Examen Pedagogie II

Cîță Mihai-Alexandru
Anul II, Istorie
 5. A) Analizați structura de funcționare a activității de instruire;
analiză globală

La nivel paradigmatic, curriculumul impune profesorului proiectarea unei structuri de

functionare a instruirii, reevaluata si perfectionata permanent, angajand astfel recalibrarea
continua a relatiei de baza si directe dintre elev si profesor, relatie ce este atat elementara, de
baza, cat si esentiala, fara de care nu se poate efectua procesul de instruire, indiferent de
treapta de invatamant, disciplina de studiu sau varsta invatatului. Astfel, aceasta corelatie
poate fi sustinuta si argumentata de planificarea activitatii de referinta - lecția -, de realizarea
unui proces continuu de perfectionare a activitatii de referinta si de organizarea optima a
curriculei, in functie de resursele pedagogice ale profesorului, in raport cu elevii sai.

Pentru inceput, este benefic pentru demersul nostru sa definim termenii si conceptele
folosite anterior, pentru o mai buna intelegere si contextualizare a fenomenelor pedagogice.
Astfel, planificarea curriculara a activitatii de instruire reprezinta „procesul de anticipare a
operaţiilor de planificare, organizare şi desfăşurare a procesului educaţional, în condiţiile
cunoaşterii şi stăpânirii variabilelor implicate în desfăşurarea acestei activităţi” 1, fiind
organizata in diferite forme, printre care putem aminti de organizarea formala, nonformala si
frontala. Pentru a pune in discutie planificare curriculara, trebuie sa aduce in prim-plan
elementele sale de baza, care reprezinta conceptele-cheie pentru intelegerea termenului
analizat.

Astfel, planificarea curriculara a instruirii este conceputa din obiectivele instrurii,

continuturile de baza ale invatarii, metodele de instruire si strategiile de evaluare. Obiectivele
instruirii sunt multiple, categorisite in functie de gradul de generalitate si abstractitate
(generale, specifice, concrete), puse in acord atat cu conceptia psihologica (obiective de
competenta, de cunoastere, de intelegere, de interpretare, de analiza abstracta etc.), cat si cu
conceptia sociala a problemei (performante impuse elevilor in cadrul disciplinei de studiu,
realizate in contextul unei lectii concrete, a unui modul de studiu, al unui capitol, al unui
examen etc.) Mai mult decat atat, organizarea curriculara a activitatii de instruire atrage dupa

1
https://timtim-timy.ro/sites/all/themes/timtimtimy/pdf/Simpozion_2016-2017/diverse/Articole/94.pdf, în
03.02.2021.
sine doua actiuni complementare, cu privire la resursele pedagogice pe care le are profesorul:
evaluarea resurselor pedagogice existente in calitate de resurse informationale, umane si
didactico-materiale, si distributia resurselor pedagogice existente la nivelul formelor de
organziare a instruirii (generale, particulare si concrete). Astfel, evaluarea resurselor
pedagogice, asa cum am mentionat anterior, comportă mai multe sfere de referinta, prin care
resursele informationale, vizibile la nivel macro, in programele si manualele scolare oferite
de la nivelul central al Ministerului Educației, resurse umane, intelese ca nivel de pregatire
initiala a elevilor pe care profesorul este obligat sa ii instruiasca in functie de resursele
informationale, si resursele didactico-materiale, identificate in functie de limitele spatio-
temporale ale procesului de instruire si al mijloacelor de instruire disponibile in spatiul si
timpul limitate. De asemenea, cealalta componenta a organizarii curriculare este distributia
resurselor pedagogice, in functie de generalitate si abstractitate, distributie compusa din trei
mari forme de organizare a instruirii (generale – activitatea formala a lectiei, activitatea
nonformala a cercului de specialitate in cadrul unui proiect de studiu scolar; particulare –
conceperea, in cadrul procesului de instruire formal, unor microgrupe, actiunea elevului de a
se intrui individual, prin frecventarea meditatiilor; concrete – prin lectie mixta, insumand
incercarea profesorului de a contopi intr-un singur curs mai multe forme de organizare a
instruirii, pentru intelegerea optima a elevilor). Nu in ultimul rand, aspectul realizarii
curriculare a activitatii de instruire este crucial pentru activitatea insasi de instruire a elevilor,
realizata de catre profesor. Astfel, realizarea curriculara are trei componente: predarea lectiei
(predarea fiind definita ca mijloc de comunicare a mesajului instruirii, construit si finalizat de
catre pedagog, cu scopul ultimul de dezvoltare si formare pozitiva a elevilor), invatarea
(definita ca receptare, interiorizare si valorificare a mesajului pedagogului din cadrul predarii,
elevii avand datoria – nu doar morala – de a valorifica timpul predarii din cadrul lectiei si
dupa terminarea actului didactic pentru realizarea procesului de insusire a informatiilor
predate, prin invatarea efectiva) si evaluarea (proces continuu, realizat la inceputul, pe
parcursul sau/și la sfarsitul activitatii didactice, avand functia centrala de verificare a gradului
de insusire a informatiilor predate si al indeplinirii obiectivelor pedagogice proiectate la
inceputul fiecarei ore de curs, in vederea evaluarii prin simbol abstract (nota efectivă), in
functie de gradul de intelegere si insusire pozitiva a informatiilor parcurse in cadrul
procesului de instruire, prin gandire analitica, critica si corelatia intre informatiile anterioare
insusite de elev).
 Procesul de invatamant poate fi definit prin doar trei macroelemente: predarea,
invatarea si evaluare; elemente indispensabile pentru activitatea de instruire in relatia
profesor-elev. De asemenea, procesul de instruire comporta numeroase componente-cheie,
printre care putem aduce in prim-plan fluxul de intrare, procesul si fluxul de iesire. Astfel, un
flux de intrare este reprezentat prin continuturi, obiective, resurse umane si materiale (spre
exemplu: personalul didactic si auxiliar – indispensabil procesului de instruire -, elevii –
figurile centrale in procesul de invatamant, fara de care pedagogul reprezinta doar un
personaj lipsit de partenerii actului educational, prin care ii poate invata pe elevi ceea ce
acesta stie deja -, spatiul si dotarile sălii de curs, spatiul in care se desfasoara procesul de
instruire al elevilor). De asemenea, procesul de instruire are numeroase caracteristici vitale
pentru acesta, printre care putem aminti de caracterul formativ (definit ca valorizare a
potentialului individual, deci incercarea pedagogului de a atingi limita maxima a fiecarui
instruit, cu scopul de a îi dezvolta capacitățile, aptitudinile și competențele în funcție de
materialul uman de care dispune), caracterul infromativ (reprezentat de rolul procesului de
instruire, in vederea oferirii unui ansamblu de bază de informații si cunoștințe, indiferent de
domeniul studiat, pentru a oferi elevilor șansa unei interdisciplinarități, prin informațiile
oferite de profesor), caracterul comunicativ (prin care relatia elev-profesor este
indispensabila, pe de o parte, iar interactiunea dintre elevi este cruciala, depinzand de aceasta
din urma reusita procesului de instruire si insusirea informatiilor oferite in cadrul orei de
curs) si, pentru a mai oferi un singur exemplu, caracterul normativ (definit ca organizare
sistematica si initiala al procesului de invatamant, pentru o optima desfasurarea a procesului
de instruire, bazat pe principii, norme si reguli bine definite si implementate de catre profesor
in cadrul lectiei).

Prin urmare, procesul de învăţământ reprezintă cadrul prin care activitatea de instruire
este posibila, in conformitate cu elementele-cheie ale procesului de instruire (obiective
generale, concrete si specifice), in raport direct cu scopul ultim al educatiei – dezvoltarea
pozitiva a educatului, prin relatia dintre acesta si profesor, astfel incat educat sa isi insuseasca
informatiile predate, astfel incat sa ajunga la stadiul corelarii acestora cu informatii invatate
anterior, asimilandu-si conceptele si termenii predati in cadrul microstructurii de baza, lectia,
astfel incat sa se ajunga la un progres educational -, raport desfasurat continuu, in repere
spatio-temporale bine delimitate, cu scopul principal de ajungere la autoeducatie, deci la
educare nonformala pozitiva, si la autoevaluare, prin onestitatea si etica academica.
  B) Analizați structura de funcționare a acțiunii de evaluare în cadrul
acțiunii de instruire; analiza unei componente – Forme de evaluare.
Metodele evaluative ale probelor orale și scrise.

Evaluarea, in cadrul procesului de instruire, reprezinta o componenta esentiala, care

trebuie integrata in procesele de predare si invatare, asadar in cadrul activitatii si procesului
de invatamant, pentru ca evaluarea constanta face parte dintr-un tot intreg, indispensabil
pentru procesul eficient de instruire al elevilor. La nivel general, evaluarea reprezinta un
element indispensabil pentru regnul uman, fiintele umane simtind nevoia de a evalua si a fi
evaluati, in virtutea dorintei de a se compora cu sine sau cu persoanele din mediul
inconjurator, cu scopul ultim de a se imbunatati, prin adoptarea unor principii, elemente si
informatii ce pot duce, intr-un final, la evolutia persoanei in cauza.

In ceea ce priveste stiinta pedagogica, evaluarea este, asa cum am mentionat in linii
mari anterior, indispensabila pentru procesul de instruire, pentru relatia definitorie dintre elev
si profesor. Evaluarea, prin importanta sa deosebita in cadrul activitatii pedagogice, a condus
la constituirea teoriei evaluarii, definita ca sistem de conceptii, principii si tehnici referitoare
la aprecierea rezultatelor scolare, a procesului didactic si a sistemului de educatie. Teoria
evaluarii opereaza cu numerosi termeni, indispensabili pentru intelegerea conceptului
evaluativ, printre acesti termeni amintesc de masurarea rezulatelor; aprecierea rezultatelor;
examenul, ca forma de evaluare; concursul, ca etapa initiala de evaluare; randamentul scolar,
termen ce se refera la nivelul de pregatire a elevilor, rezultate ce trebuie comparate cu
continutul programelor scolare etc.

Referatul curent se va axa, in mare parte, pe formele si metodele de evaluare ale

procesului de instruire al elevilor, astfel incat putem vedea mijloacele concrete prin care
profesorul poate determina nivelul insusirii informatiilor oferite elevilor, in cadrul lectiilor de
curs, cu scopul de a imbunatati rezultatele ulterioare si insusirea informatiilor predate. Astfel,
in functie de volumul de informatii predate, exista doua tipuri de evaluare: evaluare partiala
(cu functia de verificare secventiala a cunostintelor, avand un volum redus de informatii) si
evaluarea globala/finală (prin care se verifica un volum informational superior). In functie de
dimensiunea temporala a actului educational, distingem: evaluarea initiala (inteleasa prin
evaluarea elevilor la inceputul unui ciclu de invatamant/an scolar, cu scopul de a permite
profesorului sa intrevada nivelul informational al elevilor) si evaluare finala (care, spre
deosebire de evaluare initiala, se desfasoara la nivelul temporal al incheierii unei etape de
instruire, cu scopul de a ii permite profesorului sa testeze elevii in contextul predarii si
asimilarii curriculei etapei respective de instruire). Dupa modul in care se integreaza evaluare
in cadrul procesului didactic general, evaluarea poate cuprinde trei forme: evaluare initiala
(realizata la inceputul programului de instruire), evaluarea formativa (realizata in mod
continuu, pe tot parcursul procesului instructiv) si evaluarea sumativa/globala (realizata la
incheierea unei etape insemnate de instruire – spre exemplu, la finalul unui capitol al
programei scolare. Alte forme de evaluare in cadrul procesului de instructie sunt evaluarea
normativa (forma de evaluare ce reprezinta compararea perfomantelor dintre doi elevi,
permitand determinarea pozitiei relative a elevului in cadrul performantelor medii ale clasei,
astfel incat creeaza posibilitatea masurarii progresului scolar individual) si evaluarea
criteriala (evaluare ce masoară performantele unui singur elev, neglijand astfel pozitia
relativa a elevului in cadrul clasei, asa cum se poate realiza folosind evaluarea normativa).

Evaluarea este imposibil de infaptuit de catre profesor fara metodele de evaluare, fie
ca acestea din urma sunt metode traditionale (probe orale, probe scrise, probe practice), fie ca
sunt metode complementare (proiectul, portofoliul, autoevaluarea etc.). Astfel, probele orale
reprezinta metoda de evaluare cel mai frecvent folosita in cadrul actiunii evaluative in cadrul
demersului de instruire. Aceasta se realizeaza in cadrul unei conversatii intre profesor si elev,
cel dintai urmarind obtinerea informatiilor cu privire la cantitatea si calitate instructiei.
Probele orale comporta, prin insasi natura lor, o serie de avantaje, printre care: verificarea
directa, nemijlocita a intregii aptitudini de comunicare (verbala, nonverbala, semantica), ofera
posibilitatea unei evaluari flexibile, in functie de gradul de insusire si pricepere al elevilor, in
functie de raspunsurile si nivelul educational la care se afla cei din urma, permit o mai buna
cunoastere a aptitudinilor verbale si a operatiei cu notiunile asimilate (inclusiv abilitatea de a
concepe argumente si idei relevante, de a mentine o logica a expunerii, abordarea originala,
diferita, dar corecta paradigmatic, a problemei expuse), realizarea functia de acordare a unui
feed-back imediat, prin corectarea rapida si prompta a eventualelor raspunsuri incorecte si
acordarea unei note imediate, in functie de raspunsurile oferite de catre elev. De asemenea,
probele orale au si o serie de limite, printre care: obiectivitatea evaluarii nu poate fi asigurata
- avand in vedere caracterul subiectiv al alegerii subiectelor, atitudinea si starea de spirit ale
evaluatorului, starea psihica a elevilor -, consumul de timp creste, prin acordarea unui timp-
limita, exact, pentru fiecare evaluat, caracterul perturbator al intrebarilor ulterioare, pe care
elevii le pot interpreta ca fiind un factor de destabilizare.
 In acelasi timp, probele scrise sunt, de asemenea, cruciale pentru procesul de evaluare
al elevilor, avand diferite forme, in functie de nivelul informational si de perioada temporala
in care acestea sunt sustinute. In acest caz, putem aminti de lucrarile scrise de control curent
(testele periodice), lucrarile de control la sfarsitul unui capitol si de lucrarile scrise la finalul
semestrial (tezele). Astfel, lucrarile scrise de control curent reprezinta extemporalele sau așa-
numitele „teste-fulger”, profesorul evaluand, in 10-15-20 minute, nivelul de pregatire al
informatiilor in cadrul unei singure lectii, de obicei lectia anterioara momentului evaluarii.
Scopul acestei forme de evaluare scrise este verificarea modului in care elevii si-au pregatit in
prealabil lectia anterioara, dar si formarea elevilor in cadrul demersului de invatare
sistematica, continua. Lucrarile de control la sfarsitul unui capitol se aplica, totalmente, in
cadrul evaluarii continue/formative. Scopul acestei forme de evaluare este acela de a verifica
masura in care obiectivele capitolului studiat au fost indeplinite de elevi, acestia din urma
proband insusirea continuturilor studiate. In ceea ce priveste lucrarea scrisa semestriala,
aceasta forma de evaluare este pregatita in prealabil de catre profesor, prin lectii
recapitulative, sistematizate, pentru ca aceasta forma de evaluare concretizeaza incercarea
profesorului de a evalua un volum superior de informatii, sub forma unor subiecte ample, de
sinteza, in comparatie cu celelalte doua forme de evaluare scrisa. La nivel general, probele
scrise comporta o serie de avantaje, printre care: permiterea evaluarii unui numar superior de
elevi, in comparatie cu evaluare de tip oral; obiectivitatea este ridicata, prin acordarea unui
barem, care foloseste drept instrument al evaluarii raspunsurilor elevilor; raspunsurile elevilor
sunt augmentate, create in mod propriu, independent de influenta emotionala specifica
evaluarii prin probele orale. De asemenea, probele scrise aduc dupa sine unele dezavantaje,
acestea fiind: imposibilitatea corectarii imediate a unor greseli, dat fiind faptul ca volumul
lucrarilor scrise este superior si mai indelungat decat evaluarea prin probe orale;
imposibilitatea orientarii elevilor inspre raspunsul corect, dat fiind faptul ca profesorul nu
poate interveni in cadrul examinarii scrise, pentru a dirija elevul inspre rezolvarea corecta a
subiectelor de examen.

 6. Analiza unui text din bibliografia citită și citată

„Structura de bază a instruirii în cadrul procesului de învățământ, construită şi

consolidată curricular, are drept componentă fundamentală corelația pedagogică
dintre: a) profesor, în calitate de educator specializat – elev, în calitate de educat,
valorificat pedagogic în context formal și nonformal, frontal, microgrupal, individual;
b) informare – formare-dezvoltare pozitivă a elevului, necesară la nivelul construcției
curriculare a mesajului pedagogic / didactic; c) reglare – autoreglare a I/PÎ, realizată
prin strategia evaluării / autoevaluării continue, formative / autoformative, necesară
pentru perfecționarea permanentă a acțiunilor de predare – învățare – evaluare,
subordonate pedagogic activității de instruire, realizată-dezvoltată în context deschis”
(pp. 82-83 în cadrul Sintezei)

Pornind de la textul citat, procesul de instruire are la baza numeroase relatii de

interdependenta intre elemente-cheie ale pedagogiei, precum relatia indispensabila dintre elev
si profesor, cu alte cuvinte dintre educat si educator, procesul continuu al reglarii procesului
de instruire, in functie de feed-back-ul primit de profesor, si scopul ultim al educatiei,
dezvoltarea pozitiva a elevului, prin relatia indispensabila predare – invatare – evaluare.

Astfel, relatia dintre profesor si elev reprezinta structura de baza, indispensabila

pentru actul educational, prin care profesorul reuseste, in colaborare directa cu elevii din sala
de curs, incearca, prin predarea informatiilor disciplinei sale, in contextul diferitelor metode
educative si evaluative („formal si nonformal, frontal, microgrupal, individual”), sa creeze
educatului mediul prielnic pentru asimilarea informatiilor, conceptelor si termenilor sustinuti
de educator. Mai mult decat atat, rolul profesorului, prin lectiile pregatite si sustinute in
cadrul orelor de curs, este acela de „informare-formare-dezvoltare pozitiva a elevului”,
educatorul avand sarcina de a il forma pe educat (in special prin instruirea si evaluare corecta
a acestuia), ajungand la telul final de cladire a omului acceptat social, bun membru al
societatii, care este capabil sa gandeasca „cu propria minte”, avand o gandire analitica,
critica, sintetica, bazata pe informatii corelate, pe interdisciplinaritate, pe educare continua,
nu pe memorarea mecanica a informatiilor predate in cadrul lectiilor. In acelasi timp, actul
instruirii nu poate fi eficient fara tendinta profesorului de a incerca sa isi perfectioneze planul
lectiei - infaptuit desigur in prealabil -, prin care profesorul poate sa isi regleze obiectivele si
scopurile in functie de contextul din cadrul lectiei. Aceasta reglare a procesului instruirii are
ca efect, in timp, o alta tendinta de perfectionare, si anume aceea a ciclului pedagogic al
predarii, invatarii si evaluarii. In cadrul acestui ultim ciclu, rolul profesorului este crucial in
cadrul predarii, predare ce este infaptuita in cadrul lectiilor de curs, lectii in care profesorul
trebuie sa isi comunice clar mesajul, astfel incat procesul „predare – învățare – evaluare” sa
poata trece firesc la nivelul urmator, invatarea. Atat invatarea, cat si evaluarea comporta
eforturile educationale ale ambelor componente din cadrul relatiei profesor-elev, invatarea
fiind inlesnita de un act de instruire clar, concis, limpede pentru nivelul educational al
elevilor; in acelasi timp, elevii trebuie, in cadrul procesului de predare si invatare sa fie atenti,
sa isi noteze informatiile predate de profesor, sa aiba o motivatie interna. In ceea ce priveste
evaluarea, rolul elevului creste exponential, acesta din urma fiind principalul raspunzator
pentru nota obtinuta in urma evaluarii (indiferent de metoda evaluativa pentru care profesorul
opteaza).