Mijlocul principal prin care se constată concordanţa dintre realitate şi datele din contabilitate

şi concomitent se asigură păstrarea integrităţii patrimoniului entităţii este inventarierea.

Inventarierea reprezintă un procedeu de control şi autentificare documentară a existenţei
elementelor de activ şi datorii în expresie cantitativ-valorică sau numai valorică, după caz, care
aparţin şi/sau se află în gestiunea temporară a entităţii la data efectuării acesteia.
Sarcinile de bază ale inventarierii sunt:
1) stabilirea existenţei efective a elementelor de activ şi datorii (imobilizărilor
necorporale şi corporale, investiţiilor financiare, stocurilor, mijloacelor băneşti din casierie şi
conturile curente în instituţiile financiare, documentelor băneşti, volumului producţiei în curs de
execuţie, creanţelor şi datoriilor);
2) verificarea integrității activelor prin compararea existenţei efective a acestora cu
datele contabilităţii;
3) constatarea creanţelor compromise şi datoriilor cu termenul de prescripţie expirat;
4) stabilirea bunurilor care parţial sau total şi-au pierdut calitatea iniţială;
5) constatarea bunurilor neutilizate în activitatea entităţii;
6) verificarea respectării regulilor şi condiţiilor de păstrare a stocurilor, mijloacelor şi
documentelor băneşti, precum şi condiţiile de întreţinere şi păstrare a maşinilor, utilajelor şi a altor
imobilizări corporale.
Inventarierea în acceptare largă nu se limitează doar la constatarea faptică a elementelor
patrimoniale reflectate sub dublu aspect (Active=Pasive), ci cuprinde şi alte lucrări impuse de rolul
inventarierii ca procedeu al metodei contabilităţii.
Inventarierea poate fi clasificată după numeroase criterii:
I. În raport cu obiectul şi sfera de cuprindere:
a) inventariere parţială - are ca obiect anumite elemente ale patrimoniului sau gestiuni din
entitatea respectivă (numerarul în casierie, mărfurile în depozit);
a) inventariere generală – are un caracter periodic şi cuprinde inventarierea tuturor
elementelor patrimoniale. Se efectuează, de regulă, la finele anului şi în caz de înfiinţare,
reorganizare sau încetarea a activităţii entităţii.
I. Din punct de vedere al termenilor:
1) inventariere periodică - se face, de regulă, în ultima zi a lunii, cînd se asigură compararea
datelor reale cu cele din contabilitate;
2) inventariere ocazională - se efectuează în cazuri speciale, precum: fuziunea entităţii,
primirea-predarea gestiunii, calamităţi naturale, schimbarea preţurilor etc.
III. După modul de efectuare şi caracter:
1) inventariere planificată, se desfăşoară în termene anterior stabilite, reieşind din
posibilităţi, raţionalitate, acte normative;
2) inventariere inopinată (prin surprindere), se efectuează la dispoziţia conducătorului
entităţii, a organelor de anchetă şi control.
IV. După conţinutul economic al elementelor supuse inventarierii:
1) inventarierea bunurilor economice de natura mijloacelor fixe, materialelor, obiectelor de
mică valoare şi scurtă durată, produselor, mărfurilor, mijloacelor băneşti;
2) inventarierea bunurilor economice în mişcare -transformare – care cuprind activele în
curs de execuţie, producţia în curs de execuţie, cheltuielile anticipate;
V. După modalitatea de efectuare:
1) inventariere totală, se extinde asupra tuturor sortimentelor care formează un element
patrimonial (sortimente de materiale, de produse) sau asupra tuturor bunurilor dintr-o gestiune,
indiferent de natura lor (mijloace fixe, mărfuri, materiale);
2) inventariere prin sondaj, cuprinde numai unele sortimente sau numai unele bunuri dintr-o
gestiune.
Inventarierea se află într-o strînsă legătură cu celelalte procedee ale metodei contabilităţii.
Astfel, toate faptele economice se consemnează în documente corespunzătoare, datele din documente
se înregistrează în conturi, exactitatea înregistrărilor din conturi se verifică cu ajutorul balanţei de
verificare, informaţiile din conturi se confruntă cu realitatea şi se pun de acord cu aceasta prin
intermediul inventarierii. În baza tuturor acestor lucrări se întocmeşte bilanţul contabil, raport
financiar de sinteză şi informare a utilizatorilor.
1. Modul de desfăşurare şi înregistrare a rezultatelor inventarierii în contabilitate
Ordinea desfăşurării inventarierii este reglementată de Legea contabilităţii nr. 113-XVI din
27 aprilie 2007 şi Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului
Finanțelor nr. 60 din 29.05.2012.
Conform actelor normative nominalizate inventarierea reprezintă o lucrare complexă care
presupune parcurgerea mai multor etape, şi anume:
I. Pregătirea inventarierii – constă în luarea unor măsuri menite să asigure condiţiile
pentru desfăşurarea continuă, ordonată şi la timp a operaţiilor de inventariere.
Aceste măsuri au ca obiect:
- constituirea comisiei de inventariere printr-un Ordin (Dispoziție) privind efectuarea
inventarierii emis de conducătorul entităţii;
- prelucrarea şi înregistrarea în contabilitate a tuturor documentelor justificative;
- închiderea și sigilarea căilor de acces în gestiuni, cu excepţia locului în care începe
inventarierea;
- întocmirea și prezentarea de către gestionar a Declaraţiei, în care trebuie să indice
prezenţa în gestiunea sa a bunurilor care nu aparţin gestiunii;
- sistarea operaţiunilor de intrare-ieşire a bunurilor din gestiune,
- verificarea şi pregătirea aparatelor de măsurare şi cîntărire;
- sortarea, gruparea şi pregătirea bunurilor supuse inventarierii.
II. Constatarea, descrierea şi evaluarea elementelor inventariate.
Constatarea are loc prin observarea directă (numărare, cîntărire, măsurare, calcule
tehnice, după caz) pentru bunurile materiale. Pentru bunurile nemateriale sub forma de creanţe,
datorii, cheltuieli, constatarea are loc în baza documentelor confirmate de terţi precum facturi
fiscale, extrase de cont etc. Descrierea elementelor constatate la inventariere se face amănunţit
indicîndu-se denumirea, felul, codul, cantitatea, calitatea, dimensiunile şi alte proprietăţi care pot
servi la identificarea acestora. Evaluarea elementelor inventariate se face la valoarea de bilanţ
pentru lipsuri, sau la valoarea justă pentru plusuri.
Toate bunurile ce se inventariază se înscriu în Listele de inventariere care prezintă
registre de inventar, conţinutul cărora depinde de felul şi natura elementelor inventariate. În
listele de inventariere bunurile se înscriu cu precizarea denumirii, codului, unităţii de măsură,
preţului unitar de evidenţă şi altor indicatori cantitativi.
III. Stabilirea şi regularizarea rezultatelor inventarierii – se efectuează direct în listele
de inventariere. La această etapă divergenţele se determină prin compararea mărimilor constatate
la inventariere cu cele înregistrate în contabilitate. Prin preluarea din listele de inventariere a
poziţiilor cu diferenţe se întocmeşte Registru de verificare a rezultatelor inventarierii. Dacă
cantităţile şi valorile constatate efectiv la un anumit element sunt mai mari decît cele din
contabilitate deferenţa reprezintă plusuri de inventar, iar situaţia inversă – lipsuri de inventar.
Lipsurile:
a) se anulează la cheltuieli dacă sunt prevăzute norme legale de perisabilitate naturală;
b) se impută persoanelor vinovate, dacă există decizia organelor de judecată sau acordul
dintre entitate şi persoana vinovată la recuperarea benevolă a prejudiciului material;
c) se admit compensări cantitative ale lipsurilor cu plusurile, dacă există cazurile de
confuzie între stocurile aceluiaşi produs:
- pentru aceeaşi perioadă de gestiune,
- acelaşi gestionar,
- aceeași subdiviziune.
Rezultatele inventarierii, concluziile şi propunerile făcute cu privire la cauze, modul de
regularizare şi răspundere pentru diferenţele de inventar se consemnează în Procesul-verbal
privind rezultatele inventarierii