Tema 13- Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni efectuate în

baza legii care au scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei
anumite persoane fizice sau juridice. Pentru ca un sistem fiscal să poată fi
considerat raţional trebuie să satisfacă o serie de cerinţe sau principii, care se
referă la dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi la
obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală.
Din punct de vedere politic, prin impunere se urmăreşte ca fiecare
impozit introdus să răspundă cerinţelor unor anumitor principii şi anume:
principiului de echitate fiscală, de politică financiară, de politică economică
şi principii social-politice.
Principii de echitate fiscală. Echitatea fiscală înseamnă dreptate şi
justeţe în materie de impozite. Ea presupune impozitarea diferenţiată a
veniturilor şi a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului
impozitului şi scutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici.
Echitatea fiscală indică îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii.
Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a
unui anumit venit, care ar permite satisfacerea nevoilor de trai strict
necesare.
Remarcăm că minimul neimpozabil poate fi stabilit numai în cazul
impozitelor directe, cu precădere la impozitele pe venit, neavând
aplicabilitate în impozitarea indirectă.
Fixarea sarcinii fiscale în funcţie de puterea contributivă a fiecărui
plătitor, adică luarea în consideraţie a mărimii venitului sau a averii care este
obiectul impunerii, precum şi a situaţiei personale a contribuabilului, cum ar
fi situaţia familială (celibatar sau căsătorit, numărul persoanelor aflate în
întreţinere etc).
Instalarea parităţii fiscale, cea ce înseamnă că la o anumită putere
contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită egală cu
sarcina fiscală a altei categorii sociale, sarcina fiscală a unei persoane să fie
stabilită egală cu sarcina fiscală a altei persoane din aceeaşi categorie
socială.
Instituirea impunerii generale, adică să cuprindă toate categoriile
sociale, respectiv toate persoanele care realizează venituri sau care posedă un
anumit gen de avere, cu excepţia persoanelor ale căror venituri se situează
sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).
 Condiţiile expuse mai sus îşi găsesc reflectare în modul de
dimensionare a impozitului considerat şi de determinare a cuantumului
impozitului. Practica fiscală, în acest sens, cunoaşte impunerea în sume fixe
şi impunerea în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este de origine mai veche, are un grad mai
mare de subiectivism. Un asemenea impozit, cunoscut sub denumirea de
capitaţie, era răspândit pe larg în Evul Mediu. Cuantumul impozitului era
stabilit abuziv, fiind determinat nu de mărimea venitului sau a averii şi nici
de situaţia personală a plătitorului, dar de necesarul de mijloace pentru a fi
colectate. Evident, acest procedeu de impunere nu se potriveşte cu echitatea
fiscală.
O dată cu liberalizarea economică, impunerea în sume fixe a cedat
treptat locul impunerii în cote procentuale. Practica fiscală a generat
diversificarea caracterului cotelor, aşa că poate fi întâlnită impunerea în cote
proporţionale, în cote progresive şi în cote regresive.
Impunerea în cote proporţionale reprezintă o manifestare nemijlocită a
egalităţii în faţa impozitelor. În cazul acestui procedeu de impunere se
menţine constantă cota de impunere indiferent de modificare a mărimii
obiectului impunerii, se aplică aceeşi cotă oricare ar fi dimensiunile materiei
impozabile, cota impozitului rămâne invariabilă la labilitatea gabaritelor
obiectului impozabilr. Prin aceasta se asigură în permanenţă aceeaşi
proporţie între volumul venitului sau valoarea averii şi cuantumul
impozitului datorat. Impunerea în cote proporţionale este proprie calculării
impozitelor de tip real - funciar, pe imobil, pe genuri de activitate etc. şi se
întâlneşte şi în cazul impozitelor indirecte - taxa pe valoarea adăugată,
accizele, taxa vamală, taxa de timbru etc.
Cu toate că introducerea impunerii în cote proporţionale a fost un mers-
înainte faţă de impunerea în sume fixe, totuşi nu s-a atins o justeţe
irevocabilă în repartizarea sarcinilor fiscale. Astfel, nici impunerea în cote
proporţionale nu a soluţionat problema ce reiese din axioma că puterea
contributivă a diferitelor categorii sociale creşte pe măsură ce acestea obţin
venituri mai mari sau posedă averi mai importante.
Depăşirea acestei deficienţe a impunerii în cote proporţionale s-a
obţinut prin introducerea impunerii în cote progresive. Acestui procedeu îi
este caracteristică sensibilitatea cotei de impunere la modificarea obiectului
impozabil. Nivelul cotei nu rămâne constant, dar creşte pe măsura sporirii
dimensiunilor materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica cuantumului
impozitului să o devanseze pe cea a volumului materiei impozabile. Cotele
progresiei pot creşte fie într-un ritm constant, fie într-unui variabil.
Impunerea progresivă se întâlneşte în practica fiscală sub forma impunerii în
cote progresive simple (globale) şi sub forma impunerii în cote progresive
compuse (pe tranşe de venit).
În cazul impunerii în cote progresive simple, se aplică aceeaşi cotă
asupra întregii materii impozabile aparţinând unui plătitor. Cota de impozit
va fi cu atât mai mare, în limitele progresivităţii stabilite, cu cât volumul
materiei impozabile va fi mai mare. Cuantumul impozitului datorat statului
reprezintă produsul dintre venitul (averea) impozabil şi cota impozitului
corespunzătoare nivelului respectiv al acestuia.
Impunerea în cote progresive simple, deşi se bazează pe creşterea cotei
de impozit pe măsura sporirii mărimii materiei impozabile, prezintă totuşi
unele neajunsuri. Astfel, această modalitate de impunere îi dezavantajează
pe cei care au venituri al căror nivel se situează la limita imediat superioară
celei până la care acţionează o anumită cotă de impozit.
Impunerea în cote progresive compuse presupune divizarea materiei
impozabile în mai multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă de venit (avere) este
stabilită o anumită cotă de impozit. Prin însumarea impozitelor parţiale,
calculate pentru fiecare tranşă de venit (avere) în parte, se obţine impozitul
total de plată ce revine în sarcina unui contribuabil.
Impunerea în cote progresive compuse înlătură neajunsurile semnalate
de impunerea în cote progresive globale. Ea este folosită pe larg la impunerea
veniturilor obţinute de persoanele fizice, fiind însă întâlnită şi la unele
impozite pe avere.
Practica fiscală cunoaşte şi impunerea în cote regresive care se
întîlneşte mai rar, atît în trecut, cât şi în prezent. Ea se aplică în cazuri
excepţionale, pentru perioade limitate de timp, în scopul soluţionării unor
probleme de ordin economic sau politic. Acestui procedeu îi este proprie de
asemenea sensibilitatea cotei de impunere la modificarea obiectului
impozabil. Insă în acest caz nivelul cotei descreşte pe măsura sporirii
dimensiunilor materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica cuantumului
impozitului să fie inferioară dinamicii volumului materiei impozabile.
Cotele regresiei, similar progresiei, pot descreşte fie într-un ritm constant,
fie într-unui variabil. Impunerea regresivă se întâlneşte în practica fiscală
sub forma impunerii în cote regresive simple (globale) şi sub forma
impunerii în cote regresive compuse (pe tranşe de venit).
 In cazul impunerii în cote regresive simple, se aplică aceeaşi cotă
asupra întregii materii impozabile aparţinând unui plătitor. Cota de impozit
va fi cu atât mai mică, în limitele regresivităţii stabilite, cu cât volumul
materiei impozabile va fi mai mare. Cuantumul impozitului datorat statului
reprezintă produsul dintre venitul (averea) impozabil şi cota impozitului
corespunzătoare nivelului respectiv al acestuia.
Impunerea în cote regresive compuse presupune divizarea materiei
impozabile îri mai multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă de venit (avere)
este stabilită o anumită cotă de impozit. Prin însumarea impozitelor parţiale,
calculate pentru fiecare tranşă de venit (avere) în parte, se obţine impozitul
total de plată ce revine în sarcina unui contribuabil.
Vom insista asupra necofundării noţiunii impunere în cote regresive cu
cea de impozite regresive. Impozitele regresive sunt acele impozite care,
fiind achitate, diminuează într-o proporţie diferită veniturile, afectând mai
mult veniturile mici. De regulă, aceasta se referă la impozitele indirecte.
Afirmaţia se bazează pe faptul că impozitul indirect plătit - la cumpărarea
unei mărfi sau cănd se apelează la un anumit serviciu - ca suma fixă pe
unitatea de produs sau sub forma cotei procentuale, este acelaşi pentru toţi
cumpărătorii (beneficiarii serviciului), indiferent de mărimea veniturilor
acestora. Cu alte cuvinte, ponderea impozitului indirect în venitul
cumpărătorului este invers proporţională cu venitul acestuia.
După cum se observă, modul de impunere bazat pe utilizarea cotelor
progresive compuse, într-o măsură mai mare decât celelalte, permite
respectarea cerinţelor echităţii fiscale, fapt ce a determinat extinderea
aplicării lui în practica fiscală internaţională.
Revenind la principiul echităţii fiscale, vom menţiona că realizarea lui
este posibilă numai în cazul întrunirii simultan a tuturor condiţiilor expuse
mai sus, care în ansamblu îi formează esenţa.
Principii de politică financiară. Această grupă de principii le
înglobează pe cele de ordin financiar, constituie cerinţele ce oferă realizarea
obiectivelor financiare - acumularea mijloacelor publice. Astfel, impozitul
trebuie să corespundă următoarelor criterii: randament financiar ridicat,
stabilitate şi elasticitate.
Randamentul financiar ridicat al impozitului poate fi atins prin
realizarea unui şir de condiţii, principalele fiind:
Universalitatea impozitului, prescripţie că el trebuie să fie plătit de
toate persoanele fizice şi/sau juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă,
 posedă acelaşi gen de avere sau îşi procură aceeaşi categorie de bunuri.
Caracterul universal al impozitului presupune ca întreaga materie
impozabilă ce aparţine unei persoane să fie supusă impozitării.
Obligativitatea impozitului, -clauză ce exclude posibilitatea de
evaziune fiscală, elimină eventualitatea de sustragere de la impunere a unei
părţi din materia impozabilă.
Eficienţa impozitului, prevedere ca volumul cheltuielilor pentru
stabilirea obiectului impozabil, calcularea cuantumului şi perceperea
impozitului să fie cât mai redus.
Convenienţa impozitului înseamnă comoditatea achitării lui de către
contribuabil în termen şi mod convenabil.
Stabilitatea impozitului, privită din punctul de vedere al misiunii lui
financiare, înseamnă menţinerea constantă a randamentului impozitului de-a
lungul întregului ciclu economic, indiferent de faza parcursă. Aceasta
înseamnă că randamentul impozitului nu trebuie neapărat să sporească
concomitent cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioada de
ascensiune economică şi nici să scadă în stadiul de recesiune a economiei.
Elasticitatea impozitului presupune reacţia automată a impozitului la
condiţiile economice schimbătoare, fără a fi necesare ajustări în cotele
impozitelor, posibilitatea de adaptare maşinală continuă a acestuia la
necesităţile de venituri ale statului. Astfel, dacă economia se află în
recesiune, impozitul trebuie să aducă acelaşi volum de resurse financiare
pentru finanţarea cheltuielilor publice, ca şi până la declin.
Principii de politică economică. Această grupă de principii are în
vedere criteriile de construcţie a impozitului, datorită cărora el exercită, în
afară de cea financiară, o altă misiune importantă - de influenţare a
proceselor economice. Maniera de formarie a impozitului îl trasformă în
instrument de stimulare, reglementare sau deprimare economică.
Impozitele, în rolul de instrumente ale politicii economice, pot fi
folosite pentru impulsionarea sau suprimarea dezvoltării unor sectoare sau
ramuri ale economiei, de stimulare ori de reducere a producţiei sau a
consumului unor mărfuri, de extindere a exportului sau de restrângere a
importului anumitor bunuri etc.
Încurajarea dezvoltării unui sector (ramuri) economic poate fi realizată
şi prin măsuri de ordin fiscal, cum sunt: micşorarea impozitelor directe
stabilite în sarcina întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile în remura
dată; «reducerea sau scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor
autohtone produse în branşa respectivă; stabilirea unor taxe vamale ridicate
la importul produselor şi/sau serviciilor identice sau substituibile de profilul
domeniului protejat; facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix din
acest domeniu, ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil al
întreprinderilor din ramura favorizată etc. Frânarea dezvoltării unei sfere,
acţiune necesară în condiţiile hupraproducerii sau "supraîncălzirii"
economiei, poate fi obţinută prin modificarea instrumentelor fiscale de
politică economică în sens opus.
În scopul creşterii consumului unui anumit bun, autorităţile
procedează la micşorarea sau chiar suprimarea impozitelor indirecte
percepute pe vânzarea acestuia. Şi invers, dacă se urmăreşte reducerea
consumului, atunci se procedează la majorarea cotelor de impozit aplicate
la vânzarea bunului respectiv.
Extinderea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulată prin
măsuri fiscale care consistă în restituirea parţială sau integrală a impozitelor
indirecte aferente mărfurilor exportate; reducerea nivelului taxelor vamale
percepute la importul anumitor mărfuri, utilizate la fabricarea produselor
destinate exportului. Limitarea accesului mărfurilor străine se poate realiza
prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecţionist la importul
anumitor mărfuri, iar restrângerea exportului unor categorii de produse - prin
practicarea de taxe vamale la exportul acestora. Pentru stimularea
investiţiilor se apelează la reducerea impozitului aferent profitului investit
în maşini, utilaje şi alte echipamente active. în scopul atragerii clasei
mijlocii în procesele investiţionale, se recurge la scutirea de impozit a
sumelor investite de persoanele cu venituri medii. în vederea combaterii
inflaţiei, se recurge la majorarea impozitelor.
Vom menţiona că impozitele sunt instrumente macroeconomice de o
deosebită forţă, provoacă puternice efecte cu caracter diferit, uneori
diametral opus, cu totul neaşteptate şi nedorite. Din acest punct de vedere,
acţiunile de politică economică promovate prin intermediul impozitelor
trebuie să fie bine chibzuite fiscal, ajustate la mediul economic şi tradiţiile
sociale concrete, concordate cu instrumentele politicii economice de natură
monetară, creditară şi bugetară.
 Principii social-politice. Această grupă de principii are în vedere
criteriile de construcţie a impozitului, datorită cărora el este utilizat la
realizarea obiectivelor de ordin social şi politic. Maniera de formaţie a
impozitului îl transformă în instrument de protejare sau suprimare
economică a unor grupuri sociale.
Pentru sprijinirea materială a contribuabililor cu venituri mici şi a celor
care au un anumit număr de persoane la întreţinere se acordă unele facilităţi
la impunere. Analog, persoanelor cu anumite merite faţă de ţară (veterani ai
războaielor, participanţi la acţiuni de apărare civilă etc.) li se acordă diferite
scutiri fiscale. Se bucură de înlesniri fiscale grupuri sociale profesionale -
militari, mineri, agricultori, angajaţi cu condiţii nocive de muncă etc.
Impozitele sunt folosite şi pentru limitarea consumului unor produse
care au consecinţe dăunătoare asupra sănătăţii (tutun, băuturi alcoolice) şi
pentru impunerea suplimentară a grupurilor sociale cu venituri mari, care
procură mărfuri de lux, bijuterii, automobile etc.
Este cunoscut şi impozitul pe celibatari şi persoanele căsătorite fără copii,
pentru a se stimula creşterea natalităţii.
De regulă, partidul de guvernământ urmăreşte ca politica fiscală pe care
o promovează să fie în concordanţă cu interesele categoriilor şi grupurilor
sociale pe care le reprezintă. Folosind impozitele ca instrument politic, prin
intermediul măsurilor cu caracter fiscal, încearcă să-şi menţină influenţa în
rândurile categoriilor sociale susţinătoare, mai ales în prejma alegerilor. De
menţionat că aceste acţiuni de politică financiară nu se înscriu în raţiunea
financiară sau economică, sunt în detrimentul altor categorii sociale şi
dăunează evoluţiilor economice de perspectivă.
Principiile impunerii, având un caracter universal, poartă totuşi
amprenta particularităţilor condiţionate de preferinţele, priorităţile,
obiectivele, politicile acceptate pentru o perioadă sau alta, de o guvernare
sau alta, ori de o ţară sau alta

Sursa: Finanţe publice note de curs

Autori:Galina Ulian Dr. hab., prof. univ.Mariana Doga-Mîrzac Dr. conf.

Lilia Rotaru, Lector universitar

 Tema-1Aparitia si evolutia finantelor

Finante publice- evolutie , concept si continut economic

         La baza aparitiei finantelor publice au stat doua elemente: statul si

banii.     Evolutia,in timp, a satului si a banilor ,a marcat evolutia finantelor
publice. In antichitate si in evul mediu se intalnesc doar elemente de finante
publice.         Se vorbi despre aparitia fin 222m1218c antelor publice in
sensul de model, doar odata cu trecerea la capitalism. In capitalism,
economia de schimb a devenit dominanta si s-a generalizat folosirea banilor,
ceea ce a permis formarea resurselor financiare si efectuarea cheltuielilor
publice exclusive sub forma baneasca. Statul modern a inceput sa-si
dezvolte activitatea  capatand noi functii,prin implicarea sa in economie
si  pe plan social, ceea ce a dus la dezvoltarea sferei de actiune a finantelor
publice, in special dupa al doilea razboi mondial.   In prezent, rolul finantelor
publice se dezvolta si mai mult, extinzandu-si toate actiunile la nivel national
si la nivel  international.

     Conceptul de finante

      Cuvantul finante isi are originea in limba Latina, el derivand din

"FINIS"= termen de plata.

       In secolele al XIII-lea - al XV-lea, termenul de finante a intrat in

principalele limbi europene, ajungand sa reprezinte relatiile, resursele si
operatiile banesti.

       In present, exista mai multe sensuri care pot fi date notiunii de finante
publice:

-         banii statului,

-         fonduri banesti constituite la dispozitia statului, pentru

indeplinirea functiilor  sale,

-         metodele de gestionare si de utilizare a banilor publici,

-         mijloace de interventie a statului in economie,

 -         acte juridice prin care se dispune modul de constituire si
utilizare a surselor financiare publice,

-         relatii sociale de natura   economica aparute in procesul

constituirii si repartizarii fondurilor finantelor publice.

      Finantele publice exprimna relatiile economico- sociale, in forma

baneasca, prin intermediul carora statul isi constituie fonduri
la dispozitia  sa pentru indeplinirea functiilor pe care le are, fonduri pe care
le gestioneaza  folosind tehnici, metode si institutii de specialitate si avand la
baza reglementari juridice.

       Relatiile economice care intra in sfera finantelor publice sunt

caracterizate de urmatoarele trasaturi:

-         imbraca forma baneasca,

-         exprima un transfer de putere de cumparare si nu o

schimbare a formei valorii,

-         nu presupun o contraprestatie directa  si au caracter

nerambursabil, cu exceptia imprumuturilor publice,

-          au drept scop satisfacerea unor nevoi publice.

      Orice flux financiar care nu  indeplineste aceste trasaturi, nu intra in sfera

finantelor publice.

                           Asemanari si deosebiri intre finantele publice  si finantele

private.

 Asemanarile se refera la faptul ca ambele tipuri de finante se confrunta cu

problemele de echilibru financiar :

-         Finantele publice urmaresc satisfacerea nevoilor publice, in

timp ce finantele private urmaresc satisfacerea intereselor
agentilor economici.
 Tema-2Rolul finantelor publice in perioada contemporana

In teoria financiara nu se face intotdeauna o delimitare stricta a

functiilor finantelor publice de rolul pe care acestea sunt chemate sa-l joace
in viata economica si sociala. Aceasta face ca, in unele lucrari de
specialitate, obiectivele de natura economica, soc 454f52e iala, politica sau
administrativa care trebuie sa fie atinse prin intermediul finantelor publice, si
care, in ultima instanta, constituie continutul rolului acestora, sa fie
prezentate ca functii autonome (functia de mobilizare, functia de alocare,
functia de redistribuire, functia de stabilizare, functia de incitare, etc.). In
realitate, toate acestea sunt acoperite de cele doua functii ale finantelor
prezentate anterior (functia de repartitie si cea de control).

Pentru determinarea rolului finantelor publice, inteles ca un ansamblu

de obiective menite sa contribuie la dezvoltarea economico-sociala a unei
tari, apare deosebit de utila o analiza a nevoilor ce se manifesta in societate,
care sunt o notiune cu un continut extrem de complex[1].

In structura nevoilor deosebim, mai intai, nevoile cu caracter

individual ale cetatenilor (hrana, adapost, imbracaminte, etc.), adica acele
nevoi care depind de preferintele fiecaruia si sunt diferentiate in functie de
varsta, sex, ocupatie, mediu social, etc. Acestea sunt satisfacute pe baza
veniturilor private ale indivizilor, fiind procurate de pe piata, in conditii de
concurenta.

Alaturi de aceste nevoi cu caracter individual, oamenii au

numeroase nevoi sociale(colective): nevoia de aparare impotriva
agresiunilor din afara tarii; nevoia de asigurare a ordinii de drept in stat;
nevoia de a fi protejati impotriva fortelor oarbe ale naturii sau impotriva
riscurilor sociale, etc. Satisfacerea acestor nevoi reclama existenta unor
institutii care sa ofere cetatenilor utilitatile publice (sociale) de care au
nevoie si pe care nu le pot procura prin intermediul pietei. Bunurile sau
utilitatile publice au o serie de caracteristici care le deosebesc de cele
private:

-         sunt servicii a caror oferta este indivizibila, in sensul ca de ele

beneficiaza, in mod imediat, si in acelasi timp, toti membrii
colectivitatii, fara a avea, in mod necesar, cunostinta despre acest
lucru, iar uneori, chiar impotriva vointei lor;

-         consumul lor este individual si neconcurential, fara a avea legatura

cu efortul de participare la finantarea acestora;
In fine, exista o a treia categorie, intermediara de nevoi, asa-
zise semipublice, cum ar fi nevoia de educatie, de cultura, de asistenta
medicala, etc. Avantajele satisfacerii acestor nevoi se rasfrang direct asupra
celor care beneficiaza de serviciile respective, putand fi individualizate (sunt
divizibile). In acelasi timp insa, de anumite avantaje indirecte (indivizibile)
beneficiaza anumite colectivitati (spre exemplu, o intreprindere care
utilizeaza forta de munca inalt calificata prin sistemul public de educatie),
sau societatea in ansamblul sau. Din aceste motive, satisfacerea acestor nevoi
se poate face fie pe cale privata, prin mecanismul pietei, fie prin preluarea
lor de catre autoritatile publice a sarcinii satisfacerii lor, pe seama
prelevarilor facute din veniturile tuturor membrilor societatii. Finantarea
publica, partiala sau totala, se justifica prin avantajele indirecte pe care
aceste activitati le ofera.

Se constata ca satisfacerea nevoilor cetatenilor nu se poate realiza,

intotdeauna, pe seama bunurilor private, prin mecanismul pietei, fiind
frecvente situatiile cand statul, prin intermediul finantelor publice, ofera
utilitatile necesare satisfacerii lor. El finanteaza anumite institutii publice
specializate pe domenii, a caror activitate nu este organizata in mod necesar
pe principii de eficienta economica, ci are ca principal obiectiv maximizarea
utilitatii sociale, economice, ecologice, etc., a activitatii respective.

Satisfacerea in conditii cat mai bune a nevoilor cetatenilor, prin

oferirea utilitatilor publice si semipublice mentionate, constituie un obiectiv
final al politicii promovate de orice guvern. Atingerea lui este indisolubil
legata de resursele financiare de care statul dispune, si care la randul lor sunt
dependente de nivelul de dezvoltare al economiei. Din aceste considerente,
statul trebuie sa-si propuna ca obiectiv intermediar interventia in domeniul
economic, prin masuri care sa asigure conditii pentru reproductia PIB.

            In secolul al XIX-lea statul nu intervenea financiar in domeniul

economic decat intr-un mod limitat si clar directionat. Neimplicarea sa era,
pe de o parte, o chestiune de principiu, impusa de optiunile sale
fundamentale (echilibru bugetar, recurgerea limitata la imprumuturi,
neutralitatea monedei, etc.), iar pe de alta parte, o problema de mijloace,
datorita resurselor limitate care il impiedicau pe statul liberal de a fi un agent
economic eficace. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, raporturile dintre
finantele publice si economie s-au schimbat in intregime. Implicarea interna
a statului in economie, chiar si in statele considerate ca fiind cele mai
liberale, este un fapt recunoscut. Ca intotdeauna, razboaiele si crizele au
jucat in aceasta privinta un rol de accelerator. Suportul teoretic al interventiei
statului in economie l-a constituit teoria elaborata de J.M. Keynes si
dezvoltata ulterior de discipolii acestuia. Constatand ca deciziile de productie
si de consum luate de intreprinderi si menajele individuale pot sa duca la
dezechilibre, analiza keynesiana sugereaza ca statul nu trebuie sa se mai
limiteze la satisfacerea prin intermediul finantelor a nevoii sociale de bunuri
si servicii considerate indivizibile, ci ca, prin intermediul cheltuielilor
publice, al impozitelor, imprumuturilor, etc., el trebuie sa sprijine procesul
de relansare a economiei, de ocupare cat mai deplina a fortei de munca, sa
lupte impotriva inflatiei si somajului.

            In prezent, se apreciaza ca rolul finantelor publice se manifesta in

doua directii principale:actiunea asupra structurilor economice si actiunea
asupra conjuncturii economice.

            Actiunea asupra structurilor economice presupune incurajarea

productiei in diferite ramuri si sectoare de activitate si restrictionarea
dezvoltarii altor sectoare. Un prim mijloc de actiune in acest sens sunt
cheltuielile publice in ansamblu, ca modalitate de stimulare a cererii, iar in
particular, cheltuielile publice pentru investitii, prin a caror directionare se
poate realiza o redistribuire a resurselor financiare intre sectoare, ramuri sau
subramuri ale economiei. Asupra structurilor din economie isi pun amprenta
si modalitatile de procurare a resurselor financiare publice. Protectia vamala,
cea mai veche forma de sprijin a statului pentru unele ramuri ale economiei
nationale, facilitatile fiscale acordate pentru investitii sau pentru stimularea
exportului, amortizarea accelerata a capitalului fix, sau mobilizarea prin
imprumut public a resurselor financiare temporar disponibile in economie si
redirijarea lor catre anumite ramuri sau sectoare din economie, sunt numai
cateva dintre caile pe care statul le are la indemana pentru a directiona
dezvoltarea structurilor organismului economic.

            Idea de a utiliza mijloacele financiare pentru a actiona asupra

conjuncturii economice este ceva mai recenta decat cea a interventiei
structurale. Dupa marea criza din 1929-1933, mai intai, in SUA, si apoi in
Europa, s-a manifestat preocuparea de a nu mai suporta pasiv fluctuatiile
ciclului economic, elaborandu-se anumite strategii bugetare, menite a regla
fluctuatiile economice. In tarile scandinave a fost elaborata o teorie a
bugetelor ciclice, alaturi de multe alte preocupari ale economistilor
referitoare la acest domeniu. In multe tari s-au constituit anumite fonduri
pentru actiune conjuncturala, incercandu-se stabilizarea economiei printr-o
fluctuare a cheltuielilor publice, in sens invers fluctuatiei ciclului economic.
Prin puterea de cumparare pe care ele o distribuie, cheltuielile publice permit
o relansare a consumului si implicit a intregii economii. Cel mai des utilizate
in acest sens au fost cheltuielile pentru remunerarea personalului din sectorul
public si cele privind alocatiile sociale, cheltuielile pentru finantarea unor
lucrari publice si cheltuielile cu caracter militar. trebuie facuta insa.
        De asemenea, fiscalitatea poate fi folosita ca mijloc de relansare a
economiei in perioadele de depresiune. Acordarea de facilitati fiscale pentru
investitii, acceptarea sistemelor accelerate de amortizare, stimularea
exporturilor prin detaxarea produselor livrate in afara, sunt masuri de natura
sa modifice comportamentul agentilor economici, incitandu-i sa
reinvesteasca profitul, sa-si innoiasca dotarea tehnica, contribuind in acest
fel la relansarea economiei. In fine, reducerea masei globale a prelevarilor
fiscale permite cresterea puterii de cumparare disponibile si, prin aceasta,
relansarea economiei.

            Instrumentul fiscal poate servi si ca mijloc de lupta impotriva

inflatiei. El a fost utilizat, adesea, pentru a inlatura puterea de cumparare
excedentara si restabilirea echilibrului cerere-oferta pe piata bunurilor si
serviciilor.

            Pentru ca masurile enumerate sa-si dovedeasca eficacitatea si pentru

a evita anumite efecte secundare adverse, este necesar ca ele sa aplice, in
mod selectiv, in raport de conjunctura economica, sa promoveze o asa-zisa
politica de flexibilitate fiscala. Promovarea unei astfel de politici se loveste
adesea de caracterul greoi al procedurilor parlamentare, modificarile in
domeniul fiscal cerand, de regula, interventia Parlamentului.

            In ceea ce priveste rolul pe care finantele publice il joaca in economia

tarii noastre in actuala etapa de tranzitie catre economia de piata se cuvin a fi
subliniate cateva aspecte. Este mai intai de remarcat o anumita restrangere a
rolului finantelor publice in activitatea economica si in asigurarea conditiilor
pentru reproductia largita a PIB. Daca in perioada conducerii centralizate a
economiei, aproximativ 2/3 din resursele bugetare erau destinate finantarii
investitiilor, in prezent, cheltuielile bugetare cu caracter economic au fost
devansate de cele social-culturale. Alocatiile de la buget vizeaza cu
prioritate:

Ø      completarea resurselor proprii ale regiilor autonome apartinand

statului;

Ø      realizarea unor obiective noi in ramuri de importanta strategica ale

complexului economic national sau in domenii cu eficienta
economica mai redusa, in care capitalul privat nu este interesat;

Ø      participarea la constituirea unor societati mixte in tara sau in

strainatate;

Ø      acordarea unor subventii societatilor comerciale cu capital de stat,

a caror activitate prezinta o importanta deosebita.
 Prin diferite mijloace, finantele publice sunt chemate sa sprijine
procesul de restructurare a economiei romanesti. Acordarea selectiva si in
conditii de maxima transparenta a subventiilor de la buget, exercitarea unui
control riguros asupra modului de utilizare a acestor resurse, urmarirea
modului de achitare a obligatiilor fiscale, sunt masuri ce urmaresc astuparea
“gaurilor negre” din economie, restrangerea activitatii in ramurile
energofage sau consumatoare de materii prime deficitare, eliminarea
distorsiunilor in alocarea resurselor, promovarea mecanismelor pietei
concurentiale.

Renuntarea la sistemul centralizat, autoritar, de conducere a economiei

si inlocuirea lui cu mecanismul conducerii economiei prin intermediul
parghiilor economico-financiare, care ofera libertate agentilor economici dar
si tinde sa dirijeze decizia acestor agenti in sensul dorit de guvernanti, au
facut necesara reforma intregului nostru sistem fiscal. Acest proces a fost
marcat de incercarea de acordare a unor facilitati fiscale si a altor avantaje
pentru agentii economici, care sa le canalizeze activitatea catre anumite
sectoare, sa reincurajeze reinvestirea profitului, sa faciliteze acumularea de
capital. Fara a fi incununate intotdeauna de succes (a se vedea esecul unor
facilitati referitoare la impozitul pe profit) si mereu cenzurate de necesitatea
acoperirii cheltuielilor bugetare, aceste masuri au sporit totusi capacitatea de
autofinantare a agentilor economici (in special privati), ceea ce era de altfel,
absolut necesar in conditiile retragerii statului din activitatea economica.

Rolul finantelor publice nu se limiteaza doar la domeniul economic, el

manifestandu-se din plin si in domeniul social. Prin intermediul finantelor se
realizeaza o larga redistribuire a veniturilor intre membrii societatii, in
vederea corectarii unor inegalitati existente intre indivizi si a asigurarii unor
conditii demne de viata pentru toti cetatenii. Prin prelevarile de la agentii
economici si persoanele ocupate in sfera productiei materiale se constituie
fondurile din care se finanteaza functionarea institutiilor publice din sfera
nemateriala (invatamant, sanatate, cultura si arta, asigurari si protectie
sociala, etc.), care prin serviciile pe care le ofera creeaza conditii pentru
reproductia largita a factorului uman.

Influente importante ale finantelor publice pot fi identificate si in

domeniul politic si administrativ. Democratizarea vietii noastre economico-
sociale a antrenat un proces de reorganizare si restructurare a tuturor
institutiilor care compun suprastructura societatii. S-a reorganizat sistemul
politic si administrativ, au fost infiintate noi institutii care sa asigure apararea
drepturilor fundamentale ale cetatenilor si ordinea de drept in stat, siguranta
nationala si apararea tarii. In plan financiar, aceasta a insemnat mobilizarea
si utilizarea unei parti din PIB pentru inzestrarea corespunzatoare .
Tema-3 Functiile parlamentului

Funcţiile parlamentului semnifica rolul Parlamentului, iar procedurile

constituţionale sunt mijloacele tehnice pentru îndeplinirea rolului său. Exista
discuţii cu privire la funcţiileParlamentului şi clasificarea acestora. În mod
convenţional se considera principale funcţii ale Parlamentului sânt:

–         reprezentarea;
–         recrutarea personalului guvernamental si altor persoane care urmează
sa îndeplinească unele prerogative;
–         determinarea cadrului general al politicii externe;
–         declanşarea procedurii judiciare fata de anumite persoane;
–         informarea;
–         controlul;
–         deliberarea.
Funcţiile Parlamentului interacţionează aşa încât separarea lor este artificiala
şi are o valoare exclusiv didactică. Astfel, prin unele dintre procedurile de
informare se exercita şi controlul, eficacitatea controlului şi a deliberării
presupune informare, iar valoarea deliberării se măsoară prin control. Unele
funcţii necesită o analiză detaliată.

1. Funcţia de informare

Într-o democraţie pluralistă legislativul şi executivul trebuie să se informeze

mutual pentru folosul reciproc. Parlamentul nu-şi poate îndeplini cu eficienţă
funcţia sa deliberativa decât dacă acţionează în cunoştinţa de cauza.
Informarea este o condiţie esenţială şi pentru îndeplinirea cu eficacitate a
funcţiei de control parlamentar.
Procedeele de informare pot fi grupate în mijloace aflate la dispoziţia
cetăţenilor, mijloace aflate la dispoziţia parlamentarilor şi mijloace rezervate
iniţiativei Guvernului.[1]
a) Informarea la iniţiativa cetăţenilor – petiţiile
Dreptul de petiţionare este reglementat ca drept fundamental (art. 52 din
Constituţia Republici Moldova). În acest sens cetăţeni au dreptul sa se
adreseze autorităţilor publice – inclusiv Parlamentului – prin petiţii,
 iar autorităţile publice au obligaţia sa răspundă la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite de lege.
Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate
numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să
adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.
b) Informarea la iniţiativa parlamentarilor
Constituţia Republicii Moldova consacră următoarele procedee de
informare: solicitarea de informaţii, întrebările şi interpelările.
Întrebările sunt un mijloc tradiţional de informare şi reprezintă   procedeul
prin care un membru al adunării solicită informaţii sau explicaţii asupra unui
fapt determinat din partea unui membru al Guvernului sau din partea altor
conducători ai administraţiei publice. Guvernul este responsabil în faţa
Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele cerute de acesta, de
comisiile lui şi de deputaţi. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sânt
obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi.
[2]
c) Informarea Parlamentului la iniţiativa Guvernului
Declaraţiile guvernamentale pot fi făcute şi la iniţiativa Guvernului daca
acesta consideră necesar, iar Parlamentul, consimte. Membrii guvernului au
acces la lucrările Parlamentului. iar daca li se solicita prezenţa, participarea
lor este obligatorie (art.104, alin.2).
Guvernul este unul dintre subiectele dreptului de iniţiativă legislativă (art.
73). Prin exercitarea acestui drept, sub forma expunerii de motive precum şi
prin anexele documentare la proiectele de legi, el informează, Parlamentul
asupra temeiurilor obiective si subiective care au condus la promovarea
proiectului.
   2. Funcţia de control şi sancţiunile controlului[3]
Pentru exercitarea şi finalizarea controlului parlamentar, Constituţia indica
diverse proceduri, majoritatea dintre ele pot fi finalizate prin sancţiuni
constituţionale
a) Proceduri şi mijloace de control cărora nu li se asociază sancţiuni.
1.     În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele
Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de
război şi le aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Parlamentului. Dacă Parlamentul
nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea
agresiunii.
 2. Consultarea prealabila a Parlamentului este prevăzută în doua situaţii:

–                                  atunci când Preşedintele Republicii Moldova decide sa

dizolve Parlamentul deoarece acesta nu a acordat votul de încredere
Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi după respingerea
a cel puţin doua solicitări de învestitură (art.85 alin.2);
–                                  când Preşedintele Republicii Moldova solicită
poporului exprimarea voinţei lui prin referendum cu privire la probleme de
interes naţional (art. 88).

3. Aprobarea este forma de încuviinţare a unei acţiuni sau a unui act din
partea Parlamentului validându-se acea acţiune sau acel act.
Aprobarea poate fi:

–                                  prealabilă: Preşedintele Republicii Moldova poate

declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului mobilizarea parţiala sau
generala a forţelor armate (art. 87 alin.2).
–                                  ulterioară: dacă în cazuri excepţionale Preşedintele a
adoptat deja măsura mobilizării, aprobarea Parlamentului trebuie să intervină
în cel mult 5 zile de la adoptarea măsurii.
Există situaţii în care aprobarea trebuie să intervină atât anterior cât şi
posterior emiterii actului: Parlamentul poate abilita Guvernul să emită
ordonanţe care apoi, potrivit cererii de abilitare, se supun aprobării
Parlamentului (art.106/2).
b) Proceduri şi mijloace de control cărora le i se asociază sancţiuni
politice sau penale
1. Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere
este procedura constituţionala de control parlamentar care poate avea ca
finalitate investirea sau legitimarea Guvernului. Audierea şi dezbaterea
programului de guvernare constituie atât modalităţi de informare a
Parlamentului cât şi de control asupra Guvernului. Acestea sânt urmate, în
mod necesar, fie de vot de neîncredere (refuzul Parlamentului de a investi
Guvernul), fie de votul de încredere,   adică de investire a Guvernului.
Deci, numirea membrilor Guvernului de Preşedinte, nu este o învestitură ci
confirmarea şi nominalizarea învestiturii făcute de Parlament. Parlamentul
nu aproba programul Guvernului ci doar îl acceptă în principiu ca argument
al investirii.
2. Interpelarea este o veritabilă presiune adresată Guvernului sau unuia din
membrii acestuia pentru a da explicaţii asupra politicii trecute sau asupra
atitudinii pe care o adoptă în legătură cu o problemă dată. Formal
interpelarea este tot o întrebare, dar ea se formulează numai în scris, se
transmite preşedintelui Parlamentului şi poate provoca o dezbatere asupra
politicii Guvernului. Potrivit art.105, alin.2 din Constituţie   „Parlamentul
poate adopta o moţiune prin care sa-si exprime poziţia faţă de obiectul
interpelării „.
Moţiunea de cenzura este procedura prin care Parlamentul, în şedinţă pun în
discuţie răspunderea politică a Guvernului. Efectul admiterii moţiunii îl
constituie încetarea forţata a mandatului Guvernului. Preşedintele Republicii
Moldova deschide procedura pentru investirea altui Guvern.
3. Angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa este procedura
constituţionala prin care Guvernul pune Parlamentul în situaţia limită de a
opta între acceptarea opiniei lui sau demitere. Potrivit art. 106 alin.1 din
Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului
asupra unui program, a unei declaraţii de politica generală sau a unui proiect
de lege. Guvernul este demis daca o moţiune de cenzură depusă în trei zile
de la prezentarea programului, declaraţiei de politica generală sau proiectului
de lege a fost votată. Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege se
consideră adoptat, iar programul sau declaraţia   de politică generală devine
obligatorie pentru Guvern.
4. Procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui Republicii Moldova nu
este o procedura sancţionatoare, ci o procedura de control parlamentar
(art.89). În cazul săvârşirii unor fapte prin care încalcă prevederile
Constituitei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către
Parlament cu votul a doua treimi din numărul deputaţilor aleşi. Propunerea
de demitere poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce
neîntârziat la cunoştinţa   Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele
poate da Parlamentului şi Curţii Constituţionale explicaţii cu privire la
faptele ce i se impută.
              3. Funcţia deliberativă
Constituţia R.M. în art. 60 alin. (1) prevede că Parlamentul este „unica
autoritate legislativă a statului”. În acest caz, se subliniază faptul că numai
Parlamentul are menirea să reglementeze primar şi originar relaţiile sociale
fundamentale şi să asigure unitatea reglementărilor legislative pe întreg
teritoriul ţârii. Legea privind actele legislative, în prevederile art. 4 include
principiile de bază ale legiferării de care legiuitorul trebuie să se îndrumeze
la elaborarea unei legi (act legislativ) şi anume:
(1)… să corespundă prevederilor tratatelor internaţionale la care RM este
parte, principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional
(2)… să corespundă dispoziţiilor constituţionale şi să fie în concordanţă cu
cadrul juridic existent, cu sistemul de codificare şi unificare a legislaţiei
(3) La elaborarea, adoptarea şi aplicarea actului legislativ se respectă
principiile:
–         oportunităţii, coerenţei, consecutivităţii şi echilibrului între
reglementările concurente;
–         consecutivităţii, stabilităţii şi predicabilităţii normelor juridice;
–         transparenţei, publicităţii şi accesibilităţii.
Totodată, Legea privind actele legislative, prevede în art. 25 alin. (2) p. b) că
un act legislativ trebuie „să fie întocmit conform tehnicii legislative şi
normelor limbii literare”, de aceea elaborarea actului normativ trebuie să se
aibă în vedere o anumită structură a actului normativ, un aspect ordonat şi
sistematizat. Structura logică şi conţinutul actului legislativ este reglementat
de capitolul VI ale aceleaşi legi menţionate. Astfel art. 24 alin, (2) stipulează
următoarele elemente constitutive, de regulă, ale actului legislativ:
a) titlu;
b) preambulul;
c) clauza de adoptare;
d) dispoziţii generale;
e) dispoziţii de conţinut;
f) dispoziţii finale şi tranzitorii;
g) anexe (după caz).
Parlamentul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni. De asemenea Parlamentul
adoptă, în vederea asigurării reglementării tuturor domeniilor de raporturi
sociale, programe de elaborare a actelor legislative care cuprind denumirile
actelor care vor fi elaborate, domeniile raporturilor sociale ce urmează a fi
reglementate, autorităţile, instituţiile şi persoanele care le vor elabora. Aceste
programe pot fi modificate şi completate de Parlament, la propunerea
subiectelor cu drept de iniţiativă legislativă. În exerciţiul dreptului de
iniţiativă legislativă deputaţii şi Preşedintele prezintă Parlamentului proiecte
de legi şi propuneri legislative, Guvernul proiecte de legi. Conform art. 15 al
Legii privind actele legislative – propunerea legislativă este propunerea
înaintată de Preşedintele RM sau deputaţii în Parlament de a se iniţia în
elaborarea unui sau mai multor acte legislative, care vizează o anumită
problemă sau un grup de probleme şi care au menirea de a reglementa
anumite domenii ale raporturilor sociale. Asupra acceptării propunerii
legislative Parlamentul adoptă o hotărâre prin care stabileşte termenul de
elaborare a proiectului de lege, formează sau dispune alte organe pentru
formarea unui grup de lucru pentru elaborarea proiectului, stabileşte după
caz, cuantumul retribuirii specialiştilor antrenaţi în elaborare, al altor
cheltuieli aferente, precum şi sursele de finanţare a acestora.
Etapele de elaborare a legilor sunt procedeele juridice de creare a actului
normativ-juridic. Elaborarea actului normativ presupune, în general,
parcurgerea următoarelor etape:
–         iniţierea proiectului de act normativ;
–         dezbaterea proiectului;
–         adoptarea proiectului;
–         promulgarea;
–         publicarea legii.
Este o formă procesuală strict determinată şi care e necesar de respectat în
mod obligator de către legiuitor sau de o altă autoritate competentă. Fiecare
din etapele sus menţionate au o procedură anume, ce se stabileşte în
dependenţă de mai mulţi factori cum ar fi tipul actului normativ iniţiat spre
adoptare, sfera de reglementare a relaţiilor de către viitorul act.
Iniţierea proiectului de act normativ. Conform articolului 73 din
Constituţie dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor, Preşedintelui
RM şi Guvernului în cazul revizuirii Constituţiei iniţiativa populară aparţine
unui număr de cel puţin 200000 de cetăţeni RM cu drept de vot.
Proiectul de lege întocmit poate conţine definiţia termenilor juridici, tehnici,
economici şi a altor termeni speciali de circulaţie restrânsă. În cazul în care
proiectul de lege cuprinde prevederi din legislaţia în vigoare ei nu se
reproduc, dar se face trimitere la ele.
Proiectele de lege prezentate de Guvern, precum şi propunerile legislative
ale deputaţilor acceptate de acesta sunt examinate de Parlament, inclusiv şi
în procedura de urgenţă.
Cât priveşte iniţiativa populară de revizuire a Constituţiei pentru a fi
acceptată de Parlament numai:
1) după ce s-a colectat numărul menţionat de semnături;
2) aceste semnături să fie depuse numai de cetăţeni RM;
3) semnăturile să fie colectate de grupul de iniţiativă care se constituie de la
27 la 200 cetăţeni ai RM cu drept de vot;
4) acest grup să fie înregistrat la Ministerul Justiţiei în termen de 10 zile
după prezentarea listei membrilor lui;
5) colectarea semnăturilor să nu înceapă mai devreme de 3 luni şi nu mai
târziu de 8 luni după publicarea proiectului de lege privind modificarea
Constituţiei şi a listei autorilor acestuia în Monitorul Oficial al RM;
6) Fiecare pagină din listele de colectare să fie semnate de persoana care
colectează semnăturile în prezenţa conducătorului autorităţii administraţiei
publice locale pe al cărei teritoriu au fost colectate semnăturile şi aplicarea
ştampilei autorităţii administraţiei publice locale pe fiecare pagină;
7) pe baza acestor liste să fie întocmit un proces verbal, în ultima zi a
termenului de colectare a semnăturilor, care împreună cu semnăturile
membrilor grupului de iniţiativă va fi prezentat Ministerului Justiţiei pentru
verificarea respectării legislaţiei şi a veridicităţii listelor de colectare;
8) să existe decizia Ministerului Justiţiei privind izbutirea iniţiativei populare
de revizuire a Constituţiei, în termen de 14 zile după prezentarea proiectului
privind modificarea Constituţiei.
Proiectele de legi constituţionale pot fi prezentate Parlamentului numai
împreună cu avizul Curţii Constituţionale.
Proiectele de legi şi propunerile legislative se primesc spre examinare
împreună cu expunerea scopurilor, sarcinilor, a concepţiei viitoarei legi, a
locului ei în legislaţia în vigoare, precum şi a efectelor ei social-economice şi
de altă natură şi cu indicarea autorilor care au luat parte la elaborarea
proiectului de lege. La proiectul de lege a cărei realizare necesită cheltuieli
materiale şi de altă natură se anexează o fundamentare economico-
financiară.
În caz de necesitate se prezintă şi proiectul hotărârii Parlamentului privind
modul de punere în aplicare a legii precum şi lista actelor condiţionate, care
urmează a fi elaborate în legătură cu adoptarea legii. Textul proiectului de
lege se prezintă în limba de stat împreună cu traducerea lui în limba rusă,
respectându-se regulile de limbaj, ortografie şi punctuaţie.
Propunerile legislative se prezintă în limba de stat sau în limba rusă,
Aparatul Parlamentului asigurându-le traducerea lor dintr-o limbă în alta.
Toate proiectele de legi şi propunerile legislative se înregistrează de Biroul
permanent în ordinea prezentării lor şi se aduc la cunoştinţă Parlamentului la
prima şedinţă a săptămânii de lucru prin anunţarea titlului şi autorului
proiectului sau propunerii. Ele se distribuie deputaţilor de îndată, dar nu pot
fi înscrise în ordinea de zi decât după cel puţin 15 zile de lucru.
Dezbaterea proiectului de lege. Preşedintele Parlamentului sau
vicepreşedinţii lui înaintează proiectul de lege sau propunerea legislativă
spre dezbatere şi avizare comisei permanente sesizate în fond de competenţă
căreia ţine proiectul sau propunerea respectivă. Fundamentarea, avizarea şi
expertiza proiectului de lege este înserată în capitolul V al Legii privind
actele legislative.
Grupul de lucru concomitent cu elaborarea proiectului de lege întocmeşte o
notă informativă. Proiectul de lege legislativ, însoţit de nota informativă, se
transmite spre avizare autorităţilor şi instituţiilor interne şi externe interesate.
Orice comisie permanentă care se consideră competentă pentru a-şi da avizul
asupra proiectului de lege sau propunerii legislative informează Biroul
permanent că intenţionează să-şi dea avizul.
În caz de refuz din partea Biroului permanent, Parlamentul adoptă decizia cu
votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Dacă comisia permanentă consideră că
proiectul de lege remis ei spre examinare sunt de competenţa altei comisii,
ea poate cere Preşedintelui Parlamentului trimiterea ei acestei comisii
În caz de refuz din partea Preşedintelui Parlamentului, Parlamentul adoptă
decizia cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. La fel se va proceda şi în caz
de controverse între comisii.
La Comisia permanentă sesizată în fond va dezbate proiectul de lege timp de
25 de zile lucrătoare, dacă Preşedintele Parlamentului sau vicepreşedintele
lui nu vor stabili un alt termen. Alte comisii care se consideră competente şi
au primit proiectul de lege spre examinare în modul stabilit vor prezenta
comisii permanente sesizate în fond avizele asupra proiectelor în termen de
15 zile de lucru. În caz de nerespectare a acestui teren comisia permanentă
sesizată în fond va putea redacta raportul său fără avizul sau avizele
celorlalte comisii.
Varianta finală a proiectului de lege se întocmeşte după primirea avizului şi
efectuarea expertizei de către membrii grupului de lucru, precum şi a unui
dosar de însoţire care cuprinde:
a) actul în al cărui temei a fost iniţiată elaborarea proiectului;
b) actul prin care s-a instituit grupul de lucru, componenţa lui nominală;
c) rezultatele investigaţii ştiinţifice;
d) nota informativă;
e) avizele şi rezultatele expertizelor;
f) lista actelor condiţionate ce necesită a fi elaborate sau revizuite în legătură
cu adoptarea proiectului de lege;
g) raportul final al grupului de lucru şi alte acte necesare. Proiectul de lege,
întocmit în limba de stat, şi dosarul de însoţire se transmit spre examinare
autorităţii care a decis elaborarea lui şi/sau a instituit grupul de lucru.
Pentru proiectul de lege înaintat Parlamentului în calitate de iniţiativă
legislativă se complectează o fişă.[5] Numărul proiectului va fi numărul lui
de intrare.
Autorul proiectului de lege poate să-şi retragă proiectul până la înscrierea
acestuia pe ordinea de zi.
În baza avizelor menţionate, comisia specială sau comisia permanentă
sesizată în fond întocmeşte un raport asupra proiectului de lege
constituţională şi-1 prezintă Biroului permanent în decurs de 15 zile de la
expirarea termenului de 6 luni din momentul prezentării proiectului în cauză,
împreună cu avizul Curţii Constituţionale adoptat cu votul a cel puţin 4
judecători; a) de către 1/3 din deputaţi sau de Guvern, sau b) de către Curtea
Constituţională în cazul în care revizuirea Constituţiei este iniţiata de
cetăţeni.
Deputaţii, fracţiunile parlamentare sau Guvernul au dreptul să prezinte în
scris amendamente motivate la proiectul de lege, care se transmit biroului
permanent în termen de 15 zile după primirea proiectului. Avizarea
amendamentelor la proiectul de lege se va face de către comisia permanentă
sesizată în fond şi numai dacă aceasta consideră necesar şi de o altă comisie.
Pentru amendamentele orale prezentate în plen cu privirea la probleme de
redactare sau alte aspecte mai puţin însemnate, avizarea se va putea face oral
de către raportul comisiei permanente sesizate în fond, la solicitarea
Preşedintelui Parlamentului, proiectele de legi avizate în modul stabilit se
supun dezbaterii Parlamentului conform ordinii de zi aprobate.
Proiectul înscris în ordina de zi a şedinţei Parlamentului se dezbate, de
regulă, în două lecturi. Proiectele de legi constituţionale, proiectele de legi în
problemele bugetului, finanţelor, economiei, care necesită considerabile
cheltuieli financiare, precum şi tratatele internaţionale, la decizia
Parlamentului, pot fi supuse dezbaterii şi în a treia lectură.
Modul de dezbatere ulterioară a proiectului de lege stabileşte prin hotărâre a
Parlamentului în fiecare caz în parte cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
Decizia asupra proiectului de lege constituţională dezbătut în prima lectură
se adoptă de către Parlament, sub formă de hotărâre, cu votul majorităţii
deputaţilor prezenţi.
După aprobarea proiectului de lege constituţională, în prima lectură,
Preşedintele Parlamentului cere opinia deputaţilor privind punerea de îndată
la vot a proiectului în a doua lectură sau transmiterea acesteia comisiei
speciale sau comisiei permanente sesizate în fond pentru examinarea
amendamentelor şi pregătirea proiectului pentru dezbaterea din a doua
lectură. În cazul în care cel puţin 25 de deputaţi vor cere transmiterea
proiectului de lege constituţională comisiei speciale sau comisiei permanente
sesizate în fond Preşedintele dispune aceasta. În caz contrar se va pune la vot
în lectura a doua şi definitivă. Dacă proiectul de lege constituţională este
transmis comisiei speciale sau comisiei permanente sesizate în fond, în
termen de 15 zile după adoptarea proiectului în prima lectură, deputaţii
pregătesc şi transmit amendamentele comisiei respective. Acest termen poate
fi prelungit, la propunerea Preşedintelui Parlamentului, prin votul majorităţii
deputaţilor prezenţi.
În a doua lectură pot fi dezbătute şi supuse votului doar amendamentele
depuse în scris şi semnate de cel puţin 5 deputaţi. Amendamentele pot ţine
de:
—redactarea textului;
—modificări care nu afectează esenţa prevederilor propuse de autor;
—omiterea unor articole sau parţi de articole, dacă aceasta nu afectează
esenţa proiectului.
La discutarea fiecărui articol deputaţii pot expune punctul de vedere al
fracţiunii parlamentare din care fac parte sau punctul lor de vedere.
Deasemenea va putea lua cuvântul şi reprezentantul Guvernului. Discutarea
articolelor începe cu amendamentele, care în cadrul luărilor de cuvânt pot fi
făcute în formă orală. Amendamentul trebuie să se refere la conţinutul numai
a unui singur articol în cazul în care amendamentul poate conduce la
modificarea esenţială a proiectului de lege, preşedintele şedinţei îl poate
trimite spre avizare comisiilor competente, suspendând dezbaterile. În acest
caz autorul amendamentului are dreptul de a fi ascultat în cadrul comisiilor.
Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra fiecărui amendament, cu excepţia
cazurilor în care adoptarea unuia exclude acceptarea celorlalte.
În cazul în care sunt supuse revizuirii dispoziţiile privind caracterul suveran,
independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea
permanentă a statului, Parlamentul după adoptarea proiectului de lege
constituţională declară referendumul constituţional republican pentru
aprobarea noilor prevederi, care se vor aproba prin acest referendum cu votul
majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale. Referendumul
constituţional se desfăşoară conform prevederilor codului electoral.
Adoptarea proiectului de lege
După efectuarea dezbaterilor proiectului de lege intervine cea de-a treia
etapă a elaborării actelor care o constituie adoptarea. Ea este activitatea
finală a deputaţilor care îi acordă proiectului calitatea de lege. Votarea legii
este actul care permite degajarea voinţei majorităţii. Conform art. 74 din
Constituţia RM legile se adoptă cu votul majorităţii.
Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, legile
ordinare cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, legile constituţionale cu
votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleşi.
 
Promulgarea legii
Legile adoptate de Parlament se promulgă de către Preşedintele RM
conform art.74 din Constituţie.
Iniţial legile adoptate de Parlament se semnează de Preşedintele
Parlamentului sau de către unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului la
rugămintea sa, sau în absenţa Preşedintelui Parlamentului, în termen de cel
mult 20 zile de la adoptare.
Promulgarea este o instituţie a Preşedintelui . Legea se trimite de către
Preşedinte sau de către vicepreşedintele Parlamentului spre promulgare
Preşedintelui RM în termen de 25 zile de lucru de la adoptarea ei.
Preşedintele care este şef al statului, este totodată şi un garant al securităţii
actelor normative, astfel dacă voinţa legiuitorului contravine unor principii
generale sau dacă alte categorii de vicii se conţin în conţinutul lor propriu-
zis, atunci Preşedintele RM poate cere Parlamentului, doar o singură dată,
reexaminarea legii pentru orice motive ce fac ca legea în ansamblu sau o
parte a ei inacceptabilă.a
Dacă Parlamentul menţine hotărârea adoptată, Preşedintele este obligat să
promulge legea în termen de cel mult 2 săptămâni de la data înregistrării
legii în Aparatul Preşedintelui. În cazul care Parlamentul nu-şi menţine
hotărârea, legea se consideră respinsă.
Promulgarea nu este un vot nou, ci este un act prin care se recunoaşte
conţinutul autentic al textului care a fost votat de Parlament şi se dă
dispoziţie ca legea să fie publicată în organul de presă oficial.
Publicarea legii
Legile, precum şi alte acte ale Parlamentului, decretele Preşedintelui RM,
tratatele internaţionale, actele Guvernului, actele miniştrilor, departamentelor
şi Băncii Naţionale a Moldovei se publică în Monitorul oficial al RM editat
de Direcţia de Stat pentru asigurarea informaţională Moldpres în limba de
stat cu traducere în limba rusă şi în alte limbi. Publicarea actelor normative
constituie etapa decisivă ce finalizează procesul de elaborare a legilor,
Conform art. 76 al Constituţiei RM legea intră în vigoare la data publicării
sau la data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistenţa
acesteia. Astfel publicarea este procedura ce constituie şi ea o etapă a
procesului de elaborare. Actele oficiale pot fî publicate în alte ediţii
periodice numai cu trimitere la Monitorul Oficial.
Biroul Permanent al Parlamentului şi Cancelaria de Stat asigură remiterea la
timp Direcţiei Moldovei a actelor oficiale pentru publicarea lor în Monitorul
Oficial cel târziu în termen de 7 zile după primire. Statul asigură publicarea
legilor şi celorlalte acte normativ-juridice pentru ca persoanele sau subiecţii
statului dat să cunoască bine legislaţia şi să poată uşor manipula cu legile.
Publicarea lor este un garant parţial al ordinii de drept sau contribuie la
realizarea celei din urmă. Publicarea actelor normativ-juridice este o
îndatorire a statului, aceasta reiese din art. 23 alin.(l) al Constituţiei RM prin
care se stipulează „că fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea
juridică”. În fine putem concluziona că adoptarea legilor precum, şi a altor
acte normative este o procedura necesară şi amplă. Necesară din simplu
motiv, că societatea nu se poate bine dezvolta fără ca în ea să domine nişte
reglementări actuale perioadei date şi eficiente după modul de realizare a
reglementărilor stabilite în norme. Orice societate e necesar să fie guvernată
de norme cu caracter obligatoriu, pentru a delimita şi a permite unele acţiuni
sau inacţiuni, în scopul creării unei atmosfere cât mai favorabile pentru
dezvoltarea şi activarea normală a individului în societatea dată. Însă, aceste
norme trebuie să recurgă de la o anume autoritate ce deţine monopolul
creărei dreptului, cea mai perfectă variantă e cea a organului reprezintativ,
care ar reprezenta interesele majorităţii persoanelor.
Tema-4 Atributiile guvernului R.M.
În cazul exprimării votului de neîncredere de către Parlament, în cazul
demisiei Primului-ministru sau în cazul alegerii unui nou Parlament,
Guvernul în exercițiu (demisionar) îndeplinește numai funcțiile de
administrare a treburilor publice pînă la depunerea jurămîntului de către
membrii noului Guvern.
În perioada în care este demisionar, Guvernul este limitat numai în dreptul
său de asigurare a realizării politicii externe și de inițiativă legislativă în
domenii ce implică elaborarea și aprobarea unor noi programe de activitate.[3]
Principalele atribuții ale Guvernului în exercițiu (demisionar):

1. asigură transpunerea în viață a legilor, indiferent de domeniul

reglementat de acestea;
2. exercită funcția de conducere generală și control asupra activității
organelor centrale de specialitate;
3. realizează programele de dezvoltare economică și socială a țării;
4. asigură securitatea statului și a cetățenilor lui, îndeplinind funcții de
administrare a treburilor publice;
5. întreprinde orice activitate de conducere și gospodărire în chestiuni ce
privesc întreaga societate.
În vederea realizării atribuțiilor stabilite, Guvernul:

1. aprobă hotărîri și dispoziții în vederea executării legilor;

2. avizează inițiativele legislative;
3. elaborează și prezintă spre aprobare Parlamentului proiectul legii
bugetului de stat, propune Parlamentului inițiative legislative pentru:
4. realizarea obligațiilor ce rezultă din conținutul legilor și dispozițiilor
finale ale acestora în limita stabilită de cadrul legislativ primar;
5. asigurarea securității interne și externe a statului, menținerea stării de
legalitate, a stabilității sociale, economice, financiare și politice și
pentru evitarea efectelor fenomenelor naturale și ale factorilor
imprevizibili care prezintă pericol public;
6. poate semna acorduri internaționale, atunci cînd semnarea acestora
este necesară pentru executarea legilor ParlamentuluiRepublicii

Tema 5- Atributiile de baza a bancii nationale

Banca Naţională are următoarele atribuţii de bază:
a) stabileşte şi implementează politica monetară şi valutară în stat;
b) acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului;
c) întocmeşte analize economice şi monetare şi în baza lor adresează
Guvernului propuneri, aduce rezultatele analizelor la cunoştinţa publicului;
d) licenţiază, supraveghează şi reglementează activitatea instituţiilor
financiare;
e) acordă credite băncilor;
f) supraveghează sistemul de plăţi în republică şi promovează funcţionarea
stabilă şi eficientă a sistemului automatizat de plăţi interbancare;
g) activează ca organ unic de emisiune a monedei naţionale;
h) stabileşte regimul cursului de schimb al monedei naţionale;
i) păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului;
j) în numele Republicii Moldova îşi asumă obligaţii şi execută tranzacţiile
rezultate din participarea Republicii Moldova la activitatea instituţiilor
publice internaţionale în domeniul bancar, de credit şi monetar în
conformitate cu condiţiile acordurilor internaţionale;
k) întocmeşte balanţa de plăţi, poziţia investiţională internaţională şi
elaborează statistica datoriei externe a Republicii Moldova;
l) efectuează reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova.
m) licenţiază, reglementează şi supraveghează activitatea de prestare a
serviciilor de plată şi activitatea de emitere a monedei electronice.
(2) Banca Naţională are dreptul de a prelucra datele cu caracter personal
obţinute în exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezenta lege fără
consimţămîntul subiecţilor datelor cu caracter personal.
(3) Subiecţii datelor cu caracter personal nu au dreptul de a se opune
prelucrării datelor personale circumscrise exercitării atribuţiilor Băncii
Naţionale prevăzute de prezenta lege.
(4) Prelucrarea datelor cu caracter personal obţinute de către Banca
Naţională potrivit prezentului articol se realizează în conformitate cu
prevederile legislaţiei privind protecţia datelor cu caracter personal.
[Art.5 modificat prin Legea nr.147 din 30.07.2015, în vigoare 21.08.2015] 
[Art.5 completat prin Legea nr.31 din 07.03.2013, în vigoare 05.04.2013]
[Art.5 modificat prin Legea nr.109-XVI din 16.05.2008, în vigoare
20.06.2008] 

Tema 6-Atributiile bancilor comerciale din R.M

 Băncile comerciale
Activitatea instituţiilor bancare este reglementată de Legea instituţiilor
financiare din 21.07.1995. BNM are dreptul exclusiv de eliberarea
autorizaţiilor, de stabilire şi de schimbare a capitalului mimin pentru băncile
care se înfiinţează (actual, după ultimile revizuiri, capitalul minim care-l au
este de 100 de milioane).
BNM ţine registrul băncilor licenţiate care este deschis publicului. Pentru
obţinerea licenţei de activitate bancară trebuie să se îndeplinească nişte
condiţii:

1. Să se respecte condiţiile de capital minim de 100 milioane. Acţiunile se

achită integral, din mijloace băneşti.
2. La cererea de obţinere a licenţei se anexează:

 Datele biografice precum şi date privind experienţa şi calificarea

administratorilor viitoarei bănci şi activitatea profesională în ultimii 10
ani;
 Date privind capitalul viitoarei bănci care se prevede a fi plătit;
 Bussines – planul viitoarei bănci, care cuprinde: structura băncii,
tipurile de activităţi ce urmează să le desfăşoare şi pronosticul
rezultatelor financiare pentru următorii 3 ani;
 Informaţii privind numele sau denumirea, domiciliul sau sediul,
activitatea comercială în ultimii 10 ani şi cota de participare a fiecărei
persoane care intenţionează să deţină 5% şi mai mult din acţiunile cu
drept de vot, precum şi orice altă informaţie cerută de regulamentele
BNM.

În termen de 3 luni de la data depunerii cererii, BNM o acceptă preventiv sau

o respinge, aducîndu-i la cunoştinţa solicitantului. Refuzul trebuie motivat.
BNM poate să refuze eliberarea licenţei dacă nu este pe deplin convinsă de
seriozitatea  viitoarei bănci sau de acţionarii viitoarei bănci, provenienţa
banilor, etc.

După aprobarea preliminară, BNM stabileşte următoarele cerinţe de acordare

a licenţei:
 1. Depunerea capitalului iniţial minim necesar (nu mai mic de 100
milioane lei);
2. Angajare de specialişti;
3. Încheierea unui contract cu o firmă de audit;
4. Închirierea sau cumpărarea de echipament necesar pentru activitatea
bancară. Dacă în decurs de 1 an nu îndeplineşte aceste condiţii,
aprobarea preliminară se anulează. Dacă cerinţele sunt satisfăcute,
BNM eliberează licenţa de activitate, care este emisă pe un termen
nedeterminat, şi nu este transmisibilă.

Fiecare bancă poate să-şi deschidă filiale şi reprezentanţe pe teritoriul

Republicii Moldova, şi în afara teritoriului ţării, cu aprobarea BNM.
Filiala este o subdiviziune separată, juridic dependentă de bancă. Poate
desfăşura toate tipurile de activităţi financiare sau doar unele din ele, în
limita împuternicirilor băncii. La rîndul său, filialele pot avea subdiviziuni
proprii, agenţii, puncte de schimb valutar, care se află de regulă, în afara
sediului ei, nu au un bilanţ contabil separat.
Reprezentanţele sunt subdiviziuni separate care se află în afara sediului,
juridic dependente de bancă, cu rol de informare, de reprezentare şi apărare a
intereselor băncii. Nu are competenţa de desfăşurare a activităţilor
financiare.
Sucursala este o persoană juridică în care o altă persoană juridică sau un
grup de persoane care acţionează împreună, deţin jumătate sau mai mult din
acţiunile cu drept de vot, ceea ce le permite acestora să exercite un control
asupra managementului sucursalei şi a activităţii ei.
Pentru obţinerea licenţei de băncile străine, BNM cere suplimentar
prezentarea licenţei de atragere a depozitelor sau altor fonduri rambursabile,
de la Banca Centrală a ţării de origine a băncii, şi aprobarea în scris din
partea Băncii Centrale, ca aceasta să-şi deschidă filiale în străinătate, plus, să
demonstreze că este supravegheată adecvat de autorităţile competente din
ţara de origine.

BNM poate să retragă autorizaţia băncilor comerciale pe parcursul

activităţilor lor:
 1. La solicitarea băncii;
2. În cazul în care banca a comis încălcări grave a legislaţiei în vigoare
(operaţiuni riscante care au dus la micşorarea capitalului minim, mai
mic de 1/3 de capitalul reglementat) sau banca nu este capabilă să
execute cerinţele creditorilor. Art. 38 din Legea instituţiilor financiare
stabileşte modalitatea de lichidare a instituţiilor financiare lovite de
insolvabilitate.
3. Cînd licenţa a fost obţinută în baza unor informaţii eronate, oferite de
solicitant sau referitoare la ele;
4. Banca nu a început activitatea timp de 1 an de la eliberarea licenţei sau
a fost incapabilă timp de 6 luni să efectueze operaţiuni de atragere a
depozitelor sau a altor fonduri rambursabile;
5. A fost retrasă licenţa unei alte bănci care deţine o cotă substanţială din
activele băncii respective;
6. A avut loc fuziunea băncilor sau vinderea unor părţi substanţiale din
activele băncii;
7. Banca este lichidată conform hotărîrii luate de către proprietari sau
încetează să existe ca comunitate juridică independentă;
8. Activităţile financiare din primii 3 ani se deosebesc considerabil de cele
preconizate în cererea de eliberare a licenţei;
9. Acţionarii băncii nu respectă condiţiile prevăzute de lege pentru
asigurarea unei gestiuni prudente a băncii sau nu permit efectuarea unei
supravegheri eficiente;
10.În caz de insolvabilitate, iar pentru băncile străine şi filialele lor, atunci
cînd pierd licenţa în statul propriu de a desfăşura activitităţi de acceptare
a depozitelor.

Tema 7-Atributiile ministerului economiei a R.M.

Funcţiile Ministerului Economiei în domeniul comerţului interior:
 a) elaborarea şi promovarea politicii de stat privind dezvoltarea
comerţului interior şi exterior şi a prestărilor de servicii reieşind din
priorităţile şi domeniile reglementate de stat;
b) elaborarea reglementărilor pentru desfăşurarea activităţilor din
comerţ;
c) monitorizarea activităţilor din comerţ;
d) elaborarea mecanismului de formare a preţurilor/tarifelor la
produsele/serviciile social importante;
e) promovarea mărfurilor autohtone;
f) asigurarea protecţiei drepturilor consumatorilor.

Pentru îndeplinirea funcţiilor de bază ale Ministerului, Direcţia

comerţ interior are următoarele atribuţii:

1) elaborează programe de stat şi strategii de dezvoltare a comerţului

interior;
2) elaborează proiecte de acte legislative şi normative în vederea
perfecţionării legislaţiei în domeniul comerţului interior;
3) înaintează propuneri privind reglementarea şi susţinerea producerii
şi comercializării mărfurilor şi a serviciilor;
4) coordonează activităţile organelor centrale de specialitate ale
administraţiei publice şi ale autorităţilor administraţiei publice locale
în domeniul comerţului interior;
5) monitorizează (gestionează) Sistemul Informaţional în Comerţ prin
intermediul autorităţilor administraţiei publice locale (structurile
respective cu profil economic);
6) examinează propunerile persoanelor fizice şi juridice în scopul
dezvoltării raporturilor din domeniul comerţului, precum şi a
petiţiilor acestora;
7) înaintează propuneri privind perfecţionarea mecanismului de
formare a preţurilor la produsele social-importante şi cele
reglementate de stat;
8) înaintează propuneri privind optimizarea atribuţiilor organelor de
stat abilitate cu funcţii de control în domeniul comerţului;
 9) iniţiază, organizează şi desfăşoară iarmaroace şi expoziţii
republicane, organizează seminare, mese rotunde, trainninguri etc. în
scopul instruirii şi perfecţionării cadrelor din domeniul comerţului,
informării populaţiei referitor la problemele ce ţin de comerţ;
10) susţine activitatea comerţului bursier şi a celui electronic.

Tema 8-Atributiile ministerului finantelor a R.M.

          În vizor - Ministerul Finanţelor al RM.
Prin esenţă sa Ministerul Finanţelor este organul central de specialitate al
administraţiei publice, care elaborează şi promovează politica unica a
formării şi gestionarii finanţelor publice, al aplicării pârghiilor financiare în
concordanţă cu exigenţele economiei de piaţa. În activitatea sa MF se
călăuzeşte de Constituţia RM, legile Republicii Moldova, decretele
Preşedintelui RM, hotărîrile Parlamentului, ordonanţele, deciziile şi
dispoziţiile Guvernului.
Pornind de la obiectivele programului său de activitate, MF elaborează setul
necesar de acte normative ce reglementează procesul bugetar, sistemul de
impozitare şi de evidenta contabilă, întocmeşte prognoze pe termen mediu şi
de lungă durată, referitor la resursele financiare, gaseşte soluţii de reformă în
domeniul finanţelor publice, asigură încasările şi plaţile la bugetul de stat.
De asemenea, ministerul elaborează şi promovează proiectul legii anuale a
bugetului şi, în caz de necesitate, proiecte de legi pentru modificarea şi
completarea legii anuale a bugetului de stat.
Pe de altă parte, această structură statală realizează executarea bugetului de
stat, bugetelor unitaţilor administrativ-teritoriale, veniturilor bugetului
asigurărilor sociale de stat şi a veniturilor fondurilor de asigurări obligatorii
de asistenţă medicală. Tot de funcţiile MF ţin contractarea şi garantarea
împrumuturilor de stat pe piaţa financiară internă şi externă, în limitele
competenţelor stabilite prin lege, gestionarea şi monitorizarea datoriilor
interne şi externe ale Guvernului.
Concomitent, Ministerul Finanţelor participă direct la elaborarea politicii
vamale a statului, a politicii şi evaluării ofertelor în domeniul investiţiilor
realizate din contul mijloacelor bugetului de stat, precum şi din contul
surselor externe. De asemenea, e responsabil şi de implementarea Planului
de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană.
În numele statului MF participă la încheierea acordurilor bilaterale şi
multilaterale în vederea promovării şi protejării investiţiilor, a evitării dublei
impuneri şi a combaterii evaziunilor fiscale.
Structura organizatorică a Ministerului Finanţelor.
Conducerea  Ministerului Finanţelor este exercitată de ministrul Finanţelor al
RM, care în procesul de dirijare a activitaţii acestui organ central de stat e
sprijinit de viceminiştri. Acestea sunt numiţi în funcţie sau eliberaţi din
funcţie de către Guvernul RM. Totodata, Guvernul aprobă structura şi
efectivul-limită ale ministerului.
Personal, ministrul Finanţelor poartă raspundere pentru îndeplinirea
atribuţiilor ministerului, reprezintă ministerul în relaţiile cu terţii, precum şi
cu persoanele juridice şi fizice din ţară sau strainătate. Viceminiştrii exercită
atribuţiile delegate de ministrul Finanţelor. Totodata, ministrul e responsabil
personal pentru modul în care sunt utilizate mijloacele bugetare destinate
asigurării activitaţii ministerului şi pentru asigurarea integritaţii mijloacelor
financiare şi a bunurilor materiale, aflate la dispoziţia ministerului în cauză.
Pentru o informaţie mai detaliată notăm aici că Ministerul Finanţelor are în
subordinea sa Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, Inspecţia Financiară,
Serviciul Vamal, Agenţia Achiziţii Publice şi Consiliul de supraveghere a
activităţii de audit.
Tema-9 Atributiile ministerului muncii protectiei sociale si
familiei a R.M.
1. Domeniul de aplicare 
    Prezentul Regulament stabileşte modul de organizare şi funcţionare a
Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei.
    2. Statutul juridic al Ministerului
    Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei  (în continuare –
Ministerul) este organul central de specialitate al administraţiei publice,
subordonat Guvernului, care este abilitat să elaboreze, promoveze şi să
asigure realizarea politicii statului în următoarele domenii:
    raporturi de muncă;
    retribuirea muncii;
    sănătatea şi securitatea în muncă; 
    dezvoltarea resurselor umane şi ocuparea forţei de muncă, inclusiv
orientarea şi formarea profesională a populaţiei; 
    migraţia forţei de muncă;
    demografie;
    parteneriat social;
    asigurări sociale; 
    asistenţă socială;
    protecţia socială a persoanelor cu disabilităţi;
    protecţia familiei şi a drepturilor copilului;
    asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi;
    prevenirea violenţei în familie şi în bază de gen;
    prevenirea traficului de fiinţe umane;
    recepţionarea şi distribuirea ajutoarelor umanitare acordate Republicii
Moldova. 
    Ministerul este persoană juridică, dispune de ştampilă cu Stema de Stat a
Republicii Moldova şi cu denumirea sa, precum şi de conturi trezoreriale. 
    3. Cadrul legal de activitate a Ministerului
    Ministerul îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Constituţia şi legile
Republicii Moldova, cu decretele Preşedintelui Republicii Moldova,
hotărîrile Parlamentului, ordonanţele, hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului, cu
alte acte normative, tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte, precum şi cu prevederile prezentului Regulament. 
    În relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, cu autorităţile oficiale ale
statelor străine Ministerul acţionează în limitele competenţelor atribuite prin
lege.
    Pentru realizarea obiectivelor politicii statului în domeniile de competenţă,
în subordinea Ministerului funcţionează organe centrale ale administraţiei
publice, instituţii şi organizaţii. 
Capitolul II. Misiunea, funcţiile de bază, 
atribuţiile şi drepturile Ministerului
    4. Misiunea Ministerului
    Ministerul are misiunea de a asigura realizarea prerogativelor
constituţionale ale Guvernului privind elaborarea, promovarea şi realizarea
politicii statului în domeniile enumerate la pct. 2 al prezentului Regulament,
avînd ca obiective finale asigurarea unui nivel de trai decent al populaţiei,
pacea şi securitatea socială.
    5. Funcţiile de bază ale Ministerului
    În vederea realizării misiunii sale, Ministerului îi revin următoarele funcţii
de bază: 
    1) elaborarea şi promovarea politicii naţionale în domeniul muncii şi
protecţiei sociale cu stabilirea obiectivelor strategice de dezvoltare;
    2) asigurarea cadrului normativ necesar pentru realizarea obiectivelor
strategice în domeniile sale de activitate, precum şi a compatibilităţii
acestuia cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi cu
legislaţia comunitară;
    3) planificarea strategică, analiza, monitorizarea şi evaluarea politicilor
elaborate, examinarea multilaterală a impactului social, economic, financiar
al acestora;
    4) asigurarea corespunderii politicilor elaborate cu strategiile şi
programele naţionale şi racordarea politicilor existente la priorităţile şi
necesităţile de integrare europeană;
    5) reglementarea, în condiţiile legii, a modului de organizare şi
funcţionare a sistemului de protecţie socială;
    6) coordonarea şi asigurarea realizării politicilor, strategiilor şi
programelor în domeniul muncii şi protecţiei sociale la nivel naţional,
raional şi local prin prisma colaborării cu reprezentanţii autorităţilor  publice
centrale şi locale, ai societăţii civile, precum şi cu mass-media din republică;
    7) gestionarea, în condiţiile legii, a programelor internaţionale de asistenţă
financiară pentru susţinerea reformelor sistemului de protecţie socială a
populaţiei şi pentru îmbunătăţirea calităţii asistenţei acordate;
    8) reprezentarea, în condiţiile legii, a Republicii Moldova în relaţiile cu
Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională pentru
Migraţie, directoratele ramurale ale Consiliului Europei şi cu alte organisme
internaţionale în domenii de interes. 
    6. Atribuţiile Ministerului
    Ministerul are următoarele atribuţii: 
    În domeniul raporturilor de muncă, retribuirii muncii, sănătăţii şi
securităţii în muncă, precum şi a parteneriatului social: 
    1) elaborează şi promovează proiecte de acte normative în domeniul
raporturilor de muncă, retribuirii muncii, sănătăţii şi securităţii în muncă,
precum şi al parteneriatului social, asigură corespunderea proiectelor
elaborate cu prevederile concepţiilor, strategiilor, programelor şi planurilor
naţionale;
    2) prezintă propuneri de perfecţionare a legislaţiei în domeniile vizate şi
efectuează transpunerea în legislaţia naţională a directivelor Uniunii
Europene în domeniul raporturilor de muncă, securităţii şi sănătăţii în
muncă;
    [Pct.6 subpct.2) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    3) asigură dirijarea metodologică a aplicării legislaţiei muncii, retribuirii
muncii şi a Clasificatorului ocupaţiilor din Republica Moldova; 
    [Pct.6 subpct.3) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    4) colaborează cu organizaţiile sindicale şi patronale în vederea dezvoltării
parteneriatului social;
    5) participă la elaborarea, încheierea şi realizarea convenţiilor colective
(nivel naţional) între Guvern, Patronate şi Sindicate; 
    6) înregistrează convenţiile colective încheiate între partenerii sociali la
nivel de ramură şi teritoriu;     
    7) stabileşte relaţii de colaborare cu organele guvernamentale şi cu
organizaţiile neguvernamentale din alte ţări privind soluţionarea problemelor
muncii; 
    8) prezintă propuneri privind ratificarea sau denunţarea Convenţiilor
Organizaţiei Internaţionale a Muncii; 
    9) întocmeşte rapoartele iniţiale şi periodice la Convenţiile Organizaţiei
Internaţionale a Muncii ratificate de Republica Moldova
 şi le prezintă de sine stătător Biroului Internaţional al Muncii;
    10) întocmeşte rapoarte asupra aplicării prevederilor Cartei sociale
europene revizuite şi le prezintă de sine stătător Secretariatului Cartei; 
    11) controlează şi asigură respectarea prevederilor legislaţiei muncii şi
Legii securităţii şi sănătăţii în muncă în ramurile economiei naţionale prin
intermediul Inspectoratului de Stat al Muncii; 
    12) recepţionează, sistematizează şi analizează informaţia privind
respectarea legislaţiei muncii, inclusiv a dispoziţiilor legale privind condiţiile
de muncă şi de salarizare şi elaborează, în baza acesteia, prognozele şi
recomandările necesare; 
    13) examinează contestaţiile depuse împotriva măsurilor aplicate de
Inspectoratul de Stat al Muncii.
    În domeniul dezvoltării resurselor umane şi ocupării forţei de muncă: 
    1) elaborează şi promovează proiecte de acte normative în domeniul
ocupării forţei de muncă;
    2) analizează şi prognozează evoluţia pieţei forţei de muncă, elaborează
strategii şi programe naţionale de ocupare a forţei de muncă; 
    3) prezintă Guvernului propuneri argumentate privind îmbunătăţirea
structurii ocupării forţei de muncă pe ramurile economiei naţionale şi
reducerea şomajului; 
    4) coordonează activităţile de orientare şi formare profesională, plasare în
cîmpul muncii a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă şi protecţie
socială a şomerilor, gestionează locurile de muncă devenite vacante şi
raportate de agenţii economici la agenţiile teritoriale de ocupare a forţei de
muncă; 
    [Pct.6 subpct.4) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    5) asigură promovarea măsurilor active pe piaţa forţei de muncă şi
sporirea gradului de ocupare şi diminuare a şomajului în rîndul populaţiei; 
    6) coordonează activităţile ce ţin de informarea în masă a populaţiei
despre cererea şi oferta forţei de muncă, despre politicile noi în domeniu,
precum şi despre prevederile actelor normative adoptate, utilizînd metode
avansate de informare; 
    [Pct.6 subpct.6) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    7) elaborează şi aplică măsuri speciale de integrare pe piaţa muncii a
persoanelor cu risc sporit de a fi traficate, în special, a femeilor şi a
persoanelor marginalizate social; 
    8) elaborează mecanisme de stimulare a agenţilor economici pentru
crearea locurilor noi de muncă în scopul angajării şomerilor; 
    [Pct.6 subpct.9) exclus prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    10) elaborează şi monitorizează prognozele privind dezvoltarea resurselor
umane; 
    11)  identifică direcţiile prioritare în domeniul dezvoltării resurselor
umane;
    12) elaborează planul de înmatriculare la studii superioare de licenţă 
(ciclul I) şi de masterat (ciclul II), medii de specialitate şi secundar
profesionale şi prognoza înmatriculării  pe termen mediu.
    În domeniul migraţiei forţei de muncă: 
    1) elaborează şi promovează proiecte de acte normative privind activitatea
de muncă şi protecţia socială şi juridică a lucrătorilor migranţi; 
    2) elaborează mecanisme de reglementare a proceselor migraţiei forţei de
muncă; 
    3) efectuează analiza impactului migraţiei forţei de muncă asupra situaţiei
social-economice din ţară şi propune măsuri de diminuare a efectelor
negative ale acestui fenomen;
    4) elaborează, negociază şi încheie acorduri bilaterale ce vizează
reglementarea fluxurilor migraţiei forţei de muncă şi protecţia lucrătorilor
migranţi;
    5) promovează cooperarea cu principalele state de destinaţie pentru
lucrătorii moldoveni la nivel bilateral, regional şi multilateral;
    6) examinează instrumentele internaţionale în domeniul migraţiei forţei de
muncă şi protecţiei sociale a lucrătorilor migranţi în vederea aderării la ele şi
implementează tratatele la care Republica Moldova este parte; 
    7) coordonează procedura de evidenţă a lucrătorilor migranţi privind
înregistrarea contractelor individuale de muncă încheiate între cetăţenii
Republicii Moldova şi angajatorii străini prin intermediul Agenţiei Naţionale
pentru Ocuparea Forţei de Muncă;
    [Pct.6 subpct.7) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    8) coordonează activităţile de eliberare, prelungire şi revocare a dreptului
la muncă cetăţenilor străini şi apatrizilor; 
    9) efectuează controlul legalităţii angajării în cîmpul muncii a cetăţenilor
străini şi apatrizilor pe teritoriul Republicii Moldova;
    10) monitorizează activitatea agenţiilor private de ocupare a forţei de
muncă peste hotare; 
    11) asigură acumularea, păstrarea, prelucrarea, difuzarea şi schimbul de
informaţii referitoare la procesele migraţiei forţei de muncă pe plan intern şi
extern; 
    12) participă la elaborarea de studii, sinteze, sondaje sociologice, analize
şi evaluări în domeniu;
    121) elaborează şi aplică măsuri pentru revenirea în ţară şi reintegrarea
durabilă a lucrătorilor migranţi şi a membrilor familiilor lor;
    [Pct.6 subpct.121) introdus prin HG242 din 12.05.15, MO115-
123/15.05.15 art.272]
    122) elaborează planul de activităţi ce ţin de informarea în masă a
populaţiei, inclusiv din diasporă, despre riscurile migraţiei iregulare şi
posibilităţile de obţinere a beneficiilor în urma migraţiei legale şi
monitorizează implementarea acestuia.
    [Pct.6 subpct.122) introdus prin HG242 din 12.05.15, MO115-
123/15.05.15 art.272]
    În domeniul demografiei: 
    1) elaborează şi promovează proiecte de acte normative privind
dezvoltarea demografică; 
    2) monitorizează impactul politicilor de stat asupra situaţiei sociale prin
prisma proceselor demografice; 
    3) evaluează schimbările componentelor de structură ale populaţiei,
monitorizează indicatorii demografici şi determină nivelul riscurilor
demografice; 
    4) asigură mecanismele de cooperare intersectorială la elaborarea
politicilor demografice; 
    5) dezvoltă instrumentele metodologice pentru implementarea politicilor
demografice la nivel naţional şi regional;    
    6) coordonează activităţile de organizare şi informare a Comisiei naţionale
pentru populaţie şi dezvoltare, raportare curentă şi periodică cu privire la
domeniul demografic. 
    În domeniul asigurărilor sociale: 
    1) elaborează şi promovează proiecte de acte normative, precum şi
propuneri privind dezvoltarea şi reformarea sistemului de asigurări sociale;
    2) efectuează studii şi analize ale politicilor implementate în domeniul
asigurărilor sociale, evaluînd calitatea procesului de realizare, şi elaborează
recomandări privind situaţia în domeniu; 
    3) studiază practica internaţională în domeniul asigurărilor sociale, în
scopul perfecţionării legislaţiei naţionale în domeniu şi ajustării acesteia la
standardele internaţionale;
    4) determină mecanismele de aplicare a prevederilor legale referitor la
stabilirea dreptului la pensii, altor drepturi de asigurări sociale şi a
drepturilor acordate prin legi speciale;
    5) coordonează şi monitorizează implementarea politicilor de asigurări
sociale de către Casa Naţională de Asigurări Sociale; 
    [Pct.6 subpct.5) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    51) acordă asistenţă metodologică Casei Naţionale de Asigurări Sociale în
aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor sociale, precum şi persoanelor
juridice în aplicarea legislaţiei privind incapacitatea temporară de muncă şi
contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii;
    [Pct.6 subpct.51) introdus prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    6) elaborează şi prezintă Ministerului Finanţelor, în baza propunerilor
Casei Naţionale de Asigurări Sociale, prognoze ale bugetului asigurărilor
sociale de stat şi alte informaţii necesare pentru elaborarea cadrului bugetar
pe termen mediu;
    [Pct.6 subpct.6) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    7) coordonează cu Ministerul Finanţelor proiectul legii bugetului
asigurărilor sociale de stat pe anul respectiv şi, în caz de necesitate, proiecte
de legi privind modificarea bugetului în cauză şi le promovează în Guvern şi
Parlament;
    [Pct.6 subpct.7) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    8) monitorizează şi analizează executarea bugetului asigurărilor sociale de
stat, precum şi performanţa în cadrul programelor;
    [Pct.6 subpct.8) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    81) înaintează Guvernului propuneri în vederea asigurării stabilităţii
financiare a sistemului public de asigurări sociale;
    [Pct.6 subpct.81) introdus prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    9) elaborează, negociază şi încheie acorduri bilaterale în domeniul
asigurărilor sociale cu statele de destinaţie a lucrătorilor migranţi originari
din Republica Moldova.
    [Pct.6 subpct.9) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    În domeniul asistenţei sociale: 
    1) elaborează şi perfectează cadrul normativ în domeniul asistenţei
sociale;
    2) coordonează funcţionarea sistemului naţional de asistenţă socială; 
    3) dezvoltă un sistem coerent de programe, măsuri, activităţi de suport şi
protecţie a persoanelor defavorizate; 
    31) dezvoltă Programul „Ajutor Social;
    [Pct.6 subpct.31) introdus prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    4) evaluează impactul politicii în domeniul asistenţei sociale în vederea
reformării şi eficientizării acordării prestaţiilor sociale şi sporirii accesului la
servicii sociale de calitate; 
    5) elaborează standarde minime de calitate pentru serviciile sociale;
    6) monitorizează sistemul integrat de servicii sociale şi acordă asistenţă
metodologică în vederea dezvoltării acestuia; 
    61) dezvoltă Sistemul informaţional automatizat „Asistenţa Socială”
    [Pct.6 subpct.61) introdus prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    7) asigură inspectarea calităţii serviciilor sociale acordate de prestatori,
indiferent de tipul de proprietate, forma juridică de organizare şi tipul de
subordonare administrativă, prin intermediul Inspecţiei Sociale; 
    [Pct.6 subpct.7) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    8) deţine evidenţa serviciilor şi a prestaţiilor de asistenţă socială;
    81) coordonează procesul de acreditate a prestatorilor de servicii sociale,
indiferent de tipul de proprietate, forma juridică de organizare şi tipul de
subordonare administrativă, prin intermediul Consiliului naţional de
acreditare a prestatorilor de servicii sociale;
    [Pct.6 subpct.81) introdus prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    9) identifică necesităţile de formare profesională a personalului angajat în
sistemul de asistenţă socială şi participă la consolidarea capacităţilor
profesionale ale acestuia; 
    10) monitorizează stabilirea ajutorului social şi a ajutorului pentru
perioada rece a anului prin intermediul Inspecţiei Sociale;
    [Pct.6 subpct.10) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    11) acordă asistenţă metodologică structurilor teritoriale de asistenţă
socială;
    [Pct.6 subpct.11) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    12) creează parteneriate sociale cu organizaţiile neguvernamentale în
vederea implementării programelor în domeniul asistenţei sociale.
    În domeniul protecţiei familiei şi drepturilor copilului: 
    1) elaborează şi perfecţionează cadrul normativ în domeniul protecţiei
familiei şi drepturilor copiilor şi monitorizează implementarea acestuia; 
    11) exercită atribuţiile de autoritate centrală în domeniul protecţiei
copilului, precum şi de autoritate centrală desemnată în contextul
implementării prevederilor Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 privind
protecţia copilului şi cooperarea în materia adopţiei internaţionale şi
Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale
răpirii internaţionale de copii;
    [Pct.6 subpct.11) introdus prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    2) efectuează analize ale politicilor de protecţie a familiei şi drepturilor
copilului şi elaborează sugestii, recomandări privind îmbunătăţirea situaţiei
în domeniu; 
    3) elaborează şi monitorizează aplicarea standardelor minime de calitate
pe tipuri de servicii sociale adresate familiilor cu copii şi copilului în
dificultate;
    4) asigură dezvoltarea mecanismelor de protecţie socială a familiei cu
copii, accesul copilului şi familiei la servicii de asistenţă socială de calitate;
    41) coordonează metodologic activitatea serviciilor sociale adresate
familiilor cu copii şi copiilor separaţi de părinţi;
    [Pct.6 subpct.11) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    [Pct.6 subpct.41) introdus prin HG614 din 06.07.10, MO124-125/20.07.10
art.708]
    5) susţine metodologic dezvoltarea acţiunilor comunitare axate pe
prevenirea intrării copilului în sistemul de îngrijire rezidenţial şi menţinerea
lui în mediul familial;
    6) coordonează activitatea autorităţilor tutelare din cadrul unităţilor
administrativ - teritoriale de nivelul întîi şi nivelul al doilea;
    [Pct.6 subpct.6) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    7) coordonează şi monitorizează activităţile în domeniul adopţiei;
    8) asigură accesul persoanelor fizice şi juridice interesate la informaţia
privind copiii luaţi în evidenţă pentru adopţie;
    9) colectează, analizează informaţia despre adopţiile naţionale şi
internaţionale;
    [Pct.6 subpct.9) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    10) monitorizează respectarea drepturilor copilului în perioada pre- şi
postadopţie;
    11) deţine Registrul de stat în domeniul adopţiei, în condiţiile legii;
    [Pct.6 subpct.11) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-
123/15.05.15 art.272]
    12) asigură, în comun cu Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării
Europene, repatrierea şi protecţia copiilor identificaţi fără însoţitori şi
copiilor aflaţi în dificultate peste hotarele ţării;
    13) promovează măsuri de prevenire a violenţei faţă de copil;
    131) coordonează implementarea mecanismului intersectorial de
cooperare pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistenţa şi monitorizarea
copiilor victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi
traficului;
    [Pct.6 subpct.131) introdus prin HG242 din 12.05.15, MO115-
123/15.05.15 art.272]
    14) coordonează, în comun cu autorităţile publice centrale şi locale, cu
organismele internaţionale şi organizaţiile neguvernamentale, realizarea
programelor sociale de protecţie a familiei şi drepturilor copilului;
    15) acordă asistenţă metodologică structurilor teritoriale de asistenţă
socială, precum şi asociaţiilor obşteşti prestatoare de servicii în domeniu;
    [Pct.6 subpct.15) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-
123/15.05.15 art.272]
    16) elaborează rapoarte naţionale periodice privind aplicarea la nivel
naţional a Convenţiei ONU privind drepturile copilului.
    [Pct.6 subpct.16) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-
123/15.05.15 art.272]
    În domeniul protecţiei sociale a persoanelor cu dizabilităţi:
    [Pct.6 titlul compartimentului modificat prin HG242 din 12.05.15,
MO115-123/15.05.15 art.272]
    1) elaborează şi perfecţionează cadrul normativ în domeniul protecţiei
sociale a persoanelor cu dizabilităţi;
    2) asigură dezvoltarea mecanismelor de protecţie socială a persoanelor cu
dizabilităţi:
    3) efectuează analize ale politicilor de protecţie a persoanelor cu
dizabilităţi şi elaborează sugestii, recomandări privind îmbunătăţirea situaţiei
în domeniu; 
    4) coordonează activitatea Consiliului Naţional pentru Determinarea
Dizabilităţii şi Capacităţii de Muncă şi monitorizează activitatea
Întreprinderii de Stat „Centrul Republican Experimental Protezare,
Ortopedie şi Reabilitare;
    [Pct.6 subpct.4) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    5) acordă asistenţă metodologică structurilor teritoriale de asistenţă
socială, precum şi asociaţiilor obşteşti, organizaţiilor neguvernamentale  din
domeniu;
    [Pct.6 subpct.5) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    6) creează parteneriate sociale cu organizaţiile neguvernamentale în
vederea implementării programelor în domeniul protecţiei sociale a
persoanelor cu dizabilităţi.
    În domeniul asigurării egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, prevenirii 
violenţei în familie şi a traficului de fiinţe umane: 
    1) elaborează şi perfecţionează cadrul normativ în domeniile egalităţii de
şanse între femei şi bărbaţi, prevenirii violenţei în familie şi în baza de gen,
traficului de fiinţe umane;
    2) promovează valorile familiale axate pe respectarea principiilor
drepturilor egale şi comportamentului nonviolent;  
    3) elaborează şi promovează standardele minime de calitate pentru toate
tipurile de servicii sociale adresate victimelor violenţei în familie, agresorilor
şi victimelor traficului de fiinţe umane;
    4) acordă suport metodologic în crearea serviciilor adresate victimelor
violenţei în familie, agresorilor şi victimelor traficului de fiinţe umane în
cadrul sistemului integrat de servicii sociale; 
    5) monitorizează implementarea prevederilor legislaţiei în domeniile
vizate,  realizarea programelor, măsurilor, activităţilor în vederea promovării
egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, prevenirii violenţei în familie şi în
bază de gen, traficului de fiinţe umane;
    6) coordonează activităţile unităţilor gender din cadrul autorităţilor publice
centrale şi locale în vederea asigurării egalităţii de şanse între femei şi
bărbaţi, prevenirii violenţei în familie şi în bază de gen;
    7) acordă asistenţă metodologică structurilor teritoriale de asistenţă
socială, precum şi  ONG-urilor cu competenţe în domeniile vizate;
    [Pct.6 subpct.7) modificat prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    8) creează parteneriate sociale în vederea coordonării, în comun cu
autorităţile publice centrale şi locale, cu organizaţiile  neguvernamentale şi
organismele internaţionale, în scopul elaborării, realizării şi monitorizării 
politicilor în domeniile promovării egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi,
prevenirii violenţei în familie şi în baza de gen, traficului de fiinţe umane;
    9) identifică necesitatea efectuării studiilor analitice în domeniile vizate; 
    10) asigură, în comun cu Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării
Europene, repatrierea şi protecţia adulţilor victime ale traficului de fiinţe
umane, traficului ilegal de migranţi şi a migranţilor aflaţi în dificultate;
    11) coordonează organizarea şi desfăşurarea campaniilor informaţionale şi
tematice în domeniile vizate;
    12) elaborează rapoarte naţionale periodice privind respectarea
prevederilor Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare
faţă de femei (CEDAW), precum şi rapoarte sectoriale la tratatele
internaţionale pe domeniile de activitate.
    În domeniul recepţionării şi distribuirii ajutoarelor umanitare acordate
Republicii Moldova:
    1) efectuează coordonarea generală şi exercită controlul asupra
recepţionării şi distribuirii ajutoarelor umanitare acordate R.M.
    2) în comun cu comisiile teritoriale pentru ajutoarele umanitare,
analizează şi evaluează necesarul de ajutoare umanitare, identifică
beneficiarii care au nevoie de astfel de ajutoare în mod prioritar;
    3) identifică, în comun cu instituţiile de stat şi organizaţiile obşteşti,
donatorii noi de ajutoare umanitare şi promovează relaţiile de cooperare cu
ei;
    4) examinează în prealabil documentele necesare pentru eliberarea
avizelor de introducere în ţară a ajutoarelor umanitare;
    [Pct.6 subpct.4) modificat prin HG878 din 23.11.11, MO206-215/02.12.11
art.961]
    5) întocmeşte şi eliberează recepţionarilor/distribuitorilor de ajutoare
umanitare avizele pentru calificarea bunurilor şi permisiunea introducerii
acestora în ţară;
    [Pct.6 subpct.5) în redacția HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    [Pct.6 subpct.5) modificat prin HG878 din 23.11.11, MO206-215/02.12.11
art.961]
    6) întocmeşte şi ţine evidenţa proceselor-verbale ale Comisiei
interdepartamentale;
    [Pct.6 subpct.7) abrogat prin HG878 din 23.11.11, MO206-215/02.12.11
art.961]
    8) formează şi completează baza de date cu privire la ajutoarele umanitare
acordate Republicii Moldova, prezintă Ministerului Finanţelor, trimestrial şi
anual, darea de seamă financiară;
    9) depistează încălcările comise la recepţionarea, distribuirea şi utilizarea
ajutoarelor umanitare şi ia măsuri pentru lichidarea acestora;   
    10) prezintă Guvernului, în modul stabilit, informaţii vizînd recepţionarea
şi distribuirea ajutoarelor umanitare;
    11) înfiinţează şi administrează, în modul stabilit de legislaţia în vigoare,
un fond de rezervă din bunurile ce constituie ajutoare umanitare, care va fi
utilizat pentru asigurarea păturilor defavorizate ale populaţiei.
    Alte atribuţii
    1) desfăşoară activitatea de informare a opiniei publice privind
promovarea şi realizarea politicii de stat în domeniile de competenţă,
participă la propagarea legislaţiei în domeniul muncii şi protecţiei sociale
prin intermediul seminarelor, cursurilor de instruire, meselor rotunde etc.;
    2) iniţiază şi negociază, cu împuternicirea Guvernului, convenţii,
 acorduri şi alte aranjamente internaţionale şi interstatale pertinente; 
    3) examinează petiţiile şi adresările parvenite de la cetăţeni, unităţile
economice, autorităţile publice, ia măsurile necesare şi acordă explicaţiile de
rigoare; 
    4) avizează proiectele de acte normative ce ţin de domeniile sale
funcţionale, înaintate de autorităţile publice.
    7. Drepturile Ministerului
    Ministerul este învestit cu următoarele drepturi: 
    1) să realizeze, în modul stabilit de lege, acţiuni în vederea realizării
programelor sale de activitate; 
    2) să solicite de la autorităţile publice centrale şi locale, precum şi de la
întreprinderi, instituţii şi organizaţii, informaţiile necesare pentru buna
desfăşurare a activităţii sale; 
    3) să antreneze, prin acord mutual, reprezentanţi ai ministerelor, ai altor
autorităţi administrative centrale, ai autorităţilor administraţiei publice
locale, precum şi ai întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor, în
examinarea şi soluţionarea problemelor ce ţin de competenţa sa funcţională; 
    4) să reprezinte Guvernul în relaţiile de colaborare cu organismele
internaţionale în sferele sale de competenţă; 
    5) să negocieze şi să încheie, în limitele competenţei şi în conformitate cu
legislaţia în vigoare, acorduri şi protocoale de colaborare internaţională în
domeniile sale de activitate; 
    6) să controleze activitatea serviciilor sale desconcentrate în teritoriu şi să
adopte măsurile ce se impun pentru lichidarea neajunsurilor depistate; 
    7) să elaboreze şi să prezinte Guvernului spre aprobare propuneri privind
prestarea unor servicii contra plată de către instituţiile subordonate, precum
şi utilizarea mijloacelor speciale conform destinaţiei;
    8) să elaboreze propuneri privind Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu,
formarea bugetului de stat, inclusiv de întreţinere a Ministerului,
subdiviziunilor acestuia, precum şi a instituţiilor din subordine; 
    9) să exercite controlul asupra folosirii eficiente a mijloacelor bugetului de
stat şi a mijloacelor speciale pentru funcţionarea regulamentară a aparatului
Ministerului şi a subdiviziunilor lui, precum şi asupra utilizării raţionale a
bunurilor proprietate publică aflate în gestiunea structurilor din subordine;
    91) să centralizeze mijloacele băneşti din alocaţiile totale prevăzute în
bugetul de stat pe anul respectiv pentru asistenţă socială, inclusiv prin
delegare instituţiilor din subordine,
 în vederea realizării programelor cu destinaţie specială din domeniu;
    [Pct.7 subpct.91) introdus prin HG941 din 12.12.11, MO222-226/16.12.11
art.1027]
    92) să centralizeze achiziţiile publice ale autorităţilor administrative pe
lîngă şi din subordine, instituţiilor publice şi întreprinderilor de stat în care
exercită calitatea de fondator;
    [Pct.7 subpct.92) introdus prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    10)  să emită, în limitele competenţelor atribuite prin lege, instrucţiuni şi
indicaţii metodice, precum şi alte acte departamentale; 
    11)  să antreneze, în modul stabilit, experţi şi alţi specialişti din ţară şi din
străinătate în vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor ce decurg din legislaţia
în vigoare şi din prezentul Regulament; 
    12)  să prezinte Guvernului propuneri de perfecţionare a legislaţiei pe
chestiunile ce ţin de competenţa sa.
 Ministerul exercită, în conformitate cu legislaţia în vigoare, şi alte drepturi
necesare realizării funcţiilor şi atribuţiilor sale.

Capitolul III. Organizarea activităţii Ministerului

    8. Conducerea Ministerului
    Ministerul este condus de ministru numit în funcţie şi eliberat din funcţie,
în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi Legii cu
privire la Guvern.
    Ministrul: 
    1) organizează şi conduce activitatea Ministerului şi poartă răspundere
personală pentru realizarea sarcinilor încredinţate acestuia, pentru utilizarea
raţională a mijloacelor bugetare şi a resurselor umane, integritatea
mijloacelor financiare şi a valorilor materiale, autenticitatea indicilor
cuprinşi în evidenţa contabilă şi în dările de seamă; 
    2) asigură executarea legilor, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova,
hotărîrilor Parlamentului, ordonanţelor, hotărîrilor şi dispoziţiilor
Guvernului, îndeplinirea sarcinilor şi obligaţiunilor ce decurg din prevederile
prezentului Regulament şi din alte acte normative, precum şi din politica de
cadre a statului; 
    3) prezintă Guvernului spre examinare, în modul stabilit, proiecte de legi,
hotărîri ale Guvernului şi alte acte normative; 
    4) delimitează sarcinile şi atribuţiile şi stabileşte responsabilităţile
viceminiştrilor, secretarului de stat şi ale conducătorilor subdiviziunilor
interioare ale aparatului central al Ministerului;
    [Pct.8 subpct.4) modificat prin HG155 din 28.02.13, MO53-59/07.03.14
art.170]
    5) organizează şi prezidează şedinţele Consiliului colegial al Ministerului;
    6) numeşte în funcţii, modifică, suspendă şi încetează raporturile de
serviciu, în condiţiile legii, ale funcţionarilor publici; angajează şi
concediază celălalt personal al aparatului central al Ministerului, precum şi
conducătorii şi adjuncţii instituţiilor şi organizaţiilor subordonate, cu
excepţiile prevăzute de lege; 
    7) modifică, în cadrul efectivului-limită şi al structurii aprobate de
Guvern, statul de personal al aparatului central al Ministerului; 
    8) aprobă regulamentele subdiviziunilor interioare ale aparatului central al
Ministerului şi ale instituţiilor din subordine, cu excepţiile prevăzute de
lege; 
    9) emite ordine şi dispoziţii, controlează executarea lor; 
    10)  în limitele împuternicirilor sale, reprezintă Ministerul sau, în temeiul
unor misiuni încredinţate de Preşedintele Republicii Moldova sau de Guvern,
statul Republica Moldova în relaţiile cu persoanele juridice şi fizice din ţară
şi din alte state, încheie şi realizează acorduri, semnează documente
financiare şi de altă natură; 
    11) este ordonatorul principal de credite bugetare;
    12) exercită şi alte împuterniciri atribuite prin lege. 
    [Pct.8 modificat prin HG155 din 28.02.13, MO53-59/07.03.14 art.170]
    81. În cadrul Ministerului activează trei viceminiştri, numiţi în funcţie şi
eliberaţi din funcţie de Guvern, la propunerea ministrului. Viceminiştrii se
subordonează nemijlocit ministrului şi organizează activitatea în cadrul
Ministerului, în limitele împuternicirilor ce le sînt atribuite. 
    Conform ordinului ministrului privind stabilirea domeniilor de activitate,
viceministrul:
    1) participă la determinarea obiectivelor şi direcţiilor strategice de
activitate a ministerului în domeniile de care este responsabil;
    2) coordonează elaborarea programelor şi a planurilor de activitate a
Ministerului, a rapoartelor despre realizarea lor referitor la domeniile de care
este responsabil;
    3) propune ministrului iniţierea proiectelor de acte legislative şi normative
în domeniile de care este responsabil;
    4) exercită împuternicirile ministrului de conducere a Ministerului în cazul
lipsei acestuia sau al imposibilităţii exercitării de către ministru a
împuternicirilor sale, fapt despre care se înştiinţează Prim-ministrul;
    5) participă la şedinţele Guvernului, cu drept de vot consultativ, în cazul în
care este delegat de către ministru şi în alte cazuri stabilite de legislaţie;
    6) la indicaţia ministrului, reprezintă ministerul în relaţiile cu autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale şi cu alte autorităţi publice, cu
reprezentanţii societăţii civile şi cu persoanele fizice şi juridice din
Republica Moldova şi din străinătate;
    7) exercită şi alte atribuţii delegate de către ministru.
    [Pct.81 introdus prin HG155 din 28.02.13, MO53-59/07.03.14 art.170]
    82. În cadrul Ministerului activează un secretar de stat cu statut de
funcţionar public de conducere de nivel superior, numit în funcţie pe criterii
de profesionalism în conformitate cu Legea nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu
privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public. Secretarul de stat
asigură realizarea legăturilor funcţionale dintre conducerea Ministerului şi
corpul de funcţionari publici, precum şi dintre subdiviziunile aparatului
central al Ministerului, avînd următoarele atribuţii:
    1) asigură elaborarea calitativă a programelor şi planurilor Ministerului;
    2) elaborează şi propune căile de realizare a obiectivelor şi direcţiilor
strategice de activitate a Ministerului;
    3) coordonează activitatea subdiviziunilor aparatului central al
Ministerului în vederea realizării obiectivelor şi a direcţiilor strategice de
activitate a Ministerului;
    4) coordonează activitatea structurilor organizaţionale din sfera de
competenţă a Ministerului şi asigură conlucrarea operativă dintre ministru şi
conducătorii acestora;
    5) realizează legătura funcţională dintre subdiviziunile interne ale
aparatului central al Ministerului şi structurile organizaţionale din sfera de
competenţă a Ministerului; 
    6) asigură monitorizarea şi evaluarea executării obiectivelor şi a direcţiilor
strategice de activitate a Ministerului, precum şi raportarea privind
implementarea acestora;
    7) urmăreşte executarea actelor legislative şi normative care au fost
iniţiate de Minister;
    8) asigură elaborarea proiectelor de acte legislative şi normative, este
responsabil de calitatea lor sub aspectul respectării cerinţelor legale
 privind elaborarea, fundamentarea, avizarea, consultarea publică, expertiza
şi definitivarea acestora;
    9) asigură avizarea proiectelor de acte legislative şi normative care au
tangenţă cu domeniile de activitate încredinţate Ministerului, elaborate de
alte ministere, autorităţi administrative centrale şi autorităţi publice;
    10) exercită şi alte atribuţii de serviciu şi responsabilităţi încredinţate de
ministru.
    [Pct.82 introdus prin HG155 din 28.02.13, MO53-59/07.03.14 art.170]
    83. Viceminiştrii, secretarul de stat şi şefii de subdiviziuni, în limitele
împuternicirilor atribuite, poartă răspundere pentru deciziile luate şi pentru
activitatea Ministerului.
    [Pct.83 introdus prin HG155 din 28.02.13, MO53-59/07.03.14 art.170]
    9. Cabinetul ministrului
    În îndeplinirea atribuţiilor sale ministrul este asistat de un cabinet (cu
statut de serviciu), din componenţa căruia pot face parte: şeful de cabinet,
consilierul, asistentul şi secretarul, care deservesc activitatea ministrului.
    [Pct.9 modificat prin HG477 din 04.07.12, MO142/10.07.12 art.524]
    10. Consiliul colegial
    În cadrul Ministerului activează un Consiliu colegial, compus din ministru
(preşedintele Consiliului), viceminiştri, alţi angajaţi cu funcţii de răspundere
din Minister, alte autorităţi şi organizaţii obşteşti, precum şi din savanţi şi
specialişti notorii în domeniu. Componenţa nominală a Consiliului colegial
se aprobă de către Guvern. 
    În activitatea sa Consiliul colegial se conduce de regulamentul aprobat
prin ordinul ministrului. Deciziile Consiliului colegial al Ministerului se
aprobă cu simpla majoritate de voturi ale membrilor Consiliului.
    11. Structura Ministerului
    Direcţiile, secţiile şi serviciile sînt subdiviziuni interioare ale aparatului
central al Ministerului. Ele activează în baza propriilor regulamente, vizate
de viceministrul respectiv şi aprobate de ministru. 
    12. Corespondenţa
    Corespondenţa  Ministerului este semnată de ministru, viceminiştri şi
persoanele cu funcţii de răspundere abilitate cu acest drept prin ordinul
ministrului.
    Semnăturile pe actele oficiale ale Ministerului sînt aplicate de ministru,
viceminiştri sau persoanele abilitate, în următoarele forme:
    semnătură personală; 
    semnătură digitală.
    13. Colaborarea
    Ministerul colaborează cu Parlamentul în cadrul comisiilor parlamentare şi
şedinţelor plenare, inclusiv prin reprezentantul Guvernului în Parlament, cu
alte ministere şi autorităţi publice centrale şi locale, cu organizaţiile
sindicale, patronale şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile.
    În cadrul Ministerului pot fi create comisii şi grupuri de lucru, care sînt
convocate pentru examinarea şi soluţionarea unor chestiuni specifice. 
    La lucrările comisiilor şi grupurilor de lucru pot fi antrenaţi specialişti din
diverse domenii.
Capitolul IV. Dispoziţii speciale
    14. Finanţarea activităţii Ministerului se efectuează din contul bugetului
de stat, în conformitate cu legislaţia.

Anexa nr.2
la Hotărîrea Guvernului nr.691
din 17 noiembrie 2009

STRUCTURA
aparatului central al Ministerului Muncii,
Protecţiei Sociale şi Familiei
    Conducerea
    Cabinetul ministrului (cu statut de serviciu)
    Direcţia raporturi de muncă şi parteneriat social
    Direcţia politici salariale
    Direcţia politici ocupaţionale
    Direcţia politici migraţionale şi demografice
    Direcţia politici de asigurări sociale
    Direcţia politici de asistenţă socială
    Direcţia politici de protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi
    Direcţia politici de asigurare a egalităţii între femei şi bărbaţi
    Direcţia politici de protecţie a familiei şi drepturilor copilului
    Direcţia analiză, monitorizare şi evaluare a politicilor
    Direcţia management financiar al politicilor
    Direcţia relaţii internaţionale şi integrare europeană
    Direcţia ajutoare umanitare
    Secţia resurse umane
    Secţia „e-Transformare”
    Secţia juridică
    Serviciul securitate şi sănătate în muncă
    Serviciul instituţii rezidenţiale şi de reabilitare
    Serviciul audit intern
    Serviciul de informare şi comunicare cu mass-media
    Serviciul secretariat
    [Anexa nr.2 în redacţia HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    [Anexa nr.2 în redacţia HG477 din 04.07.12, MO142/10.07.12 art.524]

Anexa nr.3
a Hotărîrea Guvernului nr.691
din 17 noiembrie 2009

LISTA 
autorităţilor administrative pe lîngă şi din subordinea 
Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei
    Pe lîngă:
    Fondul republican de susţinere socială a populaţiei 
    Consiliul  naţional de acreditare a prestatorilor de servicii sociale
    În subordine:
    Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
    Inspectoratul de Stat al Muncii
    Inspecţia Socială
    [Anexa nr.3 în redacţia HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]
    [Anexa nr.3 modificată prin HG788 din 07.10.11, MO222-227/11.10.13
art.892]

Anexa nr.31
la Hotărîrea Guvernului nr. 691
din 17 noiembrie 2009

LISTA
instituţiilor publice în care Ministerului Muncii, Protecţiei 
Sociale şi Familiei exercită calitatea de fondator
    Centrul republican de reabilitare a invalizilor, veteranilor muncii şi
războiului,  com. Cocieri, r-nul Dubăsari 
    Centrul republican de recuperare a invalizilor şi pensionarilor „Speranţa”, 
or. Vadul lui Vodă, mun. Chişinău
    Centrul de reabilitare a invalizilor şi pensionarilor „Victoria” al Republicii
Moldova, or. Sergheevka, Ucraina 
    Azilul republican pentru invalizi şi pensionari, mun. Chişinău 
    Internatul psihoneurologic, com. Cocieri, r-nul Dubăsari
    Internatul psihoneurologic, com. Bădiceni, r-nul Soroca
    Internatul psihoneurologic, s. Brînzeni, r-nul Edineţ
    Internatul psihoneurologic, mun.Bălţi
    Casa-internat pentru copii cu deficienţe mintale (fete), or. Hînceşti
    Casa-internat pentru copii cu deficienţe mintale (băieţi), or. Orhei
    Centrul de plasament temporar al copiilor în situaţii de risc „Azimut”,
or. Soroca
    Centrul pentru copii cu cerinţe educative speciale „Speranţa”, or. Criuleni
    Centrul de reabilitare şi protecţie socială a copiilor în situaţie de risc
„ПЛАМЪЧЕ”, or. Taraclia
    Centrul de asistenţă şi protecţie a victimelor şi potenţialelor victime ale
traficului de fiinţe umane, mun. Chişinău
    Consiliul Naţional pentru Determinarea Dizabilităţii şi Capacităţii de
Muncă
    [Anexa nr.31 introdusă prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]

Anexa nr.32
la Hotărîrea Guvernului nr. 691
din 17 noiembrie 2009

LISTA
întreprinderilor de stat în care Ministerului Muncii, 
Protecţiei Sociale şi Familiei exercită calitatea de fondator
    Întreprinderea de Stat „Centrul Republican Experimental Protezare,
Ortopedie şi Reabilitare”, mun. Chişinău
    Întreprinderea de Stat „Centrul de instruire în domeniul relaţiilor de
muncă”, mun. Chişinău”
    [Anexa nr.32 introdusă prin HG242 din 12.05.15, MO115-123/15.05.15
art.272]

Anexa nr.4
la Hotărîrea Guvernului nr.691
din 17 noiembrie 2009
LISTA
hotărîrilor de Guvern care se abrogă
    1. Hotărîrea Guvernului nr. 283 din 14 martie 2007 “Pentru aprobarea
structurii, efectivului-limită şi Regulamentului privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului”
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 39-42, art. 300).
    2. Hotărîrea Guvernului nr. 1178 din 17 octombrie 2008 „Pentru
aprobarea modificărilor şi completărilor ce se operează în Hotărîrea
Guvernului nr. 283 din 14 martie 2007” (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2008, nr. 190-192, art. 1184).
Tema 10-Atributiile curtii de conturi a R.M.

Obiectivele şi principiile activităţii Curţii de Conturi

 evaluarea regularităţii, legalităţii, conformităţii, economicităţii,

eficienţei şi eficacităţii gestionării resurselor financiare publice şi a
patrimoniului public;
 promovarea standardelor, recunoscute internaţional, privind
transparenţa şi responsabilitatea în domeniul managementului finanţelor
publice;
 asigurarea transparenţei prin informarea autorităţilor publice
responsabile şi publicului despre planurile sale strategice şi anuale, despre
constatările şi recomandările sale;
 certificarea personalului cu atribuţii de audit public.

Activitatea Curţii de Conturi se bazează pe următoarele principii

 legalitate;
 obiectivitate;
 independenţă;
 transparenţă.

Domeniile şi entităţile supuse auditului

La exercitarea atribuţiilor sale, Curtea de Conturi auditează următoarele

domenii:

 formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului

asigurărilor sociale de stat, ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale,
ale fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală, inclusiv:
o formarea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale, precum şi
a fondurilor de tezaur public;
o formarea şi gestionarea datoriei publice, respectarea garanţiilor
guvernamentale pentru creditele interne şi externe;
o utilizarea de către instituţiile publice a granturilor şi finanţelor
alocate de donatorii externi pentru realizarea programelor la care participă
Republica Moldova;
o utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi
altor forme de asistenţă financiară din partea statului.
 executarea tratatelor interguvernamentale în domeniul economico-
financiar;
 administrarea şi gestionarea patrimoniului public;
 procesul de privatizare a patrimoniului statului şi de asigurare a
activităţii de postprivatizare;
 administrarea şi utilizarea resurselor naturale;
 utilizarea resurselor creditare şi valutare ale statului;
 ţinerea evidenţei contabile şi raportarea financiară;
 activitatea altor organe de control/audit financiar public, precum şi a
sistemelor de control intern;
 alte domenii de activitate raportate, prin legi organice, la competenţa
Curţii de Conturi.

Curtea de Conturi poate să auditeze utilizarea resurselor alocate de Uniunea

Europeană, de partenerii de dezvoltare şi de alţi donatori ale căror resurse au
fost incluse în bugetul de stat sau în bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale. 

Tipurile de audit

Curtea de Conturi efectuează controlul asupra administrării şi întrebuinţării

resurselor financiare publice şi a patrimoniului public prin:

 auditul regularităţii;
 auditul performanţei;
 alte tipuri de audit.

Curtea de Conturi efectuează anual, în mod obligatoriu, auditul rapoartelor

Guvernului privind executarea din exerciţiul bugetar expirat:

 a bugetului de stat;
 a bugetului asigurărilor sociale de stat;
 a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală.
Urmărirea recomandărilor de audit

Entităţile auditate şi alte instituţii vizate în hotărîrile Curţii de Conturi sînt

obligate să informeze despre implementarea recomandărilor şi/sau
executarea cerinţelor Curţii de Conturi în termenul stabilit de Curtea de
Conturi şi să comunice despre măsurile luate.

În cazul în care entitatea auditată nu execută hotărîrea Curţii de Conturi şi nu

informează despre implementarea recomandărilor, şi dacă prin aceasta se
încalcă legislaţia, Curtea de Conturi sesizează organele ierarhic superioare şi
alte organe competente.

Relaţiile cu Parlamentul

Parlamentul aprobă bugetul Curţii de Conturi pe anul următor pînă la 1 iulie

a anului în curs şi-l remite Guvernului pentru includerea lui în proiectul legii
bugetului de stat pentru anul bugetar următor.

Preşedintele Curţii de Conturi se numeşte de Parlament pe un termen de 5

ani, la propunerea Preşedintelui Parlamentului, cu votul majorităţii
deputaţilor aleşi. Preşedintele Parlamentului propune candidatura pentru
funcţia de Preşedinte al Curţii de Conturi după consultarea obligatorie a
fracţiunilor parlamentare.

Membrii Curţii de Conturi se numesc de Parlament, la propunerea

Preşedintelui Curţii de Conturi, pe un termen de 5 ani, cu votul majorităţii
deputaţilor aleşi.

Parlamentul sau fracţiunile parlamentare pot solicita Curţii de Conturi

efectuarea unor acţiuni de audit. Acţiunile de audit pot fi solicitate fără
decizia Parlamentului, la cererea oricărei fracţiuni parlamentare, o dată în
semestru.

Numărul de personal al Curţii de Conturi se aprobă de către Parlament.

Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului:

 către 15 martie, raportul financiar de executare a bugetului propriu din

exerciţiul bugetar expirat;
 către 10 octombrie, raportul asupra administrării şi întrebuinţării
resurselor financiare publice şi patrimoniului public, care se examinează în
şedinţă plenară a Parlamentului.
Tema 11-Atributiile inspectoratului fiscal
principal de stat

Inspectoratul Fiscal Principal de Stat  exercita urmatoarele atributii:

a) efectueaza supravegherea activitatii inspectoratelor fiscale de stat
teritoriale în vederea exercitarii controlului fiscal, asigura crearea si
functionarea unui sistem informational unic privind contribuabilii si
obligatiile fiscale;
b) controleaza activitatea inspectoratelor fiscale de stat teritoriale,
examineaza scrisorile, cererile si reclamatiile referitoare la actiunile acestora,
ia masuri în vederea eficientizarii activitatii lor;
c) emite ordine, instructiuni si alte acte în vederea executarii legislatiei
fiscale;
d) organizeaza popularizarea legislatiei fiscale, raspunde la scrisorile,
reclamatiile si la alte petitii ale contribuabililor în modul stabilit;
e) efectueaza controale fiscale;
f) organizeaza si efectueaza, dupa caz, executarea silita a obligatiilor fiscale;
g) examineaza contestatii si emite decizii pe marginea lor;
h) exercita controlul asupra respectarii legislatiei fiscale în activitatea
organelor vamale si serviciilor de colectare a impozitelor si taxelor locale si
prezinta autoritatilor competente propuneri vizÎnd tragerea la raspundere a
functionarilor acestor autoritati care au încalcat legislatia fiscala;
i) organizeaza diferite concursuri, cu stimularea din surse bugetare a
contribuabililor care, direct sau indirect, si-au adus contributia la
îmbunatatirea procesului de administrare fiscala si/sau la majorarea
încasarilor la bugetul public national. Organizarea concursurilor se
efectueaza în modul stabilit de Guvern;
j) colaboreaza cu autoritati din alte state în baza tratatelor internationale la
care Republica Moldova este parte si activeaza în cadrul organizatiilor
internationale de specialitate al caror membru este;
k) prezinta informatii si rapoarte asupra obligatiilor fiscale, inclusiv asupra
restantelor, în conformitate cu instructiunile Ministerului Finantelor;
l) deleaga atributii inspectoratelor fiscale de stat teritoriale;
m) preîntîmpina, depisteaza si curma încalcarile ce tin de repatrierea
mijloacelor banesti, a marfurilor si serviciilor provenite din tranzactiile
economice externe;
n) exercita alte atributii prevazute de legislatie.
Tema 12-Atributiile inspectoratului fiscal teritorial
 Inspectoratul fiscal de stat territorial

 Exercita urmatoarele atributii:

a) întreprinde masuri pentru asigurarea stingerii obligatiilor fiscale;
b) popularizeaza legislatia fiscala si examineaza scrisorile, cererile si
reclamatiile contribuabililor;
c) asigura evidenta integrala si conforma a contribuabililor si a obligatiilor
fiscale, cu exceptia celor administrate de alte organe;
d) efectueaza controale fiscale;
e) efectueaza executarea silita a obligatiilor fiscale;
f) asigura gratuit contribuabilii cu formulare tipizate de dari de seama fiscale,
elaborate în conformitate cu instructiunile respective;
g) elibereaza, contra plata, subiectilor impunerii formulare de facturi fiscale,
timbre (marci) de acciz în modul stabilit de Inspectoratul Fiscal Principal de
Stat;
h) sigileaza masinile de casa si de control ale contribuabililor, tine evidenta
lor, efectueaza controale privind utilizarea/neutilizarea lor de contribuabili la
decontarile în numerar;
i) examineaza contestatii, cereri prealabile si emite decizii asupra lor;
j) exercita alte atributii prevazute de legislatie.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat îsi exercita atributiile pe întreg
teritoriul Republicii Moldova, iar inspectoratul fiscal de stat teritorial poate
sa-si exercite atributiile în afara teritoriului stabilit numai cu autorizarea
conducerii Inspectoratului Fiscal Principal de Stat.