S.C.I.R.I. G.D.E.

S
TEHNICI DE REDACTARE PENTRU TEXTELE ACADEMICE – ESEUL ARGUMENTATIV

Structura unui eseu de tip argumentativ

Aproape orice scriere de tip academic este într-un sens, argumentativă. Eseul
argumentativ poate fi descris mai bine ca “text de tip pedagogic”. Cei mai mulţi dintre noi
trebuie rareori sa scriem un eseu argumentativ “pur” in viata de zi cu zi. Cu toate acestea,
caracteristicile si componentele unui eseu argumentativ formează baza celor mai multe tipuri
de texte academice. Un eseu argumentativ simplu trebuie impartit in segmente clare, dintre
care patru trebuie sa fie întotdeauna prezente. Aceste patru părţi vor fi discutate in cele ce
urmează.

1. Introducerea

Cu excepţia câtorva specii literare, precum romanele poliţiste, este neobişnuit ca cititorul
sa fie plasat direct in mijlocul acţiunii. In cele mai multe tipuri de scriere, primul lucru pe care
îl face autorul este de a introduce subiectul pe care are de gând sa îl prezinte. Scopul primului
paragraf este de a capta atenţia cititorului si de a-i da câteva repere referitoare la subiect.
Paragraful iniţial urmează de obicei o serie de paşi, de la situaţii mai generale înspre situaţia
specifica ce urmează sa fie abordata. Deşi nu exista nici o formula pentru redactarea
introducerii, următoarele elemente apar de cele mai multe ori:

Propoziţia de introducere: Prima propoziţie a eseului trebuie sa fie suficient de interesanta

pentru a determina cititorul sa citească mai departe. Aceasta propoziţie ar putea fi una
provocativă sau o întrebare majora. In oricare dintre cazuri, va trebui ca cititorul sa fie
introdus in subiect si focalizat asupra subiectului ce va fi discutat.

Formularea tezei: E de obicei ultima propoziţie a primului paragraf si serveşte ca linie

directoare a eseului. Ea reprezintă ideea care va fi susţinuta de-a lungul întregului eseu. Pentru
mulţi studenţi pare ciudata situarea la bun început a concluziei pe care o vor desprinde, ei
preferând sa lase pentru sfîrşitul eseului exprimarea poziţiei lor in argumentare. Cu toate
acestea, e firesc si dezirabil ca cititorul sa fie informat despre teza ce va fi susţinuta in eseu.

2. Susţinerea tezei

Odată ce in introducere a fost pregătit terenul pentru discuţie si a fost prezentata poziţia ce
va fi adoptata, urmează partea cea mai extinsa a eseului in care se vor prezenta argumentele
menite sa convingă cititorul. Un eseu bun va convinge cititorul ca întrucât anumite elemente
sunt adevărate si pentru ca anumite convingeri sunt împărtăşite de autor si de cititor, cititorul
trebuie prin urmare sa accepte ca valide concluziile autorului.
Modul cel mai obişnuit de a susţine teza este de a face o aserţiune si de a oferi apoi
suporturi, dovezi care sa o confirme. De obicei, dar nu întotdeauna, susţinerea afirmaţiei se
face prin exemple. E, de asemenea posibil, sa se înceapă cu o rezumare a exemplelor
(dovezile) si apoi sa se extragă concluzia. Următorul paragraf dintr-un eseu despre cenzura,
exemplifica modul in care se prezintă aserţiunea si dovezile.

Cenzura, prin chiar natura ei, este împotriva principiilor unei societăţi democratice. [aserţiune]
Ea este fundamental antidemocratica pentru ca limitează exprimarea si permite câtorva
persoane sa dicteze celor mulţi ce pot -sau ce nu pot- sa vadă, sa citească sau sa asculte.
[suport, dovada] De exemplu, retragerea din circulaţie a unei cărţi controversate, privează

1
 S.C.I.R.I. G.D.E.S
TEHNICI DE REDACTARE PENTRU TEXTELE ACADEMICE – ESEUL ARGUMENTATIV

autorul de un mare număr de cititori. In acelaşi timp, grupul de indivizi care decid retragerea
cărţii de pe rafturile librăriilor, spune de fapt publicului sa nu mai citească acea carte. [ aceste
doua exemple dezvolta propoziţia suport.] Aceasta acţiune, aşadar, aparţine mai mult ‘dictat-
urii’ decât democraţiei. [Reformularea aserţiunii iniţiale]

3. Anticiparea obiecţiilor

O practica obişnuita in eseul argumentativ este ca autorul sa îşi prezinte opiniile si apoi sa
considere critic posibilele păreri opuse. E de asemenea posibil sa se înceapă cu expunerea
punctelor de vedere cu care autorul nu e de acord, sa le critice cu scopul de a face loc părerii
sale. La prima vedere, expunerea argumentelor opuse ar putea părea contradictorie sau in
detrimentul eseului. Totuşi, exista mai multe motive întemeiate care sa susţină prezentarea
argumentelor opuse:
 Daca obiecţiile nu sunt prezentate, autorul suprima deliberat existenta oricărui
contraargument. Situaţia risca sa fie perceputa ca lipsita de obiectivitate si autorul poate
pierde simpatia cititorului
 Argumentul va avea mai multa credibilitate daca este luata in seama si cealalta latura. Ca
in orice alta situaţie când se vrea convingerea unei persoane, vor exista si dezacorduri.
Prin anticiparea obiecţiilor si prin demonstrarea vulnerabilităţii lor in fata argumentelor
din eseu, opinia autorului poate câştiga acordul cititorului.
 Practica includerii punctelor opuse, cultiva gândirea critica, forţând autorul sa se situeze
pe sine intr-o dezbatere continua si sa constientizeze ca alte puncte de vedere nu numai ca
exista, dar pot sa aibă si validitate.

4. Concluziile

In condiţiile in care s-a spus deja in introducere ce părere va fi susţinuta, mulţi studenţi
sunt nesiguri ce sa scrie in concluzie. Concluzia e o parte foarte importanta a eseului pentru ca
însumează teza si argumentele in favoarea ei, lăsând cititorului o imagine clara asupra poziţiei
pe care o adopta autorul. Nu e recomandat ca la acest stadiu sa se introducă idei noi, care nu
au fost abordate in eseu. E de asemenea neînţelept a folosi concluziile ca loc de exprimare a
opiniei proprii, ca loc pentru ‘ceea ce cred eu’. Făcând aşa, cititorul poate avea impresia ca
oricine poate gândi ce doreşte. In principiu, ideea e adevărata. Cu toate acestea, autorul
trebuie sa-si amintească scopul pentru care a scris eseul. Acesta e nu doar de a spune
cititorilor care e poziţia sa fata de subiect, ce gândeşte, ci si de a-i convinge de validitatea
argumentelor sale, pe care sa dorească si ei sa le susţină, sau măcar sa le cunoască. De aceea,
e absolut ineficient a spune ca oricare poziţie fata de subiect e in egala măsura de îndreptăţita.

Trasaturile cele mai frecvent intalnite ale concluziei unui eseu argumentativ sunt:

2
 S.C.I.R.I. G.D.E.S
TEHNICI DE REDACTARE PENTRU TEXTELE ACADEMICE – ESEUL ARGUMENTATIV

Sinteza argumentului: In concluzie, autorul trebuie sa reformuleze si sa rezume foarte scurt

principalele puncte ale argumentului.
Reformularea tezei: Autorul reformuleaza si susţine importanta tezei, întrucât întregul eseu a
gravitat in jurul demonstrării sale. Unii considera ca a rescrie teza intocmai este o metoda
retorica foarte eficienta. Alte persoane considera ca este bine a se reformula teza.

Propoziţiile de final: Aceasta secţiune semnalează sfârşitul eseului si sau o impresie de final
cititorului. Iată câteva posibile moduri de scriere a ultimelor propoziţii:
 Discuta viitorul subiectului prezentat. Aceasta poate accentua importanta eseului. De
asemenea, aceasta poate ajuta cititorul sa aplice noua informaţie sau sa vadă lucrurile
global
 Da cititorului ceva la care sa se gândească, poate un mod de a utiliza eseul in viata de zi
cu zi
 Revine la primele propoziţii pentru a da o forma circulara eseului
 Pune întrebări, ori cititorului, ori întrebări generale, care sa ajute cititorul sa obţină o noua
perspectiva asupra subiectului

A fost prezentata aici îndeosebi structura unui eseu argumentativ. Totuşi, aceasta
structura poate fi aplicata si in alte tipuri de scriere academica. Aproape toate lucrările include
o introducere si o încheiere. Oricând trebuie prezentate argumente care sa susţină o teza, este
bine a se include si posibilele obiecţii alături de argumente care sa le problematizeze
validitatea. De-a lungul întregului eseu, autorul trebuie sa aibă in minte cititorul căruia I se
adresează si care sunt aşteptările acestuia. Ţinând seama de aceste lucruri, elaborarea unui
eseu va fi mai eficienta.