupere este însoţită de deformaţii locale şi globale.
Tipul de rupere mai periculos este ruperea ce se produce brusc, fără o deformaţie prealabilă (fără
preaviz). O asemenea rupere fragilă poate avea consecinţe nefaste la poduri, conducte de presiune,
rezervoare, reactoare etc. Astfel de accidente s-au produs în fazele iniţiale de dezvoltare a tehnologiei
sudurii (prin anii 1930). Astăzi însă, datorită calităţii superioare a materialelor şi a perfecţionării
tehnicilor de execuţie s-au reuşit evitarea ruperii fragile cauzate de procesul de sudare.

Un indice de verificare important este asigurarea unei ductilităţi suficiente a detaliului. În cazul în
care acest indice nu prezintă suficientă siguranţă , este necesară o cercetare suplimentară prin analize
specifice mecanicii ruperii, mai ales în cazul oţelurilor folosite fie la construcţii supuse la temperaturi
foarte scăzute, fie a celor utilizate în domeniul construcţiilor nucleare.
În afara ruperii fragile prezintă de asemenea un grad ridicat de periculozitate şi ruperea datorată
fenomenului de oboseală, pentru că şi în acest caz, în condiţii de exploatare normale, apar fisuri fără
deformaţii caracteristic, fisuri care pot duce la o rupere ductilă (vâscoasă).
În mecanica ruperii se încearcă pe de-o parte caracterizarea proceselor de rupere fragilă şi
vâscoasă (ductilă) şi pe de altă parte dezvoltarea metodelor practice de verificare, în scopul de a conchide
asupra imperfecţiunilor de material. În aceasta constă deosebirea esenţială faţă de analizele clasice ale
rezistenţei materialelor care pleacă de la premisa utilizării unui material fără defecte, cum ar fi:
- Separarea de material (clivare) datorită segregărilor, porilor, imperfecţiunilor de îmbinare
- Fisuri din zonele de sudură datorate tensiunilor remanente
- Fisuri la marginile găurilor stanţate
- Crăpături datorate coroziunii sau degradării materialului

Metodele analitice ale mecanicii ruperii ne oferă un instrument de evaluare comparativă necesar
unei alegeri optime a materialului şi a tehnologiei de sudare. Mai mult decât atât, mecanica ruperii
permite evaluarea vitezei de propagare a fisurii datorate solicitărilor de variaţie complexă, a ruperii prin
oboseală, ca şi determinarea duratei de exploatare în siguranţă a unui element de construcţie fisurat.

Pentru aprecierea periculozităţii unei ruperi fragile funcţie de solicitare şi de natura materialului,
se poate aplica criteriul:

Atâta timp cât K < Kcr, fisura nu progresează în sensul unei ruperi fragile. Când K = K cr avem de-
a face cu o stare „indiferentă”.
K: factorul de intensitate al tensiunii, depinde atât de intensitatea tensiunilor aplicate, cât şi de
dimensiunile şi de geometria fisurii.
Kcr: valoarea critică a factorului de intensitate al tensiunii (tenacitatea); este o constantă de
material, determinată prin experimente normate şi depinde în principal de temperatură, de viteza
solicitării, nefiind dependentă de geometria detaliului considerat.
La viteze mari de deformaţie valoarea factorului K cr trebuie redusă. În consecinţă se introduce un
coeficient de siguranţă dependent de tenacităţile stabilite experimental, de imperfecţiunile materialului şi
de urmările unei ruperi fragile. Acest coeficient de siguranţă este alcătuit în general din doi factori, unul
pentru încercări F, iar celălalt pentru material M. Prin urmare relaţia de verificare are forma:

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 Teoria linear – elastică a mecanicii ruperii

Efectul unei fisuri se poate explica considerând o placă cu orificiu, supusă unei solicitări de tracţiune
uniformă 0. Distribuţia tensiunilor în placă este influenţată de prezenţa orificiului. În figura (1) este
arătată schematic variaţie tensiunilor y, în cazul unui orificiu eliptic. Valoarea maximă (la x =a) a
efortului y se poate exprima prin:

(3)

y = eforturile în direcţia axei y

0 = eforturile uniforme aplicate pe placă
a,b = semiaxele orificiului eliptic
 = raza mare de curbură a elipsei

Figura 1: Efectul unui orificiu eliptic asupra repartiţiei tensiunilor într-o placă

Pentru orificiul circular (pentru care a = b) se satisface în formula de mai sus y, max =30; se poate vorbi
deci de o concentrare locală de tensiuni egală cu 3. Această concentrare de tensiuni este mult mai mare
pentru un orificiu de formă eliptică. Ea tinde către infinit în timp ce semiaxa b (raza de curbură - ) tinde
către zero (vezi figura 1). Acest ultim caz reprezintă cazul unei fisuri reale cu vârf ascuţit (  0).
Tensiunile x, y, xy în imediata vecinătate a fisurii se pot defini pe baza teoriei elastice expresiile
următoare:

(2.a)

(2.b)

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 (2.c)

K: factorul de intensitate al tensiunii

r, : coordonatele polare în planul xy.

Figura 2: Definirea tensiunilor în vârful unei fisuri.

Relaţia (2.b) ne permite să constatăm că efortul y pe axa x ( = 0) tinde efectiv către infinit o dată cu
apropierea de vârful fisurii, sau altfel spus o dată cu tinderea lui r către zero.
Relaţiile convenţionale tensiuni – deformaţii specifice nu permit analizarea eforturilor în
vecinătatea vârfului fisurii, de aceea este necesară introducerea unei noţiuni noi pentru a le descrie.
Fiecare din relaţiile (2) utilizează factorul de intensitate a tensiunii K, menţionând în capitolul precedent
şi se defineşte cu relaţia următoare:
(3)
Y = factor de corecţie
0 = efortul unitar aplicat pe placă
a = dimensiunea determinată a fisurii în placă

Cum factorul de intensitate al tensiunii depinde de tensiunea aplicată şi se rădăcina pătrată a

dimensiunii „a” a fisurii, unitatea sa de măsură este Nmm -3/2. Cazul de bază este cel al unei fisuri de
lăţime 2a într-o placă infinită (dimensiunea 2w foarte mare) bidimensională, supusă la un efort uniform
0 ce acţionează perpendicular pe această fisură (vezi figura 2).
În acest caz factorul de corecţie Y este egal cu 1.0, valoare ce corespunde în cazul teoretic de
calcul cu teoria elastică.
Toate celelalte cazuri pot fi deduse de la acest caz pe baza aplicării unui factor de corelaţie
adecvat. În cele ce urmează se prezintă o metodă care permite determinarea factorului de corecţie într-o
placă, bazându-se pe folosirea diferiţilor factori de corecţie ce reprezintă efectul geometriei detaliilor ca şi
al geometriei şi poziţiei fisurii. Factorul de corecţie se exprimă astfel:
Y = YeYfYs (4)
Ye = factor de corecţie depinzând de forma fisurii eliptice (acest factor de corecţie nu intervine decât în
cazul tridimensional şi depinde de raportul a/c).
Yf = factor de corecţie depinzând de dimensiunea finită a plăcii (acest factor de corecţie depinde de
raportul a/w şi a/t).
Ys = factor de corecţie pentru cazul în care fisura atinge o suprafaţă marginală (acest factor de corecţie
depinde de raportul a/w şi a/c).
Observaţie:
Se menţionează că distribuţia de eforturi pe suprafaţa plăcii corespunde unei stări de tensiune
plană (tensiunea z perpendiculară pe suprafaţă este nulă), iar în interiorul plăcii distribuţie eforturilor se
apropie de o stare de deformaţie plană (deformaţiile specifice z perpendiculare pe suprafaţa plăcii tind la
zero).

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 Tensiunile infinit mari din vârful fisurii (pentru   0, vezi formulele (2.a.b.c)), stabilite pe baza
teoriei elasticităţii nu corespund situaţiei reale, ele fiind limitate de limita de curgere f y. Consecinţa
acestui fapt constă în redistribuirea tensiunilor în zona vârfului fisurii. Conform ipotezelor lui Irwin, zona
plastică din dreptul fisurii este atât de redusă încât starea definită de teoria elasticităţii din imediata
vecinătatea a fisurii rămâne valabilă şi după plastificare. În acest caz vorbim de un domeniu restrâns de
curgere.
Această zonă de curgere poate fi descrisă simplificat ca un domeniu circular de rază r p, a cărei
dimensiune se deduce din condiţia de egalitate a limitei de curgere f y cu tensiunea de deformaţie y şi are
următoarea expresie:

- în cazul stării de tensiune plană:

(5.a)

- în cazul stării de deformaţie plană:

(5.b)

rp = raza zonei plastice în vârful fisurii

fy = limita de curgere
 = 0.3 – coeficientul Poisson

Din condiţiile de echilibru o stare de tensiuni conform figurii 5.b nu este posibilă deoarece zona
plastică trebuie să fie mai mare. Suprafeţele haşurate din figura 5.c trebuie să se anuleze reciproc (atunci
când  = 0), distanţa dp având valoarea dp = 2rp. Acesta însemnă că extinderea zonei plastice din dreptul
vârfului fisurii este de două ori mai mare decât valorile depuse corespunzător relaţiilor 5.a.b.
Ipoteza domeniului redus de curgere nu se adevereşte în multe aplicaţii practice la oţeluri de rezistenţă
joasă. Ori tocmai aceste oţeluri sunt folosite cu precădere în construcţiile metalice. Zonele plastice din
dreptul vârfului fisurii sunt mult mai mari decât cele ce pot fi calculate conform teoriei liniar – plastice a
mecanicii ruperii.
Aici vorbim de o mecanică a ruperii prin curgere, domeniul aflat încă în cercetare.

Un concept al acestui domeniu îl reprezintă conceptul integralei „J” (figura 5.a), care serveşte la o
estimare a comportării materialului în condiţii de fisurare mai apropiată fenomenului real de rupere.
Integrala „J”, ca o descriere a tenacităţii materialului, poate fi exprimată printr-o relaţie de tipul:

(6)

w = densitatea de energie
T = vectorul tensiunii
u = vectorul deplasare
 = drumul de integrare în jurul vârfului fisurii
 = element linear al drumului de integrare
Solicitarea de fisurare se poate exprima cu ajutorul energiei J appl (integrala de tip „J”; engl.
applied = aplicat), din vârfului fisurii şi poate fi calculată cu metoda elementului finit, utilizând o reţea de
elemente finite isoparametrice comasate în jurul vârfului fisurii. Tenacitatea materialului, exprimată prin
Jcr (integrala de tip „J”) se poate determina prin încercări de laborator corespunzătoare. Ea poate fi
interpretată ca energia cu care fisura se despică (se lărgeşte) în dreptul vârfului ei cu puţin înainte de a se

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 propaga. Această interpretare este grosieră deoarece rezervele de material, disponibile la o propagare
stabilă a fisurii după despicare (lărgirea) acesteia, se neglijează.

Propagarea fisurii

Verificările la oboseală efectuate pe epruvete special destinate încercărilor de acest fel au permis
observarea relaţiei între numărul de cicluri N şi dimensiunea „a” a fisurii. În general este posibilă
distingerea a trei faze de evoluţie a fisurii:
- iniţierea
- propagarea stabilă
- propagarea instabilă (faza rapidă) în urma căreia se produce ruperea (ductilă sau fragilă)
funcţie de mărimea critică a fisurii.

Faza de iniţiere poate dura mult timp pentru elemente turnate; ea poate să fie foarte scurtă pentru
elementele sudate ce conţin imperfecţiuni importante. Propagarea fisurii poate fi foarte lentă la început,
dar creşte exponenţial pe măsura înaintării acesteia.

Fig (5) Iniţierea şi propagarea unei fisurii din oboseală

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara