TEMA 1.

SISTEMUL POLITIC – SEDIU AL INSTITUȚIILOR POLITICO-

ETATICE – 4 ore

1. Noțiunea și esența sistemului politic

2. Tipologia elementelor sistemului politic
3. Statul și autoritățile politice
4. Dispoziţii constituţionale şi normative din Republica Moldova privind partidele
politice
5. Forme de asociere a cetățenilor în cadrul sistemului politic

1. Noțiunea și esența sistemului politic

Politologul american David Easton utilizează, pentru prima dată, noţiunea

„sistem politic” în lucrarea sa The Political System scrisă la 1953. Pornind de la
superlativul „asigurări unităţii intrinsece necesară ştiinţelor politice”, politologul a
propus în calitate de modalitate conceptul de „sistem politic”
Una din noţiunile cel mai frecvent întâlnite în ştiinţele politicojuridice era cea
de „sistem politic”. În prezent politicul domină toate sferele sociale şi, prin această
omniprezenţă, el contrbuie la apariţia unor relaţii între organele de guvernământ şi
principalele forţe sociale.

Sintagma „sistem politic” cuprinde două categorii, şi anume: „sistem” având

un caracter general ştiinţific şi
„Politica” – este știința și practica de guvernare a unui stat. Odată apărut
elementul statal, cei mai inteligenți dispuneau de intrumentul social ce garanta
regulile de comportament a subgrupurilor și indivizilor componenți ai comunității,
în conformitate cu scopurile proprii.Ulterior, întreaga activitate politică s-a
defășurat în jurul instrumentului puterii, adică a statului, ca acaparare a aparatului
statal, ca subordonare și meținere în subordine a sistemului statal.
 „Sistemul” reprezintă o structură integră, ansamblu organic de elemente
(componente) formând o unitate determinată, şi nu un simplu conglomerat al unor
sau altor elemente. Această unitate este asigurată prin prezenţa între elemente a
legăturilor omogene, a legăturilor complexe, în urma cărora modificarea unui
component atrage după sine modificarea altui sau altor componente.
Politologul N.Voiculescu: rin „sistem” se înţelege „un ansamblu de elemente
şi de relaţii de interacţiuni, reguli care constituie structura acestor ansambluri sau
mulţimi”1
Iar ”politica” înseamnă „activitatea umană preocupată de luarea şi de
implementarea unor decizii învestite cu autoritatea societăţii pentru care sunt luate
deciziile.
Noţiunea de ,,sistem politic”, nu este sinonim cu cel de ,,regim politic”.

1
Voiculescu Marian, Politologie, Ed. Victor, Bucureşti, 1998,p.181

1
 Dacă sistemul politic indică modul de organizare şi exercitare a puterii
politice de către autorităţile statale în concordonanţă cu un set de valori şi idei,
programe ale partidelor politice, regimul politic pune în evidenţă metodele de
exercitare a puterii folosite de instituţiile publice ale statului.

Sistemul politic - „totalitatea instituţiilor, relaţiilor, metodelor şi măsurilor

prin care se realizează conducerea politică a societăţii”.

Sistemul politic include instituţiile şi procesele ce permit cetăţenilor dintr-un

stat să aplice şi să modifice politicile publice.
Sistemul politic” este obiectul de studiu şi al politologiei autohtone,
identificând politic cu „instituţiile guvernamentale şi activitatea lor”.
Dezvoltând subiectul, autorii menţionează că termenul „sistem politic” este
utilizat atât în „sens îngust”, cât şi mai larg.
În sens îngust, „sistemul politic” prezintă o „totalitate a interacţiunilor dintre
instituţiile guvernamentale”.
Iar în sens larg, „sistemul politic” reprezintă „ansamblul elementelor vieţii
politice, aflate în interacţiune între ele, precum şi alte sisteme ce alcătuiesc
societatea, rezultatul activităţii lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter global”.

În sens larg, sistemul cuprinde pe lângă structurile de guvernare, structurile

economice şi sociale, tradiţiile istorice, valorile şi tradiţiile culturale, toate aceste
componente adiţionale, având reflexe în plan politic, ceea ce şi justifică formularea
de către guvernant a unor politici economice, sociale, culturale, religioase ş.a

Considerăm că prima definiţie este prea îngustă, lăsând în afara noţiunii

partidele politice care nu fac parte din numărul instituţiilor guvernamentale. Iar a
doua definiţie este prea largă, dat fiind că include şi „alte sisteme”.
Un interes aparte trezeşte opinia conform căreia sistemul politic reprezintă
„ansamblul de organisme care adoptă decizii politice, norme general-obligatorii,
standarde de conduită, a căror încălcare atrage forţa represivă a statului”.

Pentru elaborarea unei definiţii funcţionale a noţiunii de sistem politic care ar

avea nu numai o importanţă interpretativă, dar ar servi şi în calitate de reper pentru
cercetarea sistemelor politice ale diverselor sisteme de agregare socială, este
necesară evidenţierea principalelor trăsături ale acestui concept.

Profesorul  Ion Guceac identifică trăsături ale sistemului politic enumeră

şi analizează:
Sistemul politic este un subsistem al sistemului social. Această afirmaţie nu
presupune că sistemul politic este doar o parte a întregului, adică a sistemului
local. Politicul reprezintă o formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi
umane, el este considerat element principal al suprastructurii unei societăiţi; ca
2
sistem politic, el reprezintă un subsistem al sistemului social-global (în afară de
sistemul politic, sistemul social cuprinde în structura sa şi sistemele: biosocial,
economic, demografic, cultural, ecologic etc.), reieşind din faptul, după cum am
mai spus, că este o activitate de conducere şi organizare a societăţii în ansamblu.
Sistemul politic este atât subiect, cât şi obiect al conducerii. Unitatea dialectică a
acestor două ipostaze reflectă adevărata sa dimensiune şi multitudinea valenţelor
sale.

Sistemul politic, ca orişice alt sistem, reprezintă o unitate integrală.Însăşi

noţiunea de sistem (gr. systema – alcătuit din părţi, unit) este conceput drept o
„totalitate de elemente care se află în raporturi şi legături reciproce şi care
formează un anumit întreg, unitate”. Calităţile integrative ale acestui sistem sunt
condiţionate de caracterul interacţiunii şi calităţile elementelor constitutive ale sale.

Sistemul politic reprezintă o structură oranizatorică unitară.Însăşi noţiunea

de structură (lat. structura – orânduire) desemnează forma internă de organizare a
sistemului, ce se manifestă ca o unitate a interrelaţiilor stabile dintre elementele ei,
precum şi a legilor acestor interrelaţii. Structura ne face să înţelegem cum anume
este organizată unitatea sistemului. Ea, structura, dispune de o stabilitate relativă,
dat fiind că fixează doar cele mai esenţiale relaţii care au loc în cadrul sistemului.

Sistemul politic este structurat pe anumite nivele de organizare. În funcţie

de natura şi treapta fiecărei structuri organizatorico-funcţionale din cadrul
sistemului politic, există sarcini şi atribuţii specifice fiecărui subiect al conducerii,
tot mai complexe, dar şi cu un grad tot mai mare de generalitate, pe măsura
creşterii nivelului de organizare. Aceste structuri fundamentale ale sistemului
politic în cea mai mare parte sunt formate din instituţiile de guvernământ şi
raporturile lor cu celelalte componente ale vieţii politice (partide, asociaţii obşteşti,
culte religioase etc.)

Fiecare dintre aceste subsisteme şi fiecare dintre elementele lor componente

au organisme de vârf, care asigură integritatea şi unitatea structural-funcţională a
părţilor componente respective. Astfel, organismul de vârf pentru subsistemul
organelor de stat îl reprezintă Parlamentul Republicii Moldova, iar în partidele
politice şi asociaţiile obşteşti – organul central coordonator al fiecărui partid şi
asociaţie obştească. În cadrul sistemului politic al societăţii, elementul central îl
constituie subsistemul mecanismului de stat. Anume statul, organele acestuia şi nu
un partid oarecare reprezintă instituţia de bază a sistemului politic.

Sistemul politic se află într-o stare de evoluţie continuă. Evoluţia oricărui

sistem politic este rezultatul influenţei a două tendinţe. Prima tendinţă este
3
determinată de diferenţiere structurală şi specializare funcţională (diferenţiere de
activităţi şi roluri politice). Cea dea doua este rezultatul tentativelor de integrare,
de organizare a comunităţii politice într-o unitate centralizată.

Sistemul politic îndeplineşte funcţii specifice,cum ar fi:

– direcţionarea dezvoltării sociale prin decizii ce privesc totalitatea vieţii
sociale;
– asigurarea stabilităţii şi integrităţii societăţii prin contracararea
proceselor de dezintegrare şi haos social;
– realizarea adaptării la schimbările ce se produc atât în interiorul, cât şi
în mediul extern al unei societăţi, prin înnoirea structurilor, crearea de noi roluri
politice sau modificarea conţinutului celor vechi;
– adoptarea deciziilor politice şi a normelor general-obligatorii şi
asigurarea respectării lor, inclusiv prin aplicarea forţei de constrângere.

O altă problemă ridicată de către autori este „determinarea diferenţelor

între sistemul politic şi alte tipuri de sisteme”.
Sistemul politic” nu poate de la sine să „transforme” cerinţele, dorinţele,
aspiraţiile oamenilor în decizii general-obligatorii. Această funcţie rămâne doar
unor instituţii, elemente ale sistemului politic, cum ar fi Parlamentul, Guvernul.
Teoreticienii J. Ceterchi şi M. Luburică consider că sistemul politic reprezintă
„un ansamblu de organe şi organizaţii sociale, care, într-o formă sau alta, participă
la realizarea puterii şi la conducerea societăţii”.
Esenţial în definiţia dată este faptul „participării” la realizarea puterii şi la
conducerea societăţii. Cu toate că, în viziunea noastră, societatea se conduce
anume prin organele puterii de stat.
În doctrina juridică română s-a încercat o novaţie în acest domeniu, şi anume,
s-a introdus în circuitul juridic conceptul de „sistem constituţional”. Spre
exemplu, Cristian Ionescu susţine că prin „sistem constituţional” se
înţelege stricto sensu „ansamblul coerent şi armonios structurat al instituţiilor
politice şi al normelor juridice prin care se obiectivează mecanismele de guvernare
consfinţite în Constituţie, prin intermediul cărora se realizează procesul de
conducere statală”.
Prof. Ion Guceac, utilizând sintagma „sistem politic”, îşi pune ca scop de a
dovedi că „sistemul politic, existând ca fenomen social organizatoric şi funcţional
este reglementat de normele dreptului constituţional”.

Sistemul politic al societăţii umane organizate în stat reprezintă unitatea

organelor politice şi de stat ierarhic structurate, care activează în conformitate cu
prevederile constituţionale în vederea asigurării binelui comun al poporului
suveran.

4
  Principala particularitate a sistemului politic constă în aceea că el este legat
de voinţa, activitatea conştientă a oamenilor.

Proprietăţile sistemului politic sunt următoarele:

- Sistemul politic este o totalitate, un ansamblu de organe politice şi de stat
constituite din cetăţenii statului.
- Sistemul politic este un sistem deschis.
- El este o categorie dinamică prin excelenţă, aflându-se într-un proces de
permanentă devenire, nu numai ca reflectare a transformărilor calitative intervenite
în ansamblul relaţiilor sociale, dar şi ca factor dinamizator în dezvoltarea acestor
relaţii
- Sistemul politic se caracterizează prin prezenţa unor legături specifice ce se
stabilesc între întreg şi elementele sale .

Sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social global şi

cuprinde concepţiile politice, instituţiile politice şi relaţiile politice prin care se
asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitatea ei.
Instituţiile politice reprezintă o componentă de bază a sistemului politic, care
indică gradul de organizare politică a societăţii la un moment dat, şi cuprind:
- statul;
- partidele politice;
- grupurile de presiune.

2. TIPOLOGIA ELEMENTELOR SISTEMULUI POLITIC

Elementele constitutive ale sistemului politic

Şi acest subiect este tratat diferit de către doctrinari.
Aşa, într-o viziune politologică, elementele sistemului politic ar fi
următoarele:
 „Statul – instituţie politică fundamentală a sistemului politic,
 Partidele politice,
 Puterea legislativă”.

Politologii autohtoni dau următoarea clasificare a elementelor sistemului

politic:
 instituţiile legislative (Parlamentul);
 instituţiile executive (Șeful statu-lui şi Guvernul);
 instituţiile judecătoreşti”

Doctrina juridică are şi ea propria viziune la acest su-biect.

Aşa, într-o viziune, următoarele elemente ar forma sistemul politic:

5
 statul;
organizaţiile nonguvernamentale;
partidele şi organizaţiile social-politice”.

Într-o altă opinie, structura sistemului politic ar fi:

 statul, cu toate instituţiile sale de putere şi administrare;
 partidele politice;
 sindicatele;
 organizaţiile obşteşti de toate tipurile.
 grupurile de presiune.

Prin termenul de institutie politica sunt desemnate organismele sau

institutiile care concura individual si toate impreuna la exercitarea unitara a puterii
politice.
Pentru a fi in prezenta unei institutii politice trebuie sa intrunite doua conditii
de fond:
a)      institutia respectiva sa fie investita in mod expres prin constitutie sau
prin lege cu prerogativa de a exercita puterea politica
b)      institutia politica trebuie sa beneficieze de o deplina libertate de actiune
in exercitarea misiunii sale fara ca prin aceasta sa devina complet izolata de restul
instituiilor sistemului politic
In general, constitutiile nu folosesc termenul de autoritate publica, intelegand
prin
acestea, in primul rand, parlamentul, preseditia, Guvernul, si in al doilea rand
alte organisme investite cu autoritate si putere de comanda cum ar fi de pilda,
Curtea Constitutionala, Consiliul Legislativ, CSAT.
Institutiile politice cuprind acele organe insarcinate sa realizeze puterea
politica si normele cu privire la exercitarea puterii politice de catre institutiile
politice

Conceptul de partid desemnează o grupare relativ organizată şi stabilă care

exprimă sintetic interesele unui grup social, le reprezintă programatic şi le
promovează în forme specifice, luptând pentru cucerirea sau menţinerea puterii
politice. În termenii cei mai generali, partidul politic ar putea fi definit ca
organizaţie relativ durabilă formată din indivizi care împărtăşesc aceeaşi concepţie
ideologică, subscriu la un set comun de valori social-politice, acţionând pentru
cucerirea puterii, pentru aplicarea programului propriu.
Unele abordări teoretice consideră partidul o reuniune de oameni care
împărtăşesc aceeaşi doctrină politică, în timp ce altele se referă la partid ca la un
ansamblu organizat de oameni uniţi, pentru a acţiona în comun în interes naţional,
potrivit unor principii concrete asupra cărora au căzut de acord, sau ca la
formaţiuni care grupează oameni de aceleaşi opinii, ce urmăresc să-şi asigure o
influenţă determinată asupra afacerilor publice. În alte concepţii, reprezintă partid
politic orice grup de indivizi care, împărtăşind aceleaşi concepţii politice, se
6
străduiesc să le promoveze, raliindui-şi un număr cât mai mare de cetăţeni şi
căutând să cucerească puterea sau,cel puţin, să-i influenţeze deciziile.

Membrii unui partid trebuie să:

- Împărtăşească aceeaşi concepţie ideologică;
- subscrie la un set comun de valori social-politice;
- acţioneze pentru cucerirea puterii şi aplicarea programului propriu de
guvernare. Trăsăturile partidelor politice:
- caracterul conştient pronunţat (uneşte oameni cu acelaşi crez politic);
- caracterul de grupare socială (servesc interesele unei grupări sociale);
- caracterul istoric (evoluează odată cu societatea).

Funcţiile partidelor politice:

- conştientizarea intereselor unor grupuri de cetăţeni şi atragerea lor la viaţa
politică;
- organizarea cetăţenilor pe temeiul unor principii şi reguli care concură la
atingerea scopului propus;
- formarea şi pregătirea cadrelor În vederea asigurării calificării pentru
aparatul de stat, pentru a asigura guvernarea;
- asigurarea guvernării prin elaborarea de programe de guvernare; -
menţinerea tonusului luptei politice şi concurenţei de oferte În cadrul opoziţiei
politice.
Partidele politice exercită anumite funcţii în societate, printre care: asumarea
responsabilităţii de guvernare, în cazul victoriei la alegeri; elaborarea și
promovarea unui curs politic; participarea la formarea organelor puterii și controlul
activităţii lor; promovarea propriei ideologii; comunicarea cu cei aflaţi la putere și
cu societatea; recrutarea de noi membri, educarea și instruirea activiștilor,
mobilizarea alegătorilor etc

ASOCIAŢIILE OBŞTEŞTI
Constituie o forţă socială, care reprezintă o formă de asociere a cetăţenilor în
jurul unui interes specific profesional, cultural, etnic, teritorial etc., numite în
literatura de specialitate „grupuri de interese” sau după o manieră amercană,
„grupuri de presiune”.
Spre deosebire de doctrină, legislaţia naţională nu operează cu noțiunea ”grup
de interes” preferând noțiune de organizație necomercială. Legea cu privie la
organizațiiile necomerciale (art. 1) stabilește că organizația necomercială este
persoana juridică al cărei scop principal este altul decât obținerea de venit. Legea
nominalizează și formele de manifestare a organizațiilor necomerciale: asociația
obștească, fundația și instituția privată.

Grupurile de presiune

7
 Există În toate sistemele politice, dar nu sunt recunoscute oficial sub această
titulatură dec‚t În S.U.A. Sunt colective de cetăţeni care acţionează organizat, unit,
În vederea realizării unor scopuri comune, politice, economice, culturale,
religioase, morale etc.
Spre deosebire de partidele politice, ce caută explicit să cucerească puterea
politică şi să o exercite, grupurile de presiune nu participă (explicit şi "la lumina
zilei") la lupta pentru cucerirea puterii politice.
Ele acţionează indirect asupra puterii, căut‚nd să influenţeze pe cei ce deţin
puterea şi să nu-şi pună proprii oameni În locul acestora.
Elementul definitoriu al grupului de presiune
Îl constituie presiunea ca tactică sau mijloc specific de acţiune politică
. Tipuri de grupuri de presiune:
- sindicatele;
- asociaţiile patronale;
- organizaţiile corporatiste;
- asociaţiile de femei;
- mişcările de tineret;
- asociaţiile unor naţionalităţi;
- academii; - universităţi;
- biserici; - organe de presă;
- asociaţii ale intelectualilor etc. F
Forme de acţiune:
- presiunea directă asupra organelor puterii;
- presiunea indirectă prin influenţarea şi manipularea opiniei publice, pentru
ca aceasta să acţioneze Împotriva puterii politice:
- informarea puterii politice În sensul dorit;
- violenţa (mai rar).

Grupurile de presiune sunt clasificate în funcție de mai multe criterii.

Astfel, pornind de la modul de organizare a acestora ele sunt clasificate în:
 Grupuri de presiune instituționale. Grupurile instituționale sunt
considerate grupurile constituite din funcționari publici în scopul
apărării intereselor membrilor lor de poziția pe care o au în cadrul
puterii publice.
 Grupurile de presiune asociative. Aceste grupuri sunt constituite în
conformitate cu dreptul la libera asociere care exercită presiune externă
asupra autorităților publice în scopul obținerii unui beneficiu particular
sau public. Printre cele mai importante tipuri ale acestei categorii de
grupuri de presiune sunt recunoscute organizațiile patronale,
organizațiile sindicale și organizațiile agricole.
După sfera intereselor promovate, asociaţiile obşteşti sunt clasificate în
asociaţii de interes special şi asociaţii de interes public.
 Asociaţiile de interes special sunt create exclusiv pentru promovarea
intereselor propriilor membri. În aproape fiecare stat din lume,

8
 grupurile care funcţionează în numele intereselor de afaceri, intereselor
muncii şi agriculturii sunt printre cele mai bine organizate şi dintre cele
mai puternice. Astfel, Asociaţia Naţională Columbiană a Fabricanţilor,
Federaţia Americană a Congresului Muncitorilor, Uniunea Ţăranilor
Germani sunt numai câteva dintre ele.
 Asociaţiile de interes public activează pentru cauze ale căror
revendicări aparţin interesului public, nu propriului lor interes. În acest
sens Legea cu privire la organizațiile necomerciale (art. 6) stabilește
dreptul organizației necomerciale de a activa în beneficiul public, al
membrilor săi sau al altor persoane.

După forma de organizare a activităţii sunt distinse:

 Asociaţii deschise. Membrii acestor asociaţii, exercitându-şi presiunea
prin mijloace deschise, încearcă să influenţeze procesul legislativ în
mod deschis (lobbismul, propaganda prin mass-media; greve,
mitinguri, demonstraţii).
 Asociaţii oculte. În cadrul acestor asociaţii predomină metode
netradiţionale, cum ar fi: contacte personale cu factorii de decizie,
corupţia, şantajul

3. STATUL ȘI AUTORITĂȚILE POLITICE

Statul este o instituţie vitală a sistemului politic care Îşi exercită autoritatea
suverană asupra unui teritoriu şi a unei populaţii - fiind subiect de drept
internaţional.
Politologic, este considerat un ansamblu de organisme politice,
administrative şi judecătoreşti, prin care se exercită puterea politică În societate, În
cadrul unui anumit teritoriu.
Tipuri de state După structură - raportul dintre organele sale centrale şi locale
se disting: - state unitare;
- state federative;
- confederaţii de state.
Statul unitar constituie o comunitate În care puterea centrală dirijează şi
controlează activităţile organelor administrative locale (judeţe, regiuni).
Statul federal este o comunitate de state nesuverane care constituie un stat
central, cu personalitate şi competenţe distincte de cele ale statelor membre. Œn
statul federal se Înt‚lnesc paralel organe ale puterii şi ordinii de drept federale şi
organe ale puterii de drept ale statelor membre cu delimitări ale competenţelor.
Confederaţiile de state suverane sunt compuse din state membre care Îşi
păstrează independenţa În mod integral, competenţele statului federal referindu-se
la luarea unor decizii În comun În domeniul relaţiilor internaţionale.
Funcţiile statului:

9
 - legislativă;
- organizatorică;
- economică;
- socială;
- administrativă
- de apărare etc.
Statul de drept. Conceptul a fost invocat de Montesquieu În "Spiritul
legilor", În care a formulat celebra cerinţă ca nimeni să nu fie constr‚ns să facă
lucrurile pe care legea nu-l obligă şi să le facă pe cele pe care legea nu i le
Îngăduie.
Trăsăturile statului de drept:
- supremaţia legii;
- eligibilitatea organelor puterii de stat;
- pluralismul politic; - separaţia puterilor În stat;
- delimitarea clară Între stat şi partidele politice;
- respectarea drepturilor omului În concordanţă cu reglementările
internaţionale;
- circulaţia liberă a informaţiilor şi persoanelor;
- economie de piaţă funcţională;
- controlul societăţii civile asupra forţelor militare şi al politicii.
Societatea civilă este expresia formelor libere de asociere naţionale, locale,
profesionale ale cetăţenilor - ascoiere care să fie benevole, autentice, democratice,
tolerante şi, În nici un caz, controlate sau manipulate de către partide sau de către
stat.
Trăsături ale societăţii civile: - varietatea structural-organizatorică a
elementelor sale; - autonomia autentică; - comportamentul politicos, tolerant şi
neviolent; - simţul civic.
Autoritățile politice

4. PARTIDELE POLITICE

Pluralismul politic este o condiţie indispensabilă a democraţiei și valoarea pe

care o acordă Constituţia acestui principiu este excepţională.
Garanţiile pluralismului sunt diverse, dar principala garanţie o constituie
posibilitatea și libertatea înfiinţării și funcţionării partidelor politice, asigurarea
tratamentului juridic egal și garantarea constituţională a dreptului la libera asociere.
Partidele politice au un scop principal – să ajungă la putere și să guverneze
conform programelor și ideologiei pe care o promovează. Prin urmare, cei care le
constituie, membrii partidului, trebuie să fie persoane cu deplinătatea drepturilor
politice, capabili să ocupe funcţii publice în stat. Acest fapt este statuat de alin. (6)
al art. 41 din Constituţie, care prevede că activitatea partidelor constituite din
cetăţeni străini este interzisă.

10
 Libertatea de asociere constă în posibilitatea, recunoscută unei persoane, de
a constitui o grupare, împreună cu alte persoane, în vederea atingerii unui scop
comun, fără împiedimente din partea statului.
Organizarea şi asocierea persoanelor în diferite organizaţii este una din
modalitățile de participare activă a lor la viaţa socială din cadrul comunităţii.
Libertatea de asociere include în sine:
–    posibilitatea de a constitui diverse forme de asociere (partide, sindicate,
asociații, , ș.a.),
–    posibilitatea de a obține și de menţine calitatea de membru la o anumită
formă de asociere
–    dreptul de a se abţine de la aderarea la o anumită formă de asociere şi
dreptul de a ieşi din componenţa acesteia.
 

Noţiunea de partid vine din limba latină (pars – parte) şi este interpretată ca o
“organizaţie relativ durabilă, formată din persoane care împărtăşesc aceeaşi
concepţie ideologică, subscriu la un set comun de valori şi acţionează pentru
cucerirea puterii în vederea aplicării programului.

Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice si de aici deriva doua
definitii. Definitia in sens larg stipuleaza ca partidele politice sunt acele asociatii
care participa la lupta pentru putere. Definitia in sens restrans consemneaza ca
partidele politice sunt organizatii care vizeaza prin lupta parlamentara cucerirea si
influentarea puterii si care sunt legate de regimul democratic al puterii.

Tentativa definirii conceptului de partid este foarte veche, prima încercare

fiind atribuită gânditorului englez din sec. al XVII-lea E. Burke, care considera
partidul “un corp de oameni animaţi de un principiu particular asupra căruia sunt
de acord pentru a promova, prin eforturile lor, interesul naţional”.

Partidele politice pot fi definite ca asociatii libere ale cetatenilor princare se

urmareste, pe baza unei platforme (program), definirea si exprimarea vointei
politice a cetatenilor, asociatii care au, si-si afirma clar si deschis, vocatia si
aptitudinea guvernarii.

In secolul XX autorii propun o schimbare a definirii partidelor politice

accenuand pe scopul acestora care ar trebui sa fie cucerirea sau influentarea puterii.
George Burdeau in „Tratat de stiinta politica” (vol.8) sustinea ca partidele politice
sunt un grup de indivizi care profesand acelasi opinii politice face eforturi de a
impune un punct de vedere care sa atraga un numar cat mai mare de cetateni si
cauta sa cucerasca puterea sau cel putin sa o influenteze. Aceste definitii
acentueaza asupra finalitatii partidelor politice insa neglijeaza latura
guvernamentala a acestora, nu explica ce fac partidele dupa cucerirea puterii.
11
 Giovani Sartori definea partidele politice in cartea cu acelasi nume publicata
in 1866 ca acele organizatii care isi propun sa impuna in pozitiile cheie ale
societatii oameni care pot influenta mersul lucrurilor in raport cu principiile
asumate.

Marele savant român Dimitrie Gusti spunea că partidul politic este “una dintre
cele mai sugestive şi mai interesante personalităţi colective” care este “o asociaţie
liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune, de caracter
general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a
guverna pentru realizarea unui ideal etic social”.

În literatura de specialitate autohtonă este propusă formularea conceptului de

partid prin atribuirea unor note definitorii acestui concept, şi anume: asocierea
benevolă; caracterul organizat; agregarea intereselor; caracterul ideologic; luarea şi
exercitarea puterii politice. Legislaţia naţională interpretează noţiunea de partid
politic drept sociaţiei benevolă, cu statut de persoană juridică, a cetăţenilor
Republicii Moldova cu drept de vot, care, prin activităţi comune şi în baza
principiului liberei participări, contribuie la conceperea, exprimarea şi realizarea
voinţei lor politice.

Indiferent de modul de definire a partidelor, trebuie să menţionăm o serie de

caracteristici care fac din partidele politice un element constitutiv al sistemului
politic deosebit:

– partidele sunt participanţi la viaţa politică care exprimă şi promovează

interesele diferitelor straturi şi categorii sociale; – întotdeauna prezintă obiectivele
sale ca fiind expresia intereselor generale ale societăţii, susţin că de vor reuşi, vor
exercita puterea în interesul general al cetăţenilor;

– pentru a-şi realiza obiectivele, numesc candidaţi în alegeri, în numele

partidului;

– partidul se remarcă prin organizarea sa formală (este o organizaţie, având

militanţi aderenţi sau susţinători, care funcţionează pe baza unor norme proprii
cuprinse în statut etc.);

– fiecare partid are un program care exprimă o anumită ideologie politică

(liberală conservatoare, social-democrată ori comunistă);

– în marea majoritate a cazurilor, principalul obiectiv social al partidului ţine

de cucerirea sau conservarea puterii.

În funcţie de numărul de partide sunt cunoscute sisteme monopartitiste

bipartitiste şi pluripartitiste.
12
 Monopartitismul se caracterizează prin existenţa unui singur partid care
polarizează toate celelalte forţe politice şi sociale şi exercită de unul singur puterea
într-un stat, interzicând existenţa altor partide politice ori acceptând prezenţa unor
partide inofensive.

Bipartitismul.În literatura de specialitate termenul bipartitism semnifică

“faptul că există două partide principale între care se desfăşoară competiţia penru
putere; de aici sistemul alternanţei la guvernare numai între aceste partide”.

Bipartitismulpoate fi numeric şi calitativ.

Suntem în prezenţa unui bipartitism numeric atunci când în societate există

numai două partide, iar în bipartitismul calitativ de facto există mai multe partide,
dar predomină numai două.

Pluripartitismul.

Numit și multipartidism este reprezentat de sistemele care au mai mult de

două partide semnificative. În cadrul acestui sistem mai mult de două partide au
influiență reală asupra procedurii de învestire a guvernului, fiind necesare, în unele
cazuri, coaliții din mai multe partide pentru formarea guvernului. Pot fi subdivizate
în sisteme multipartite cu sau fără un partid dominant

5. Forme de asociere a cetățenilor în cadrul sistemului politic

Cetăţenii participă la viaţa politică prin asocierea în partide politice, asociații

politice; asociaţii obşteşti; sindicate; organizații socio-profesionale, uniuni, etc. În
practica unor state pot fi întâlnite și alte forme de asociere, cum ar fi: diverse
asociaţii comunitare.
dreptul la asociere este consfinţit în art. 41 din Constituţie și prevede
posibilitatea cetăţenilor de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni
social-politice, în sindicate sau alte tipuri și forme de organizaţii: de femei, de
tineret și copii, ale veteranilor, ale invalizilor, societăţi știinţifico-tehnice, de
culturalizare și educative, sportive și de cultură fizică, uniuni de creaţie, asociaţii
de compozitori, fonduri și alte asociaţii ale cetăţenilor, cu scopul de a participa la
viaţa politică, știinţifică, socială și culturală, sau de a-și realiza o serie de interese
legitime commune, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi
culturală, sau de a-şi realiza o serie de interese legitime comune.”
Libertatea de asociere este garantată de acte internaționale prin prisma art. 4
din Constituţia RM.

13
 FORMELE DE PARTICIPARE A CETĂŢENILOR LA PROCESUL
LEGISLATIV

Pentru a fortifica influenţa alegătorilor şi a face sistemul democratic mai

direct şi mai puţin reprezentativ, au fost propuse patru metode:
1. Aplicarea alegerilor directe ale executivului de către alegători în loc de
votarea lor de către legislativ.
2. Aplicarea referendumului prin care democraţia pur reprezentativă se
deplasează în direcţia unei democraţii directe. În loc de a încredinţa dreptul de
adoptare a legilor organului legislativ, alegătorii pot fi chemaţi să aprobe sau să
respingă legi, fie acestea legi ordinare, fie amendamente constituţionale. Influenţa
alegătorilor este sporită într-o măsură mult mai mare dacă ei nu doar votează
propuneri care vin din parlament sau executiv, ci şi propun legi, la iniţiativa unui
anumit număr de alegători.
Un referendum se consideră controlat atunci când autorităţile au
posibilitatea să decidă în privinţa desfăşurării lui, să stabilească data desfăşurării şi
să formuleze problema pusă spre discuţie. Dacă referendumul are la origine o
iniţiativă populară, el este prin definiţie necontrolat.
3. Revocarea. Una dintre obiecţiile lui Jean-Jacques Rousseau împotriva
democraţiei reprezentative era că reprezentanţii, după ce sunt aleşi, nu mai pot fi
controlaţi de alegători: „Poporul englez se crede liber, dar greşeşte. El este liber
doar în timpul alegerilor parlamentare: membrii parlamentului fiind aleşi, poporul
cade în sclavie şi devine un nimic”. Procedura revocării încearcă soluţionarea
acestei probleme. Ea permite unui anumit număr minim de alegători care nu sunt
satisfăcuţi de reprezentantul lor să ceară alegeri noi. Acest mecanism poate
funcţiona doar în sistemele electorale pluraliste şi majoritare, deoarece prevede ca
circumscripţia fiecărui reprezentant săfie clar identificată. Prin urmare, el este
incompatibil cu reprezentarea proporţională sau semiproporţională.
4. Alegerile primare directe eludează partidele politice ca intermediari ai
procesului politic. Ele preiau selectarea candidaţilor din mâinile organizaţiilor de
partid şi ale membrilor formali ai partidelor şi o dau întregului electorat. O
caracteristică hotărâtoare a alegerilor primare directe este aceea că „ele permit
oricărui alegător care se declară membru al unui partid oarecare să voteze în
alegerile primare de partid.

ASOCIAŢIILE OBŞTEŞTI
Legea cu privie la organizațiiile necomerciale nominalizează în mod exaustiv
formele de asociere a cetăţenilor cu statut de organizaţie necomercială asociația
obștească, fundația și instituția privată. Legea stabilește că asociație obștească
poate fi considerate organizația necomercială constituită benevol de fondatori în
vederea realizării scopurilor necomerciale pentru care a fost constituită. Fundație
este organizația necomercială, fără membri, constituită de una sau mai multe
persoane, dotată cu patrimoniu distinct și separat de cel al fondatorilor, destinat

14
atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în actul de constituire. Instituția
private, conform Legii, este organizația necomercială constituită de către o singură
persoană pentru realizarea unor scopuri necomerciale, finanțată parțial sau integral
de aceasta.
Asociațiile obștești trebuie să fie independente față de autoritățile statale, față
de partidele politice și față de alte organizații sociale. În acest sens legislația
Republicii Moldova stabilește anumite garanții:
- organizația necomercială se constituie benevol. Pornind de la aceasta nimeni
nu poate fi constrâns să fondeze organizații necomerciale, să devină membru al
unei asociații obștești sau să fie sancționat pentru că a fondat, pentru că este sau nu
este membru al unei organizații necomerciale;
- persoanele se pot asocia fără a fi obligate să-și înregistreze organizația;
- organizația necomercială este liberă să își stabilească structura internă,
scopurile și activitățile proprii, în condițiile legii;
- organizația necomercială este liberă să solicite, să primească și să folosească
mijloace financiare și materiale, din țară sau de peste hotare, în vederea realizării
scopurilor statutare.
Statul va interveni în activitatea organizațiilor necomerciale doar dacă aceasta
constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru a asigura
securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii sau prevenirea
infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și libertăților altora.
Totodată statul poate institui reguli pentru organizațiile necomerciale în vederea
prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului doar în măsura în
care aceste reguli sunt conforme standardelor internaționale în domeniul
drepturilor omului.

MIJLOACELE DE INFORMARE PUBLICĂ Mijloacele de informare

publică, contribuie la încunoştinţarea şi iniţierea politică a cetăţenilor, asigurând
capacitatea lor de a participa la viaţa politică a statului. Nu întâmplător se insistă
asupra denumirii de “puterea a patra” oferită acestor servicii.
în Republica Moldova o importanţă deosebită în stabilirea statutului juridic al
mijloacelor de informare publică revine Legii presei şi Codului serviciilor media
audiovizuale al Republicii Moldova. Statul garanteaza tuturor persoanelor dreptul
la exprimarea libera a opiniilor şi ideilor, la informare veridică asupra
evenimentelor din viaţa internă şi cea internaţională prin intermediul publicaţiilor
periodice şi al agenţiilor de presă, care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
pluralismului politic, precum şi respectarea legislaţiei cu privire la drepturile de
autor.

15
 Publicaţiile periodice şi agenţiile de presă îşi desfăşoară activitatea pe bază de
autogestiune cu excepția publicaţiilor periodice destinate copiilor de vârstă şcolară
şi preşcolară care sunt finanţate de către stat. Legislația Republicii Moldova
interzice finanţarea sau susţinerea în orice altă formă a publicaţiilor periodice de
către guvernele statelor străine, cu excepţia cazurilor prevăzute în acordurile
interstatale bilaterale.
Dreptul de a fonda publicaţii periodice şi agenţii de presă, indiferent de forma
lor organizatorico-juridică, este acordat oricărei persoane juridice a Republicii
Moldova, precum şi persoanelor fizice, cetăţeni ai Republicii Moldova, care au
împlinit vârsta de 18 ani şi locuiesc pe teritoriul ei.
CULTELE RELIGIOASE

Marea majoritate a constituţiilor consacră şi garantează libertatea conştiinţei

şi libertatea religioasă. Republica Moldova declarându-se un stat de drept,
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare
a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi
sînt garantate, este obligată să creieze condiţii pentru realiuarea efectivă a acestui
drept.
Consacrând libertatea conştiinţei, unele constituţii acordă prioritate unor culte
religioase. De exemplu, în Constituţia Bruneiului, islamul este recunoscut religie
oficială a statului (Partea a II-a, p. 3.1). Toate celelalte religii pot fi practicate “în
mod paşnic şi armonios”.

16