JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Secţiunea I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND JUDECATA CA FAZĂ

A PROCESULUI PENAL ŞI PRINCIPIILE SPECIFICE (CONDIŢIILE
GENERALE) ALE ACESTEIA

§1. Noţiuni generale privind judecata ca fază a procesului penal

În doctrina dreptului procesual penal, cuvântului judecată i se atribuie două

sensuri.
Într-un sens, judecata are semnificaţia de operaţie logică prin care instanţa
soluţionează cauza penală cu care a fost sesizată.
În alt sens, judecata reprezintă o fază a procesului penal desfăşurată în faţa
instanţei care este învestită cu cercetarea, evaluarea şi soluţionarea conflictului
de drept penal dedus înaintea sa.
Judecata, ca fază distinctă a procesului penal, se declanşează din momentul
parvenirii cauzei în instanţă şi durează până la rămânerea definitivă a hotărârii
penale.
Judecata este o activitate specifică diferind de la o categorie de procese,
bunăoară, cele civile, economice la alte categorii, de exemplu, cele penale prin
obiectul conflictului de drept şi prin modul în care este reglementată legal
desfăşurarea sa1.
În procesul penal, spre deosebire de majoritatea celorlalte procese judiciare
în care judecata este singura activitate care constituie conţinutul formal al
procesului, justiţia penală este precedată de o activitate procesuală prejudiciară
efectuată de organul de urmărire penală sub conducerea procurorului.
Importanţa deosebită pe care o are faza de judecată în desfăşurarea procesului
penal a fost remarcată de toţi autorii de specialitate care, fără echivoc, au
recunoscut judecăţii locul central pe care îl deţine în înfăptuirea justiţiei penale2.
Prin aceasta nu se subminează importanţa urmăririi penale, dar se pune
accentul pe faptul că rezolvarea conflictului de drept penal apărut din săvârşirea
unei fapte penale, stabilirea vinovăţiei ori nevinovăţiei celui dedus justiţiei
rămâne a fi prerogativa exclusivă a instanţei de judecată.
În literatura de specialitate s-a arătat că deşi judecata este faza centrală a

1
Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, Editura
Academiei Române, ALL BECK, Bucureşti, 2003, p. 125
2
Vezi N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p. 137;
М. А. Чельцов, Советский уголовный процесс, Москва, 1962, с. 360; И. Д. Перлов, Подготовительная
часть судебного разбирательства в советском уголовном процессе, Москва, 1956, с. 43; М. С. Строгович,
Курс советского уголовного процесса, т. II, Москва, 1970, c. 222; Т. И. Загорский, Судебное
разбирательство по уголовному делу, Москва, 1985, с. 6; В. М. Тертышник, Уголовный процесс, Харьков,
2000, с. 426; Б. Т. Безлепкин, Уголовный процесс России, Москва, 2004, с. 318 ş.a.
procesului penal şi cea mai importantă în complexul activităţilor procesuale
penale, nu este însă şi definitorie pentru procesul penal, însuşirea de
caracterizantă aparţinând fazei de urmărire penală 3.
Judecata are ca sarcină numai soluţionarea procesului, fără a realiza cele
dispuse prin hotărârea adoptată. După pronunţarea soluţiei în cauză, procesul
parcurge o altă (ultimă) fază, în cadrul căreia se pune în executare hotărârea
penală definitivă.
Obiectul judecăţii este soluţionarea cauzei penale în mod definitiv 4, ceea ce
presupune pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri legale şi temeinice,
susceptibilă de a fi pusă în executare, în scopul realizării depline şi definitive a
scopurilor justiţiei penale.
Judecarea cauzelor penale trece prin anumite trepte, fiecare realizându-se în
faţa altei instanţe şi de un grad diferit 5.
Existenţa acestor trepte în activitatea de judecată este justificată de
necesitatea instituirii unor posibilităţi privind realizarea controlului jurisdicţional.
Legislaţia procesuală penală de până la 18 aprilie 1996 conţinea reglementări
privind judecata în două grade de jurisdicţie – judecata în primă instanţă, cu
posibilitatea ca, în aceeaşi cauză, să aibă loc şi o examinare judiciară în recurs.
Sistemul procesual penal în vigoare include trei grade de jurisdicţie
materializate prin judecată în primă instanţă (în fond), judecata în apel şi judecata
în recurs.
Prin urmare, judecarea cauzelor penale se face într-un sistem dispus în scară,
fiecare treaptă realizându-se în faţa altei instanţe şi de un grad diferit.
Sporirea gradelor de jurisdicţie în ţara noastră pledează în favoarea ridicării
calitative a actului de justiţie.
Totodată, sistemul celor trei grade de jurisdicţie a fost criticat, arătându-se
că nu ar constitui un sistem logic, fiindcă prezintă o anumită asimetrie, nefiind
aplicabil tuturor cauzelor penale 6, invocându-se, în acelaşi timp, şi caracterul
excesiv de încărcat.
Astfel, după judecata în fond cauza penală poate parcurge judecata în apel
în care instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea efectuează o nouă
examinare a cauzei, cu aprecierea probelor de la dosar şi cu posibilitatea
administrării unor noi probe. Apelul se consideră etapă din desfăşurarea normală,
obişnuită a procesului penal7, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii date
în prima instanţă. Prin funcţionalitatea sa reprezintă o nouă judecată 8 în fond
privind ansamblul chestiunilor de fapt şi de drept şi tinde spre reformarea
hotărârii date în prima instanţă în cazul în care aceasta nu reflectă adevărul.

3
Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., p. 125.
4
N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 316.
5
I. Neagu, Tratat de procedură penală, PRO, Bucureşti, 1997, p. 495.
6
În acest sens a se vedea V. Dongoroz ş.a., Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior,
Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 314-315.
7
I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 539.
8
Idem.
 În calitatea sa de cale ordinară de atac, recursul se înfăţişează sub una din
cele două forme distincte, după cum promovează al doilea sau cel de-al treilea
grad de jurisdicţie. În principiu, recursul corespunde celui de-al treilea grad de
jurisdicţie, atunci când este exercitat împotriva hotărârilor pronunţate de către
instanţa de apel. Această cale se poate îndrepta şi împotriva hotărârilor primei
instanţe pentru care nu este prevăzută calea de atac al apelului.

§2. Principiile specifice (condiţiile generale) ale fazei de judecată

Principiile specifice fazei de judecată sunt regulile de bază consfinţite legal 9

care guvernează întreaga activitate desfăşurată în faţa instanţei din momentul
parvenirii cauzei penale şi până la soluţionarea ei, asigurând realizarea în modul
cel mai consecvent a principiilor procesului penal.
Principiile judecăţii reflectă trăsăturile specifice acestei faze în raport cu
urmărirea penală şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.
Sub denumirea de condiţii generale ale judecăţii cauzei sunt prevăzute la art.
314-343 din C.proc.pen., fiind norme de reglementare comune pentru judecarea
în primă instanţă şi judecarea în căile de atac.
În doctrina dreptului procesual penal s-a arătat că în perimetrul judecării în
fond, în apel şi în recurs nu se poate deroga de la aceste norme comune, decât
atunci când vreo normă specială ar prevedea o derogare 10.
Condiţiile generale ale judecării cauzei sunt apreciate în doctrina de
specialitate drept garanţii ale legalităţii, obiectivităţii şi imparţialităţii fazei de
judecată.
Sistemul condiţiilor generale este format din:

Nemijlocire, oralitate şi contradictorialitate

Nemijlocirea în calitatea sa de condiţie generală a judecării cauzei

presupune efectuarea acţiunilor procesuale direct în faţa judecătorului, după caz,
a completului de judecată.
Nemijlocirea dintre judecător şi probă este o condiţie esenţială a actului de
justiţie. În acest sens, alin. (1) al art. 314 din C.proc.pen. obligă instanţa de
judecată să cerceteze nemijlocit, sub toate aspectele, probele prezentate de părţi
sau administrate la cererea acestora, inclusiv să audieze inculpaţii, părţile
vătămate, martorii, să cerceteze corpurile delicte, să dea citirii rapoartele de
expertiză, procesele-verbale şi alte documente, precum şi să examineze alte probe
admise de legislaţia procesuală penală.
Prin urmare, instanţa este obligată a lua contact cu toate probele în cauză, cu
atât mai mult putând să-şi întemeieze sentinţa numai pe probele care au fost

9
Unele din aceste principii sunt de ordin organizatoric, fiind înscrise în Constituţie sau în Legea privind
organizarea judecătorească. De exemplu: art. 115-116 din Constituţie.
10
Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., p. 134.
cercetate în şedinţa de judecată (alin. (4) al art. 384 din C.proc.pen.).
Pornind de la prevederile legale şi în scopul asigurării nemijlocirii judecării
cauzei este inadmisibilă delegarea unui (unor) judecător(i) să audieze inculpatul,
chiar dacă aceste acte ar fi efectuate în sala de şedinţă şi în prezenţa părţilor.
Conform principiului nemijlocirii, judecata readministrează probele ce au
fost administrate în faza de urmărire penală, putând dispune, la cererea părţilor,
şi administrarea altor probe noi. Cum s-a arătat în literatura de specialitate,
convingerea judecătorului nu se poate întemeia decât prin perceperea directă a
probelor şi numai “pe cele văzute şi auzite” nemijlocit11.
Principiul nemijlocirii nu se va încălca în cazul actelor îndeplinite prin
comisie rogatorie 12, fiindcă aceste acte sunt efectuate în faţa completului de
judecată de la instanţa rogată, iar ulterior formează obiectul de discutare şi
verificare la instanţa de judecată care judecă cauza.
Oralitatea judecării cauzei, prevăzută la art. 314 din C.proc.pen., se situează
în opoziţie cu urmărirea penală, care se realizează în formă scrisă.
Oralitatea reprezintă regula potrivit căreia întreaga fază de judecată se
desfăşoară prin viu grai, sub formă orală.
Duelul judiciar în sine reprezintă un duel verbal, scopul căruia rezidă în a
convinge instanţa de justeţea argumentelor şi afirmaţiilor făcute. Oralitatea este
indispensabilă esenţei discursionale a adevărului judiciar (convenţional),
adevărul judiciar constituindu-se ca rezultat al disputelor judiciare.
Oralitatea, după cum afirmă prof. N. Volonciu, presupune o dezbatere şi un
dialog permanent şi viu cu privire la toate aspectele cauzei penale 13.
Din conţinutul principiului oralităţii deducem imperativul audierii
inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, a
martorilor şi experţilor în formă orală, toate celelalte mijloace de probă fiind
supuse cercetării şi verificării în acelaşi mod. Participanţii în cauza penală au
întotdeauna posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere relativ la orice
chestiune apărută în cursul judecăţii în mod oral, iar concluziile se susţin la fel pe
cale orală.
În acest mod, oralitatea devine remediul cu ajutorul căruia sunt realizate
scopurile justiţiei, pe de o parte, şi pe de altă parte, un instrument principal de
asigurare a drepturilor şi intereselor participanţilor în cauză.
Dacă vreuna din persoanele citate nu poate vorbi, i se cere, când e posibil,
să se exprime în scris, iar cele scrise se citesc în şedinţă. În cazul în care participă
interpretul, traducerile se fac oral.
Este deosebit de relevant efectul oralităţii în plan strict juridic, remarcându-
se că instanţa îşi întemeiază sentinţa şi pe unele elemente ce rezultă din exprimarea
orală a lucrărilor şedinţei de judecată, chiar dacă nu au fost consemnate în scris.
Astfel, numeroase aspecte care conturează comportarea şi tipul de personalitate

11
Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 214.
12
Vintilă Dongoroz ş.a., op. cit., p. 139.
13
N. Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 324.
ale inculpatului sunt evidenţiate prin oralitatea şedinţei şi, poate mult mai puţin,
prin materialul probator consemnat. În schimb, aceste elemente sunt luate în calcul
de instanţă la individualizarea pedepsei penale14.
Pe lângă prevederea expresă din art. 314 din C.proc.pen., exprimarea orală
pe parcursul judecăţii este stipulată şi în alte norme procesuale penale: art. 367-
371 din C.proc.pen., audierea şi citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor; art.
380 din C.proc.pen., acordarea ultimului cuvânt inculpatului; art. 340 din
C.proc.pen., pronunţarea hotărârii în şedinţă publică.
Oralitatea asigură nu doar cunoaşterea celor ce se petrec în şedinţa de
judecată prin receptare directă de către participanţii la proces. Fără oralitate,
publicitatea şedinţei de judecată (art. 18, 316 din C.proc.pen.) rămâne o formă
lipsită de conţinut. De altfel, ar fi irealizabile şi principiile nemijlocirii şi
contradictorialităţii.
Contradictorialitatea, ca principiu al judecării cauzei, constă în faptul că
toate probele administrate sunt cercetate, supuse discuţiei şi reflectă poziţia
procesuală opusă a părţii acuzării şi părţii apărării.
Instanţa de judecată, potrivit alin. (2) al art. 314 din C.proc.pen., are
obligaţia de a crea părţilor angajate în proces condiţiile necesare pentru cercetarea
multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei. Prin urmare,
legiuitorul a prevăzut confruntarea de opinii şi argumente legate de modul în care
urmează să se soluţioneze cauza.
În literatura de specialitate contradictorialitatea a fost recunoscută unanim
ca “mijloc de chezăşie pentru aflarea adevărului” 15, datorită faptului că graţie ei,
judecata devine o luptă deschisă, dusă prin mijloace egale, pentru aflarea
adevărului.
Esenţa procesului contradictorial constă în separarea funcţiilor de acuzare,
de apărare şi de soluţionare a cauzei între instanţa judecătorească şi părţi, funcţia
acuzării fiind realizată de acuzator (procuror, parte vătămată), funcţia apărării –
de însuşi inculpatul şi/sau apărătorul său, iar funcţia de soluţionare a cauzei
revenindu-i instanţei de judecată.
O altă latură principală a contradictorialităţii este stabilirea poziţiei
procesuale a părţilor cu drepturi egale şi interese contrare în aşa fel, încât să se
realizeze egalitatea acestora, cu acordarea posibilităţii folosirii tuturor mijloacelor
legale de opoziţie faţă de punctele de vedere adverse 16.
Confruntarea dintre acuzare şi apărare generează o dispută, o luptă de opinii,
o competiţie într-un anumit sens. Anume în asemenea condiţii este cercetată
fiecare circumstanţă, fiecare probă este supusă verificării din punctul de vedere
şi al acuzării, şi al apărării, iar instanţa de judecată are posibilitatea să asculte şi

14
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p. 144.
15
V. Dongoroz, op. cit., p. 139; Т. Т. Алиев, Н. А. Громов и др., Состязательность и равноправие сторон в
уголовном судопроизводстве, Москва, 2003, с. 17; Э. Ф. Куцова, Хрестоматия по уголовному процессу
России, Изд-во Городец, Москва, 1999, с. 80.
16
N. Volonciu, op. cit., p. 325.
să aprecieze toate argumentele – atât în folosul acuzării, cât şi în sprijinul
inculpatului.
Cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a învinuirii
formulate. Apărarea este în drept să prezinte referinţa la rechizitoriu, prevăzută
de art. 366 din C.proc.pen. Numai din acest text putem scoate în evidenţă prezenţa
reală în cadrul cercetării judecătoreşti a principiului contradictorialităţii. Prin
urmare, contradictorialitatea necesită ca oricare parte să cunoască acţiunile părţii
adverse şi toate probele care se administrează împotriva sa, cu posibilitatea
combaterii acestora.
Pe bună dreptate, se susţine că una din trăsăturile cele mai importante ale
contradictorialităţii constă în faptul că părţile sunt prezente la judecată, putând
administra probele lor şi combate în mod liber pe cele ale adversarilor 17.
Contradictorialitatea este prezentă nu numai între acuzare şi apărare. Vorbim
despre contradictorialitate şi în cazul apărătorilor şi coinculpaţilor în poziţiile
cărora există controverse.
În procesul contradictorial instanţa de judecată este liberă în aprecierea
probelor şi tragerea concluziilor cu privire la aflarea adevărului. Instanţa este
imparţială, independentă de concluziile şi argumentele părţilor, acţionând în
exclusivitate ca organ al justiţiei, exprimând doar interesele legii. Cerinţa
înaintată faţă de instanţă în acest sens este obligaţia de a pune la baza sentinţei
numai acele probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură.

Egalitatea în drepturi a părţilor în faţa instanţei

Prin categoria de parte este desemnat participantul în judecată care

promovează în instanţă un interes ocrotit de lege, beneficiind, în acest scop, de
aceleaşi drepturi pe care le are participantul ce apără un interes contrar. Prin
urmare, pentru părţi sunt caracteristice două trăsături: a) existenţa interesului
procesual, şi b) deţinerea unui ansamblu de drepturi, egale cu ale celeilalte părţi,
aplicabile la dovedirea concluziilor ce reprezintă acest interes.
Interesul procesual reflectă tendinţa părţii de a obţine o astfel de hotărâre ce
ar satisface revendicările ei material-legale. Interesul procesual coincide, în mare
parte, cu funcţia procesuală, deşi nu este identic cu aceasta. Dacă categoria de
funcţie procesuală indică direcţia în care acţionează partea în proces, interesul
procesual reflectă revendicările concrete cu caracter penal sau civil care stau la
baza lui.
Legislaţia în vigoare (art. 315 din C.proc.pen.) subliniază egalitatea drepturilor
procesuale ale procurorului, părţii vătămate, părţii civile, apărătorului, inculpatului,
părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor în faţa instanţei de judecată în
ceea ce priveşte administrarea probelor, participarea la cercetarea acestora şi
formularea cererilor şi demersurilor. Altfel spus, tot ce poate întreprinde procurorul,
17
R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Editions Cujas, Paris, 1967, p. 1105, apud N. Volonciu, op. cit., p.
326.
în scopul dovedirii acuzării (să prezinte probe, să facă demersuri, să-şi expună
părerea în problemele ce apar în timpul judecăţii ş.a.), are dreptul să facă şi
apărătorul şi valorifică aceste prerogative doar în interesul inculpatului.
Părţile situate pe poziţii de egalitate administrează probe şi participă la
cercetarea lor. Preşedintele şedinţei de judecată are obligaţia de a crea părţilor
condiţii necesare pentru realizarea acestor deziderate.

Publicitatea şedinţei de judecată

Publicitatea ca principiu al fazei de judecată reprezintă posibilitatea oricărei

persoane străine de cauză de a fi prezentă la şedinţa de judecată, cu excepţia
minorilor sub 16 ani şi a persoanelor înarmate.
Caracterul public al judecăţii este reglementat prin art. 6 din CEDO, art. 117
din Constituţie, unde se prevede că şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiei alin. (2) al art. 18 din C.proc.pen., instanţa de judecată,
prin încheiere motivată, poate interzice accesul în sala de şedinţă pentru presă sau
public în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale,
când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer, sau
în măsura considerată strict necesară de către instanţă, când datorită unor
împrejurări speciale, publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiţiei.
Publicitatea şedinţei de judecată poate fi limitată pe parcursul întregului
proces sau al unei părţi din proces.
Limitarea publicităţii şedinţei de judecată uneori vizează o anumită acţiune
sau câteva din actele îndeplinite în şedinţă. Bunăoară, audierea unor martori care
ar urma să fie întrebaţi asupra unor secrete ocrotite de lege ori asupra unor
împrejurări privind viaţa intimă a unei persoane sau audierea inculpatului care
cere să fie ascultat în şedinţă închisă, fiindcă va face unele declaraţii care nu ar
trebui să devină publice până a fi cunoscute de instanţă ş.a.
Luarea acestei măsuri poate avea loc din oficiu ori la cererea părţilor.
Cererea de a fi declarată şedinţa secretă este pusă în discuţie. Se vor lua în
consideraţie natura cauzei, persoanele asupra cărora se răsfrânge publicitatea
judecăţii. S-a atras atenţia asupra inadmisibilităţii intrării în amănunte şi precizări
care ar face ca şedinţa secretă să nu-şi mai aibă raţiune18.
Încheierea motivată privind dispunerea şedinţei secrete se pronunţă în
şedinţă publică.
Pe toată perioada cât şedinţa se desfăşoară cu limitarea publicităţii în sala de
judecată se vor admite numai părţile, reprezentanţii şi apărătorii acestora, precum
şi persoanele chemate de instanţă în interesul cauzei, de exemplu: reprezentantul
autorităţii tutelare, tutorul sau curatorul.
Interpreţii şi martorii necesari confruntării, imediat după efectuarea acţiunii

18
V. Dongoroz, op. cit., p. 140.
procesuale pentru care au fost solicitaţi, vor părăsi sala de şedinţă.
Materialele scrise ale dosarului privitoare la desfăşurarea judecăţii cu uşile
închise sunt păstrate într-o anexă a dosarului penal, iar de conţinutul lor vor putea
lua cunoştinţă doar părţile.
Hotărârea va fi pronunţată în şedinţă publică.
Deliberarea judecătorească (art. 339 din C.proc.pen.) întotdeauna este
secretă.
Preşedintele şedinţei de judecată poate permite ca în sala de judecată să fie
prezenţi minori dacă astfel nu se va exercita influenţă negativă asupra lor. De
altfel, alin. (2) al art. 316 prevede posibilitatea prezenţei la şedinţă a persoanelor
înarmate, dacă acestea sunt obligate să poarte armă din oficiu.
Excepţiile de la publicitatea şedinţei de judecată sunt exhaustive.
Dacă la judecarea în primă instanţă a cauzei penale nu a avut loc o audienţă
publică, eroarea se poate corecta de către instanţa de apel unde se judecă aspectele
de fapt în şedinţă publică.
Legiuitorul a lăsat la discreţia preşedintelui şedinţei de judecată (alin. (3) al
art. 316 din C.proc.pen.), în cazurile în care cauza prezintă interes public, de a
permite reprezentanţilor mass-media efectuarea înregistrărilor audio, video şi să
fotografieze unele secvenţe de la deschiderea şedinţei în măsura în care acestea
nu perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi nu aduc atingere intereselor
participanţilor la proces.
Încheierea instanţei se va lua numai după ascultarea opiniilor părţilor.
În funcţie de condiţiile concrete în care se judecă cauza (acestea pot fi
condiţiile încăperii şi mărimea sălii), preşedintele şedinţei de judecată poate
limita accesul publicului la şedinţă, dar această limitare nu trebuie să fie selectivă.

Preşedintele şedinţei de judecată

Potrivit art. 317 din C.proc.pen., preşedintele şedinţei de judecată ia toate

măsurile prevăzute de Codul de procedură penală pentru asigurarea egalităţii în
drepturi a părţilor, asigură respectarea ordinii în şedinţa de judecată, explică
drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces şi le asigură exercitarea lor.
Prin urmare, preşedintele şedinţei de judecată este subiectul principal,
stăpânul şedinţei de judecată.
La repartizarea cauzelor penale unui complet de judecată (art. 344 din
C.proc.pen.), preşedintele sau vicepreşedintele instanţei dispune care din
judecătorii completului va prezida şedinţa de judecată. Preşedintele şedinţei de
judecată conduce şedinţa în numele completului de judecată şi toate aspectele
legate de examinarea cauzei le va rezolva şi dispune consultând opinia celorlalţi
judecători din complet. Soluţiile în toate cazurile se iau prin majoritatea de voturi.
Dacă cauza a fost repartizată pentru judecare de către judecător unipersonal,
acesta din oficiu va prezida şedinţa de judecată.
Rolul preşedintelui şedinţei de judecată implică o serie de atribuţii legate de:
a) asigurarea condiţiilor necesare pentru examinarea sub toate aspectele,
completă şi obiectivă, a tuturor probelor prezentate de părţile în proces sau
administrate la cererea lor; b) înlăturarea din examinare a tot ceea ce nu are
legătură cu procesul de judecată; c) crearea unei atmosfere solemne, tipică
autorităţii judecătoreşti; şi d) asigurarea respectării ordinii şi regulamentului
şedinţei de judecată.
Ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată (art. 333 din C.proc.pen.) asigură
buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea participanţilor la proces.
La intrarea judecătorului sau a completului de judecată în sala de şedinţă,
grefierul anunţă: “Intră instanţa, rog s-o onoraţi” şi toţi cei prezenţi în sală se
ridică în picioare. După aceasta, la invitaţia preşedintelui şedinţei, toţi îşi ocupă
locurile.
Toţi participanţii la şedinţa de judecată se adresează către instanţă cu
cuvintele: “Onorată instanţă” sau “Onorată judecată”, după care, stând în
picioare, fac declaraţii, formulează cereri, răspund la întrebări. Derogări de la
această regulă se admit numai cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată.
Persoanele prezente în sala de şedinţă, inclusiv participanţii la şedinţa de
judecată, sunt obligaţi să se supună dispoziţiilor preşedintelui şedinţei privind
menţinerea ordinii în şedinţă.
Solemnitatea şedinţei de judecată se asigură şi prin obligativitatea
judecătorilor de a avea ţinuta vestimentară prevăzută de lege 19.
Pentru realizarea întocmai a sarcinilor sale, preşedintele şedinţei de judecată
deschide şedinţa şi anunţă care cauză penală va fi judecată (art. 354
din C.proc.pen.); anunţă numele şi prenumele său şi, după caz, şi ale celorlalţi
judecători din complet, ale procurorului, grefierului, expertului, interpretului,
traducătorului, specialistului, dacă aceştia participă la judecare, verifică dacă nu
sunt cereri de recuzare sau abţineri (art. 360 din C.proc.pen.); verifică dacă
participanţii la proces îşi cunosc drepturile şi obligaţiile şi le asigură exercitarea
lor; explică, în caz de necesitate, drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces
(alin. (4) al art. 317 din C.proc.pen.); clarifică dacă inculpatului îi este clară
învinuirea, în cazul în care inculpatului nu-i este clară învinuirea formulată,
procurorul va face explicaţiile de rigoare (alin. (3) al art. 366 din C.proc.pen.) ş.a.
Cererile şi demersurile formulate de părţi sau de alte persoane participante
la proces sunt puse în discuţie de către preşedintele şedinţei în ordinea înaintării
lor. După audierea opiniei fiecărei părţi la proces relativ la cererea sau demersul
înaintat, decizia se ia în numele instanţei.
În cursul desfăşurării procesului de judecată, întrebările se pun prin
intermediul preşedintelui. Acesta poate încuviinţa ca întrebările să fie adresate
direct. Din conţinutul prevederilor art. 317 din C.proc.pen. deducem că întreaga
desfăşurare a judecăţii are loc sub conducerea preşedintelui şi orice legătură între
instanţă şi restul participanţilor se realizează numai prin intermediul preşedintelui
19
A se vedea Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.1995, M.O.
nr. 59-60/644 din 26.10.1995, art.16.
şi doar în cadrul desfăşurării şedinţei de judecată.
Participanţii la proces pot formula obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui
de şedinţă. Obiecţiile formulate se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de
judecată.
La încălcarea ordinii şedinţei de judecată şi nesupunerea dispoziţiilor
preşedintelui şedinţei, cel din urmă atrage atenţia asupra necesităţii respectării
disciplinei, iar în caz de repetare a încălcării ori de abatere gravă de la ordine se
dispune îndepărtarea din sala de judecată. Pentru manifestarea lipsei de respect
faţă de judecată ori săvârşirea unor fapte care denotă desconsiderarea vădită faţă
de judecată, preşedintele şedinţei aplică amenda judiciară conform art. 201 din
C.proc.pen.
Dacă procurorul sau avocatul încalcă ordinea şedinţei de judecată şi nu se
supun dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, ei pot fi sancţionaţi cu amendă judiciară
şi despre comportamentul lor sunt informaţi procurorul general, respectiv,
Consiliul Baroului şi ministrul justiţiei.
Pentru nerespectarea ordinii şedinţei de judecată inculpatul poate fi
îndepărtat din sala de şedinţă. Sentinţa în acest caz se pronunţă în prezenţa
inculpatului sau se aduce la cunoştinţa acestuia imediat după pronunţare.
Inculpatul nu poate fi supus amenzii judiciare.

Grefierul şedinţei de judecată

Grefierul şedinţei de judecată întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de

judecată. Are obligaţia de a expune complet şi exact în procesul-verbal acţiunile
şi hotărârile instanţei de judecată, cererile, demersurile, obiecţiile, declaraţiile şi
explicaţiile tuturor persoanelor participante la şedinţa de judecată, cât şi orice altă
circumstanţă constatată în şedinţă.
Înainte de începerea şedinţei, grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte
persoane care vor participa la şedinţă, constată care din ele nu s-au prezentat şi
din ce motive şi face informaţie în şedinţă.
Până la începutul judecăţii, grefierul şedinţei de judecată îndeplineşte o serie
de acţiuni cu caracter organizaţional: expedierea citaţiilor, înştiinţarea
procurorului şi avocatului; întocmirea şi expunerea publică a agendei instanţei
privind examinarea cauzelor concrete; apelul părţilor ş.a.
Grefierul este participantul obligatoriu la şedinţa de judecată pe tot parcursul
procesului şi nu poate părăsi şedinţa fără permisiunea preşedintelui şedinţei.
Grefierul şedinţei de judecată poate fi recuzat în temeiul art. 84 din
C.proc.pen. Recuzarea se soluţionează de instanţă. Această împrejurare denotă că
subiectul în cauză nu reprezintă o simplă figură tehnică, dar un participant
important al activităţii procesuale penale, de obiectivismul şi imparţialitatea
căruia depinde legalitatea hotărârii în cauza penală. Grefierul poartă răspundere
personală pentru caracterul complet şi exactitatea procesului-verbal al şedinţei de
judecată.
 Grefierul execută indicaţiile preşedintelui şedinţei. Dacă apar divergenţe
între grefier şi preşedintele şedinţei referitoare la conţinutul procesului-verbal,
grefierul întocmeşte procesul-verbal în modul indicat de către preşedinte, dar este
în drept să anexeze la procesul-verbal obiecţiile sale. Obiecţiile grefierului se
soluţionează de preşedintele şedinţei care, în caz de acceptare a obiecţiilor,
formulează o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz de respingere adoptă o
încheiere motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor sunt anexate la procesul-
verbal. În cazul în care părţile vor exercita căile de atac, obiecţiile şi încheierea
devin obiect de cercetare în instanţa ierarhic superioară.

Părţile la judecarea cauzei şi efectele neprezentării lor

În judecată sunt prezente condiţiile favorabile pentru realizarea tuturor

principiilor procesului penal şi, în mod special, a principiului contradictorialităţii.
Anume pentru aceasta legiuitorul (art. 319 din C.proc.pen.) a pus condiţia
posibilităţii judecării cauzei penale numai dacă părţile sunt legal citate şi
procedura de citare este îndeplinită. Obligaţia de a dispune citarea se impune
preşedintelui completului de judecată, după caz, judecătorului căruia i-a fost
repartizată cauza spre judecare.
Partea prezentă la un termen de judecată nu mai este citată pentru termenele
ulterioare, chiar dacă va lipsi la vreunul dintre aceste termene. În situaţia în care
judecata se amână, celor prezenţi (martori, experţi, interpreţi) li se aduce la
cunoştinţă noul termen de judecată, fără a li se înmâna alte citaţii. Dacă la locul de
muncă se cere justificare în vederea prezentării la un nou termen de judecată,
instanţa le va înmâna citaţii. De la regula generală fac excepţie militarii şi deţinuţii
administrativ20, care se citează la fiecare termen de judecată (cu înştiinţarea locului
de deţinere), indiferent de poziţia lor procesuală (martor, inculpat).
S-a arătat21 că reglementarea se impune pentru că militarilor nu li se poate
da termenul de cunoştinţă, deoarece disciplina militară nu permite părăsirea
unităţii fără un act justificativ.
Potrivit alin. (1) al art. 320 din C.proc.pen., participarea procurorului la
judecarea cauzei este obligatorie. Învinuirea de stat este prezentată de către
procurorul care a condus urmărirea penală sau a efectuat-o de sine stătător. În caz
de imposibilitate a participării acestuia (de exemplu, în legătură cu boala,
suspendarea, eliberarea din funcţie), procurorul ierarhic superior dispune
participarea la şedinţă a altui procuror. La necesitate procurorul ierarhic superior
poate dispune participarea unui grup de procurori.
Dacă, pe parcursul judecării, se constată că procurorul este în imposibilitate
de a participa în continuare la şedinţă, el poate fi înlocuit cu un alt procuror.
Procurorului care a intervenit în proces i se oferă timp suficient pentru a lua

20
Prin expresia “persoană deţinută” trebuie înţeleşi: inculpaţii arestaţi preventiv în cauza respectivă sau într-o altă
cauză, condamnatul aflat în cursul executării pedepsei.
21
N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 328-329.
cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă. Întrucât
procurorul la reprezentarea învinuirii de stat se conduce de lege şi de propria sa
convingere bazată pe probele cercetate în şedinţa de judecată (alin. (2) al art. 320
din C.proc.pen.), i s-a prevăzut dreptul de a solicita repetarea unor acţiuni
procesuale efectuate în şedinţă în lipsa lui. Astfel, la demersul acuzatorului de
stat, se pot repeta audierile martorilor, părţii vătămate, ale experţilor ş.a.
Acuzatorul de stat prezintă în şedinţa de judecată probele acumulate,
participă la examinarea probelor prezentate de partea apărării, prezintă noi probe,
face demersuri şi îşi expune părerea asupra chestiunilor apărute în cursul
judecării.
În cazul în care persoana fizică sau juridică cu drept de înaintare a acţiunii
civile în procesul penal nu are posibilitate de a-şi proteja interesele, procurorul
înaintează sau susţine acţiunea civilă (alin. (2) al art. 51 din C.proc.pen., alin. (4)
al art. 221 din C.proc.pen.).
Neprezentarea procurorului la şedinţa de judecată atrage amânarea şedinţei cu
informarea despre acest fapt a procurorului ierarhic superior. Pentru lipsă
nemotivată, procurorul poate fi sancţionat cu amendă judiciară în cazul în care
aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare (alin. (3) al art. 320 dn
C.proc.pen.).
Judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc cu
participarea obligatorie a inculpatului, raţiunea legiuitorului ţinând de asigurarea
dreptului la un proces echitabil celui acuzat de săvârşirea faptei penale.
Neprezentarea inculpatului la un termen de judecată, în funcţie de motiv,
generează una din cele două categorii de consecinţe prevăzute la alin. (4) şi (5)
ale art. 321 din C.proc.pen., şi anume:
1) amânarea şedinţei până la dispariţia motivelor întemeiate (de
exemplu, boala);
2) amânarea şedinţei cu dispunerea aducerii silite. Instanţa este în drept,
din oficiu, să-i aplice o măsură preventivă sau să o înlocuiască cu o altă măsură
care va asigura prezentarea lui în instanţă.
Legiuitorul a prevăzut expres cazurile când judecata poate avea loc în lipsa
inculpatului:
a) când inculpatul se ascunde de la prezentarea în instanţă.
Instanţa decide judecarea cauzei în lipsa inculpatului numai în cazul în care
procurorul a prezentat probe verosimile că persoana pusă sub învinuire şi în
privinţa căreia cauza a fost trimisă în judecată a renunţat în mod expres la
exercitarea dreptului său de a apărea în faţa instanţei şi de a se apăra personal,
precum şi se sustrage de la urmărirea penală şi de la judecată.
b) când inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru
judecarea cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul său;
c) la examinarea unor cauze privind săvârşirea unor infracţiuni uşoare, când
inculpatul solicită judecarea cauzei în lipsa sa.
Neparticiparea inculpatului la judecarea cauzei determină participarea
obligatorie a apărătorului şi, după caz, a reprezentantului legal.
La judecarea cauzei participă apărătorul, care, în condiţiile
contradictorialităţii procesului, se bucură de drepturi egale cu acuzatorul de stat.
Participând la judecarea cauzei, apărătorul exercită apărarea drepturilor şi
intereselor inculpatului. Neprezentarea apărătorului la termenul de judecată
generează următoarele efecte:
1) amânarea şedinţei, în caz de imposibilitate de a-l înlocui cu un alt
apărător;
2) amânarea şedinţei şi propunerea inculpatului de a-şi alege un alt
apărător, dacă participarea apărătorului ales este imposibilă pe o durată mai mare
de 5 zile (pentru înlocuirea apărătorului inculpatului i se stabileşte un termen de
5 zile);
3) amânarea şedinţei cu adoptarea încheierii privind solicitarea
desemnării unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, dacă
inculpatul refuză să-şi aleagă un alt apărător şi legea (art. 69 din C.proc.pen.)
prevede participarea lui obligatorie.
În conformitate cu reglementările alin. (6) al art. 322 din C.proc.pen.,
soluţionând chestiunea amânării şedinţei de judecată în legătură cu înlocuirea
apărătorului, instanţa ia în considerare oportunitatea unei asemenea hotărâri,
ţinând cont de perioada deja utilizată pentru judecare, de complexitatea cauzei,
de durata de timp necesară pentru studierea materialelor cauzei de către apărătorul
care intervine în proces, precum şi de alte circumstanţe pentru pregătirea apărării.
Instanţa îi oferă apărătorului care a intervenit în proces timp suficient şi îi asigură
posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate
în instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces, însă
înlocuirea apărătorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început.
Apărătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja
efectuate în şedinţă în lipsa lui, dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.
Condiţiile de participare a părţii vătămate la judecarea cauzei sunt stabilite
de art. 323 din C.proc.pen., potrivit căruia “judecarea cauzei în primă instanţă şi
instanţa de apel se desfăşoară cu participarea părţii vătămate sau a
reprezentantului ei”. În caz de neprezentare motivată a părţii vătămate, instanţa,
consultând opiniile părţilor, decide judecarea cauzei sau amânarea ei. La
adoptarea uneia din soluţiile menţionate, instanţa de judecată va ţine cont, în mod
obligatoriu, de faptul dacă cauza poate fi judecată în lipsa părţii vătămate, fără a-
i leza drepturile şi interesele.
La cererea întemeiată a părţii vătămate, instanţa o poate elibera de prezenţa
la şedinţa de judecată, obligând-o să se prezinte la un anumit termen stabilit
pentru audierea ei.
Deşi legiuitorul a prevăzut că, în caz de neprezentare nemotivată în instanţă
pentru audiere, partea vătămată poate fi adusă silit şi poate fi supusă amenzii
judiciare, amintim că, potrivit alin. (3) al art. 60 din C.proc.pen., partea vătămată
poate oricând să renunţe la această calitate procesuală. În asemenea situaţie ea
revine la statutul de victimă a infracţiunii şi, conform pct. 1) din alin. (7) al art.
58 din C.proc.pen., are obligaţia de a se prezenta la citarea instanţei de judecată
şi de a da explicaţii. Audierea victimei se face în condiţiile prevăzute pentru
audierea martorului.
De la regula participării directe la judecată nu fac excepţie nici partea civilă
şi partea civilmente responsabilă, al căror interes legat de examinarea şi
soluţionarea acţiunii civile determină rolul lor activ.
Din conţinutul alin. (2) al art. 324 din C.proc.pen. deducem că, în caz de
neprezentare în instanţă a părţii civile sau a reprezentantului ei instanţa lasă
acţiunea civilă fără soluţionare şi, în acest caz, partea civilă îşi menţine dreptul
de a intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă.
La cererea întemeiată a părţii civile sau a reprezentantului ei, instanţa poate
decide judecarea acţiunii civile în lipsa părţii civile. Pentru aceasta are o mare
importanţă administrarea probelor necesare soluţionării acţiunii civile de către
acuzatorul de stat.
În ceea ce priveşte neprezentarea părţii civilmente responsabile sau a
reprezentantului ei în şedinţa de judecată, legiuitorul nu a văzut nici un
impediment în vederea examinării şi soluţionării acţiunii civile.

Renunțarea procurorului de la învinuire în judecată

Articolul 320 alin.(5) Codul de procedură penală stipulează, că dacă, în

procesul judecării cauzei, ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată nu
confirmă învinuirea adusă inculpatului, procurorul este obligat să renunţe parţial
sau integral la învinuire. Renunţarea procurorului la învinuire se face prin
ordonanţă motivată şi atrage adoptarea de către instanţa de judecată a unei
sentinţe de achitare sau de încetare a procesului penal. Însă, cu toate aceste,
procurorul este în drept să renunță la învinuire și în instanța de apel. Prin ce se
întemeiază renunțul de la susținerea acuzării de stat? În primul rănd, începerea
urmăririi penale neîntemeiată. În al doilea rînd, constatarea ca fiind inadmisibile
principalele probe de acuzare. Trei, schimbarea probelor de acuzare în instanță
de judecată. Nu trebuie de exclus situația, cînd persoana, care a efectuat urmărirea
penală, și acuzatorul de stat în cadrul procesului penal în instanța de apel, diferit
apreciează probele administrate pe cauza penală. Renunțul acuzatorului de stat de
la învinuire poate fi întemeiată în baza probelor administrate pe cauza penală,
care anterior au dus la formarea concluziei despre vinovăția persoanei învinuite,
iar după verificarea lor în instanța de apel ele nu par a fi atît de convingătoare
cum la faza urmăririi penale. Hotărîrea procurorului de a pune persoana sub
învinuire și a expedia cauza penală în instanța spre examinare în fond a fost
întemeiată, deoarece urmărirea penală pe o cauza penală a fost efectuată complet
și obiectiv, existau probele concludente și suficiente că infracţiunea a fost
săvîrşită de către persoană în cauză. Însă, cînd toate aceste probe au fost verificate
în cadrul cercetării judecătorești, convingerea procurorului despre vinovăție nu s-
a format și el nu poate cu certitudine afirma că inculpatul este vinovat, deoarece
există mari dubii în acest sens. În al patrulea rînd, probele prezentate de către
partea apărării, pun la îndoială temeinicia învinuirii. Spre exemplu, la demersul
apărării au fost audiați martori noi, care prin declarațiile sale au pus la îndoială
sau în genere resping probele, pe care se întemeiază învinuirea. Circumstanțele
prezentate permit să facem concluzia că în cadrul procesului penal pot fi
schimbate atît baza faptică, în temeiul căreia a apărut o anumită convingere
subiectivă a procurorului despre învinuire, cît și aprecierea probelor deja
cunoscute. Atunci în locul convingerii ferme despre vinovăție, pot apărea dubii
sau chiar o stare psihologică contradictorie – convingere despre nevinovăție a
învinuitului (inculpatului) în instanța de apel. În asemenea situații, acuzatorul este
nevoit să renunță total sau parțial la învinuirea în cadrul instanței de apel.
În caz de refuz parţial al procurorului de a susţine învinuirea de stat în cazul
unui concurs de infracţiuni, instanţa adoptă sentinţa de achitare ori încetare în
partea învinuirii de care procurorul s-a refuzat, precum şi de condamnare în altă
parte a învinuirii susţinute de procuror în caz că aceasta s-a confirmat. Ambele
soluţii se adoptă printr-o singură sentinţă. De regulă, în cazul renunţului
procurorului de la învinuire, în acest caz se va adopta o soluţie de achitare. Însă,
în cazul cînd au fost admise erori de drept la pornirea urmăririi penale, înaintării
învinuirii sau a survenit prescripţia tragerii la răspundere penală, pe care motiv se
declară renunţul procurorului de la învinuire, instanţa va adopta o sentinţă de
încetare a procesului penal. 22

27. Curtea observă că articolul 320 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că
participarea procurorului la judecarea cauzei este obligatorie. Totodată, în caz de necesitate,
procurorul ierarhic superior poate dispune participarea unui grup de procurori. 28. Alineatul
(5) al aceluiași articol stabilește că dacă în procesul judecării cauzei ansamblul de probe
cercetate de instanţa de judecată nu confirmă învinuirea adusă inculpatului, procurorul este
obligat să renunţe parţial sau integral la învinuire. Renunţarea procurorului la învinuire se face
prin ordonanţă motivată şi atrage adoptarea de către instanţa de judecată a unei sentinţe de
achitare sau de încetare a procesului penal. 29. Curtea constată că aceste prevederi sunt
formulate cu suficientă precizie. Aspectul dacă renunțarea la învinuire trebuie coordonată cu
conducătorul grupului de procurori sau aprobată de către acesta, atunci când acuzarea de stat a
fost încredințată unui grup de procurori, ține de interpretarea legii și excede competenței Curții
Constituționale (a se vedea DCC nr. 91 din 19 septembrie 2019, § 19; DCC nr. 106 din 7
octombrie 2019, § 25; DCC nr. 130 din 2 decembrie 2019, § 22; DCC nr. 131 din 5 decembrie
2019, § 32). 30. Codul de procedură penală nu poate să exceleze în texte explicative. Oricât de
clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un element inevitabil de
interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept procedural penal (a se vedea DCC nr. 152
din 29 noiembrie 2018, § 24). Așadar, ține de competența instanțelor de judecată să interpreteze
și să clarifice semnificația prevederilor contestate (a se vedea DCC nr. 165 din 20 decembrie
2018, § 24). Curtea nu atestă, în prezenta cauză, vreo problemă de constituționalitate. 31. Prin

22
Punctul 3 din HOTĂRÎREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII
MOLDOVA ,,Cu privire la unele chestiuni ce vizează participarea procurorului la judecarea cauzei
penale” nr. 12 din 24.12.2012
urmare, în baza celor menționate supra, Curtea constată că sesizarea este inadmisibilă și nu
poate fi acceptată pentru examinare în fond. 23

limitele judecării cauzei și modificarea învinuirii în şedinţa de judecată

Modificarea învinuirii în şedinţa de judecată se admite în două situaţii:

1) în acest mod nu se agravează situaţia inculpatului, şi
2) nu se lezează dreptul inculpatului la apărare (alin. (2) al art. 325 din
C.proc.pen.).
Prin urmare, inculpatului nu i se poate incrimina nimic mai mult decât ceea
ce se conţine în actele procedurale de bază prin care se exercită funcţia de acuzare
în procesul penal: ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul, altfel spus,
ceea ce inculpatul a aflat pe neaşteptate şi în legătură cu care nu a fost audiat şi
nu a avut posibilitatea de a se apăra până la judecată 24.
Acuzarea poate fi modificată în şedinţa de judecată în sensul agravării numai
de către acuzatorul de stat în condiţiile şi conform procedurii stabilite la art. 326
din C.proc.pen. Astfel, procurorul care participă la judecarea cauzei penale în
primă instanţă şi în instanţa de apel este în drept să modifice, prin ordonanţă,
învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă
probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a
săvârşit o infracţiune mai gravă decât cea incriminată anterior, aducând la
cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui şi, după caz, reprezentantului legal al
inculpatului noua învinuire. În asemenea situaţie, instanţa, la cererea inculpatului
şi a apărătorului lui, acordă un termen necesar pentru pregătirea apărării de noua
învinuire, după care judecarea cauzei continuă.
Pentru posibilitatea modificării învinuirii în sensul agravării în instanţa de
apel, legiuitorul solicită în mod obligatoriu condiţia ca procurorul să fi declarat
apel.
Dacă, în cadrul judecării cauzei, potrivit alin. (2) din art. 326 C.proc.pen., se
constată că inculpatul a săvârşit o altă infracţiune sau că au apărut circumstanţe
noi care vor influenţa la încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, sau că
infracţiunea incriminată a fost comisă în coparticipare cu altă persoană care a fost
scoasă neîntemeiat sau ilegal de sub urmărire penală, instanţa, la cererea
procurorului, amână examinarea cauzei pe un termen de până la o lună şi o
restituie procurorului pentru efectuarea urmăririi penale privind această
23
Curtea Constituțională: DECIZIE Nr. DCC6/2020 din 23.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr.
173g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 320 alineatele (1) și (5) din Codul de
procedură penală (participarea procurorului la judecarea cauzei penale și renunțarea la învinuire)
Publicat : 28.02.2020 în MONITORUL OFICIAL Nr. 63-68 art. 43

24
Б. Т. Безлепкин, Уголовный процесс России, Москва, Проспект, 2004, с. 326-327.
infracţiune sau pentru reluarea urmăririi penale, în modul stabilit la art.287
C.proc.pen., pentru formularea unei învinuiri noi şi înaintarea acesteia
inculpatului, cu participarea apărătorului. În primul caz, instanţa restituie dosarul
penal fără rechizitoriu şi fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la
el, iar în situaţia când cauza se restituie procurorului în vederea reluării urmăririi
penale în privinţa persoanei scoase anterior de sub urmărire penală pentru aceeaşi
faptă, instanţa restituie dosarul penal cu rechizitoriu. După aceasta, materialele
noi, dobândite în cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoştinţă inculpatului,
apărătorului acestuia şi celorlalţi participanţi interesaţi, în condiţiile prevederilor
art.293 şi 294 C.proc.pen., apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru
continuarea judecării. La demersul procurorului, termenul enunţat poate fi
prelungit de instanţă pînă la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu,
se trimite instanţei pentru continuarea judecării.
Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă
competenţa de judecare a cauzei penale, instanţa, prin încheiere, trimite cauza
penală conform competenţei.

Amânarea şi suspendarea judecării cauzei

Din economia prevederilor art. 331 din C.proc.pen. rezultă modul cum
procedează instanţa de judecată la apariţia unor circumstanţe şi împrejurări de
natură să împiedice buna desfăşurare a şedinţei de judecată, legate de: 1)
neprezentarea persoanelor citate sau 2) necesitatea de a administra noi probe.
Astfel, în primul caz, instanţa, în urma consultării părţilor, decide amânarea
şedinţei şi dispune părţii obligate să prezinte probe să ia măsurile respective
pentru asigurarea prezenţei persoanelor care nu s-au prezentat şi pentru asigurarea
judecării cauzei la data fixată de instanţă.
În cazul al doilea, instanţa amână şedinţa de judecată pe o perioadă anumită
de timp, convenind cu părţile asupra datei continuării şedinţei. La luarea hotărârii
privind amânarea şedinţei, preşedintele numeşte data, ora şi locul şedinţei, iar
părţile şi persoanele prezente la această şedinţă sunt obligate să se prezinte la data
numită fără a fi citate suplimentar. Totodată se aplică, în mod corespunzător,
dispoziţiile art. 201 referitoare la sancţionarea cu amendă judiciară a persoanelor
care nu s-au prezentat la termenul de judecată şi nu au informat instanţa despre
imposibilitatea prezentării.
Prin termenul “suspendare” înţelegem întrerupere, suprimare (temporară)25.
Inculpatul poate fi împiedicat să participe la proces de o boală gravă.
Intervenţia unei asemenea împrejurări duce la obligaţia pentru instanţă de a
suspenda judecata (alin. (1) al art. 330 din C.proc.pen.). Constatarea stării de
boală trebuie să aibă loc pe baza unei concluzii medicale.
Suspendarea poate fi dispusă oricare ar fi natura bolii grave (alienaţie

25
DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1048.
mintală, paralizie, meningită tuberculoasă etc.) suficient că din cauza acestei boli
pacientul nu se poate deplasa, nu poate participa la desfăşurarea procesului sau
nu-i este îngăduit să participe (boli contagioase)26.
Dacă boala nu este gravă sau nu este de lungă durată, judecata nu se va
suspenda, dar se va dispune amânarea.
Instanţa dispune prin încheiere motivată suspendarea judecării cauzei până
când starea sănătăţii inculpatului permite participarea la proces.
Dacă în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi, unul dintre care s-a
îmbolnăvit grav, procesul penal în privinţa acestuia se suspendă până la
însănătoşire, iar în privinţa celorlalţi inculpaţi judecarea cauzei continuă.
Apărătorul inculpatului în privinţa căruia procesul a fost suspendat participă la
judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi îl reprezintă dacă infracţiunea a fost
săvârşită cu participaţie.
Spre deosebire de amânarea şedinţei de judecată, unde se stabileşte concret
termenul de continuare a şedinţei, în cazul suspendării aceasta nu este posibil,
reluarea judecării având loc din oficiu de îndată ce se constată posibilitatea
inculpatului de a participa la judecată.
Pe durata suspendării instanţa se va interesa periodic asupra stării de sănătate
a inculpatului, pentru a putea aprecia dacă mai subzistă cauza care a determinat
suspendarea. De îndată ce se constată însănătoşirea inculpatului, printr-o
încheiere motivată instanţa dispune reluarea judecării cauzei.
După reluarea procesului suspendat, acelaşi judecător sau, după caz, complet
de judecată judecă cauza şi în privinţa inculpatului faţă de care a fost reluat
procesul. Pentru aceasta, preşedintele şedinţei de judecată prezintă inculpatului
materialele şedinţei de judecată în privinţa persoanelor condamnate în această
cauză pentru a lua cunoştinţă de ele şi a-şi pregăti apărarea. Pentru inculpatul în
privinţa căruia procesul a fost suspendat, procesul se reia din faza de judecată la
care a fost suspendat. Inculpatul şi apărătorul său sunt în drept să solicite repetarea
oricăror acţiuni procesuale efectuate în lipsa inculpatului, dacă acesta are de
concretizat suplimentar anumite chestiuni.
Este posibilă suspendarea judecării cauzei şi în temeiul art. art. 7 alin. 3, 47
alin.3 C.proc.pen.

Constatarea infracţiunilor de audienţă

Este posibil ca în sala de judecată, cu ocazia desfăşurării activităţii

judecătorului de instrucţie sau, după caz, a judecării cauzei, să se săvârşească o
faptă (fapte) prevăzută de legea penală. Asemenea fapte penale poartă denumirea
de infracţiuni de audienţă 27.
Infracţiunile de audienţă, potrivit alin. (1) al art. 335 din C.proc.pen., se

26
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. VI,
Bucureşti, Editura Academiei Române, ALL BECK, 2003, p. 152.
27
N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 330.
constată de către judecătorul de instrucţie sau preşedintele şedinţei de judecată, care
au obligaţia de a identifica făptuitorul. Cele constatate se consemnează într-un
proces-verbal. Extrasul din procesul-verbal se înmânează procurorului. Dacă este
cazul, instanţa poate dispune reţinerea făptuitorului, emiţându-se o încheiere. În
această ipoteză, alin. (2) al art. 335 din C.proc.pen. prevede trimiterea imediată a
făptuitorului procurorului, înaintându-se concomitent şi procesul-verbal de
constatare.

Procesul-verbal al şedinţei de judecată

Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă şi în instanţa de apel se

consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Procesul-verbal se întocmeşte de grefier în formă scrisă de mână, poate fi
dactilografiat sau întocmit prin intermediul altor mijloace tehnice. Pentru a
asigura plenitudinea procesului-verbal poate fi utilizată stenografierea,
înregistrarea audio sau video şi acest fapt se consemnează în procesul-verbal, iar
stenograma, înregistrările audio sau video se anexează la procesul-verbal.
În procesul-verbal al şedinţei de judecată în mod obligatoriu se vor cuprinde:
1) ziua, luna, anul, denumirea instanţei şi ora începerii şedinţei;
2) numele şi prenumele judecătorilor, grefierului şi interpretului, dacă
acesta participă;
3) numele şi prenumele părţilor şi ale celorlalte persoane care participă la
proces şi sunt prezente la şedinţa de judecată, precum şi ale celor care
lipsesc, cu specificarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea
privitoare la îndeplinirea procedurii de citare;
4) menţiunea dacă şedinţa este publică sau închisă;
5) enunţarea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi
legea în care a fost încadrată fapta;
6) consemnarea tuturor acţiunilor instanţei în ordinea în care ele s-au
desfăşurat;
7) cererile şi demersurile formulate de părţi şi de ceilalţi participanţi la
proces şi încheierile date de instanţă, fie consemnate în procesul-verbal,
fie întocmite separat, cu menţiunea respectivă în procesul-verbal;
8) documentele şi alte probe care au fost cercetate în şedinţa de judecată;
9) faptele de încălcare a ordinii în sala de şedinţă şi măsurile luate faţă de
cei care le-au comis;
10) rezumatul dezbaterilor judiciare, al replicilor, precum şi rezumatul
ultimului cuvânt al inculpatului;
11) ora când s-a pronunţat hotărârea judecătorească şi menţiunea că
inculpatului i s-au explicat procedura şi termenul de atac.
În termen de cel mult 48 de ore de la terminarea şedinţei, procesul-verbal se
redactează de grefier şi se semnează de către preşedinte şi grefier. Este prevăzut
dreptul părţilor (alin. (4) al art. 336 din C.proc.pen.) de a întocmi procesul-verbal,
în special în cazurile când în cursul judecării au participat mai mulţi grefieri. La
fel ca procesul-verbal integral, fiecare parte a procesului-verbal se semnează de
către preşedintele şedinţei şi grefier.
Despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al şedinţei de
judecată preşedintele şedinţei înştiinţează în scris părţile şi le asigură posibilitatea
de a lua cunoştinţă de procesul-verbal, la cerere scrisă, în termen de 5 zile de la
data înştiinţării despre redactarea şi semnarea lui.
În decurs de 3 zile din moment ce partea respectivă a luat cunoştinţă de
procesul-verbal poate formula obiecţii în scris.
Obiecţiile la procesul-verbal se examinează de către preşedintele şedinţei de
judecată care, pentru anumite concretizări, poate chema persoana care le-a
formulat. Rezultatul examinării obiecţiilor, în caz de acceptare a acestora, se
formulează printr-o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz de respingere – prin
încheiere motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor se anexează la procesul-
verbal.
Lipsa procesului-verbal al şedinţei de judecată sau întocmirea lui neglijentă
privează instanţa ierarhic superioară de posibilitatea verificării respectării
drepturilor procesuale ale părţilor şi atrage nulitatea hotărârii atacate.

Felurile hotărârilor instanţei de judecată

În sens larg, prin hotărâre judecătorească se înţelege actul prin care instanţa
se pronunţă asupra chestiunilor ce-i sunt deduse spre soluţionare.
În sens restrâns, această noţiune desemnează actul final al judecăţii prin care
este rezolvat conflictul de drept penal adus în faţa instanţei 28.
Întrucât judecata reprezintă o activitate procesuală complexă, unde sunt
soluţionate atât chestiunile fondului cauzei, cât şi o serie de aspecte prin care se
realizează desfăşurarea ordonată a procedurii de judecare în faţa unei instanţe şi,
nu în ultimul rând, ţinând seama şi de împrejurarea că judecata parcurge mai
multe grade de jurisdicţie, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe
criterii de clasificare a hotărârilor judecătoreşti penale29.
Astfel, în funcţie de gradul de jurisdicţie sunt hotărâri date în prima instanţă
(sentinţe) şi hotărâri date la judecarea căilor de atac (decizii); în funcţie de
problemele pe care le soluţionează, sunt hotărâri principale prin care se rezolvă
fondul cauzei (sentinţe şi decizii) şi hotărâri facultative prin care se asigură
soluţionarea unor aspecte adiacente (încheierile).
În toate cazurile, denumirea comună este aceea de “hotărâre” 30.
Abordând problema felurilor hotărârilor penale, art. 341 din C.proc.pen. o
reglementează cu claritate, distingând în această privinţă patru categorii de
hotărâri judecătoreşti în cauze penale: sentinţe, decizii, hotărâri şi încheieri.

28
Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 247.
29
Tr. Pop, op. cit., p. 250; N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 335; V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 158 ş.a.
30
V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 158.
 Hotărârea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă
se numeşte sentinţă.
Sentinţa poate fi de condamnare (art. 389 din C.proc.pen.), de achitare
(art. 390 din C.proc.pen.) sau de încetare a procesului penal (art. 391 din
C.proc.pen.) în ceea ce priveşte latura penală, şi de obligare la restituire sau
despăgubiri (în tot sau în parte), de admitere în principiu a acţiunii civile ori de
respingere sau de nepronunţare asupra acţiunii civile (art. 387 din C.proc.pen.), în
ceea ce priveşte latura civilă.
În sentinţă se conţin şi alte dispoziţii privind raporturile procesuale adiacente
(art. 385 din C.proc.pen.).
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului,
recursului în anulare, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de
recurs la rejudecarea cauzei se numeşte decizie.
Deciziile sunt instituţional situate pe o treaptă superioară 31.
Decizia instanţei de apel poate fi de respingere a apelului cu menţinerea
hotărârii atacate ori de admitere a apelului cu casarea parţială sau totală a sentinţei
(art. 415 din C.proc.pen.).
Decizia instanţei de recurs pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul
(art. 449 din C.proc.pen.) conţine şi decizia instanţei de recurs împotriva
hotărârilor instanţei de apel (art. 435 din C.proc.pen.) pot cuprinde aceleaşi
modalităţi de soluţionare.
Întrucât termenul decizie este folosit şi în alte ramuri de drept şi sectoare de
activitate, se insistă32 că atunci când se face referire la vreo decizie a instanţelor
judecătoreşti se va menţiona întotdeauna instanţa care a pronunţat-o.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie adoptă hotărâri.
Toate chestiunile care apar în timpul judecării cauzei se soluţionează prin
încheieri ale instanţei de judecată.
Ca acte procedurale încheierile pot fi întocmite în calitate de documente
separate sau se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Încheierile privind măsurile preventive, de ocrotire şi asiguratorii,
recuzările, declinarea de competenţă, strămutarea cauzei, dispunerea expertizei,
precum şi încheierile interlocutorii se adoptă sub formă de documente distincte şi
se semnează de către judecător sau, după caz, de către toţi judecătorii din
completul de judecată.
Încheierile instanţei asupra celorlalte chestiuni se includ în procesul-verbal
al şedinţei de judecată.
Încheierile, neoprind desfăşurarea procesului penal, nu sunt, de regulă,
susceptibile de a fi atacate, ci numai o dată cu hotărârea prin care s-a rezolvat
fondul cauzei.
Unele încheieri privesc însă anumite raporturi, bunăoară, aplicarea măsurii
preventive (art. 329 din C.proc.pen.). În cazul aplicării arestării preventive,
31
Ibidem, p. 159.
32
Idem.
încheierea poate fi atacată, în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic superioară cu
recurs.

§2. Cercetarea judecătorească

Cercetarea judecătorească, numită şi anchetă judecătorească, este cea mai

importantă şi mai complexă parte a judecăţii în fond, de buna ei desfăşurare
depinzând în mare măsură stabilirea adevărului în cauză 33. Anume aici se
manifestă în toată amploarea principiul contradictorialităţii procesului penal, în
care dovedirea acuzării se pune exclusiv în sarcina acuzatorului de stat 34.
Această activitate constă în reluarea în faza judecăţii a activităţii de
cercetare, efectuată în cursul urmăririi penale, prin readministrarea probelor în
faţa primei instanţe de judecată. Spre deosebire de activităţile premergătoare, care
au ca scop pregătirea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţilor de judecată,
cercetarea judecătorească are ca scop crearea condiţiilor necesare pentru
soluţionarea prin judecată a cauzelor penale 35; fiindcă judecata presupune, în
primul rând, cunoaşterea realităţii conflictului de drept penal dedus în faţa
instanţei, iar această cunoaştere trebuie să se întemeieze pe probele administrate
şi verificate în faţa instanţei36.
În cadrul şi prin intermediul cercetării judecătoreşti se înscrie şi strângerea
materialului probator prin administrarea de noi probe şi verificarea prin
readministrare a probelor strânse în cursul urmăririi penale.
În literatura de specialitate se menţionează, pe bună dreptate, că cercetarea
judecătorească constituie partea centrală a procedurii în primă instanţă 37. Dar, cu
toată importanţa sa, rămâne discutabilă chestiunea despre obiectul care se
cercetează aici, motiv din care nu există o poziţie unică şi în abordarea chestiunii
despre scopurile urmărite. De aceea uneori scopurile devin obiect, iar diverse

33
S. Kahane, Dreptul procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 254.
34
Punctul 2 din Hotărârea Plenului CSJ, nr. 30 din 9 noiembrie 1998 “Cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului”, în Culegere de
hotărâri ale Plenului CSJ (1974-1999, p. 289).
35
V. Dongoroz, op. cit., p. 175.
36
N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 352-353.
37
N. Volonciu. Drept procesual penal, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972, p. 353; Idem, Tratat de
procedură penală. Partea specială, vol. II, Bucureşti, Paideia, 1996, p. 191; I. Neagu, Tratat de procedură penală,
p. 508.
aspecte calitative ale obiectului sunt interpretate ca scopuri ale cercetării
judecătoreşti. Unii autori susţin că obiectul cercetării judecătoreşti este
verificarea probelor adunate la urmărirea penală şi stabilirea noilor probe, iar
scopurile se reduc la crearea bazelor eventualei sentinţe 38.
Într-o altă opinie39 se susţine că obiectul cercetării cuprinde examinarea
probelor atât în acuzare, cât şi în apărare, precum şi a celor care agravează sau
atenuează răspunderea inculpatului. Drept urmare, scopurile se văd în cercetarea
sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a probelor administrate şi formarea
unei convingeri intime a judecătorilor în chestiunile care urmează a fi soluţionate.
Savantul rus I. D. Perlov afirmă că obiectul cercetării judecătoreşti
întotdeauna este determinat de concluziile de învinuire 40, iar M. S. Strogovici
susţine că acesta este chiar acuzarea în legătură cu care se efectuează judecata.
Astfel, scopul cercetării judecătoreşti, în opinia lui I. D. Perlov, o constituie
examinarea în modul prevăzut de lege a probelor, iar după părerea lui M. S. Stro-
govici – constatarea adevărului41.
Profesorul I. Neagu apreciază că cercetarea judecătorească are ca obiect
administrarea probelor necesare rezolvării cauzei penale. În acest scop sunt
readministrate probele din faza de urmărire penală şi pot fi administrate noi
probe42.
Considerăm că formularea cea mai exactă a obiectului cercetării judecă-
toreşti le aparţine cercetătorilor M. S. Strogovici şi I. D. Perlov. Concluziile
teoreticienilor ruşi sunt actuale, întrucât corespund prevederilor art. 325 din
C.proc.pen., în care este definit cadrul şedinţei de judecată în primă instanţă. Ea
se desfăşoară doar în privinţa persoanelor învinuite şi în limitele acuzării
înaintate. Nu întâmplător cercetarea judecătorească începe cu citirea concluziilor
de învinuire (rechizitoriul).
Cercetarea probelor reprezintă metoda de verificare judiciară a acuzării
formulate şi a încadrării juridice a faptei comise. În opinia noastră, circumstanţele
care dovedesc vinovăţia inculpatului sau îl dezvinovăţesc, precum şi cele care-i
agravează sau atenuează răspunderea, nu pot constitui obiectivul principal al
cercetării judecătoreşti. Ele întotdeauna sunt cercetate în legătură cu acuzarea.
Aceasta fiind dezminţită, inevitabil dispare şi necesitatea examinării lor.
Analiza opiniilor în acest sens şi a reglementărilor în vigoare confirmă

38
М. А. Чельцов, Советский уголовный процесс, Москва, ЮЛ, 1951, с. 325; Уголовный процесс (Под ред.
М. А. Чельцова), гл. XVI, Москва, 1969, c. 311.
39
В. И. Басков, Прокурор в суде первой инстанции, c. 98.
40
И. Д. Перлов, Судебное следствие в советском уголовном процессе, c. 37.
41
М. С. Строгович, Курс советского уголовного процесса, т. 2, с. 270.
42
I. Neagu, Tratat de procedură penală, c. 508-509.
concluzia formulată anterior: obiectul cercetării judecătoreşti îl constituie
acuzarea. Întrucât obiectul inevitabil determină caracterul scopurilor, prin
urmare, drept scop al cercetării judecătoreşti trebuie considerată cercetarea
acuzării printr-o verificare sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor
probelor prin care ea este confirmată.
Cercetarea judecătorească, în virtutea specificului ei, urmăreşte scopuri mai
înguste decât etapa judecăţii în fond în general. Activitatea instanţei constă în a
analiza şi a verifica detaliat acuzarea, dar fără ca participanţii la proces şi
judecătorul să-şi expună în această etapă părerile şi concluziile. În această etapă,
graţie cercetării acuzării şi administrării probelor, se formează convingerea şi se
pregătesc concluziile pentru desfăşurarea activităţii procesuale penale în etapele
ulterioare ale judecăţii. Veridicitatea concluziilor va fi pusă la încercare în cadrul
dezbaterilor judiciare şi îşi va găsi expresia definitivă în sentinţa judecăţii.
Părţile, realizându-şi funcţiile în cadrul cercetării judecătoreşti, au un rol
activ, trebuie să dea dovadă de iniţiativă în administrarea probelor noi, necesare
pentru cercetarea cauzei sub toate aspectele. Limitele plenitudinii cercetării sunt
determinate de chestiunile pe care, în conformitate cu legea, le soluţionează
instanţa de judecată la adoptarea sentinţei (art. 385 din C.proc.pen.).
Cercetarea judecătorească nu este o modalitate de verificare a concluziilor
urmăririi penale sau o repetare, în condiţii noi, a cercetărilor preliminare 43. Ea
reprezintă o nouă cercetare a tuturor părţilor componente ale acuzării în baza
probelor administrate. Totodată, ar fi o eroare să afirmăm că între cercetarea
judecătorească şi urmărirea penală nu există nici o legătură. Cercetarea
judecătorească, de regulă, este precedată de activitatea organelor de urmărire în
scopul descoperirii infracţiunii săvârşite, al demascării persoanelor vinovate, al
dovedirii prin probe a temeiniciei acuzării formulate.
În practica judiciară s-a arătat în mod constant că judecata are obligaţia să
se pronunţe cu privire la faptele reţinute şi examinate în dispozitivul
rechizitoriului44. Simpla menţiune privind săvârşirea unei anumite infracţiuni sau
simpla reproducere a conţinutului unui mijloc de probă prin care se face o anumită
naraţiune privind fapta penală nu implică obligaţia arătată 45.
Momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti este marcat prin
dispoziţia art. 366 din C.proc.pen., potrivit căreia preşedintele şedinţei de

43
I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 509.
44
Decizia Colegiului penal al CSJ nr. 1r/e-21/98 din 19 martie 1998, în Buletinul CSJ, 1998, nr. 7, p. 14; Decizia
Colegiului penal al CSJ nr. 1r/e-84/98 din 18 iunie 1998, în Buletinul CSJ, 1998, nr. 8, p. 15-16; Decizia
Colegiului penal al Curţii de Apel nr. 1a-117/99 din 2 iunie 1999 ş.a., în Curtea de Apel, Culegere de practică
judiciară 1999-2000, p. 205-206.
45
I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 502.
judecată anunţă începerea cercetării judecătoreşti. Cercetarea judecătorească
începe cu expunerea de către procuror a învinuirii formulate. Dacă în procesul
penal a fost pornită o acţiune civilă, se expune şi aceasta.
În cazul în care a fost prezentată o referinţă la rechizitoriu, preşedintele
şedinţei de judecată aduce la cunoştinţa celor prezenţi conţinutul acesteia.
Expunerea învinuirii formulate, denumită şi act de sesizare 46, în şedinţa de
judecată prezintă importanţă fiindcă, prin aceasta, obiectul procesului penal este
adus la cunoştinţa nu numai a inculpatului şi a celorlalte părţi din proces, cărora,
în general, acest obiect le este cunoscut, dar şi a completului de judecată care,
având în cercetare mai multe cauze, este greu de presupus că ar cunoaşte precis
obiectul fiecăreia. Această măsură este necesară şi pentru informarea celor care
asistă la şedinţa de judecată şi pentru care procesul penal ar trebui să aibă un rol
educativ47.
Preşedintele şedinţei de judecată întreabă inculpatul dacă îi este clară
învinuirea adusă, dacă acceptă să facă declaraţii şi să răspundă la întrebări. În
cazul în care inculpatului nu-i este clară învinuirea formulată, procurorul face
explicaţiile respective.
Cercetarea judecătorească are loc într-o ordine prevăzută de Codul de
procedură penală, ordine ce poate fi schimbată, la cererea părţilor sau a altor
participanţi la proces, dacă aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a
cercetării judecătoreşti.
Avându-se în vedere că art. 365 din C.proc.pen. dă preferinţă examinării
probelor prezentate de acuzator, procurorul trebuie să recomande instanţei de
judecată o ordine de examinare a probelor argumentată ştiinţific, prin care să
asigure elucidarea tuturor circumstanţelor esenţiale ale cauzei, completarea
eventualelor lacune ale urmăririi penale, cercetarea obiectivă şi completă a
probelor şi individualizarea culpei fiecărui inculpat 48.
Ordinea de examinare a probelor este determinată de multipli factori, pe care
acuzatorul de stat este obligat să-i cunoască şi să ştie să-i analizeze, pentru ca,
aplicându-i la cauza penală concretă, să poată propune singura soluţie justă.
Printre aceştia sunt: versiunile propuse de acuzator; recunoaşterea deplină,
parţială sau negarea de către inculpat a vinovăţiei sale; tipul infracţiunii; volumul
şi complexitatea cauzei penale; numărul inculpaţilor şi existenţa contradicţiilor în
declaraţiile lor; vârsta inculpaţilor; stabilitatea poziţiei părţilor vătămate şi a

46
V. Dongoroz, op. cit., p. 177; N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 353 ş.a.
47
V. Dongoroz, op. cit., p. 177.
48
În legislaţia de procedură penală a României (art. 321 din C.proc.pen.) există o limitare, legată de necesitatea
obiectivă ca orice cercetare să înceapă prin ascultarea inculpatului.
martorilor; calitatea urmăririi penale, etc.
Într-o opinie49 s-a arătat că factorul recunoaşterii sau negării de către
inculpat a vinovăţiei poate influenţa poziţia acuzatorului în această chestiune.
Însă nu putem stabili o dependenţă directă între acest factor şi procedura de
cercetare a probelor. Destul de frecvent, atât în cazul recunoaşterii culpei, cât şi
în cazul negării ei, cercetarea judecătorească începe cu audierea inculpatului. În
procesele judiciare aceasta este procedura obişnuită de cercetare a probelor, care
are avantajele sale şi de aceea se aplică la examinarea majorităţii cauzelor.
Audierea inculpatului permite stabilirea tuturor circumstanţelor cauzei, detaliile
care nu şi-au găsit reflectare la urmărirea penală, clarificarea versiunii apărării şi
laturile ei vulnerabile. Informaţia obţinută în urma acestei acţiuni poate fi utilizată
la audierea părţii vătămate şi a martorilor. Ea îl ajută pe procuror să aleagă
procedeele tactice optime pentru demascarea inculpatului în săvârşirea
infracţiunii. Propunerea categorică de a începe cercetarea judecătorească cu
audierea părţii vătămate şi a martorilor, dacă inculpatul nu-şi recunoaşte vina,
după părerea noastră, este greşită, deoarece există pericolul consolidării poziţiei
inculpatului, care, ştiind despre datele existente împotriva lui, se va orienta mai
bine şi va găsi posibilităţi de a le dezminţi. O asemenea situaţie îi dă unele
avantaje apărării faţă de partea acuzării. Este oportun totuşi uneori a începe
cercetarea probelor cu partea vătămată şi cu martorii, în cazul când inculpatul şi-
a recunoscut parţial vina, când el nu tăgăduieşte circumstanţele de bază ale
săvârşirii faptei, dar încearcă să prezinte comportamentul său într-o lumină mai
favorabilă, să atenueze unele fapte. În aceste situaţii examinarea probelor care-l
demască îl poate determina să-şi recunoască vina. El nu se va eschiva în timpul
audierii, nu va face depoziţii false, care să atenueze vina sa, ceea ce se va reflecta
asupra desfăşurării procesului judiciar. În literatura de specialitate au fost expuse
şi opinii împotriva acestei ordini a cercetării judecătoreşti50. Principalul argument
invocat este că audierea inculpatului la sfârşitul cercetării judiciare va reduce
considerabil mijloacele lui de apărare: în timpul audierilor părţii vătămate şi ale
martorilor, inculpatul nu poate da explicaţii complete referitoare la acuzarea
adusă, ci doar la unele părţi ale ei sau la circumstanţe, iar explicaţii complete va
putea da doar după examinarea tuturor probelor care-l demască. În acest fel,
apărarea inculpatului este pusă într-o situaţie nefavorabilă şi instanţa nu va avea
posibilitatea, la începutul cercetării judecătoreşti, să-şi facă o imagine clară
despre esenţa argumentelor aduse de inculpat pentru dezminţirea acuzării, ca
49
В. И. Басков, Прокурор в суде первой инстанции, c. 101-102.
50
И. Д. Перлов, Судебное следствие в советском уголовном процессе, c. 72; М. С. Строгович, Курс
советского уголовного процесса, т. 2, с. 274.
apoi, pe parcursul cercetării, să le verifice certitudinea şi concludenţa.
În cauzele cu pluralitate de acuzări, unde sunt câţiva inculpaţi şi ei au
atitudini diferite faţă de învinuirea impusă, cel mai indicat este de a începe
audierea inculpaţilor care şi-au recunoscut în întregime sau parţial vina, iar după
aceea – a celor care-şi tăgăduiesc vina 51. Tipul şi caracterul infracţiunii de
asemenea pot influenţa stabilirea ordinii de cercetare a probelor. Pot fi relevate
câteva componenţe de infracţiune, în care cei interogaţi îşi schimbă depoziţiile
deosebit de des. La acestea se referă extorcările, infracţiunile săvârşite în condiţii
neevidente, infracţiunile sexuale.
Planificarea ordinii de cercetare a probelor depinde atât de numărul
coinculpaţilor, cât şi de complexitatea faptelor incriminate.
În cauzele cu multe episoade sunt posibile câteva variante de cercetare a
probelor: 1) sunt cercetate probele pentru fiecare episod; 2) inculpaţii şi martorii
sunt audiați cu privire la fiecare episod în parte, iar restul mijloacelor de probă
sunt examinate fără a fi împărţite pe episoade; 3) asupra unor episoade sunt
audiați numai inculpaţii, iar celelalte mijloace de probă se concretizează în raport
cu fiecare inculpat52.
Prima variantă se atestă mai rar în practica judiciară, deoarece nu este destul
de comodă. Un singur martor poate face depoziţii referitoare la câteva episoade,
şi nu e raţional ca în şedinţa de judecată mărturiile acestuia să fie dezmembrate.
Aceleaşi probleme pot apărea şi în cazul dacă se alege a doua variantă de cercetare
a probelor. Mai des este aplicat cel de-al treilea mod, dar faptul că interogarea pe
episoade dezmembrează depoziţiile inculpatului face ca şi această variantă să nu
fie destul de eficientă. Cea mai raţională şi mai aplicabilă în practica de prezentare
a acuzării de stat este următoarea ordine de examinare a probelor: consecutiv sunt
audiaţi inculpaţii privitor la faptele şi episoadele incriminate, iar restul probelor
se cercetează în particular pentru fiecare 53. Ordinea propusă oferă posibilitatea,
pe de o parte, de a asigura sistematizarea materialului probator obţinut, iar pe de
altă parte – de a nu întrerupe în timp cercetarea probelor. La stabilirea ordinii de
cercetare a probelor în cauze cu multe episoade, procurorul trebuie să decidă în
ce consecutivitate este raţional a le cerceta: în ordine cronologică, după gradul de
pericol social sau după măsura de probare.
Un alt factor esenţial reprezintă ponderea probelor de acuzare şi calitatea
desfăşurării urmăririi penale, în funcţie de care este oportun, după audierea

51
В. И. Басков, Прокурор в суде первой инстанции, c. 102.
52
Н. П. Кириллова, Участие государственного обвинителя в судебном следствии. Конспект лекций, c. 6.
53
T. Vizdoagă, Exercitarea acuzării în instanţa de fond: probleme şi perspective, în Teză de doctorat, Chişinău,
2002, p. 82.
inculpatului, să se propună cercetarea probelor incontestabile, iar apoi a celor care
trebuie să fie verificate deosebit de minuţios, înlăturând orice dubii.
Asupra ordinii cercetării judecătoreşti pot influenţa şi factori de ordin
organizaţional, în special neprezentarea unor persoane citate la şedinţa de
judecată. În asemenea cazuri, audierile alternează în funcţie de consecutivitatea
în care au venit martorii. Când există o bază solidă de martori, procurorul trebuie
să decidă încă în etapa şedinţei preliminare în ce ordine ei vor fi audiaţi şi să
recomande instanţei citarea lor într-o anumită zi, deoarece aflarea martorilor în
judecată timp îndelungat este absurdă.
În cauzele voluminoase şi complicate, acuzatorul de stat, pe lângă o
expunere orală a ordinii cercetării judecătoreşti, va prezenta instanţei şi un plan
în scris.
Deoarece asupra chestiunii despre ordinea de cercetare a probelor cel dintâi
face propuneri acuzatorul de stat, celelalte părţi îşi exprimă părerea în legătură cu
ordinea propusă, totodată rezervându-li-se dreptul de a propune completările sau
modificările lor.
Ordinea de efectuare a cercetării, stabilită de instanţă, poate fi schimbată
doar printr-o încheiere specială.
Printre acţiunile îndeplinite în etapa cercetării judiciare un loc aparte ocupă
audierea.
De la început trebuie menţionat faptul că procedura de obţinere a declaraţiilor
cuprinde un complex de reguli de ordin procesual şi de ordin tactic. Problemele
referitoare la tactica obţinerii declaraţiilor sunt studiate de criminalistică54, însă cu
preponderenţă pentru urmărirea penală. Anumite procedee pot fi utilizate şi în
instanţă fără schimbări, unele doar efectuând corectivele respective, iar altele, în
general, nu corespund condiţiilor în care are loc cercetarea judecătorească. Dacă la
etapa urmăririi penale cercul de participanţi la audiere se limitează la ofiţerul de
urmărire penală, procuror (eventual, şi apărător) şi la persoana audiată, în şedinţa
de judecată acesteia din urmă, pe lângă procuror, îi mai pun întrebări judecătorii,
apărătorii, părţile vătămate, părţile civile şi civilmente responsabile, reprezentanţii
lor, alţi coinculpaţi. Pe parcursul cercetării judecătoreşti, persoana audiată, în
special inculpatul, şi-a creat imagine despre caracterul eventualelor întrebări şi este
mai pregătită, deja a studiat materialele dosarului, a analizat probele, ceea ce de
asemenea se reflectă asupra răspunsurilor sale din timpul audierii în instanţă.
Factorii amintiţi nu numai că determină specificul audierii judiciare, dar
54
Simion Gh. Doraş, Criminalistica, vol. II, Elemente de tactică, Chişinău, 1999; А. Васильев, Л.Кaрнeева,
Тактика допроса, Москва, 1970; A. Ciopraga, Criminalistica (tactica), Iaşi, 1986; E. Stancu, Criminalistica,
Bucureşti, 1995; А. Ратинов, Н. Ефимов, Психология допроса обвиняемого, Мoscova, 1988 ş.a.
influenţează şi tactica desfăşurării. Într-un mod aparte s-a menţionat atitudinea
inculpatului faţă de acuzarea adusă, prezenţa sau lipsa situaţiilor controversate şi
activismul apărării55.
De remarcat că, în pofida publicităţii şedinţei de judecată, stabilirea
contactului psihologic cu persoana audiată este o condiţie necesară pentru
desfăşurarea reuşită a audierii. În acest scop este important să se recurgă la o serie
de procedee tactice: a) manifestarea interesului faţă de persoana audiată şi
demonstrarea respectului faţă de poziţia ei; b) acceptarea unei atitudini politicoase,
corecte; c) formularea întrebărilor într-o formă accesibilă; c) demonstrarea
imparţialităţii; d) respectarea drepturilor participanţilor la proces; e) capacitatea
de a asculta persoana audiată, fără a o întrerupe sau a o brusca; f) preîntâmpinarea
unor eventuale situaţii de disconfort pentru aceasta.
Audierea judiciară include etapele introductivă, de expunere liberă şi de
întrebări-răspunsuri.
Etapa introductivă începe cu constatarea datelor despre persoana audiată.
Dacă urmează audierea părţii vătămate sau a martorului, ei sunt preîntâmpinaţi
despre eventuala răspundere penală pentru eschivarea de la darea declaraţiilor şi
pentru darea declaraţiilor intenţionat false. Etapa expunerii libere este prevăzută
de art. 104 şi 109 din C.proc.pen., prin care persoanei audiate i se propune
relatarea celor întâmplate aşa cum le-a sesizat, comunicând informaţia în volumul
în care el consideră că e necesar. S-a arătat56 că evitarea acestei etape face posibil
ca un anumit strat din informaţia existentă să nu fie solicitat, ceea ce poate
influenţa asupra scopurilor cercetării judecătoreşti.
În dreptul nostru57 se interzic întrebările sugestive, adică cele care conţin în
sine răspunsul. Este acceptabilă afirmaţia că, în orice caz, întrebarea trebuie
formulată în aşa fel, ca persoana audiată să nu poată obţine din ea vreo informaţie
şi să fie nevoită să apeleze doar la memoria sa.
În instanţa de judecată poate fi efectuată audierea de bază, încrucişată şi în
formă de şah. La audierea de bază celui audiat i se pun întrebări de către instanţă
şi de celelalte părţi la proces. Audierea încrucişată implică formularea întrebărilor
privind una şi aceeaşi circumstanţă, în scopul de a verifica, a preciza sau a
completa declaraţia făcută.
Pentru acuzatorul de stat deprinderile de a realiza o audiere încrucişată sunt

55
Л. Е. Ароцкер, Тактика и этика судебного допроса, Москва, 1969, c. 3-19.
56
I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 271.
57
Criminaliştii au respins opiniile savanţilor occidentali, care consideră posibilă punerea unor întrebări sugestive
persoanelor interogate, deoarece prin asemenea întrebări poate fi denaturat adevărul şi nu pot fi obţinute depoziţii
veridice. În acest sens: Л. Е. Ароцкер, op. cit., р. 47-48; А. Р. Ратинов, О. А. Гаврилов, Использование дaнных
психологии в буржуазной криминалистике, în Вопросы криминалистики, 1964, №11, c. 155-157.
obligatorii, întrucât fac posibilă desprinderea contradicţiilor, precizarea detaliilor,
demascarea inculpatului, în sfârşit, completarea esenţială a depoziţiilor.
Acuzatorul de stat se poate pomeni într-o situaţie complicată, dacă apărătorul, în
cazul audierii încrucişate, încălcând cerinţele eticii judiciare, încearcă să abată
persoana audiată. În asemenea situaţii, procurorul, ripostând, trebuie să-i asigure
persoanei audiate o atmosferă calmă şi timp pentru reflectarea asupra
răspunsurilor. Apreciem că în condiţiile unui proces contradictorial forma
respectivă îşi va găsi dezvoltarea ulterioară.
Audierea în formă de şah se caracterizează prin faptul că, în timpul audierii
persoanei, sunt adresate întrebări şi altor participanţi cu scopul de a-i confirma
sau a-i contesta depoziţiile.
Metoda audierii în formă de şah este mult mai necesară procurorului decât
apărătorului, deoarece acesta din urmă nu este tot timpul interesat de înlăturarea
contradicţiilor.
În şedinţa de judecată se pot efectua audieri suplimentare şi repetate. Prin
audierea suplimentară se clarifică aspectele omise pe parcursul audierii de bază,
iar audierea repetată are loc atunci când, cercetându-se alte probe, apar dubii în
justeţea depoziţiilor obţinute, precum şi în cazul când şedinţa se amână pentru
mai mult timp şi persoanele audiate anterior sunt citate din nou în instanţă.
Unul din mijloacele de probă administrate în cercetarea judecătorească este
declaraţia inculpatului. Astfel, potrivit art. 367 din C.proc.pen., dacă inculpatul
acceptă să fie audiat, preşedintele şedinţei de judecată îl întreabă în ce relaţii se
află cu partea vătămată şi îi propune să declare tot ce ştie despre fapta pentru care
cauza a fost trimisă în judecată. Primii îi pot pune întrebări apărătorul şi
participanţii la proces din partea apărării, apoi procurorul şi ceilalţi participanţi
din partea acuzării.
Preşedintele şedinţei şi, după caz, ceilalţi judecători pot pune întrebări
inculpatului după ce i-au pus întrebări părţile, însă întrebări cu caracter de
concretizare pot fi puse de către preşedintele şedinţei de judecată şi de către
judecători în orice moment al audierii.
Procedeele tactice ale audierii trebuie alese ţinând cont de particularităţile
concrete ale cauzei şi de trăsăturile individuale de caracter ale inculpatului, cu
aplicarea corespunzătoare a procedeelor şi regulilor generale58.

58
S. Doraş, op. cit., p. 153-183; А. Н. Васильев, Л. М. Карнеева, Тактика допроса, Москва, Юридическая
Литература, 1970, c. 109-153; Л. Е. Ароцкер, Применение государственным обвинителем тактических
приемов и методов советской криминалистики, Поддержание государственного обвинения в суде,
Москва, 1970, с. 36-52; В. И. Басков, Прокурор в суде первой инстанции, с. 107; Н. П. Кириллова, op. cit.,
p. 9-10.
 În legătură cu cazurile frecvente de renunţare parţială şi totală la declaraţiile
făcute la urmărirea penală s-au făcut recomandări privitor la aplicarea unor
procedee aparte de audiere a inculpatului. Autorii59 insistă asupra comparării
declaraţiilor schimbate cu alte probe; cercetării consecvente a conţinutului noilor
declaraţii; comparării declaraţiilor între ele.
Deoarece audierea inculpatului, de regulă, se efectuează până la cercetarea
altor probe, principalul obiectiv al întrebărilor puse este de a completa, a preciza
şi a verifica depoziţiile lui, de a clarifica aspectele esenţiale ale apărării şi
acuzării. Aici poate apărea problema dacă acuzatorul şi alţi participanţi la
audierea inculpatului, în cazul schimbării de către acesta a mărturiilor făcute
anterior sau al renunţării la ele, se pot referi la probe care nu se conţin în dosar şi
n-au fost verificate în cadrul cercetării judecătoreşti.
În raport cu această problemă s-au polarizat două opinii. Unii cercetători60
consideră că la audierea inculpatului nu pot fi invocate materialele urmăririi
penale, adică depoziţiile martorilor, concluziile experţilor nefiind încă cercetate
în judecată. Se susţine că probele amintite pot căpăta un caracter cu totul diferit
pe parcursul verificării judiciare sau pot suferi, cel puţin, modificări. Cu atât mai
mult, o referire prematură la declaraţiile unor martori, citirea lor este însoţită de
încălcarea condiţiilor legale de cercetare a probelor.
Într-o altă opinie61, deşi se admite posibilitatea modificării probelor pe
parcursul cercetării judecătoreşti, totuşi se consideră acceptabil ca în timpul
audierii inculpatului să se opereze cu probele încă necercetate.
S-a arătat62 că, în ambele cazuri, se ajunge la extreme. Considerăm că la
audierea inculpatului apărătorul, acuzatorul şi ceilalţi participanţi la proces au
dreptul, în caz de necesitate, să opereze şi să facă demersuri despre citirea
procesului-verbal de cercetare la faţa locului, de percheziţie şi de ridicare a
obiectelor, a actelor de revizie, a concluziilor expertului, să examineze corpurile
delicte, să dea citirii şi să cerceteze documentele. Aplicând o asemenea metodică
de audiere, concomitent sunt verificate declaraţiile lui prin probele care confirmă
sau dezmint argumentele aduse. Totodată, nu putem fi de acord că în timpul
audierii inculpatului pot fi invocate depoziţiile martorilor care încă n-au fost

59
В. Златкович, Исследование и оценка доказательств, изменившихся в стадии судебного следствия, în
Социалистическая законность, 1953, №6, c. 36-44; Поддержание государственного обвинения в суде (Под
ред. М. П. Макарова), 1970, c. 48; Ю. В. Кореневский, Государственное обвинение в условиях судебной
реформы (процессуальный, тактический и нравственный аспекты). Методическое пособие, Москва,
1994, c. 66-75.
60
М. А. Чельцов, Советский уголовный процесс, Москва, Госюриздат, 1962, c. 384; М. С. Строгович, Курс
советского уголовного процесса, т. 2, c. 276-277.
61
В. И. Басков, Прокурор в суде первой инстанции, c. 104.
62
Н. Т. Кириллова, Участие государственного обвинителя в судебном следствии, c. 36-37.
audiaţi în instanţă sau concluzia expertului, dacă urmează efectuarea expertizei
suplimentare sau a contraexpertizei. Se ştie că datele de fapt, obţinute din
depoziţiile martorilor, suferă modificări mai mult decât alte probe şi de aceea o
invocare pripită a lor poate crea pentru apărare şi acuzare în egală măsură anumite
dificultăţi. Pe lângă aceasta, dezvinovăţirea sau demascarea inculpatului cu
ajutorul unor date neverificate încalcă principiile oralităţii şi nemijlocirii. Prin
urmare, dacă la audierea inculpatului se simte necesitatea de a apela la datele de
fapt, furnizate prin procesele-verbale ale actelor de urmărire penală, se solicită
prin cerere sau demers citirea lor integrală sau parţială. Astfel se creează
posibilitatea obţinerii unor explicaţii mai precise despre împrejurările concrete
ale faptei şi clarificarea atitudinii făptuitorului faţă de probele care le confirmă.
Analogic legea prevede verificarea veridicităţii declaraţiilor inculpatului la
apariţia contradicţiilor esenţiale între declaraţiile date la urmărirea penală şi cele
pe care le face în instanţă (art. 368 din C.proc.pen.).
Deoarece citirea declaraţiilor inculpatului presupune într-un anumit fel
limitarea principiului nemijlocirii, se va recurge la acest procedeu de cercetare
doar în anumite condiţii.
În primul rând, citirea declaraţiilor făcute în cursul urmăririi penale se
admite numai după ce inculpatul şi-a expus în întregime depoziţiile judecăţii sau
cauza se judecă în lipsa inculpatului.
În al doilea rând, nu orice argumente pot fi invocate pentru a citi depoziţiile
inculpatului făcute în cadrul urmăririi penale, ci doar cele principiale, prin care
se schimbă însăşi esenţa şi conţinutul celor declarate. De cele mai multe ori,
această situaţie se creează când inculpatul, care şi-a mărturisit vina în timpul
urmăririi, se dezice de această mărturisire în instanţa de judecată şi insistă asupra
nevinovăţiei lui sau când în cadrul urmăririi penale a indicat în calitate de
complici asupra unor persoane, iar la judecată – asupra altora63.
Apreciind declaraţiile inculpatului în timpul urmăririi şi în judecată, instanţa
nu le poate da preferinţă unora în raport cu celelalte, deoarece nici una nu are
prioritate64. Veridicitatea se cere apreciată prin coroborare cu celelalte probe
administrate în cauză.
Aceeaşi regulă se aplică şi în cazurile în care se dă citire declaraţiilor
inculpatului depuse anterior în instanţă sau în faţa judecătorului de instrucţie,
dacă acesta din urmă l-a informat despre posibilitatea citirii lor în instanţă.
În practica judiciară întâlnim cazuri când inculpatul refuză să facă declaraţii.

63
М. С. Строгович, Курс советского уголовного процесса, т. 2, с. 281.
64
И. Д. Перлов, Судебное следствие в советском уголовном процессе, с. 167.
Totodată, ţinând cont de faptul că refuzul inculpatului de a face depoziţii nu-l
lipseşte de dreptul de a participa la audierea martorilor şi la cercetarea altor probe
şi că, dacă inculpatul va decide să dea mărturii, trebuie să-i fie acordat acest drept
oricând, cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată (alin. (5) al art. 367 din
C.proc.pen.).
Dacă în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se
face în prezenţa celorlalţi inculpaţi.
Audierea unui inculpat în lipsa unui alt inculpat care participă la judecarea
cauzei se admite numai la cererea părţilor, în baza unei încheieri motivate, când
aceasta este necesar pentru stabilirea adevărului. În acest caz, după întoarcerea
inculpatului înlăturat, acestuia i se aduce la cunoştinţă conţinutul declaraţiilor
făcute în lipsa lui şi i se dă posibilitate să pună întrebări inculpatului audiat în
lipsa lui.
Cercetarea judecătorească este efectuată în întregime, indiferent dacă
inculpatul şi-a recunoscut sau nu vinovăţia.
Sunt frecvente cazurile când inculpatul se declară vinovat de o faptă mai
puţin gravă, cu scopul de a evita răspunderea pentru o altă infracţiune, mai gravă.
Uneori inculpatul se poate autocalomnia, ca să-l îngrădească de răspundere pe
organizatorul infracţiunii sau pe o persoană apropiată lui. De aceea şi declaraţiile
inculpatului despre recunoaşterea vinovăţiei sale se cer verificate şi apreciate
critic în coroborare cu alte probe.
După ascultarea inculpatului instanţa trece la audierea celorlalte părţi.
Ascultarea părţilor se face potrivit dispoziţiilor art. 369 din C.proc.pen.
Audierea părţii vătămate se efectuează în conformitate cu dispoziţiile ce se
referă la audierea martorilor şi care se aplică în mod corespunzător.
Partea vătămată poate fi audiată ori de câte ori este necesar în cursul
cercetării judecătoreşti şi poate să facă declaraţii suplimentare oricând, cu
permisiunea preşedintelui şedinţei.
Victima, sau după caz, partea vătămată, la cererea acesteia sau la demersul
procurorului, poate fi audiată în lipsa inculpatului, asigurându-i ultimului
posibilitatea de a lua cunoştinţă de declaraţii şi de a pune întrebări persoanei
audiate. Aceleaşi prevederi legiuitorul a stabilit şi pentru audierea martorilor (
alin.(2) art. 370 din C.proc.pen.)
Audierea părţii civile şi a părţii civilmente responsabile se face conform
dispoziţiilor ce se referă la audierea inculpatului, care se aplică în mod
corespunzător.
Când sunt mai multe părţi vătămate, părţi civile sau părţi civilmente
responsabile, acestea pot fi ascultate separat, dacă interesul aflării adevărului o
cere, întocmai ca în cazul coinculpaţilor. Părţile pot fi reascultate ori de câte ori
este necesar.
În vederea audierii, martorii sunt invitaţi pe rând în sala de şedinţă. După ce
se procedează la luarea datelor de identitate şi depunerea jurământului, în
conformitate cu cele prescrise în partea generală a Codului (art. 105-110 din
C.proc.pen.), se trece la audierea propriu-zisă, aplicându-se dispoziţiile art. 370 din
C.proc.pen.
Martorii se audiază fiecare separat şi în lipsa martorilor care încă nu au fost
audiaţi. Primii sunt audiaţi martorii din partea acuzării.
Părţile la proces sunt în drept să pună întrebări martorului. Primii pun
întrebări participanţii la proces ai acelei părţi care a solicitat audierea martorului,
iar apoi ceilalţi participanţi. Preşedintele şedinţei şi ceilalţi judecători pot pune
întrebări martorului în condiţiile prevăzute la alin. (2) al art. 367 din C.proc.pen.
Fiecare parte poate pune întrebări suplimentare pentru a elucida şi a
completa răspunsurile date la întrebările altor părţi.
Preşedintele şedinţei poate permite martorului audiat să părăsească sala de
şedinţă înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, dar numai după audierea
opiniilor părţilor la proces în această chestiune.
Declaraţiile inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile şi ale martorilor în şedinţa de judecată se consemnează în scris de
către grefier ca documente separate care se anexează la procesul-verbal.
Declaraţia scrisă se citeşte de către grefier, iar dacă persoana care a depus-o cere,
i se oferă posibilitatea să o citească. Dacă persoana care a depus declaraţia
confirmă conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă persoana
care a depus declaraţia nu poate semna sau refuză să o semneze, se face o
menţiune în declaraţia consemnată, indicându-se motivele refuzului.
Declaraţia scrisă se semnează de către preşedintele şedinţei şi de către grefier,
precum şi de către interpret în cazul în care acesta a participat la darea declaraţie.
Dacă persoana care a depus declaraţia revine asupra vreuneia din declaraţiile
sale anterioare sau face completări, rectificări sau precizări, acestea se
consemnează şi se semnează.
În literatura juridică au fost elaborate procedeele şi tactica audierii
martorului şi a părţii vătămate 65.

65
S. Doraş, Criminalistica, vol. II, Elemente de tactică, p. 117-153; И. Д. Перлов, op. cit., р. 183-226; М. С.
Строгович, Курс советского уголовного процесса, c. 284-297; М. А. Чельцов, Советский уголовный
процесс, 1957, c. 329; Госудaрственный обвинитель в советском суде, 1954, c. 165-180; А. Н. Васильев,
Тактические приемы допроса свидетеля и потерпевшего, în Тактика допроса при рассмотрении
 Se poate întâmpla că audierea unui martor dintre cei ascultaţi în cursul
urmăririi să nu mai fie posibilă. În acest caz instanţa dispune motivat citirea în
şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale,
precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, care pot avea
loc, la cererea părţilor, în cazurile: 1) când există contradicţii esenţiale între
declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale;
2) când martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin
imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de
imposibilitate de a asigura securitatea lui, cu condiţia că audierea martorului a
fost efectuată cu confruntarea dintre acest martor şi bănuit, învinuit sau martorul
a fost audiat în conformitate cu art. 109 şi 110 C.proc.pen.
Prin urmare, faptul că persoana citată în calitate de martor nu s-a prezentat
în instanţă ori lipseşte din localitate nu este suficient pentru citirea în şedinţă a
declaraţiilor făcute la urmărirea penală.
Lipsa martorilor a căror audiere era prevăzută poate determina luarea
motivată a următoarelor măsuri: apreciindu-se că ascultarea acestora nu mai este
necesară, continuarea judecăţii; în caz contrar se dispune amânarea în vederea
audierii la termenul următor. Martorul a cărui lipsă nu este justificată poate fi
adus silit.
Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza
prevederilor alin. (11) al art. 90 din C.proc.pen. nu a acceptat să facă declaraţii în
şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite
în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau
video ale declaraţiilor lui.
Din conţinutul art. 328 din C.proc.pen. deducem că procurorul şi celelalte
părţi pot renunţa la martorii pe care i-au propus. Se are în vedere faptul că părţile
sunt în măsură să aprecieze utilitatea şi necesitatea audierii martorului concret, în
sprijinul concluziilor lor66.
Martorii la care a renunţat partea care i-a propus pot fi însuşiţi de către
oricare din celelalte părţi. Întrucât însă, în faza judecăţii, nici un act procesual nu
poate fi efectuat decât cu aprobarea şi sub controlul instanţei, renunţarea la
martori, indiferent cine i-a propus, nu poate fi dispusă decât de către instanţa de
judecată (alin. (2) al art. 328 din C.proc.pen.).
Dispoziţia menţionată este aplicabilă oricărui alt mijloc de probă a cărui
administrare a fost anterior admisă de instanţă.

преступлений, Москва, Юридическая Литература, 1970, с. 75-108.

66
V. Dongoroz, op. cit., p. 183.
 În cadrul cercetării judecătoreşti se procedează în continuare la
administrarea celorlalte probe. Astfel, sunt dispuse expertize şi audierea
expertului, examinate corpurile delicte, cercetate documentele şi procesele-
verbale ale acţiunilor procesuale ş.a.
Pentru ca datele de fapt, cuprinse în concluzia expertului, să fie folosite la
motivarea soluţiei în cauză, instanţa trebuie să le verifice în cadrul cercetării
judecătoreşti. Dacă expertul n-a fost citat în şedinţă, concluzia formulată la
urmărirea penală trebuie dată citirii în şedinţă. Pentru relevarea tuturor datelor în
măsură să ajute la stabilirea adevărului, este important să fie citită nu numai partea
rezolutivă, dar şi cea descriptivă. Aici deseori se conţin cele mai preţioase
argumente. De exemplu, în cauzele privind omorurile premeditate, privind
cauzarea de leziuni corporale grave, după descrierea datelor constatate despre
numărul, caracterul rănilor, localizarea lor, instanţa poate trage o concluzie justă
despre premeditarea inculpatului în timpul cauzării lor sau despre faptul că
omorul a fost comis cu o cruzime deosebită. Fără îndoială că aceste circumstanţe
au o valoare aparte pentru clarificarea circumstanţelor faptei şi stabilirea gradului
de vinovăţie a făptuitorului.
În cazul când concluzia nu este suficient de clară sau de completă, este
ordonată o expertiză suplimentară, care este încredinţată aceluiaşi sau altui expert
(alin. (1) al art. 148 din C.proc.pen.).
Când este evidentă netemeinicia concluziei expertului şi apar îndoieli
referitoare la corectitudinea ei, poate fi ordonată o contraexpertiză, care se
încredinţează altui expert sau altor experţi (alin. (2) al art. 148 din C.proc.pen.).
În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficienţe,
pentru înlăturarea cărora nu sunt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut
necesitatea de a preciza metodele aplicate de către expert sau unele noţiuni,
organul de urmărire penală este în drept să audieze expertul, respectându-se
prevederile art. 105-109. Audierea expertului nu se admite până la prezentarea
raportului şi cercetarea acestuia.
Dacă instanţa consideră necesară prezenţa expertului în şedinţa de judecată,
el participă în mod obligatoriu la cercetarea tuturor împrejurărilor cauzei care au
legătură cu obiectul expertizei.
Sunt cazuri când expertul este citat după ce au fost desfăşurate toate
audierile. În asemenea situaţii e necesar să i se creeze condiţii pentru a studia, din
procesele-verbale întocmite, mersul cercetării judecătoreşti, ca să aprecieze
depoziţiile persoanelor audiate.
După elucidarea tuturor circumstanţelor esenţiale pentru formularea
concluziei, părţile propun în formă scrisă întrebările faţă de expert. Preşedintele
şedinţei are obligaţia să dea citire întrebărilor tuturor participanţilor la proces,
ceea ce constituie unul din factorii prin care se asigură contradictorialitatea
părţilor în procesul judiciar. După întrebările puse este consultată opinia tuturor
participanţilor la proces.
Concluzia scrisă a expertului este citită în şedinţa de judecată şi anexată la
dosar.
Dacă instanţa a respins anumite întrebări ale părţilor şi, astfel, circumstanţele
cauzei n-au fost cercetate suficient de complet, părţile pot face referire la această
circumstanţă în apelul (recursul) lor împotriva sentinţei ilegale şi neîntemeiate.
În literatura de specialitate, pe lângă faptul că concluziile expertului sunt
apreciate drept mijloc aparte de probe 67, în opinia unor cercetători sunt şi o
categorie deosebită, “specială” a probelor 68. Însă acest punct de vedere nu numai
că nu şi-a găsit sprijin în legislaţia procesuală penală, dar a şi fost contestat de
majoritatea teoreticienilor69.
Concluziile expertului sunt doar unul din mijloacele de probă care trebuie
apreciate în mod critic, în coroborare cu celelalte probe. Complexitatea aprecierii
lor cere de la instanţă capacitatea de a se orienta în cele mai diverse domenii ale
vieţii şi ştiinţei.
Dacă anumite dovezi se fac prin corpuri delicte, ele sunt prezentate pentru a
fi examinate de instanţă cu participarea tuturor părţilor. Astfel, potrivit art. 372
din C.proc.pen., corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice
moment al cercetării judecătoreşti. Atât la cererea unei părţi, cât şi din iniţiativa
instanţei, corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, martorilor,
expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost prezentate corpurile
delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitelor circumstanţe legate de
examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă este
necesar, la locul aflării lor.
Examinarea constă nu într-o simplă referinţă la fila respectivă din dosar, ci
în cercetarea probelor materiale şi scrise, în punerea întrebărilor de către părţi, în
scopul elucidării semnificaţiei lor pentru rezolvarea cauzei. Nu se exclude
obţinerea unor explicaţii asupra lor din partea inculpatului, a martorilor etc.

67
Л. Т. Ульянова, op. cit., р. 136.
68
А. Я. Вышинский, Теория судебных доказательств в советском праве, Москва, 1950, с. 276.
69
I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 306; N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Partea generală,
Bucureşti, Paideia, 1996, p. 393; И. Петрухин, Экспертиза как средство доказывания в советском
уголовном процессе, Москва, ЮЛ, 1964, с. 164-221; С. Дораш, Организация и производство судебной
экспертизы (по материалам следственной и судебной практики МССР), Кишинев, 1986, c. 26 ş.a.
 Actele prezentate în şedinţa de judecată, printr-o încheiere a instanţei,
trebuie anexate la dosar. Uneori documentele care urmează a fi citite sunt deosebit
de voluminoase. În asemenea situaţii, se poate solicita prin cerere sau demers
despre citirea doar a unor anumite segmente.
Importante aspecte privitoare la faptă şi făptuitor se conţin în documentele
şi procesele-verbale ale acţiunilor procesuale. În scopul asigurării nemijlocirii şi
contradictorialităţii judecării cauzei alin. (2) al art. 373 din C.proc.pen. prevede
că pot fi citite, integral sau parţial, procesele-verbale ale acţiunilor procesuale
care confirmă circumstanţe şi fapte constatate prin percheziţie, ridicare, cercetare
la faţa locului, examinare corporală, reconstituirea faptei, interceptarea
comunicărilor, examinarea corespondenţei ridicate, constatarea tehnico-
ştiinţifică şi medico-legală, raportul de expertiză şi prin alte mijloace de probă,
precum şi documentele anexate la dosar sau prezentate în şedinţa de judecată,
dacă în ele sunt expuse sau ele confirmă circumstanţe care au relevanţă în cauza
dată. Documentele prezentate în şedinţa de judecată se anexează la dosar în baza
unei încheieri.
Primele sunt cercetate documentele şi procesele-verbale ale acţiunilor
procesuale propuse de partea acuzării, apoi cele propuse de partea apărării.
Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale se
efectuează prin citirea lor de către partea care a cerut cercetarea acestora sau de
către preşedintele şedinţei de judecată.
Deşi rar, dar în practica cercetării judiciare a unor cauze apare necesitatea
ca instanţa să cerceteze un anumit loc sau încăpere (art. 375 din C.proc.pen.) (de
exemplu, locul săvârşirii infracţiunii, locul descoperirii corpului delict ş.a.).
Referitor la efectuarea cercetării locului sau încăperii instanţa de judecată
trebuie să emită o încheiere. La locul cercetării, şedinţa de judecată continuă în
deplină componenţă şi cu participarea părţilor. Acestea pot atrage atenţia judecăţii
asupra particularităţilor şi detaliilor locului infracţiunii, care au importanţă pentru
soluţionarea unor chestiuni discutabile sau neclare până atunci. Este util a se asculta
inculpatul, partea vătămată şi martorii oculari, ceea ce ar da posibilitatea aprecierii
justeţei afirmaţiilor lor. Partea vătămată, demascându-l pe inculpat, poate preciza
toate condiţiile în care a fost săvârşită infracţiunea.
La cererea părţilor, în caz de necesitate, la judecarea cauzei, instanţa de
judecată poate efectua alte acţiuni procesuale prevăzute de lege pentru
constatarea circumstanţelor cauzei.
Terminarea cercetării judecătoreşti echivalează, practic, cu momentul
epuizării probaţiunii, prin administrarea tuturor probelor necesare aflării
adevărului şi lămuririi cauzei sub toate aspectele ei.
Înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele
şedinţei de judecată, îndeplinindu-şi obligaţia stipulată la art. 376 din C.proc.pen.,
va întreba părţile dacă doresc să dea explicaţii suplimentare ori să formuleze
cereri sau, după caz, demersuri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti.
Dacă nu au fost formulate cereri sau demersuri noi sau după soluţionarea
cererilor şi demersurilor formulate şi îndeplinirea în cazurile necesare a acţiunilor
procesuale suplimentare, preşedintele şedinţei de judecată declară cercetarea
judecătorească terminată.

§3. Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvânt al inculpatului

Dezbaterea este punctul culminant al procesului: este acţiunea lui cea mai
dinamică, mai vie, mai palpitantă şi mai dramatică, dezlănţuirea tuturor
complicaţiilor şi eforturilor înaintea deznodământului – astfel caracterizează Tr.
Pop cea de-a treia etapă a şedinţei instanţei de fond70.
În vocabularul juridic noţiunea este folosită într-un dublu sens. În sens larg,
prin dezbatere se înţelege întreaga desfăşurare publică, orală şi contradictorie, a
şedinţei de judecată. După adoptarea Codului în vigoare, noţiunea nu mai este
folosită în acest sens. În contextul legii, în sens restrâns şi tehnic, dezbaterile
constituie o activitate procesuală specifică judecăţii, care constă în efectuarea de
expuneri, formularea de concluzii, oral şi în contradictoriu, în faţa instanţei, de
către procuror şi de către celelalte părţi ori reprezentanţii sau apărătorii lor, cu
privire la obiectul judecăţii71.
Cu dezbaterile se încheie activitatea complexă şi responsabilă a părţii
acuzării şi a părţii apărării în instanţa de fond.
Deşi anume la această etapă se înfăţişează ca o confruntare poziţiile opuse
ale subiecţilor procesuali interesaţi de soluţionarea cauzei, din ciocnirea
susţinerilor şi concluziilor acestora, să fie valorificat întregul material probator al
cercetării judecătoreşti.
Potrivit alin. (1) al art. 377 din C.proc.pen. după terminarea cercetării
judecătoreşti, preşedintele şedinţei de judecată anunţă dezbaterile judiciare.
Ca orice activitate procesuală, şi dezbaterile şi-au găsit o reglementare legală.
Alin. (2) din art. 377 din C.proc.pen. fixează următoarea ordine în care se acordă
cuvântul în cadrul dezbaterilor: procuror, parte vătămată, parte civilă, parte

70
Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea specială, vol. IV, Cluj, 1948, p. 21, apud: I. Neagu, op. cit., p. 527.
71
V. Dongoroz, op. cit., p. 196.
civilmente responsabilă, apărător. Cuvântul se acordă şi inculpatului când
apărătorul nu participă în cauza dată sau dacă însuşi inculpatul cere cuvântul. Din
textul legii deducem că dezbaterile se desfăşoară în ordinea prestabilită şi sub
conducerea instanţei, care trebuie să asigure respectarea ordinii la cuvânt.
În scopul asigurării dreptului la apărare au mai întâi cuvântul părţile
interesate de aducerea conflictului în faţa instanţei şi apoi cei chemaţi să răspundă
pentru latura penală sau civilă a acestui conflict 72.
Dacă există mai mulţi reprezentanţi ai părţilor, ordinea cuvântărilor lor o
stabileşte instanţa.
În dezbaterile judiciare procurorul rosteşte discurs în acuzare, iar apărătorul
pledoarie în apărare.
Ca gen al elocinţei judiciare, discursul (pledoaria) este adresat instanţei şi
tuturor celor care au participat şi au fost prezenţi în şedinţă, cuprinzând
concluziile oratorului referitoare la cauză şi urmărind scopul de a influenţa asupra
formării convingerii judecătorului, ajutându-l să pătrundă în circumstanţele
cauzei, să cerceteze sub toate aspectele probele prezentate de părţi, ca până la
urmă să stabilească adevărul şi să adopte o hotărâre justă 73.
Unul dintre primii teoreticieni ai elocinţei româneşti, Simion Marcovici,
indică următoarele părţi ale cuvântării judiciare: 1) exordiul, care pregăteşte
spiritele; 2) propoziţia, care arată subiectul; 3) confirmaţia, care îl dovedeşte;
4) peroraţia, care încheie cuvântarea 74.
În cele ce urmează vom analiza discursul procurorului.
În sursele de specialitate se conţin reflecţii privind la structura discursului
judiciar, ponderea şi conţinutul elementelor lui75. Deşi autorii, în funcţie de gradul
de detalizare a structurii discursului, se referă la un număr diferit de părţi
constitutive, în general opiniile coincid.
Orice discurs începe, în principiu, cu un preambul, printr-o introducere,
numită exordiu76. Această primă parte urmăreşte să facă cunoscut, într-o formulă

72
Ibidem, p. 197.
73
Г. И. Загорский, Судебная речь, Москва, 1991, с. 20, 32-33.
74
M. Dorogan, Curs de elocinţă, Chişinău, Arc, 1995, p. 115.
75
М. Л. Шифман, Прокурор в уголовном процессе, în Прокурорский надзор за законностью рассмотрения
судами уголовных дел, Москва, 1963, с. 113; Государственное обвинение в советском суде, с. 233; И. Д.
Перлов, Судебные прения и последнее слово подсудимого в советском уголовном процессе, с. 49; Е. А.
Матвиенко, Судебная речь, с. 49; Поддержание государственного обвинения в суде, Москва, 1970, c. 11-
12; В. И. Басков, Прокурорский надзор при рассмотрении судами уголовных дел, Москва, ЮЛ, 1980, c.
112-113; Н. С. Алексеев, З. В. Макарова, Ораторское искусство в суде, Ленинград, 1989, c. 103-115; В. И.
Царев, О структуре и стиле судебной речи прокурора, în Материалы Всесоюзной научно-практической
конференции по вопросам повышения эффективности поддержания государственного обвинения,
Москва, 1983, c. 80-85; T. Vizdoagă, Reflecţii asupra structurii şi conţinutului discursului de acuzare, Analele
Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Facultatea de Drept, nr.6, Chişinău, 2002, p. 328-338.
76
I. Eminescu, op. cit., p. 20.
sintetică, obiectul procesului, să fixeze atenţia judecătorilor şi, în acelaşi timp, să
creeze o atmosferă favorabilă oratorului. Un început bine structurat joacă un rol
deosebit de important în auditoriile de masă. Introducerea o constituie primele
cuvinte ale procurorului şi ele trebuie să trezească interes, să fie înţelese,
accesibile, trebuie să “prindă atenţia ascultătorilor” 77.
Procurorul care ia cel dintâi cuvântul are avantajul de a putea pregăti şi gândi
întregul discurs, pe când apărătorul se poate adesea afla în situaţii şi în faţa
argumentelor neprevăzute care să-l oblige la improvizaţie.
Introducerea nu poate consta din fraze, fie şi corecte, dar departe de natura
procesului, cu toată diversitatea procedeelor de constituire.
Este foarte important ca introducerea să se îmbine armonios cu celelalte părţi
ale discursului şi să le creeze, după cum scrie E. A. Matvienko, un fond corect,
să servească drept punct de plecare pentru analiza ulterioară a circumstanţelor de
fapt şi de drept ale cauzei78.
Exordiul este urmat de expunerea circumstanţelor de fapt. Naraţiunea
faptelor este o parte importantă, pentru că pregăteşte, pune jaloanele discuţiei 79.
În general, expunerea se face simplu, rapid, clar şi verosimil, pregătindu-i pe
ascultători pentru perceperea şi conştientizarea probelor administrate.
Expunând faptele, procurorul trebuie să ştie că o face pentru a demonstra
apoi o anumită teză. El trebuie să se facă bine înţeles, să pună în lumină faptele
şi să nu ascundă împrejurările nefavorabile acuzării, nu numai că etica
profesională cerând acest lucru, dar şi pentru că ele nu vor fi uitate de adversar.
În cauzele complexe cu multe episoade se recomandă evidenţierea
expunerii80, în care procurorul arată unde, când, cum, cu ce scop, cu ce mijloace
a fost comisă infracţiunea, care sunt consecinţele survenite. Episoadele trebuie
grupate în funcţie de participanţi, de modul de săvârşire a infracţiunii, fie după
obiectul atentatului.
Expunerea se poate face în ordine cronologică, sistematică sau mixtă 81.
Esenţa ordinii cronologice constă în expunerea circumstanţelor cauzei în
consecutivitatea stabilită în cadrul urmăririi şi în judecată, în ordine sistematică
procurorul expune circumstanţele în desfăşurarea în care ele au avut loc în

77
А. Ф. Кони, Избранные произведения, Москва, 1956, с. 67; I. Eminescu, op. cit., p. 22.
78
Е. А. Матвиенко, op. cit., p. 36.
79
M. Movilă, Conceperea şi formele discursului, în Retorica antică, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 2000, p.
21.
80
Прокурорский надзор за законностью рассмотрения в судах уголовных дел, Москва, 1963, c. 116;
Прокурорский надзор в суде 1-ой инстанции по уголовным делам, Москва, Юридическая Литература, 1978,
c. 105.
81
M. Dorogan, Compoziţia rechizitoriului. Momentele de bază ale conţinutului, în Legea şi viaţa, 1997, nr. 3, p.
31.
realitate, iar în ordine mixtă sunt îmbinate ambele procedee.
Dar indiferent de ordinea aleasă, de structura cuvântării, expunerea trebuie
să preceadă analiza probelor. Argumentarea se va construi astfel, ulterior, pe un
teren solid, după ce judecătorii au reţinut situaţia de fapt.
Analiza şi aprecierea probelor administrate în cauză constituie fondul
conţinutului discursului de acuzare. Obiectul cercetării judecătoreşti reprezintă un
fapt din trecut, inaccesibil perceperii nemijlocite82. Pentru cunoaşterea adevărului
există o singură cale: stabilirea faptelor – urmelor infracţiunii, pe care acest
eveniment le-a lăsat în lumea materială (corpuri delicte, documente) sau în
conştiinţa oamenilor (depoziţiile martorilor, ale părţii vătămate şi ale învinuiţilor)
şi restabilirea, în baza lor, a tabloului faptei ilicite cu demascarea persoanelor
vinovate. Prin urmare, unica sursă de informare despre faptă şi infractor o
constituie probele. Iată de ce analiza şi aprecierea probelor reprezintă partea
centrală a discursului acuzatorului83 – dacă nu prin volum sau coraportul cu
celelalte părţi, atunci indiscutabil prin destinaţia sa. Anume prin analiza şi
aprecierea probelor instanţa se convinge de justeţea poziţiei procurorului.
Dacă inculpaţii nu contestă acuzarea şi ea se sprijină pe probe directe, atunci
partea cuvântării consacrată analizei şi aprecierii probelor se simplifică
considerabil.
E necesar să ne referim în mod special la modul în care procurorul operează
în discurs cu probele indirecte.
S-a arătat că stabilirea circumstanţelor care urmează a fi dovedite se face
atât prin probe directe, cât şi indirecte 84. Sarcina procurorului este de a folosi cu
iscusinţă tot materialul probator pentru elaborarea şi argumentarea unei poziţii
obiective.
Deosebirea dintre probele directe şi cele indirecte constă nu în forţa lor de
convingere mai mare sau mai mică, ci în metodele de operare, adică
particularităţile probaţiunii, când există şi unele, şi celelalte 85.
Proba indirectă prin sine însăşi este insuficientă pentru a formula concluzii
categorice. La baza concluziei despre faptele stabilite poate fi pus doar un sistem
de probe indirecte, în care probele se intercondiţionează şi a căror coroborare nu

82
М. С. Строгович, Материальная истина и судебные доказательства в советском уголовном процессе,
Москва, 1955, с. 228; Idem, Курс советского уголовного процесса, т. 1, Москва, 1968, c. 313; М. П.
Шамемов, Теория улик, Москва, Госюриздат, 1960, c. 4-6; В. М. Савицкий, Государственное обвинение в
суде, c. 146-147 ş.a.
83
Г. Д. Побегайло, Судебные прения в советском уголовном процессе, Москва, 1982, c. 18; Н. С. Алексеев,
З. В. Макаров, Ораторское искусство в суде, Ленинград, 1982, c. 104 ş.a.
84
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. 1, c. 241.
85
М. М. Градзинский, Доказательства в советском уголовном процессе, în Государственный обвинитель
в советском суде, c. 59.
admite o altă versiune, diferită de versiunea principală. După cum s-a arătat, se
cere a se dovedi că în cauză există un lanţ de probe şi că nici o verigă din acest
lanţ nu poate fi scoasă, fără ca lanţul să nu se rupă 86.
Operând cu probe indirecte, acuzatorul trebuie să expună toate versiunile
posibile, să le confrunte cu probele administrate şi să demonstreze convingător
că nici una din ele, cu excepţia versiunii acuzării, nu rezistă unei verificări critice.
În asemenea cazuri e necesară nu numai dezminţirea celorlalte versiuni, dar şi
demonstrarea că anume versiunea acuzării este cea corectă, că nici o probă nu o
contrazice, dimpotrivă, toate probele o confirmă.
La cercetarea judecătorească fiind verificate atât probele în acuzare, cât şi
cele în apărare, acuzatorul, în discursul său, trebuie să le acorde atenţie în egală
măsură. Sunt deşarte declaraţiile de genul “Vinovăţia inculpatului se dovedeşte
prin probele de care dispune procuratura”, fără a da glas acestor probe şi a le
analiza.
Analiza cauzelor şi condiţiilor ce au favorizat comiterea infracţiunii este
următorul element al discursului. Participând la cercetarea judecătorească,
procurorul este obligat să dezvăluie rădăcinile infracţiunii, cauzele şi condiţiile
care au determinat-o ori au favorizat-o.
Constatând mobilul infracţiunii, analizând şi apreciind probele, procurorul
îşi pregăteşte terenul pentru argumentarea încadrării juridice a faptelor stabilite.
Dacă încadrarea juridică suscită discuţii, se propune ca în discurs să fie
analizate toate soluţiile posibile de încadrare şi să se insiste la varianta
corespunzătoare legii şi materialelor cauzei.
Când în faptele inculpatului se conţin câteva componenţe de infracţiune,
acuzatorul de stat argumentează încadrarea în baza fiecărui articol.
Dacă în cursul judecăţii s-au schimbat circumstanţele de fapt, procurorul
este obligat, la argumentarea încadrării juridice, să se bazeze pe datele stabilite la
cercetarea judecătorească, motivându-şi poziţia.
Caracterizarea personalităţii inculpatului şi aprecierea circumstanţelor
agravante sau atenuante sunt un alt element al discursului.
În discurs procurorul îşi expune consideraţiile privind eventuala pedeapsă
aplicată inculpatului, acţiunea civilă şi alte chestiuni.
Discursul se încheie printr-o concluzie, denumită şi peroraţie.
Peroraţia trebuie să fie concisă, clară, exactă, puternică prin influenţa sa
emotivă asupra ascultătorilor şi să decurgă organic din cele susţinute. Autorii 87

86
И. Д. Перлов, Судебные прения и последнее слово подсудимого в советском уголовном процессе, c. 70.
87
I. Eminescu, op. cit., p. 26.
deosebesc două forme de peroraţie, care pot fi şi combinate. O primă formă constă
în rezumarea faptelor, cu o mare precizie şi sobrietate şi deducerea singurei
concluzii logice posibile, iar cea de-a doua – în apelul la sentimente, pentru a
emoţiona pe cei care au a se pronunţa asupra soluţiei. Adesea, cum s-a arătat, sunt
folosite ambele metode, argumentele logice fiind urmate de apelul la sentimente.
Chiar şi în zilele noastre nu şi-a pierdut valoarea sfatul lui P. Sergheici: “Dacă
veţi găsi un aforism reuşit, fie o pauză nu prea lungă care să vă exprime ideea
principală sau starea generală de spirit a sălii, cu atât mai bine; dacă nu, atunci
spuneţi simplu, cum vorbeau grecii antici: «Eu am spus ceea ce consideram
necesar, Dumneavoastră cunoaşteţi cauza, decideţi!» 88
Apărătorul în dezbaterile judiciare pronunţă pledoaria.
În principiu, structura pledoariei corespunde structurii discursului
acuzatorului de stat, fiind un răspuns la poziţia acuzării.
Spre deosebire de acuzatorul de stat, care are obligaţia de a analiza sub toate
aspectele, complet şi obiectiv, toate circumstanţele cauzei, apărătorul este pătruns
în exclusivitate de scopul apărării intereselor inculpatului şi punerii lui într-o
lumină favorabilă în faţa instanţei.
După ce au luat cuvântul toţi participanţii la dezbateri, ei pot să mai ia o dată
cuvânt în replică în legătură cu cele spuse în cuvântările ulterioare. Dreptul la
ultima replică aparţine întotdeauna apărătorului sau inculpatului, după caz.
Replică este un cuvânt de origine latină, care înseamnă “răspuns, ripostă,
obiecţie a unui conlocutor la cuvintele altuia”. În sens procesual, replica
semnifică un răspuns-obiecţie al unui participant la dezbaterile judiciare la
argumentele şi сonsideraţiile expuse în cuvântări de către alţi participanţi la
dezbaterile judiciare.
Dacă discursul acuzatorului şi pledoaria sunt componente obligatorii ale
dezbaterilor, atunci replica apare ca element facultativ. Replica este un drept, şi
nu o obligaţie. În art. 279 din C.proc.pen. se subliniază că conţinutul replicilor
trebuie să fie doar “în legătură cu cele spuse în cuvântări”.

Replica participanţilor la dezbateri trebuie să fie, pe cât e posibil, concisă,

să fixeze atenţia asupra chestiunilor care urmează a fi clarificate şi concretizate;
fiind o obiecţie, ea trebuie să poarte un caracter polemic, să confirme poziţia şi să
infirme argumentele oponentului.
Spre deosebire de discurs, replica nu are o structură distinctă, conţinutul şi
structura fiindu-i determinate mai întâi de faptul că, fiind o cuvântare de răspuns,

88
П. Сергеич, Искусство речи на суде, Тула, 1998, с. 307.
ea se referă exclusiv la tezele expuse de alţi participanţi la dezbaterile judiciare.
Deşi replica nu este limitată în timp, ea trebuie să fie pe cât e posibil succintă
şi clară.
Ultimul cuvânt al inculpatului reprezintă un moment distinct al judecăţii,
când preşedintele completului, înainte de încheierea dezbaterilor, dă inculpatului
posibilitatea să-şi exprime liber şi public opinia în legătură cu fapta reţinută,
vinovăţia sa şi întregul fond al cauzei.
În timpul cuvântului său, inculpatului nu i se pot pune întrebări şi el nu poate
fi întrerupt pentru alte precizări decât cele pe care le găseşte de cuviinţă să le facă.
Dreptul inculpatului la ultimul cuvânt în cadrul şedinţei de judecată trebuie
exercitat personal, nu prin apărătorul său.
Dacă din cele exprimate de inculpat rezultă fapte sau împrejurări noi,
esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa va dispune reluarea cercetării
judecătoreşti.
În opinia unor autori, ultimul cuvânt al inculpatului reprezintă, în “raportul
de forţe” angajat în procesul penal, un factor de contrabalansare a dezechilibrului
evident existent între inculpat şi funcţia acuzării.
Ultimul cuvânt va fi acordat inculpatului chiar dacă acesta a avut ultima
luare de cuvânt în cadrul dezbaterilor şi chiar dacă după el nu a mai pus concluzii
nici o altă parte.
Părţile sunt în drept să formuleze concluzii scrise în care se rezumă cererile
şi demersurile adresate instanţei şi părerile celui în cauză referitor la modul în
care urmează a se soluţiona procesul penal.
În special, concluziile pot conţine soluţii la următoarele chestiuni:
1) dacă a fost probată fapta de săvârşirea căreia este învinuit inculpatul;
2) dacă s-a dovedit săvârşirea faptei de către inculpat;
3) reprezintă fapta săvârşită de inculpat infracţiune şi de care anume lege
penală este prevăzută ea;
4) dacă inculpatul este vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni;
5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvârşită;
6) dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea
inculpatului şi care anume, şi alte chestiuni menţionate la art. 385 din
C.proc.pen.
Instanţa de judecată poate lua în consideraţie concluziile puse de către părţi.
Retrăgându-se în camera de deliberare, instanţa va lua şi concluziile scrise,
împreună cu materialele cauzei penale.
La procesul-verbal al şedinţei de judecată sunt anexate şi concluziile scrise
ale părţilor.

§4. Deliberarea şi adoptarea sentinţei

4.1. Deliberarea judecătorească

Până la “producerea” sentinţei ca act procedural care va soluţiona fondul

cauzei, aceasta (sentinţa) va trece prin etapa deliberării (când judecătorul sau
completul de judecată o elaborează recurgând la un complex de acţiuni analitice)
şi etapa adoptării (când judecătorul sau instanţa de judecată îi conferă forma
prevăzută de norma procesuală penală).
Deliberarea reprezintă o totalitate de acţiuni prin care instanţa, după
încheierea dezbaterilor judiciare, recurge la verificarea şi evaluarea materialului
probator şi procedural al cauzei, în vederea aprecierii definitive asupra acestuia
şi a soluţiei ce urmează să fie dată conflictului de drept penal 89 ori o consfătuire
a membrilor completului asupra problemelor supuse acestei operaţiuni, în care
fiecare membru al completului de judecată îşi exprimă punctul de vedere relativ
la toate aspectele dezbătute, precum şi la soluţiile ce urmează a se adopta la
rezolvarea cauzei90. În cazul când cauza se examinează de către un complet de
judecată, deliberarea nu este altceva decât o consfătuire a membrilor completului
asupra obiectului deliberării, fiecare dintre ei exprimându-şi opinia cu privire la
toate aspectele dezbătute, precum şi la soluţia ce urmează a se adopta în
rezolvarea cauzei.
La etapa deliberării instanţa de judecată trebuie să aibă clarificate toate
problemele care au existat în cauză. Instanţa verifică şi apreciază probele din dosar
concluzionând care dintre ele dovedesc sau, dimpotrivă, nu dovedesc anumite
fapte şi care dintre probe vor putea fi puse la baza sentinţei judecătoreşti.
Deliberarea se face în privinţa obiectului prevăzut de lege, şi anume: în
privinţa chestiunilor de fapt şi în privinţa chestiunilor de drept.
Obiectul deliberării reprezintă chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze
instanţa de judecată la adoptarea sentinţei (art. 385 din C.proc.pen.). Legea face
o inventariere a acestor chestiuni ce trebuie soluţionate, deoarece aria lor este
complexă. Ele pot fi separate după conţinutul său în chestiuni de fapt şi chestiuni
de drept. Expunerea lor în lege nu este una întâmplătoare, ci una bazată pe ordinea

89
V. Dongoroz, op. cit., p. 199.
90
N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 367.
logică, întrucât un răspuns negativ la o întrebare anterioară întrerupe necesitatea
de a continua examinarea întrebărilor posterioare. Astfel, fiecare din aceste
întrebări determină existenţa următoarei întrebări.
Deliberarea se face mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra celor
de drept, cum este şi firesc de altfel, or, nu poate să existe o încadrare juridică a
unei fapte, dacă aceasta însăşi nu există. De exemplu, instanţa nu se poate
pronunţa asupra vinovăţiei inculpatului dacă nu s-a dovedit mai întâi că această
faptă a fost săvârşită de către inculpat.
După rezolvarea laturii penale, completul de judecată va delibera şi în
privinţa reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive
şi a altor măsuri procesuale de constrângere care au fost dispuse (sechestru,
suspendarea provizorie din funcţie), asupra mijloacelor materiale de probă,
asupra cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind
justa soluţionare a cauzei.
Legea procesuală penală prevede expres procedura deliberării la art. 339 din
C.proc.pen. Astfel, deliberarea este un act colectiv (când este vorba despre
completul de judecată format din mai mulţi judecători) ghidat de către
preşedintele şedinţei de judecată. Deliberarea se face astfel încât fiecare judecător
din completul de judecată să se pronunţe asupra tuturor chestiunilor ce se
soluţionează. Abţinerea judecătorului de la soluţionarea vreunei chestiuni este
interzisă prin lege. Deliberarea în toate cazurile este secretă. Divulgarea celor
discutate în timpul deliberării se interzice. În cazul când în chestiunea deliberată
unanimitatea nu poate fi obţinută, hotărârea se ia cu majoritatea voturilor.
Judecătorii care au o opinie separată o vor expune în scris, motivând-o şi fiind
obligaţi să semneze hotărârea adoptată de majoritate.
Pentru a asigura libera exprimare a convingerii intime a membrilor
completului, fără vreo influenţă de ordin ierarhic, legea prevede că preşedintele
completului de judecată îşi expune părerea cel din urmă.
Rezultatul deliberării se va consemna în hotărârea respectivă integrală sau
în dispozitivul ei, semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare.
Nu este exclus ca în cursul deliberării instanţa să revină la etapele anterioare
şi anume, să reia cercetarea judecătorească. Reluarea cercetării judecătoreşti se
poate dispune prin încheiere motivată în cazul în care este necesară concretizarea
unei anumite circumstanţe importante pentru justa soluţionare a cauzei. Odată
dispusă reluarea cercetării judecătoreşti, instanţa poate concretiza în aceeaşi
şedinţă circumstanţele care au determinat luarea acestei măsuri. În cazul când
clarificarea imediată a acestor circumstanţe este imposibilă, instanţa dispune o
întrerupere a şedinţei, pe un termen de până la 10 zile, cu citarea părţilor şi a
persoanelor interesate.
O dată ce a fost dispusă reluarea cercetării judecătoreşti, procesul va
continua din faza cercetării judecătoreşti, procesul va continua cu dezbaterile
judiciare, ultimul cuvânt al inculpatului şi o nouă deliberare.
Chestiunile ce fac obiectul deliberării sunt prevăzute de art. 385 din
C.proc.pen. şi se referă la:
1) Dacă a avut loc fapta de săvârşirea căreia este învinuit inculpatul.
Instanţa este obligată să stabilească dacă a existat în realitate fapta (acţiunea
sau inacţiunea) care a fost obiectul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti.
Răspunsul negativ la această întrebare face inoportună cercetarea celorlalte
întrebări. În cazul când răspunsul la această întrebare va fi negativ, instanţa va
trebui să adopte sentinţa de achitare faţă de inculpat. La stabilirea existenţei faptei
penale se va verifica timpul, locul, modul de săvârşire a acesteia, dar şi alte
circumstanţe ale săvârşirii infracţiunii.
2) Dacă această faptă a fost săvârşită de inculpat.
Este absolut necesar ca probele aduse în instanţă şi apreciate de către aceasta
să confirme cu certitudine că anume inculpatul a săvârşit fapta (acţiunea sau
inacţiunea) de care este învinuit şi că această faptă este rezultatul conduitei sale
active sau pasive. Nu se admit dubii în acest caz, iar dacă ele există, atunci în
conformitate cu prezumţia de nevinovăţie ele vor fi tratate în favoarea
inculpatului. Dacă răspunsul la această chestiune este negativ, instanţa va trebui
să adopte sentinţa de achitare faţă de inculpat în conformitate cu pct. 1) din alin.
(1) art. 390 din C.proc.pen.
3) Dacă fapta întruneşte elementele infracţiunii şi de care anume lege
penală este prevăzută ea.
La soluţionarea acestei chestiuni instanţa trebuie să pornească de la noţiunea
de infracţiune prevăzută de partea generală şi Partea specială a CP. La fel, trebuie
să verifice existenţa sau inexistenţa circumstanţelor ce înlătură caracterul penal
al faptelor prevăzute de art. 35 din CP. Dacă răspunsul la prima parte a întrebării
menţionate este negativ, atunci instanţa va trebui să adopte sentinţa de achitare a
inculpatului în conformitate cu pct. 3 din alin. (1) art. 390 din C.proc.pen. În cazul
în care răspunsul este pozitiv, instanţa va trebui să indice expres articolul,
alineatul, punctul sub incidenţa cărora cade fapta comisă de inculpat.
4) Dacă inculpatul este vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni.
În mod obligatoriu, fapta penală trebuie să fie săvârşită din vinovăţia
inculpatului. Instanţa trebuie să determine forma vinovăţiei cu care a fost
săvârşită infracţiunea (intenţie sau imprudenţă) şi dacă nu este un caz fortuit.
Dacă instanţa va ajunge la concluzia despre nevinovăţia inculpatului, ea va trebui
să adopte sentinţa de achitare.
5) Dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvârşită.
Instanţa trebuie să verifice dacă aplicarea pedepsei este raţională în acel caz.
Astfel, dacă se va constata că există circumstanţele prevăzute de art. 89 din CP,
instanţa poate dispune adoptarea unei sentinţe de condamnare cu liberarea totală
sau parţială de pedeapsa penală.
6) Dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea
inculpatului.
Instanţa va indica expres circumstanţele atenuante sau agravante aplicabile
cauzei în soluţionare, precum şi va verifica care anume sunt efectele acestor
circumstanţe agravante sau atenuante asupra pedepsei ce urmează a fi stabilită.
La fel, instanţa va trebui să stabilească criteriile de individualizare a pedepsei
aplicabile cauzei ce o soluţionează (art. 75 din CP).
7) Ce măsură de pedeapsă urmează să fie stabilită inculpatului, luând în
considerare şi recomandările serviciului de resocializare, dacă o
asemenea anchetă a fost efectuată.
Instanţa va stabili indicii cantitativi şi calitativi ai pedepsei pentru
infracţiunea săvârşită. Astfel, instanţa se va pronunţa asupra termenului pedepsei
cu închisoarea, asupra termenului de privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate, asupra mărimii amenzii etc. Instanţa va
concretiza dacă se dispune doar pedeapsa principală sau şi una complementară.
Instanţa va avea în vedere la soluţionarea acestei chestiuni prevederile art. 79-88
din CP referitoare la aplicarea pedepsei.
8) Dacă măsura de pedeapsă stabilită inculpatului trebuie să fie
executată sau nu.
Se va verifica în special dacă nu a expirat prescripţia executării sentinţei de
condamnare şi dacă nu există şi alte circumstanţe ce permit liberarea inculpatului
de pedeapsa penală. În mod obligatoriu, se va atrage atenţia asupra termenelor de
arestare preventivă a inculpatului care se va computa la pedeapsa stabilită de
instanţă.
9) Tipul penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa închisorii.
Această chestiune se va soluţiona în conformitate cu legislaţia execuţional-
penală a Republicii Moldova.
10) Dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce valoare.
Această chestiune nu face parte din latura penală a obiectului deliberării.
 În cazul adoptării unei sentinţe de condamnare, instanţa de judecată va
verifica probele referitoare la acţiunea civilă (temeiul acţiunii civile şi mărimea
pagubei cerute). Instanţa, pe baza acestor probe, va dispune admiterea în tot sau
în parte a acţiunii civile sau respingerea ei. În cazul când există mai multe părţi
civilmente responsabile, instanţa va indica cui se va face plata pagubei.
11) Dacă trebuie reparată paguba materială atunci când nu a fost
intentată acţiunea civilă.
12) Dacă urmează a fi ridicat sechestrul asupra bunurilor.
Sechestrul putea fi dispus pentru repararea prejudiciului cauzat de
infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei. În funcţie de
circumstanţele cauzei, instanţa poate dispune ridicarea sechestrului, menţinerea,
sau menţinerea lui asupra unor bunuri anume.
13) Ce trebuie să se facă cu corpurile delicte.
Instanţa va proceda în conformitate cu opţiunile legale prevăzute la art. 161-
162 din C.proc.pen. Astfel, instanţa poate dispune confiscarea uneltelor ce au
servit la săvârşirea infracţiunii, trecerea în venitul statului a banilor şi a altor
valori dobândite pe cale criminală, remiterea lucrurilor ce nu prezintă nici o
valoare către persoanele ce le solicită etc.
14) Cine şi în ce proporţii trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare.
Cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul
statului.
La soluţionarea acestei chestiuni instanţa va avea în vedere gradul de
vinovăţie a inculpatului, precum şi starea lui materială. Trecerea cheltuielilor
judiciare în seama inculpatului nu trebuie să influenţeze substanţial starea
materială a persoanelor ce se află în întreţinerea sa (art. 227-229 din C.proc.pen.).
15) Dacă urmează să fie revocată, înlocuită sau aplicată o măsură
preventivă în privinţa inculpatului.
Instanţa va ţine cont de circumstanţele cauzei pentru soluţionarea acestei
chestiuni. De regulă, măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept
o dată cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate. Măsura preventivă în cazul
nostru poate fi dispusă în special pentru a asigura executarea sentinţei de
condamnare.
16) Dacă în privinţa inculpatului recunoscut vinovat de comiterea
infracţiunii urmează să fie aplicat tratamentul forţat de alcoolism sau
narcomanie.
Dacă inculpatul va fi condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate,
atunci el va fi supus unui tratament forţat în instituţiile medicale cu regim special.
Dacă inculpatul va fi condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, în timpul
executării pedepsei va fi supus unui tratament medical forţat, iar după eliberare
din locurile de deţinere, dacă va fi necesar, persoana va fi tratată în instituţii
medicale cu regim special.
Instanţa, în cazul când inculpatul este învinuit de săvârşirea mai multor
infracţiuni, va delibera asupra primelor 13 chestiuni expuse mai sus, pentru
fiecare infracţiune în parte. În cazul când există mai mulţi inculpaţi, instanţa va
soluţiona chestiunile enumerate supra pentru fiecare în parte.
Legea procesuală penală permite judecătorului de a reduce pedeapsa
inculpatului drept recompensă pentru încălcările drepturilor inculpatului la
urmărire sau judecare, dacă acestea au avut loc şi dacă s-a stabilit din vina cui au
avut loc.
Instanţa va trebui să atragă o atenţie deosebită stării de responsabilitate a
inculpatului. Dacă în timpul urmăririi penale sau judecării cauzei s-a pus
chestiunea stării de responsabilitate a inculpatului, instanţa e obligată să pună la
punct această chestiune încă o dată la adoptarea sentinţei.
Soluţionarea laturii penale este scopul prioritar al deliberării, dar, având în
vedere că de cele mai multe ori infracţiunile produc şi daune materiale, instanţa
care soluţionează latura penală este în drept să se pronunţe prin hotărâre şi în
privinţa acţiunii civile. De fapt, rezolvarea laturii civile este strâns legată de modul
de rezolvare a laturii penale. În caz de condamnare, achitare sau încetare a
procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile,
indiferent dacă o admite în total sau în parte ori dacă o respinge.
În cazul când instanţa soluţionează cauza prin emiterea unei sentinţe de
condamnare, instanţa va dispune:
a) admiterea acţiunii civile, în tot sau în parte, dacă instanţa va aprecia că
sunt dovedite temeiurile şi mărimea pagubei cerute de partea civilă;
b) respingerea acţiunii civile, dacă aceasta nu este întemeiată.
În cazul când instanţa soluţionează fondul cauzei prin emiterea unei sentinţe
de achitare, instanţa va dispune:
a) respingerea acţiunii civile, dacă nu s-a constatat existenţa faptei
incriminate sau fapta nu a fost săvârşită de inculpat.
Este evident că în aceste două cazuri inculpatul va fi exonerat de orice
răspundere civilă. Din moment ce despăgubirile în procesul penal nu pot fi
pretinse decât ca urmare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni,
constatarea nesăvârşirii faptei în materialitatea sa exclude orice raport de
cauzalitate între pretinsul prejudiciu provocat şi fapta provocatoare. La fel, sub
aspect civil nu pot fi traşi la răspundere decât cei care au săvârşit infracţiunea sau
cei care răspund din punct de vedere civil pentru aceştia, şi nu alte persoane.
b) nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat
pentru că nu sunt întrunite elementele infracţiunii sau există una din
cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei.
Astfel, dacă achitarea s-a pronunţat pentru că fapta nu cade sub prevederile
legii penale, paguba nemaifiind generată de o infracţiune, rezolvarea aspectului
civil iese din competenţa instanţei penale. În asemenea situaţii, paguba va putea
fi recuperată prin înaintarea unei acţiuni civile independente.
Instanţa poate admite în principiu acţiunea civilă (dacă clarificarea sumei
despăgubirilor ar putea duce la tergiversarea examinării cauzei penale), urmând
ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunţe instanţa civilă. Nu se va
putea transpune în sarcina instanţei civile stabilirea cuantumului despăgubirilor,
dacă acestea pot influenţa asupra încadrării penale a faptei.
Pentru a asigura acţiunea civilă admisă, instanţa poate dispune luarea de
măsuri speciale, dacă ele nu au fost luate anterior.
Din economia prevederilor art. 385 alin 1 C.proc.pen. este evident că pe
lângă soluţionarea fondului cauzei (care constă, de regulă, din latura penală şi
latura civilă), instanţa trebuie să dispună şi unele rezolvări adiacente ce rezultă
din particularităţile fiecărei cauze în parte. Rezolvările adiacente se referă la
cheltuielile judiciare rezultate din cauza penală, măsurile privind starea de
libertate a inculpatului (revocarea, menţinerea sau luarea măsurii arestării),
măsuri privind confiscarea averii, măsuri privind reparaţiile civile.
După ce instanţa a deliberat asupra chestiunilor prevăzute de art. 385 din
C.proc.pen., având stabilite răspunsuri univoce, afirmative sau negative pentru
fiecare dintre ele, instanţa va trece la adoptarea sentinţei, care este o activitate nu
doar logică, intelectivă, ci şi una tehnică, deoarece hotărârea trebuie să se
încadreze în anumite rigori de fond şi de formă.

4.2. Hotărârea primei instanţe de judecată

Hotărârea instanţei penale, care soluţionează în fond cauza penală, se

numeşte sentinţă.
Sentinţa judecătorească reprezintă punctul culminant al actului de justiţie
penală. Ea este materializarea şi sintetizarea finală a tuturor normelor legale ce
au fost aplicate de către subiecţii procesuali cauzei penale în toate etapele prin
care a trecut aceasta. Prin intermediul hotărârii judecătoreşti (sentinţei)
judecătorul pronunţă însuşi dreptul, sau cum spuneau vechii romani, “iuris
dictio”. Prin sentinţa judecătorească se pun la punct toate chestiunile apărute pe
parcursul procesului penal. Sentinţa judecătorească reprezintă actul procesual
prin care se aplică direct şi nemijlocit legea. Sentinţa judecătorească soluţionează,
de fapt, cauza penală de aceea ea trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată.
Clasificarea legală a sentinţelor este una tripartită.
1. Sentinţă de condamnare.
2. Sentinţă de achitare.
3. Sentinţă de încetare a procesului penal.
S-a arătat că luarea hotărârii prin care se soluţionează cauza este actul
jurisdicţional de realizare a scopului întregii activităţi procesuale 91.
Sentinţa încorporează în sine rezultatul deliberării instanţei.
Potrivit art. 384 din C.proc.pen., sentinţa se adoptă în numele legii.
Adoptarea sentinţei în numele legii creşte autoritatea acestui act, precum şi
responsabilitatea judecătorilor pentru emiterea unui verdict corect. Sentinţa emisă
în numele legii este, de fapt, asemănătoare legii sub aspectul obligativităţii sale
pentru persoanele pe care le vizează.
Sentinţa trebuie să fie legală. Legalitatea sentinţei constă în faptul că ea
trebuie să respecte întru totul legea – începând de la aceea că completul de
judecată care adoptă sentinţa trebuie să fie legal constituit şi finisând cu aceea că
structura şi forma sentinţei trebuie să respecte prevederile legale. Aşadar, sentinţa
trebuie să corespundă normelor legale materiale şi procedurale sub a căror
incidenţă cade.
Sentinţa trebuie să fie întemeiată. Temeinicia sentinţei prevede concludenţa
între împrejurările şi probele examinate la cercetarea judecătorească cu
argumentele expuse în sentinţă. Instanţa poate pune la baza sentinţei doar acele
probe care au fost recunoscute ca fiind pertinente, concludente, utile, admisibile,
certe şi suficiente.
Instanţa nu îşi poate întemeia sentinţa pe presupuneri sau pe probe care nu
au fost obiect de cercetare în şedinţa de judecată. Trebuie să concretizăm că
presupunerile sau probele ce lasă dubii nu pot fi în nici un caz puse ca temei la
adoptarea unei sentinţe de condamnare. Cu totul alta este situaţia în cazul stabilirii
unei sentinţe de achitare, deoarece astfel de probe în acest caz vor fi interpretate
în favoarea inculpatului, iar prezenţa dubiilor arată lipsa unei probe certe şi, deci,
lipsa unui temei legal pentru condamnarea persoanei. Instanţa nu poate pune la
baza sentinţei probe care nu au fost cercetate în şedinţa de judecată.

91
V. Dongoroz, op. cit., p. 202.
 Sentinţa trebuie să fie motivată. Motivarea sentinţei înseamnă că fiecare
concluzie din sentinţă trebuie să fie bine argumentată, indicându-se expres izvorul
probant care confirmă concluzia dată. Motivarea sentinţei lipseşte în instanţele cu
juraţi, deoarece ei trebuie să pronunţe doar verdictul univoc pozitiv sau negativ
(“da” sau “nu”), motivarea hotărârii fiind pusă tot în sarcina instanţei clasice.
Sentinţa trebuie să fie echitabilă. Echitatea presupune un coraport logic între
fapta prejudiciabilă şi pedeapsă care se va stabili. Pedeapsa trebuie să fie o reacţie
individuală pentru fiecare caz în parte, or, respectând vechea zicală “după faptă
şi răsplată”, judecătorul va dispune o pedeapsă care să fie proporţională faptei.
Menţionăm că învinuirea adusă inculpatului şi sentinţa adoptată în cazul său
se află într-o legătură logică. Instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor
capetelor de acuzare, dar nu mai mult. Instanţa nu poate decide mai mult decât
este indicat în rechizitoriu.
Între conţinutul şi structura hotărârilor judecătoreşti penale există o strânsă
legătură, prima determinând-o pe cea de-a doua; legătura presupune şi o anumită
corespondenţă între modul cum este sistematizată hotărârea şi conţinutul ei
complex.
Sentinţa penală trebuie să contribuie la realizarea următoarelor obiective:
– să permită verificarea dacă judecata s-a desfăşurat cu respectarea
legalităţii şi, în special, a asigurat egalitatea armelor;
– să constituie o garanţie că nimic din ceea ce formează obiectul judecăţii
nu este lăsat de către instanţă în afara examinării şi că soluţia pronunţată
este rezultatul firesc al acestei examinări;
– să se asigure exacta executare a celor hotărâte de instanţă 92.
Pentru a putea realiza aceste obiective, hotărârea judecătorească trebuie
consemnată în scris, fiind constituită din 3 componente, expuse într-o ordine
logică prestabilită care permite atingerea obiectivelor expuse supra.
Complexitatea chestiunilor rezolvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti a
impus reglementarea unei anumite structuri a acestora. 93
Astfel, potrivit alin. (1) al art. 392 din C.proc.pen. sentinţa se compune din
partea introductivă, partea descriptivă şi dispozitiv.
Partea introductivă, cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea
de practicana sau expozeu94 reprezintă partea identificatoare a sentinţei, deoarece

92
I. Neagu, Tratat de procedură penală, p. 534.
93
Pentru detalii a se vedea Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.5 din 19.06.2006 Privind sentinţa
judecătorească, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, 2007, nr.1 pag. 14.
94
V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ediţia a II-a, Universitatea Bucureşti, Editura Cursurilor Tipografice,
1942, p. 300.
permite determinarea tuturor informaţiilor ce ţin de subiecţii participanţi la
judecarea cauzei, de modul de desfăşurare a şedinţei de judecată, de încadrarea
juridică succintă a faptei penale examinate, precum şi coordonatele temporale şi
spaţiale în care se desfăşoară judecarea cauzei.
Partea descriptivă sau expunerea, considerente 95 sau partea demonstrativă96
este miezul sentinţei, deoarece trebuie să conţină descrieri ample (după caz)
despre fapta penală examinată, despre probele ce au fost apreciate în instanţă,
despre prezenţa circumstanţelor ce agravează sau atenuează răspunderea
inculpatului, despre capul de acuzare care a fost respins şi motivele respingerii,
despre încadrarea juridică a faptei, despre motivele pentru care a fost făcută
modificarea învinuirii (dacă aceasta a avut loc) şi despre recidiva inculpatului.
Instanţa trebuie să motiveze la adoptarea sentinţei de condamnare şi
următoarele fapte:
– stabilirea pedepsei cu închisoarea, dacă sancţiunea legii penale prevede
şi alte categorii de pedepse;
– aplicarea unei pedepse mai uşoare decât cea prevăzută de lege;
– aplicarea unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei sau aplicarea altor categorii de liberare de pedeapsă penală.
La elaborarea părţii descriptive a sentinţei de achitare, instanţa trebuie să se
pronunţe asupra:
– învinuirii în baza căreia învinuitul a fost judecat;
– circumstanţelor constatate de instanţă şi temeiurilor care servesc pentru
achitarea inculpatului;
– motivelor de respingere a probelor acuzării.
Nu se vor insera formulări ce pun la dubii nevinovăţia inculpatului.
La elaborarea părţii descriptive a sentinţei de încetare a procesului penal
instanţa va expune explicit cauzele ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau cauzele ce împiedică exercitarea acesteia. Vor fi expuse şi analizate
probele ce permit luarea acestei decizii.
Hotărârea penală nu face o simplă înlănţuire a aspectelor menţionate, ci va
arăta motivele care au legitimat în fapt şi în drept soluţia adoptată97.
Dispozitivul este punctul culminant al activităţii instanţei de soluţionare a
cauzei. Dispozitivul reprezintă concluzia logică şi firească a aspectelor reţinute şi
analizate în expunere, exprimând soluţia instanţei în rezolvarea cauzei.

95
I. Neagu, Drept procesual penal român, vol. I şi II. Partea specială, T.V.B., 1986, p. 143.
96
M. Basarab, Drept procesual penal, vol. II, Cluj, 1973, p. 496.
97
V. Dongoroz şi alţii, Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior – prezentare
comparativă, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 282.
 Între expunere (partea descriptivă) şi dispozitiv nu pot exista contradicţii.
Dispozitivul trebuie să fie concis, explicit, categoric, ca o comandă, fără
cuvinte echivoce şi să întrebuinţeze formele consacrate de lege sau de uz.
Dispozitivul are un conţinut diferit, având în vedere soluţia pe care o dispune
hotărârea în cauză: de condamnare, de achitare, de încetare a procesului penal.
Dispozitivul sentinţei de condamnare va conţine elementele prevăzute de art.
395 din C.proc.pen. Astfel, vor fi arătate datele identificatoare ale inculpatului,
constatarea vinovăţiei sale, referinţa la pedeapsa stabilită (mărimea acesteia,
categoria penitenciarului unde se va executa, data de la care începe executarea
pedepsei etc.), obligaţiile puse în seama condamnatului etc.
Se va indica în baza căror articole ale Codului penal a fost condamnat şi în
baza cărora a fost achitat.
Se vor indica, în mod obligatoriu, dreptul condamnatului de a ataca sentinţa,
calea de atac disponibilă şi termenul de dispunere a atacului. Dacă condamnatul
este cetăţean străin, dispozitivul sentinţei trebuie să facă referire la dreptul
condamnatului de a cere transferarea sa în ţara de reşedinţă.
Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal trebuie
să cuprindă referinţe la datele identificatoare ale inculpatului, dispoziţia de
achitare a inculpatului sau de încetare a procesului şi temeiul legal al acestei
dispoziţii, dispoziţia de revocare a măsurilor preventive (dacă acestea au fost
aplicate) şi dispoziţia de revocare a măsurilor de asigurare a acţiunii civile şi a
confiscării speciale, dacă astfel de măsuri au fost luate.
În dispozitivul sentinţei, după caz, pot fi soluţionate şi alte chestiuni (art. 397
din C.proc.pen.).
În cazul în care inculpatul a fost achitat, eliberat de pedeapsă sau eliberat de
executarea pedepsei, sau a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate,
sau în privinţa lui a fost încetat procesul penal, instanţa va dispune eliberarea
imediată a inculpatului ţinut în stare de arest. În cazul condamnării la închisoare
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa îl va elibera pe
inculpat de sub arest.
Trebuie de reţinut că înmânarea copiei de pe sentinţă este obligaţiunea
instanţei de judecată.
Conform alin. (1) al art. 399 din CP, inculpatului arestat i se va înmâna
copia de pe sentinţă sau de pe dispozitivul ei în cel mult 3 zile. Dacă prin sentinţă
sunt condamnaţi (achitaţi) câţiva inculpaţi, copiile respective li se înmânează la
fiecare.
Celorlalte părţi li se comunică în scris despre semnarea sentinţei
(redactate).
Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, precum şi celui aflat
în libertate, dar care au lipsit la pronunţarea sentinţei, li se comunică copii de pe
dispozitivul sentinţei, iar după redactarea ei instanţa de judecată este obligată să
le comunice inculpaţilor menţionaţi anterior şi copii de pe sentinţă.
Inculpatului care nu cunoaşte limba în care a fost întocmită sentinţa
(dispozitivul) i se înmânează traducerea acestora în scris în limba lui maternă sau
într-o altă limbă pe care el o cunoaşte

Recomandarea CSJ nr. 37 Cu privire la pronunţarea hotărîrilor

judecătoreşti în procesul penal

Întru respectarea uniformă a practicii privind apicarea legislaţiei procesual

penale, care reglementează procedura pronunţării hotărîrilor judecătoreşti,
Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie explică următoarele:

După încheierea dezbaterilor judiciare și ultimului cuvînt al inculpatului, instanţa,

de regulă, deliberează şi adoptă o hotărîre pe care o aduce la cunoştinţă prin
pronunţare. Deliberarea reprezintă actul final al judecății în urma căruia,
judecătorul care a judecat cauza unipersonal chibzuieşte, iar judecătorii din
completul de judecată se consfătuiesc evaluînd întregul material probator al
cauzei în scopul stabilirii soluției finale. Potrivit art. 338 Cod de procedură
penală, atunci cînd cauza se judecă de un complet de judecători, instanţa, după
închiderea dezbaterilor şi rostirea ultimului cuvînt, precum şi în cazul existenţei
concluziilor scrise după ascultarea lor, este obligată să se retragă pentu deliberare.
În urma deliberării, instanţa adoptă dispozitivul hotărîrii sau hotărîrea integrală
care se pronunţă public. Atunci cînd se pronunţă dispozitivul hotărîrii, instanţa
amînă şedinţa de judecată, aducînd la cunoştinţa părţilor locul, data şi ora
pronunţării hotărîrii motivate, ţinînd cont de prevederile art.338 alin.(3) Cod de
procedură penală. Legiuitorul a stabilit obligația instanței de judecată de a
pronunța hotărîrea motivată în termen de pînă la 30 de zile. În situaţii
excepţionale, cînd pronunţarea, raportată la complexitatea cauzei, nu poate avea
loc în termenul prevăzut, instanţa o poate amîna pentru cel mult 15 zile. În
conformitate cu art. 338 alin.(1) Cod de procedură penală, judecătorul care judecă
cauza unipersonal stabileşte, după încheierea susţinerilor orale, locul, data şi ora
pronunţării hotărîrii motivate. Din prevederile art. 338-339 Cod de procedură
penală, deducem dreptul judecătorului care judecă cauza unipersonal, fără a se
retrage imediat în deliberare, de a amîna şedinţa de judecată, aducînd la cunoştinţa
părţilor locul, data şi ora pronunţării hotărîrii motivate. Judecătorul se va
conduce de prevederile art.338 alin.(3) Cod de procedură penală. Totodată,
judecătorul care judecă cauza unipersonal, este în drept să se retragă imediat
pentu deliberare şi în urma deliberării să adopte dispozitivul hotărîrii sau hotărîrea
integrală. În cazul cînd se pronunţă dispozitivul hotărîrii, judecătorul amînă
şedinţa de judecată, aducînd la cunoştinţa părţilor locul, data şi ora pronunţării
hotărîrii motivate, ţinînd cont de aceleași termene legale privitoare la pronunțare,
enunțate supra.

În dispozitivul hotărîrii, instanţa va fi obligată să facă menţiunea referitoare la

data pronunţării hotărîrii motivate, după cum urmează: „Hotărîrea (sentinţa,
decizia, etc.) motivată se va pronunţa la data de....., ora ....”. În dispozitivul
hotărîrii motivate, instanţa obligatoriu va trebui să indice data pronunţării, după
cum urmează: „Hotărîrea (sentinţa, decizia, etc.) motivată pronunţată în şedinţă
publică la data de...” . Hotărîrea întotdeauna se pronunţă în şedinţă publică,
indiferent de caracterul public sau închis al şedinţei. Reieşind din solemnitatea
ședinței de judecată, la pronunţarea hotărîrii, toţi cei prezenţi în sală o ascultă,
stînd în picioare. La pronunțarea hotărîrii adoptate colegial nu este obligatorie
prezenţa întregului complet de judecată. Astfel, hotărîrea adoptată poate fi
pronunţată de către preşedintele şedinţei sau de către unul din judecătorii
completului de judecată, asistat de grefier sau de asistent judiciar. Cu această
ocazie legea nu solicită nici prezenţa părţilor. Pentru părţile care nu s-au prezentat
la pronunţare, se consideră că au luat cunoştinţă de conţinutul hotărîrii motivate
la data pronunţării. Nu este necesar, dar și rațional, să se dea citirii în glas a
hotărîrii motivate într-o cauză concretă, atunci cînd părțile nu sunt prezente în
sala de ședință. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Sutter v Elveţia,
a considerat că exigenţa de publicitate a deciziilor nu trebuie neapărat să ia forma
unei lecturi în voce a hotărîrii în cazul cînd hotărîrea este publicată, înmînată sau
expediată părţilor. De la data pronunţării hotărîrii începe a curge termenul de
exercitare a căii de atac.

2 Cercetarea judecătorească- autor Dolea Igor

Abreviere- CJ

N.B. Remintesc că acest text este dactilografiat , dar nu corectat sau redactat
. Rugămintea de a-l folosiți doar pentru voi.

Hot CtEDO sunt pe sit : echr.coe.int.hudoc

Chestiuni generale

Unele ,,reguli de joc,, care urmează să le cunoaștem

- Chiar dacă este o cercetare a probelor CJ nu depinde de ceea ce s-a constatat

la Urm Pen prin urmeare este independentă și nu neapărat poate ajunge la
aceleași concluzii. Dică nu este o repetare a Urm Pen.
- Alți subiecți participă ăn cadrul cercetării
- Forma procesuală – este publică și contradictorială. Nu se mai poate de
vorbit de secretul anchetei etc.
- Sentința se poate baza doar pe materialele examinate în cadrul cercetării
judecătorești.
 Cercetarea propriu-zisă

Începe după ce a fost anunțată de către președinte , cu expunerea de către

procuror a învinuirii formulate La fel președintele trebuie să stabileasca dacă
este clară învinuirea , dacă nu este clară procurorul trebuie să o explice.

De la început este necesar de luat în calcul faptul că art 365 ,chiar dacă prevede
o ordine a CJ , dispoziția nu este imperativă. Aceasta înseamnă că instanța pate
modifica oricând modul de examinare a probelor în funcție de diferiți factori.
Spre ex un martor nu s-a prezentat , dar este posibil de examinat altă probă etc.

Desigur instanța solicită opinia părților care nu tot timpul poate fi identică .
Dacă părțile au diferite opinii asupra ordinii cj se aplică regula voinței supreme
a instanței ( o invenție de a noastră așa că recomand să nu o folosiți în public
), adică dacă părțile au diferite opinii ,decide instanța. În toate cazurile de
modificare se menționează în proc-verbal prin încheiere protocolară.

În practică de obicei începe cu audierea inculpatului , dar nu este imperativ.

Spre exemplu dacă a apărut necesitatea unei expertize încă la prezentarea listei
probelor ,pot fi puse în discuție întrebările către expert, ca ulterior să se
desfășoare cercetarea , iar expertiza să se reușească în termen

Sau în cazul unor dosare voluminoase ,cu multe epizoade de obicei sunt
cercetate probele relevante fiecărui epizod , dar iarăși repet ,aceasta nu este o
regulă imperativă , se decide de către instanșă cu consultarea părților ,în funcție
de circumstanele cauzei.

A se vedea Al-Khawaja și Tahery c.Regatului Unit (15 decembrie 2011, în

care Marea Cameră a Curţii Europene menţionează că art. 6 § 3 lit. d) consacră
principiul conform căruia, înainte ca un acuzat să poată fi condamnat, toate
probele în acuzare trebuie, în principiu, să îi fie prezentate acestuia în şedinţă
publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Principiul nu se aplică fără
excepţii, dar acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva dreptului la apărare;
ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată
şi suficientă de a contesta şi de a adresa întrebări martorilor în acuzare, la
momentul la care aceştia depun mărturie sau mai târziu
În același sens : Barbera, Messeguii și Jabardo c. Spaniei (6 decembrie 1988,

Totuși în cazul când nu sunt cereri de modificare a CJ se aplică prevederile

art 366.... unele acțiuni , apoi... procurorul prezintă spre examinare probele
acuzării.

Totuși, dacă observați.... normele procesuale merg direct la audierea

inculpatului ( 367 îl citiți!!! ) chiar dacă aceasta nu este o probă în acuzare.
Deci,încă odată vorbim de relativitatea ordinii CJ.

Este dreptul inculpatului de a depune sau nu declaraţii. În obiectul declaraţiilor

inculpatului sunt incluse oricare circumstanţe ale cauzei. Obiectul declaraţiilor în
cadrul cercetării judecătoreşti nu are vreo dependenţă de obiectul declaraţiilor
depuse la urmărirea penală. Este un drept al inculpatului de a solicita audierea
repetată la orice etapă a cercetării judecătoreşti.
Inculpatul poate solicita audierea repetată în urma examinării altui mijloc de
probă, cum ar fi, spre exemplu, declaraţiile martorilor, părţi vătămate sau
examinarea corpurilor delicte.
Întrebările judecătorilor nu trebuie să creeze aparenţa implicării instanţei în
promovarea intereselor unei părţi. În sens contrar poate fi pusă la îndoială
imparțialitatea jud. și respectarea principiului contradictorialităţii.
De asemenea, instanţa urmează să informeze inculpatul că poate lua în
consideraţie tăcerea acestuia în situaţii care, în mod vădit, cer o explicaţie din
partea lui ( vă amintiți de dreptul la tăcere despre care voi cunoașteși și ați
demonstrat performanțe exepționale la examene ) .( a se vedea John Murroy c.
Regatului Unit).
 A se vedea Constantinescu c. României (27 iunie 2000, nr. 28871/95, Par. 58,
59), Curtea a constatat că în speţă, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus
achitarea, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei,
stabilind că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără
să-l audieze nemijlocit.
La fel a se vedea Dec. Baragiola c. Elveţiei (21 octombrie 1993, nr. 17265/90),
Comisia Europeană a decis că o condamnare întemeiată, în special, pe mărturiile
unor coinculpaţi care au acceptat să coopereze cu organele de anchetă şi care
au benefciat în acest fel de reducerea pedepselor nu este contrară echităţii unui
proces, în măsura în care aceste mărturii au fost discutate în contradictoriu şi au
existat şi alte elemente de probă luate în considerare de tribunal pentru a-şi
motiva decizia de condamnare.

!!! O problemă mai controversată este situația de citire a declaraţiilor inculpatului

( 368)
Citirea în cadrul şedinţei a declaraţiilor inculpatului, depuse la urmărirea penală,
este o excepţie de la regula potrivit căreia persoana acuzată trebuie să aibă
posibilitatea de a participa la procesul judiciar şi de a utiliza toate mijloacele
neinterzise de lege în apărarea sa. Din aceste considerente, norma legală expres
prevede cazurile când se admite citirea declaraţiilor anterioare.
Problemele care apar în activitatea practică ţin de reproducerea declaraţiilor de
recunoaştere a vinovăţiei, depuse la urmărirea penală în raport cu negarea
vinovăţiei în instanţă.
La ce trebuie să trageți atenție :reproducerea poate avea loc doar la cererea
uneia din părţi, prin urmare, instanţa nu este în drept din iniţiativa sa să dispună
citirea declarațiilor depuse la urmărire. Cererea sau demersul părţii ,de a da citire
,este examinat de către instanţă, consultând poziţia părţii adverse.
Nu pot fi date citirii anumite declaraţii obţinute în lipsa apărătorului,
interpretului, pedagogului/psihologului, reprezentantului legal sau alţi subiecţi
care, potrivit legii, participă la audiere.
Nu pot fi date citirii declaraţiile depuse, dacă ulterior persoana a invocat faptul
aplicării faţă de ea a unor rele tratamente şi pe acest caz se efectuează o
investigaţie. Citirea declaraţiilor poate avea loc, în mod firesc, şi la cererea
inculpatului, dacă acesta invocă că anumite circumstanţe s-au şters din memorie.
 Se vor da citirii doar declaraţiile depuse potrivit normelor procesuale (Art. 104
C. proc. pen.).
!!!! Este inadmisibil de a reproduce, în temeiul art. 368, unele date invocate
anterior de inculpat şi înscrise, spre exemplu, în autodenunţ, în procesul-verbal
de reţinere, percheziţiei sau a altor acţiuni procesuale.

Repet ce este supra cu privire la dreptul la tăcere în instanță . Dacă acesta

refuză să depună declarații instanța nu ar trebui să dea citire
declarațiilor,îndeosebi când la urmărire el a recunoscut fapta ,dar nu se stie cum
va proceda jud. poate decide și altfel. Practica e diferită. Avocații se vor ciocni
de poziția procurorilor de a insista la citirea declarațiilor. Dacă inculpatul va
depune declarații prin care va nega tot ce a spus la urmărire , situația va fi mai
benefica decât în cazul când va refuza.
Mai este un argument pentru apărare - dispozițiile legale de care admit
necitirea declarațiilor martorului care dispune de privilegiu în condițiile art 371
alin 3). A fortiori această regulă poate fi aplicată și în privința inculpatului. Cu
alte cuvinte : dacă ruda apropiată poate refuza de a depune declarații în instanță
,cu atât mai mult inculpatul poate refuza. Dar încă odată repet – un judecător
poate și altfel gândi.

Art. 368 prevede exaustiv două situaţii când declaraţiile depuse la urmărirea
penală pot fi date citirii.
În primul rând, citirea declaraţiilor se realizează când s-au constatat contradicţii
esenţiale între declaraţiile depuse la urmărire în raport cu cele depuse în instanţă.
Se vor considera esenţiale contradicţiile în declaraţiile care se referă la obiectul
probatoriului (Art. 96 C. proc. pen.). Contradicţiile trebuie să fie de natură să ducă
la o altă apreciere a unor circumstanțe de fapt în cauza judecată. Instanţa este
obligată să constate care sunt motivele sau circumstanţele care au determinat
depunerea unor declaraţii ce contravin celor anterioare. În urma constatării
faptului existenţei unor contradicţii, pot fi reaudiaţi, la cererea părţilor, martori
sau părţi vătămate sau efectuate alte acte judecătoreşti.
În al doilea rând, se dau citirii declaraţiile depuse de către învinuit în situaţia
când cauza se judecă în lipsa inculpatului. Art. 321 C. proc. pen. prevede cazurile
când judecata poate avea loc în lipsa inculpatului. În toate trei cazuri menţionate
la alin. 2) art. 321 pot fi date citirii declaraţiile depuse de către învinuit în cadrul
urmăririi penale.
 Alin. 2 din art. 368 menţionează că regula citirii declaraţiilor se aplică şi
asupra declaraţiilor depuse anterior în instanţă sau în faţa judecătorului de
instrucţie. În cazul de faţă este vorba de anumite declaraţii depuse de inculpat în
cauză, acesta având aceeaşi calitate. Cu alte cuvinte nu se admite a da citirii
declarațiilor depuse de persoană eventual în calitate de martor , care ulterior a
devenit inculpat.
Vă amintiți de art 63 alin (7): Interogarea în calitate de martor a persoanei
faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune se interzice ,dar la
momentul reținerii OUP putea să nu cunoască că persoana este implicată în
această infracțiune ,iar ulterior să se stabilească acest fapt. Astfel se poate
întâmpla ca procesul-verbal de audiere a persoanei în calitate de martor să fi fost
lăsat în dosar ( se mai întâmplă) . Deci faceți o deosebire între declarațiile
persoanei în calitate de acuzat ( bănuit ,învinuit , inculpat) care pot fi date citirii
în sensul art 368 alin 2 ,de alte eventuale declarații ale acestuia ( spre ex de
martor), care ar fi trebuit excluse de către procuror la finalizarea Urm.Pen dar au
rămas în dosat.

În ceea ce privește audierea celorlalte părţi (369 ) ,atrageți atenție la faptul că

audierile pot avea loc în lipsa inculpatului. Nu este o problemă în acest sens cu
art 6 din CEDO . Important să i se asigure inculpatul dreptul de a lua cunoștință
si a pune întrebări. Aceasta de regulă se întâmplă când se examinează infracțiuni
sexuale sau violență domestică. La fel poate fi situația de protecție a martorulu (
dar aici poate fi aplicat și art 110 ) .-după caz.

A se vedea În Bracci c. Italiei (13 octombrie 2005, imposibilitatea

solicitantului de a interoga victima cu ocazia dezbaterilor şi prin refuzul de a
ordona un test ADN.
În Saidi c. Franţei (20 septembrie 1993, nr. 14647/89, Par. 43, 44), Ca regulă
generală, trebuie ca acuzatului să i se ofere o oportunitate adecvată şi sufcientă
pentru a contesta o mărturie în acuzare, la momentul depoziţiei sau mai târziu.
Chiar dacă art. 6 nu recunoaşte acuzatului un drept absolut de a obţine
participarea martorilor în faţa unei instanţe, cu toate acestea, dreptul la apărare
este restrâns într-o manieră incompatibilă cu garanţiile art. 6 atunci când
condamnarea se bazează exclusiv sau într-o măsură decisivă pe declaraţiile
făcute de către o persoană pe care acuzatul a fost în imposibilitatea de a o
interoga, nici în stadiul instrucţiei, nici în timpul dezbaterilor.
 Partea vătămată ( art 369 ) se audiază în condițiile audierii martorului însă
înainte de audierea acestora ( vezi mai jos) .

Referitor la audierea martorilor ( 370) și citirea declarațiilor

(371) !!!
Orice persoană și nu doar cele menționate în anexa la rechizitiriu poate fi
audiată în calitate de martor.
Va amintiți de lista probelor înaintată de către părți în ședința preliminară.
Partea apărării poate mențona câte persoane solicită a fi audiate ca martor,fără a
indica identitatea lor etc.
De regulă instanța ar trebui să stabilească pertinența. Dar judecătorii sunt mai
toleranți, în acest și acceptă toți martorii propuși de apărare. Aceasta ,deoarece
chiar dacă proba nu va fi pertinentă jud . o va poate respinge în sentință . Poate
suferi în acest caz doar termenul rezonabil , dar nu în măsură să justifice
respengerea probei slicitate de către apărare. Refuzul de a audia un martor este
temei de apel, așa că nu prea se respin probele propuse de către părți.
Martorul semnează o declarație privind obligația de a depune declarații veridice
și prevenirea de răspundere penală.
Martorul este lăsat să povestească tot ce știe apoi i se pun întrebări. La început
întrebările sunt puse de partea la solicitarea căreia a fost citat
martorul.președintele poate respinge orice întrebare pe care o consideră că nu este
pertinentă sau afectează demnitatea sau viața privată a martorului.
Ne amintim de art 111 alin 3 privind unele întrebări, care pot fi respinse ,în
infracțiunile sexuale despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei, cu
excepţia cazului cînd instanţa acordă această permisiune .

La 370 de luat în calcul faptul că martorul nu poate veni cu o declarație înscrisă

din timp ca să o dea citirii. Totuși ei pot folosi anumite notițe ,scheme etc.

În principiu este acceptată și audierea prin teleconferință. Nu s-a rezolvat încă

privitor la martorii de după hotare . Se discuta de organizat în ambasade și
cinsulate ( Astazi , cu pandemia cred că nici nu se mai discută ) .
Martorul poate fi audiat repetat fie că solicită vre-o parte ,fie că mai sunt și alte
situații. Spre ex a fost înlocuit apărătorul sau un judecător din complet.
În mod firesc martorul este audiat repetat dacă cauza a fost strămutată . Mai pot
fi situații.
Legea nu stabilește vârsta de la care poate fi audiată o persoană în calitate de
martor. ( și de la o lună dacă poate vorbi – așa nu o spuneți e glumă ). Dacă
martorul e minor participă pedagogul/psihologul și reprezentantul legal. La fel
de nu uitați de art 110/1 audierea martorului minor sau victimei minore.
La audierea martorului în principiu ar putea fi efectuate și confruntări cu alte
persoane. Mai rar se întâmplă în ședințe dar nu este interzis.

A se lua în calcul faptul că citirea dec. (art 371) depuse la UP se realizează dacă
sunt:
1 contradicții esențiale. Ne amintim de confruntare acolo tot este vorba de
contradicții esențiale .În fiecare caz concret instanța va decide dacă sunt contr.
esen. sau nu. De regulă proc. solicită citirea decl martorului depuse la urmărirea
pen , dar firesc orice parte poate solicita.

2. Martorul nu este prezent. Aici de regulă instanța trebuie să-l citeze ,apoi ca
organele de poliție să informeze că acesta nu este posibil de gasit , să fie dat în
căutare etc.
Aici se ascunde un pericol de încălcare a art 6 din Convenție , dacă proba
prezentată de către martor este deterinantă ( noi am vorbit de proba determinantă
când discutam despre probatoriu art 101 ) , de regulă prezența acestuia este
obligatorie pentru a asigura dreptul inculpatului de a pune întrebări.
Totuși atrageți atenția la art. Art. 389 alin 2 și 3 ( despre care vom mai vorbi )
potrivit cu care
(2) Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod
exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi
penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.
(3) Declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale pot fi puse la baza
sentinţei de condamnare numai în ansamblu cu alte probe suficiente de învinuire
şi cu condiţia că, la urmărirea penală, a avut loc confruntarea cu bănuitul,
învinuitul sau că martorul a fost audiat în condiţiile art.109 şi 110, în cazul în
care inculpatul nu a participat la confruntare cu acest martor în cadrul şedinţei
de judecată.
Așadar , cu alte cuvinte , dacă un procuror sau OUP va constata că martorul poate
să nu fie prezent la judecarea cauzei ,din varii motive , acesta este obligat să
asigure o confruntare cu învinuitul în faza de urmărire penală sau să aplice 109
și 110.

Atenție la 371 alin 3 refuzul martrului care se află în stare de privelegiu. Va

amintiți de art 90 noi am vorbit de rude ,soț.soție etc care nu sunt obligați să
depună declarații. Așa că în cazul când au depus declarații la urmărire ei pot
renunța la declarația dată ,iar instanța nu va putea da citirii declarațiilor acestora
depuse la urmărire .

În sfârșit martorul semnează procesul - verbal ( atenție declarația lui este

înscrisă pe document aparte care e o parte intrgră aprocesului verbal al ședinței
de judecată . Am vorbit despre asta la condițiile generale de judecare a cauzei )

A se vedea : Plotnicova c. Moldovei ( este vorba de audiere a unui martor

prin comisie rogatorie )
(15 mai 2012, reclamanta s-a plâns de faptul că instanţele judecătoreşti
naţionale nu l-au citat un martor al aprării. Curtea a reiterat că este în primul
rând responsabilitatea instanţelor de judecată naţionale să aprecieze pertinenţa
şi admisibilitatea declaraţiilor martorilor. Însă, faptul că nu există nicio hotărâre
judecătorească adoptată de instanţele de judecată naţionale în privinţa cererii
reclamantei de a-l audia pe O.G. ridică prin sine o problemă în temeiul
articolului 6 al Convenţiei, deoarece reclamata a fost privată de un posibil
important mijloc de apărare. Curtea a luat act de argumentul Guvernului cum că
documentele obţinute din Franţa ca răspuns la cererea rogatorie nu au fost
incluse în dosar deoarece acuzarea le-a considerat irelevante. Însă, Curtea
aminteşte că „... paragraful 1 al articolului 6 al impune, în virtutea cerinţei
echităţii,... ca autorităţile de urmărire penală să pună la dispoziţia apărării toate
probele materiale în favoarea sau defavoarea acuzatului”. Într-adevăr, era la
latitudinea reclamantei şi al avocatului ei de a decide dacă puteau folosi
materialele vizate în apărarea ei, iar la latitudinea instanţelor de judecată era
concluzia finală în privinţa importanţei acestor probe pentru soluţia cauzei. În
consecinţă, reiese că omisiunea acuzării de a pune la dispoziţia apărării şi a
instanţelor de judecată materialele traduse obţinute din Franţa – în absenţa unei
hotărâri judecătoreşti motivate de a îngrădi accesul apărării la acestea – este ca
atare incompatibilă cu obligaţia echităţii prevăzute de articolul 6 al Convenţiei.

În Popov c. Rusiei (13 iulie 2006,) Curtea menționează că reclamantul a

încercat să aducă în faţa instanţei câţiva martori care, în opinia lui, puteau să
confirme alibiul său... Totuşi, instanţa a respins declaraţiile martorilor din
motivul că, fiind rude ale reclamantului,acestea au încercat să-l ajute... De
asemenea Curtea notează că, refuzând de a-i audia pe dna R. şi dl Kh (care nu
erau rude), instanţa de judecată nu a considerat că declaraţiile lor ar putea fi
importante pentru examinarea cauzei.
În Stefanelli c. San Marino (8 februarie 2000, ), Curtea menţionează că
procedura orală nu s-a desfăşurat în faţa unui judecător convocat să se pronunţe
în acest caz dar în faţa judecătorului de investigaţie,... rolul căruia consta doar
în cercetarea cauzei. Procesul în faţa judecătorului fondului s-a desfăşurat fără
audiere publică în primă instanţă şi în apel. Cu privire la audierea polițiștilor
în calitate de martor Curtea Europeană a menționat de principiu,că audierea în
cadrul procesului penal a agenților statului prezintă anumite riscuri pentru
echitatea procedurii. Totuși pe de de o parte, există riscul unor conflicte de
interese, iar pe de altă parte, audierea agenților statului ar putea contribui la
demonstrarea vinovăției autorului infracțiunii și, astfel, la pronunțarea unei
hotărâri corecte și echitabile . În acest unele hotărâri ale Curții Europene sunt
relevante pentru procesul penal național.
A se vedea și Tsonyo Tsonev c. Bulgariei [nr. 3], (16 octombrie 2012, Unde
la fel a fost pusă în discuție problema audierea ofițerilor de investigații.
În Gafgaz Mammadov c. Republicii Azerbaidjan, ( 15 octombrie 2015, ,
instanța sa bazat în mare măsură pe raportul administrativ-contravențional
pregătit de poliție și pe declarația ofițerului de poliție Z.H, singurul martor
intentat în ședință. Curtea a notat că ofițerul de poliție era o presupusă "victimă"
a presupusei contravenții mai mult, raportul administrativ-contravențional al
reclamantului sa bazat pe raportul lui Z.H. către un polițist superior.
În Huseynli și alții c. Republicii Azerbaidjan (11 februarie 2016, a fost o
situație similară.

n Frumkin с. Rusiei (5 ianuarie 2016, nr. 74568/12, Par. 163-165 )

reclamantul s-a plâns că instanţa a respins înregistrările video ale arestării sale,
prezentate în calitate de probe, şi a refuzat să citeze şi să examineze ofiţerii de
poliţie în calitate de martori.... Curtea consideră că, având în vedere controversa
privind faptele esenţiale care au stat la baza acuzaţiei aduse reclamantului, în
susţinerea căreia au fost reţinute exclusiv probe care proveneau de la ofiţerii de
poliţie care jucaseră un rol activ în evenimentele contestate, era indispensabil ca
instanţele interne să epuizeze toate posibilităţile rezonabile de examinare a
declaraţiilor incriminatoare ale acestora .
În Butkevich c. Rusiei (13 februarie 2018,) s-a constatat încălcarea articolului
6 din Convenția Europeană, dată fiind omisiunea instanței de judecată de a-i
oferi apărării posibilitatea audierii ofițerilor care au efectuat arestul,
Pe de altă parte în Al-Khawaja și Tahery c.Regatului Unit (Par.122-125.),(
vezi mai sus) Curtea a menționat și despre două tipuri de teamă care pot fi
prezente în cazul unor martori vulnerabili. În opinia Curții sunt două tipuri de
teamă posibile : teama imputabilă ameninţărilor sau manevrelor acuzatului ori
ale persoanelor care acţionează în numele acestuia şi teama, mai generală, de
consecinţele care ar putea rezulta în urma depunerii mărturiei în cadrul
procesului.
În Zhang c. Ucrainei (13.noiembrie 2018,) problema pusă în discuție a ținut
de condamnarea, pentru un omor, bazată pe declarațiile contradictorii ale
martorilor acuzării făcute în cadrul procedurilor în care au fost excluse toate
probele martorilor apărării. În speță ,acuzatul în omor , era un strudent străin
. La momentul judecării cauzei instanța s-a bazat pe problele prezentate de către
acuzare , respingând cererile apărării de audia martori, care plecase din țară.
în hotărârea prin care reclamantul a fost condamnat pentru omor, instanța de
fond a reținut doar că nu are îndoieli cu privire la circumstanțele de fapt ale
cauzei și a considerat că declarațiile martorilor sunt „consecvente și coroborate
cu alte probe”. Instanțele superioare au aprobat această abordare, fără alte
comentarii.
În Dec. X c. Regatului Unit (6 octombrie 1976, nr. 7140/75), Comisia
Europeană a menţionat că utilizarea la proces a probelor obţinute de la un
complice prin garantarea acestuia unei imunităţi faţă de urmărire poate pune la
îndoială echitatea audierilor acordate unei persoane acuzate şi aceasta
provoacă probleme în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie.

În Al-Khawaja şi Tahery c.Regatului Unit 1decembrie2011, Marea Cameră

a Curții Europene a menționat criteriile de apreciere a cererilor formulate în
temeiul art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce priveşte absenţa martorilor la
şedinţa de judecată. În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă
imposibilitatea apărării de a interoga sau de a obţine ascultarea unui martor al
acuzării este justificată de un motiv serios.În continuare, în cazul în care absenţa
ascultării martorilor este justificată de un motiv serios, depoziţiile martorilor
absenţi nu trebuie să constituie, în principiu, unica probă a acuzării sau proba
decisivă. Cu toate acestea, admiterea cu titlu de probă a depoziţiei unui martor
pe care apărarea nu a avut ocazia să îl interogheze şi care constituie unica probă
sau proba decisivă a acuzării nu implică automat încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie: procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblul său în cazul
în care există elemente care compensează suficient inconvenientele privind
admiterea unei astfel de probe, pentru a permite o apreciere corectă şi echitabilă
a credibilităţii acesteia

În Schatschaschwili c. Germaniei (15 decembrie 2015 Marea Cameră

aplicând şi clarificând suplimentar principiul stabilit în cauza Al-Khawaja şi
Tahery c.Regatului Unit( a se vedea comentariu la art 101 și 370 ) , a costatat o
violare a art 6 din Convenție. În speță, reclamantul a fost condamnat pentru mai
multe infracţiuni. În ceea ce priveşte una dintre infracțiuni instanţa de fond s-a
bazat, în special, pe declaraţiile făcute la poliţie de cele două victime ale
infracţiunii în cursul urmăririi penale.

Cu privire la problema admisibilității probei cu un singurul martor a se vedea

Kostovski c. Olandei, Curtea a concluzionat că folosirea declaraţiilor
determinase restrângerea dreptului la apărare într-un mod incompatibil cu
garanţiile conţinute de art. 6.

În cauza ulterioară Doorson c. Olandei (26 martie 1996 Curtea a observat că

anonimitatea celor doi martori din cauză a creat apărării „dificultăţi pe care o
procedură penală nu ar trebui să le genereze”, dar că nu se putea constata nicio
încălcare dacă minusurile sub imperiul cărora apărarea a acţionat erau
contrabalansate în mod suficient de procedurile urmate .
Cu privire la un martor decedat În Ferrantelli şi Santangelo c.Italiei, (7
august 1996, și Mika c. Suediei (27 ianuarie 2009), Curtea a menționat că este
evident că, în cazul în care martorul a decedat, mărturia acestuia nu poate fi
luată în considerare decât dacă declarația sa a fost inclusă în dosar .
 În Saidi c. Franţei (20 septembrie 1993, Curtea a menţionat că, chiar dacă
articolul 6 nu recunoaşte un drept absolut, al acuzatului, de a obţine participarea
martorilor în faţa unei instanţe, cu toate acestea, dreptul la apărare este restrâns
într-o manieră incompatibilă cu garanţiile articolului 6 atunci când
condamnarea se bazează exclusiv sau într-o măsură decisivă pe declaraţiile
făcute de către o persoană pe care acuzatul a fost în imposibilitatea de a interoga,
nici în stadiul instrucției, nici în timpul dezbaterilor.

În Văraru c. României (3 decembrie 2013 , Curtea observă că, deşi

judecătoria a depus eforturi, majoritatea martorilor nu s-a prezentat, în ciuda
numeroaselor amânări, mandatelor de aducere, amenzilor aplicate sau
demersurilor pe lângă autorităţi pentru identificarea noilor adrese.Cu toate
acestea, sesizat cu apelul reclamantului, care solicita în mod expres audierea
părţii vătămate şi a celorlalţi martori, tribunalul nu a iniţiat niciun demers în
vederea ascultării acestor persoane.

În ceea ce privește corpurile delicte (372) . Câteva chestiuni!!!

Corp.del. pot fi examinate și la locul aflării lor dacă sunt voluminoase.
Dacă au fost distruse ex: drogurile ,sau dacă sunt ușor alterabile, sau dacă a fost
remise proprietarului se dă citirii proc-verbal de ridicare examinare , de
distrugere.etc. La fel se dă citirii raportului de epertiză , dacă a fost efectuată ( de
ex că materialele prezentate pentru expertiză sunt droguri s.a.m.d. .
În situaţii când, din anumite considerente justificate, corpurile delicte nu pot fi
aduse în şedinţa de judecată (spre exemplu, sunt voluminoase), acestea pot fi
examinate la locul aflării lor, aplicându-se aceleaşi reguli de întocmire a
procesului-verbal.

Pot fi examinate atât corpurile delicte administrate la faza urmării penale, cât
şi cele prezentate de către părţi în instanţă. Instanţa poate dispune examinarea
corpurilor delicte la orice etapă a cercetării judecătoreşti.
 Corpurile delicte pot fi examinate într-o acţiune independentă, fie în cadrul altei
acţiuni judecătoreşti, cum ar fi, spre exemplu, audierea inculpatului, părţii
vătămate a martorului sau expertului. La examinarea corpurilor delicte poate fi
atras un specialist. Părţile pot invoca diferite aspecte la examinarea corpurilor
delicte, care, în mod obligatoriu, se includ în procesul-verbal al şedinţei de
judecată.

Referitor la 373 - în cadrul şedinţei de judecată sunt date citirii toate

documentele administrate la faza de urmărire penală sau prezentate de către părţi
în instanță. Sunt citite documentele ce au referinţă la circumstanţele care urmează
a fi dovedite în cadrul procesului penal (Art. 96). Dacă partea prezintă un
document în cadrul şedinţei de judecată, instanţa, printr-o încheiere menţionată
în procesul-verbal, îl anexează la dosar. art. 373 menţionează că, în primul rând,
se dau citirii documentele prezenatate de către partea acuzării, iar ulterior de
partea apărării. Această normă derivă din principiul dreptuluila apărare şi, în acest
caz, partea apărării poate să se expună şi asupra admisibilităţii sau pertinenţei
probelor menţionate în documentele prezentate de partea acuzării.

Art. 373 expres menţionează care procese-verbale sunt citite integral sau
parţial, în funcţie de necesitatea care a determinat citirea acestora. Enumerarea nu
este exausivă şi, prin urmare, pot fi date citirii orice procese-verbale în care s-au
constatat anumite circumstanţe de fapt, importante pentru soluţionarea cauzei.
Nu se dau citirii procesele-verbale de audiere a bănuitului, învinuitului,
martorului şi părţii vătămate. În acest caz, există anumite excepţii prevăzute la
art. 368 şi 371 C. proc. pen.

Art. 374 (Dispunerea de către instanţă a efectuării expertizei şi audierea

expertului în şedinţa de judecată menţionează două situaţii distincte) privind
expertiza în faza de judecare a cauzei, ambele fiind independente.
Prima La examinarea cauzei în fond sau în apel, instanţa poate dispune
efectuarea expertizei, dacă, în urma unei cereri sau demers al părţilor, se va
constata că anumite circumstanţe nu au fost stabilite la urmărirea penală, iar fără
constatarea acestora este imposibilă justa soluţionare a cauzei penale.
 Expertiza poate fi dispusă şi în cazurile când o parte invocă faptul că în cadrul
urmăririi penale au fost încălcate drepturile procesuale la efectuarea expertizei,
oricare ar fi natura acestei încălcări.
Instanţa,printr-o încheiere separată, ( vă amintiți că am vorbit de faptul că
instanța pronunță două feluri de încheieri documente separate și așa numitele
încheieri protocolare ) dispune expertiza, respectând rigorile prevăzute în art.
142-155. Dispunerea expertizei se efectuează în toate cazurile la cererea părţilor
(Art. 142 alin. 2) C. proc. pen.).
Chestiunile înaintate către experţi sunt puse în discuţie, părţile având dreptul
de a se expune. Părţile pot înainta, din iniţiativă proprie, anumite chestiuni, a
propune instituţia de expertiză sau un expert privat, care urmează să efectueze
expertiza.

!!! Instanța nu este legată de constatările expertizelor efectuate la urm.penală.

Expertiza dispusă de instanţă poate fi independentă în paport cu cea efectuată la
faza de urmărire penală. În acelaşi timp, aceasta poate fi şi una suplimentară sau
repetată, dacă s-au constatat circumstanţele care condiţionează efectuarea unor
asemenea expertize.

Totuși judecătorul ar trebui să examineze ( și așa se face) cât sunt de motivate

cererile de efectuare a expertizei la faza judecății. Judecătorii trebuie să vegheze
respectarea termenilor rezonabili,îndeosebi când sunt persoane arestate .
Avocații mai încearcă să tergiverseze pentru ca să expire termenul de 12 luni. În
general se străduie toți să realizeze expertizele la UP.

Dar.... dacă expert. a fost efectuată la UP și încă nu era învinuit ( adică

persoana a fost identificat și pusă sub învinuire mai târziu ) , sau învinuitul nu
a avut posibilitatea de a pune întrebări ,etc.. ( trebuie să existe semnatura lui pe
proc-verbal de luare a cunostinței cu rezultatele expertizei la urm.pe. ) se poate
solicita în instanță. Aici judecătorul va verifica dacă apărarea a solicitat o
expertiză repetată ,sau suplimentară ( după caz) la urmărirea penală și cererea a
fost respinsă nejustificat , dacă a fost atacat refuzul de a efectua expertiza (298
și 313).
Doar atunci jud va decide efectuarea expertizei în instanță.
La fel pot fi situații când apar anumite cirsumstanțe care nu putea să le
cunoască ofiț. de urm.pen. ,expertul sau apărarea .
 În fine , de fiecare dată urmează a se motiva necesitatea efectuării expertizei în
faza de judecată .
Recomandare de a nu lăsa totul pentru instanță , ne putem trezi cu refuzul
instanței de a accepta cererea și în final suferă clientul. Dar totuși trebuie de văzut
de la caz la caz . Dacă , ca apărători, sunteți încrezut că este ceva greșeli în
expertiza realizată la UP și aceasta poate fi în favoarea clientului, mai bine
așteptați judecata.

O a doua situaţie ţine de audierea expertului în şedinţa de judecată ,mai des

întâlnită și mai economică din punct de vedere a resurselor de timp si buget.
Aceasta se va realiza în cazul când raportul expertului nu este clar sau are unele
deficienţe, etc. pentru înlăturarea cărora nu sunt necesare investigaţii
suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza metodele aplicate de către
expert sau unele noţiuni.
Expertul se audiază în condiţiile audierii martorului.
Art. 374 nu specifică cazurile când expertul este audiat în cadrul cercetării
judecătoreşti. Prin urmare, audierea expertului este admisibilită atât în cazul când
acesta a efectuat expertiza în cadrul urmăririi penale, cât şi în cazul când expertiza
a fost efectuată la faza de judecată şi raportul prezentat părţilor. Audierea
expertului nu poate substitui expertiza suplimentară, dacă raportul expertizei nu
este complet şi această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului,
cum ar fi, spre exemplu, lăsarea fără examinare a unor chestiuni prescrise la
dispunerea expertizei.
Este inadmisibilă, de asemenea, audierea expertului până la finalizarea
expertizei, dacă aceasta a fost dispusă. Dacă expertiza a fost efectuată la cererea
uneia din părţi, primul pune întrebări expertului partea care a solicitat-o. Dacă la
efectuarea expertizei a participat o comisie de experţi, la acceptul părţilor poate
fi audiat un singur expert. Expertul este avertizat de răspunderea penală în cazul
concluziei false (Art. 312 C. pen.).

A se vedea
Cottin c. Belgiei (2 iunie 2005, nr. 48386/99, Par. 32), Curtea Europeană a
constatat că reclamantul a fost împiedicat să participe la şedinţa de expertizare
din 4 aprilie 1997, iar D.H., care a fost însoţit de fratele său mai mai mare însuşi
a luat parte la procesul penal în cauză, şi a avut posibilitatea să fie asistat de un
consilier medical personal. Totodată, nicio dificultate fizică nu a împiedicat
reclamantul se se asocieze la elaborarea acesteia, aşa-numita expertiză constând
în audierea şi examinarea părţii civile şi examinarea materialelor.
Prin urmare, reclamantul nu a avut posibilitatea să interogheze în
contradictoriu, personal sau prin intermediul avocatului sau al unui consilier
medical, persoanele audiate de expert, de a-i oferi acestuia din urmă observaţii
cu privire la materialele examinate şi informaţiile culese şi de a-i cere să
efectueze investigaţii suplimentare. În asemenea circumstanţe, reclamantul nu şi-
a putut face auzită părerea, în mod eficient, înainte de depunerea raportului
expertizei în cauză. Posibilitatea indirectă de a discuta raportul expertizei în
memorii sau în cadrul audierilor în apel nu poate, în speţă, să fie considerată ca
un echivalent valabil al dreptului de a participa la şedinţa de expertizare.
Astfel, reclamantul nu a avut posibilitate de a comenta eficient un element
probant esenţial, şi cererea de expertizare suplimentară nu a schimbat nimic. Ca
rezultat, dată fiind situaţia existentă în acea perioadă în legislaţia belgiană, noua
expertiză, de asemenea, a fost unilaterală.

În Balsyte-Lideikiene c. Lituaniei (4 noiembrie 2008, nr. 72596/01, Par. 63-

66), Curtea menţionează că alineatul (d) din paragraful 3 al articolului 6 din
Convenţie vizează martorii, dar nu experţii. Totodată, Curtea a reamintit că
garanţiile cuprinse în paragraful 3 sunt elemente constitutive, printre altele, ale
conceptului de proces echitabil prevăzut şi în paragraful 1... în circumstanţele
cauzei, Curtea, având în vedere garanţiile prevăzute în paragratlil 3, inclusiv
cele enumerate în alineatul (d),a considerat că ea trebuie să examineze
plângerile reclamantei în temeiul regulii generale a paragrafului 1 din art 6.
Concluziile prezentate de experţi la etapa prejudiciară au avut un rol crucial
în procesul împotriva reclamantei. Astfel a fost necesar de a determina dacă
reclamanta şi-a exprimat dorinţa de a interoga experţii în şedinţă deschisă şi, în
caz afirmativ, dacă ea a avut o asemenea posibilitate.
Referitor la documentele aflate la dispoziţia sa Curtea a atras atenţia la
cererea scrisă a reclamantei din 12 martie 2001, primită în ziua următoare de
Curtea secundară de district a oraşului Vilnius (Vilnius City SecondDistrict
Court), prin care reclamanta solicita instanţei să amâne dezbaterile, deoarece
experţii nu s-au prezentat la dezbateri a treia oară consecutiv.
Reclamanta, de asemenea, a solicitat instanţei să determine motivele absenţei
experţilor şi să-i sancţioneze. În afară de aceasta, în apelul său, reclamanta face
referire la cererea sa de a asigura prezenţa experţilor la dezbaterile în primă
instanţă şi refuzul acestei instanţe de a-i cita. Totodată, Curtea Supremă
administrativă a respins cererea reclamantei, menţionând că, în temeiul
circumstanţelor cauzei, incapacitatea ei de a interoga experţii nu a violat nicio
normă legală procesuală.
Evaluând toate materialele primate, Curtea a considerat că nici la etapa
prejudiciară, nici în timpul procesului, reclamantei nu i s-a oferit posibilitatea
de a interoga experţii, opinia cărora cuprindea anumite discrepanţe, în scopul
de a verifica credibilitatea, sau de a pune la îndoială concluziile lor. Referindu-
se la jurisprudenţa în acest domeniu, Curtea a conchis că, în speţa dată, refuzul
de a accepta cererea reclamantei de a interoga experţii în şedinţă deschisă nu a
satisfăcut exigenţele articolului 6 § 1 din Convenţie.

Cu privire la art Art. 375... Se aplică principiul a fortiori adică în instanță se

poate de realizat orice acțiune procesuală.

Totuși aici atenție!!! Dacă normele proscesuale stabilesc că asemenea acțiuni

pot fi efectuate doar la faza de urmărire penală,în mod firesc nu pot fi efctuate
în cadru ședinței de judecată. Spre exemplu activitatea specială de investigații
poate fi efectuată doar la urmărirea penală. Nu se efectuiază percheziții și
ridicări etc...

În cadrul cercetării judectătoreşti, pot fi efectuate constatări medico-legale şi

tehnico-ştiinţifice, cercetarea la faţa locului; reconstituirea faptei sau
experimentul. În funcţie de circumstanţele cauzei, pot fi dispuse şi alte acţiuni
procesuale. Acţiunile procesuale se dispun la cererea părţilor, dacă sunt condiţiile
respective şi dacă instanţa consideră că cererea este justificată de necesitatea unei
cercetări obiective a circumstanţelor cauzei.

Așadar , în cadrul cercetăriipoate fi efetuată cercetarea la fața locului(

inclusiv a încăperii ). De regulă aceasta se efectuiază în cazul când :
- Nu a fost efectuată în cadrul UP
- Sunt dubii cu privire la respectarea procedurii sau a obiectivității
rezultatelor obținute
- Participanții la judecarea cauzei interpretează în mod diferit rezultatele
obținute
 - În cadrul ședinței s-au constatat anumite circumstanțe noi
- Firesc și în orice alt caz când părțile vor solicita iar instanța va admite.

Poate fi efectuată reconstituirea faptei sau experimentul în condiții

similare cu cele menționate supra.( despre experiment vezi infra și o Dec a
Curt.Const:

Exemplu: potrivit Hot. Plen. CSJ Cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare

la răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie (Nr. 11 din 22 decembrie
2014), în procesul cercetării judecătoreşti, instanţa trebuie să stabilească
caracterul şi cercul atribuţiilor de serviciu ale inculpatului, circumstanţele de
fapt care evidenţiază acţiunile persoanei publice, persoanei publice străine,
funcţionarului internaţional, persoanei cu funcţie de demnitate publică, în raport
cu atribuţiile de serviciu, scopul şi/sau motivele acţiunilor acestora.

Exemplu: Curtea Constituțională în Dec.de inadmisibilitate a sesizării

nr.46g/2018 privind Excepţia de neconstituţionalitate a articolului 123 alin.(1)
din Codul de procedură penală (experimentul în procedura de urmărire
penală) (nr. 39 , din 8 mai 2018 ) potrivit cu care textul legal criticat nu instituie
o interdicţie expresă în ce privește inadmisibilitatea efectuării experimentului la
faza de judecată, ci doar reglementează posibilitatea efectuării experimentului
de către organul de urmărire penală, fără a anula posibilitatea celorlalte părţi
de a solicita efectuarea acestei acţiuni procedurale fie la etapa urmăririi penale,
fie la judecarea cauzei.
Pentru confirmarea acestui argument, Curtea s-a referit la dispoziţiile
articolului 364 „Formularea şi soluţionarea cererilor sau demersurilor” din
Codul de procedură penală stabilesc în mod general la alin.(4) că părţile pot
prezenta şi cere administrarea probelor şi în cursul cercetării judecătoreşti. De
asemenea, în cazul judecării cauzei în prima instanţă, dispoziţiile articolului 375
din Codul de procedură penală prevăd că, la cererea părţilor, în caz de
necesitate, instanţa poate efectua, în condiţiile Codului, alte acţiuni procesuale
pentru constatarea circumstanţelor cauzei. În mod similar, la judecarea apelului,
potrivit articolului 413 alin.(3) din Cod, judecătorul poate cerceta suplimentar
probele administrate în primă instanţă şi poate administra probe noi la cererea
părţilor.
 Astfel, având în vedere că solicitarea administrării probelor constituie
principalul instrument de apărare al inculpatului împotriva învinuirii formulate
de procuror, Curtea a reţinut că prevederile menţionate supra îi acordă celui
dintâi un drept general de a solicita în faţa instanţei de judecată administrarea
de probe noi sau verificarea probelor obţinute la etapa urmăririi penale, în
condiţiile Codului de procedură penală.

376... Cercetarea judecătorească se finalizează după examinarea tuturor

probelor aflate la dosar. Completarea cercetării judecătoreşti se dispune în
cazul când părţile invocă necesitatea efectuării altor acţiuni procesuale, fie
completarea acţiunilor realizate.
În cazul când ambele părţi solicită completarea cercetării judecătoreşti, se
procedează conform art. 365 C. proc. pen. – în primul rând, sunt efectuate
acţiunile procesuale solicitate de partea acuzării. Părţile pot solicita efectuarea
acţiunilor procesuale indiferent de faptul dacă acestea au fost sau nu menţionate
în lista probelor.
De asemenea, părţile pot solicita repetat efectuarea unor acţiuni, chiar dacă în
cadrul cercetării judecătoreşti cererea a fost respinsă de instanţă. Cererile şi
demersurile urmează a fi motivate, îndeosebi în cazul când acceptarea acestora ar
impune amânarea judecării cauzei şi implicit tergiversarea sau cheltuieli judiciare
suplimentare. Instanţa urmează să se pronunţe prin închiere motivată asupra
acceptării sau respingerii cererii sau demersului de completare a cererii
judecătoreşti. În cazul refuzului de a completa cererea judecătorească, acest fapt
poate fi contestat în apel, sub aspectul neexaminării fondului.
Dacă cererile şi demersurile au fost admise după finalizarea acţiunilor
procesuale, preşedintele, în mod repetat, consultă părţile referitor la completarea
cercetării judecătoreşti.
Cum se face completarea cercetării judecătorești ?? – prin reluarea cercetării
Există 3 situații când se poate dispune reluarea cercetării
1--- În dezbateri 378 alin (1) În cazul în care trebuie prezentate probe noi,
participanţii la dezbateri pot cere reluarea cercetării judecătoreşti, indicînd,
2 --- 380 alin (3) în ultimul cuvânt Dacă inculpatul, în ultimul cuvînt, relevă fapte
sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune
reluarea cercetării judecătoreşti pentru verificarea acestora.
3--- 383. -Reluarea cercetării judecătoreşti, alin (1) Dacă în cursul deliberării
instanţa constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru justa
soluţionare a cauzei, instanţa poate relua cercetarea judecătorească prin încheiere
motivată.