TEMA 2.

DREPT CONSTITUȚIONAL CA ȘTIINȚĂ ȘI CA DISCIPLINĂ DIDACTICĂ

Conceptul științei dreptului constituțional

În sistemul ştiinţelor sociale, ştiinţele juridice ocupă un loc aparte, determinat de

obiectul de studiu al acestora – viaţa politico-juridică a societăţii, fenomene juridice în totalitatea lor.
Ştiinţele juridice în funcţie de obiectul lor se grupează în: a) ştiinţe juridice generale (ex.: Teoria generală
a statului şi dreptului); b) ştiinţe juridice istorice (ex.: Istoria dreptului românesc); c) ştiinţe juridice de
ramură (ex.: Dreptul constituţional); d) ştiinţe juridice auxiliare (ex.: Medicina legală

Ştiinţa dreptului constituţional este ştiinţa juridică ce are ca obiect de studiu normele

de drept constituţional şi relaţiile sociale din domeniul relaţiilor ce ţin de organizarea societăţii în stat,
reglementarea acestor norme, precum şi concepţiile specialiştilor în materia dreptului constituţional.

Obiectul, metoda de studiu şi izvoarele ştiinţei dreptului constituţional

Pentru a defini dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică autonomă în raport cu celelalte discipline
juridice este nevoie să stabilim dacă el are obiect propriu de cercetare. Obiectul dreptului constituţional
îl constituie în principal constituţia. Totodată obiectul de studiu al ştiinţei dreptului constituţional îl
constituie toate relaţiile social-economice şi politice reglementate de normele de drept constitutional.

Dreptul constituţional abordează probleme legate de organizarea guvernului, a organelor de specialitate

ale administraţiei publice centrale, ale administraţiei locale, ale justiţiei etc. Totodată numeroase
aspecte ale sale nu sânt reglementate prin constituţie, ci prin legi organice, legi ordinare şi alte acte
normative. Aceleaşi aspecte fac obiectul de cercetare şi a altor discipline juridice (dreptul administrativ,
procedura civilă, procedura penală etc.).

Metodele științei dreptului constituţional

Studiul metodelor de cercetare utilizate în domeniul de investigare a ştiinţei dreptului constituţional ne

permite să evidenţiem următoarele metode: logică, istorică, metoda comparată, metoda cercetărilor
sociologice concrete, metoda experimentală, sistematică, exegetică şi analitico-sintetică. Aceste metode
sânt caracteristice majorităţii ştiinţelor juridice. Metode utilizate mult timp de doctrina dreptului
constituţional sânt:

– metoda exegetică;

– metoda analitico-sintetică.

Izvoarele științei Dreptului constitutional reprezinta totalitatea lucrarilor stiințifice ce

vizează obiectul dreptului constitutional.

Apariția și dezvoltarea științei și disciplinei de drept constituțional

Noţiunea de „drept constituţional” a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după ce curentul

revoluţionar dezlănţuit în 1789 a dus la elaborarea primelor constituţii scrise pe continentul european.
Nevoia de a studia sistematic aceste constituţii a făcut să se nască o disciplină juridică nouă: dreptul
constituţional.
Prima catedră de drept constituţional apare la Ferrara în 1796, fiind urmată de altele două la Pavia şi
Bologna. Noţiunea de „drept constituţional” s-a încetăţenit în Franţa abia în 1834 când a fost creată la
Paris cea dintâi catedră de drept constituţional condusă de contele Pellegrino Rossi.

Pe lângă noţiunea de „drept constituţional”, a fost şi mai poate fi întâlnită în calitate de sinonim
noţiunea „drept de stat”. „Drept de stat” a fost utilizat în toate statele socialiste cu excepţia Cubei, în
Austria şi Germania. Odată cu prăbuşirea regimurilor totalitare, în statele din

Europa şi în fostele republici din URSS termenul „drept de stat” este substituit cu „dreptul
constituţional”.

În ţările române, studiul constituţiei s-a făcut la început, ca şi în Franţa, reunit cu dreptul administrativ,
sub denumirea de „drept public”. Francezul G.Maisonnabe ducea în limba franceză cursul de drept
public în 1837 la Academia Mihăileană, studiind comparativ legislaţia diferitor popoare.

În Republica Moldova, până la declararea suveranităţii şi independenţei statale, ştiinţa dreptului

constituţional practic nu recunoştea orientările doctrinelor occidentale de drept constituţional. În
această perioadă ştiinţa dreptului constituţional s-a limitat mai mult la proslăvirea organelor puterii de
stat existente şi la analiza lor prin prisma reglementărilor juridice. Dreptul de stat sovietic (foarte rar
drept constituţional) era recunoscută ca ramură de drept fundamentală, ramură ce conţine dispoziţii şi
prevederi pentru alte ramuri de drept. Un eveniment important îl constituie editarea în anul 1975 a
manualului „Drept constituţional sovietic” elaborat de către juriştii din Sanct-Petersburg.

În Republica Moldova este utilizată pe larg noţiunea de „drept constituţional”. Dreptul constituţional
este ramura fundamentală în sistemul de drept al Republicii Moldova

Locul ştiinţei dreptului constituţional şi corelaţia acesteia cu alte ştiinţe

Ştiinţa dreptului constituţional este ştiinţa juridică ce are ca obiect de studiu normele

de drept constituţional şi relaţiile sociale din domeniul relaţiilor ce ţin de organizarea societăţii în stat,
reglementarea acestor norme, precum şi concepţiile specialiştilor în materia dreptului constituţional.

Dreptul constituţional şi politologia.

Dreptul constituţional studiază fenomene, raporturi politico-juridice,

care parţial

formează obiectul de studiu şi al altor ştiinţe, al politologiei îndeosebi.

Politologia studiază geneza, esenţa şi legitatea fenomenelor politice privite prin prisma relaţiilor dintre
ele. În obiectul său de studiu intră ansamblul laturilor ideologice şi socialpsihologice, raţionale şi
instituţionale ale structurii politice, în determinarea lor istorică şi în dinamica lor. De asemenea ea
cercetează formele şi mijloacele acţiunii politice, colective şi individuale.

Dreptul constituţional studiază şi el anumite fenomene politice, anume relaţiile sociale din domeniul
instituirii, menţinerii şi limitării puterii de stat, normele juridice care reglementează aceste relaţii. Aceste
norme sânt privite prin prisma determinării lor, modului în care au fost adoptate, cerinţelor care au dus
la elaborarea lor, realizarea lor.

Dificultatea de a delimita aceste două ştiinţe a constat în aceea că instituţiile politice au fost considerate
concomitent obiect de studiu pentru ambele ştiinţe.

Politologia are o sferă de cuprindere mai largă decât dreptul constituţional. Ea analizează fenomenele
politice în ansamblul lor, din toate laturile – ideologice, psihologice, relaţionale, instituţionale şi
normative ale suprastructurii politice.
Dreptul constituţional analizează îndeosebi normele şi instituţiile politice, cel prin care se exercită
puterea de stat a poporului. Având ca obiect relaţiile prin care se exercită puterea de stat şi normele
care le reglementează, dreptul constituţional nu-şi extinde sfera asupra laturilor psihologice ale
fenomenelor politice şi nici asupra tuturor instituţiilor politice. Metoda de cercetare la fel diferă.

Disciplina didactică – drept constituţional

Pentru a defini dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică autonomă în raport cu celelalte discipline
juridice este nevoie să stabilim dacă el are obiect propriu de cercetare.

După cum am văzut dreptul constituţional s-a născut din nevoia de a studia constituţiile scrise ca
fenomene juridice. Acest „obiect de studiu” poată să varieze de la ţară la ţară, în funcţie de conţinutul
concret al constituţiei. De exemplu constituţiile Franţei din 1875 şi 1958 nu conţin un capitol care să
reglementeze drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Obiectul dreptului constituţional îl constituie în principal constituţia 1. Totodată obiectul de studiu al

ştiinţei dreptului constituţional îl constituie toate relaţiile social-economice şi politice reglementate de
normele de drept constituţional.2 Obiectul specific al dreptului constituţional sînt raporturile sociale
legate de forma de stat, forma de guvernămînt, organizarea şi funcţionarea parlamentului, raporturile
acestuia cu celelalte organe ale statului.

Dreptul constituţional abordează probleme legate de organizarea guvernului, a organelor de specialitate

ale administraţiei publice centrale, ale administraţiei locale, ale justiţiei etc. Totodată numeroase
aspecte ale sale nu sînt reglementate prin constituţie, ci prin legi organice, legi ordinare şi alte acte
normative. Aceleaşi aspecte fac obiectul de cercetare şi a altor discipline juridice (dreptul administrativ,
procedura civilă, procedura penală etc.)

1 Drăganu T. „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I , Lumina Lex 2000, p. 36. 2 Guceac I. ,
op.cit., p. 37.