Misterele Naturii Lorber

Jakob Lorber
MISTERELE DEZVĂLUITE
ALE NATURII
... sau ce minuni putem vedea în lumea

înconjurătoare cu „ochiul spiritual”
SAPIENTIA
2013
Tehnoredactare și copertă: Ovidiu Buruianã
Traducere: Cristina Oroșanu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României
LORBER, JAKOB
Misterele dezvăluite ale naturii: sau ce minuni putem
vedea în lumea înconjurătoare cu „ochiul spiritual” / Jakob
Lorber ; trad.: Cristina Oroșanu. Ed. a 2-a, rev.. - București:
Sapientia, 2013
ISBN 978-973-7800-25-1
2:502
© Copyright Sapientia 2004, 2013

Tel: 0756.639.211
e-mail: eeditura@yahoo.com
web: editura-sapientia.ro
Introducere
Prin descoperirile recente știinţele naturii au ajuns

aproape de frontierele a ceea ce poate fi studiat în natură cu
ajutorul tehnicii moderne. Pătrunderea în structura atomului
și în dinamica sa a dus la o cunoaștere deplină ce poate fi
valorificată în toate domeniile vieţii umane. Folosirea energiei
electrice și atomice marchează existenţa unei civilizaţii cu
totul noi și îi permite omului accesul la unele forţe a căror
folosire pozitivă sau negativă va decide soarta umanităţii.
Așa cum fizica atomului a condus la o nouă percepţie asupra
elementelor fundamentale, care fac legătura dintre mic și
mare în creaţie, tot astfel, ieșirea în spaţiul cosmic – fie prin
intermediul astronauticii, fie al radarului astronomic din zilele
noastre – a oferit o imagine amplă asupra Universului, care a
depășit concepţiile limitate ale teoriilor anterioare și a deschis
noi perspective cosmice.
Este uimitor faptul că știinţa se apropie din ce în ce mai
mult de viziunile lui Jakob Lorber. Descoperirile știinţifice
confirmă tot mai des adevărul pe care îl conţin revelaţiile
sale despre natură, care au anticipat cu mai bine de o sută
de ani multe descoperiri ce se numără azi printre cele mai
profunde în domeniul cercetării. În scrierile sale despre
natură – scrieri inspirate de „cuvântul interior”, de dicteul
divin în spirit – Lorber realizează adevărate sinteze profund
spirituale și perfect raţionale între religie și știinţă, această
orientare fiind din ce în ce mai mult asumată de societatea
contemporană.
Sarcina reliefării semnificaţiilor religioase ori filozofice
ale descoperirilor făcute nu aparţine știinţelor exacte. Însă
doar interogaţia asupra fiinţei interioare a tuturor acestor
descoperiri „smulse” naturii ne oferă o explicaţie clară, pe
care doar Spiritul o poate da, pentru că numai el este cel ce
4 Jakob Lorber
conferă viaţă întregii lumi, însufleţind-o și manifestându-se

vizibil pentru om în natură. De aici se naște și întrebarea
asupra sensului tuturor creaturilor și asupra ţelului către
care tind acestea. Opera lui Lorber reușește să răspundă
în mod magistral la toate aceste întrebări fundamentale,
oferind o învăţătură de viaţă religios-spirituală, de la
începuturile creaţiei, până la desăvârșirea ei.
Fundamentul acestei opere îl constituie Marea
Evanghelie a lui Ioan în unsprezece volume, unde este
expusă pe larg învăţătura spirituală a lui Iisus Cristos. Pe
lângă operele mari cu caracter religios, Lorber a primit și
o serie de alte învăţături pline de spiritualitate, apărute
până acum în broșuri. Publicăm în acest volum trei dintre
aceste scrieri mai mici („Mărturii despre natură”, „Musca”
și „Muntele Grossglockner – o Evanghelie a munţilor”)
într-o formă succintă. Descrierile știinţifice și naturale
expuse primesc în același timp o semnificaţie spirituală și
oferă cititorului o imagine spiritualizată a lumii, așa cum
sunt concepute marile opere ale lui Lorber.
Fie, așadar, ca acest volum să constituie o călăuză
pentru toţi căutătorii de adevăr, întru revelarea iubirii și
înţelepciunii lui Dumnezeu, precum și a minunilor acestei
Creaţii!
PARTEA I
MĂRTURII DESPRE NATURĂ
Potențarea vieții în lumea animală

Nu se știe exact unde își are începutul lumea animală.
Diferitele forme de viaţă și trecerile de la o formă la alta
îi apar naturalistului ca fiind fuzionate, în timp ce ochii
spiritului percep diferenţele dintre acestea ca fiind foarte
bine delimitate. Nu există în întreaga creaţie nimic care să
facă excepţie de la această regulă. Așadar, știinţa se înșală
atunci când susţine că toate lucrurile ce există în natură,
având fiecare clasele, formele și particularităţile lor, provin
una din cealaltă.
Unde începe așadar cu adevărat lumea animală?
Presupuneţi probabil că apa este mama tuturor formelor
de viaţă animală. Dar dacă observaţi la microscop formele
de viaţă animală existente într-o picătură de apă, ei bine,
acolo lumea animală se află deja pe a mia treaptă a evoluţiei
sale! Prima treaptă a lumii animale o constituie nenumăraţii
locuitori ai eterului. Ei reprezintă aproximativ ceea ce voi
numiţi „atomi“. Aceștia sunt atât de mici, încât pe un punct
și-ar putea găsi locul mai multe trilioane. Dacă aţi dori să
priviţi aceste mici animale cu ochii fizici, ar trebui să măriţi
acest punct de trilioane de ori, lucru care totuși nu v-ar ajuta
cu nimic, pentru că ochiul fizic nu ar putea să vadă lucrurile
în realitatea lor. Doar ochiul spiritual poate face aceasta.
Aceste mici animale atomice se nasc din curgerea razelor
de lumină care există în nenumăratele spaţii ale creaţiei.
Este de înţeles felul în care lumina pe care o compun curge
în îndepărtatele spaţii ce apar ca fiind goale. Aceste prime
6 Jakob Lorber
mici animale au formă sferică, suprafaţa lor este netedă,

iar hrana lor este esenţa luminii. Durata lor de viaţă este
de o trilionime de secundă. După subita lor moarte,
unindu-se în număr de trilioane, ele încep să alcătuiască o
a doua clasă. Din punct de vedere al mărimii, această clasă
nu se deosebește cu mult de prima, viaţa ei însă devine
mai concentrată și prezintă o nevoie de saturare, din
această cauză ea fiind prevăzută cu un organ de recepţie
corespunzător. Această clasă de animale poate fi numită
„monade”.
Spaţiul în care vieţuiește această specie de animale
este acea sferă în care planetele se rotesc în jurul Soarelui.
Durata ei de viaţă este al miilea miliard al unei secunde.
Neputând percepe cu simţurile diferenţa dintre durata de
viaţă a unui atom de eter și a unei monade, calculul va arăta
totuși diferenţa colosală care există între acestea. În același
mod și aproape în aceeași configuraţie se formează o clasă
una după alta, având o viaţă permanent potenţată. Treptat
viaţa acestor fiinţe ajunge la o asemenea consistenţă, încât
ele pot fi văzute in straturile superioare de aer, ca un abur
albăstrui plin de lumină.
Durata de viaţă a unei astfel de fiinţe crește gradat până
la al miilea milion dintr-o secundă. Adeseori trilioane de
astfel de mici animale albăstrui se prind între ele printr-o
forţă vegetativă și se împerechează evoluând într-o
clasă superioară. Un astfel de proces este perceptibil cu
ochiul liber în forma unei stele căzătoare. Viaţa multiplă
a unor astfel de mici animale se unește în felul acesta
din nou într-o singură viaţă care se scurge prin larvele
lor luminoase. Acestea cad pe pământ sub forma unor
meteoriţi fie moi, fie chiar pietroși.
Micile animale devenite astfel libere (scânteile) se
adună pe suprafaţa netedă ca o oglindă a norilor pufoși.
Misterele dezvăluite ale naturii 7
Modalitatea în care aceste fiinţe iau naștere este pe măsura

lor. Dacă ele se înmulţesc într-un număr mare până la
un anumit punct, micile învelișuri aflate în stare liberă și
lipsite de viaţă devin din ce în ce mai grele și cad mult sub
suprafaţa masei de aer. Astfel are loc un fel de „cununie”
a acestor mase de mici animale de lumină plină de căldură
care este concentrată în aer; căldură reprezentată de așa-
numita „materie electrică” (focul electric atmosferic).
Astfel ia naștere o clasă nouă, mai plină de viaţă, mai bine
dezvoltată, care umple atmosfera în forma unor nori denși.
Dacă apoi acești nori – în funcţie de intensitatea mai
mică sau mai mare a strălucirii luminii solare – cresc
periodic în masă datorită forţei lor de reproducere, are
loc din nou o schimbare de clasă: viaţa este eliberată din
larvele sferice care au devenit acum atât de mari încât
pot fi văzute chiar la microscop. Pe neașteptate, ele se
îndreaptă spre pământ în forma trăsnetului sau spre
regiunile umede ale aerului în forma fulgerului difuz din
nori. Așadar această formă de viaţă comunică în parte cu
materia, în parte cu lumea plantelor, în principal însă cu
sfera de viaţă a următoarei clase de animale.
Din larvele rămase fără viaţă se naște umezeala aerului,
iar din unirea mai multor astfel de larve rezultă ploaia.
Acum începe o adevărată viaţă animală terestră ce ia
naștere în spaţiile dintre micile învelișuri umplute cu apă.
Căci atunci când spiritele naturii eliberate (adică devenite
libere prin procesul de evoluţie), aflate în plantele de jos,
ies din învelișul lor, se adună în această viaţă animală în
număr de milioane și alcătuiesc cunoscutele vieţuitoare de
infuzie. Vă puteţi convinge singuri de acest proces astfel:
puneţi o plantă oarecare în apă și lăsaţi-o acolo pentru
o perioadă de timp. Aduceţi imediat un strop mare din
acea apă sub un microscop și veţi observa deja într-un
8 Jakob Lorber
punct mare cât un grăunte de nisip, care sunt de fapt o

mulţime de vieţuitoare ce trăiesc și se mișcă liber. Aceasta
este prima specie de animale pe care o puteţi percepe în
materie.
După un timp mai îndelungat veţi constata că într-un
astfel de strop de apă există mii de specii de animale
care se deosebesc în mod clar unele de altele în formă
și comportament. Aici o clasă rezultă din cealaltă
printr-o unire mutuală. Cu ajutorul unor instrumente și
mai performante, în procesul de alcătuire al unei clase
superioare veţi descoperi în mod clar forme nenumărate
care fac parte din clasa anterioară, căci aici are loc un
proces dublu de reproducere și anume cea a clasei în curs
și cea a unei clase superioare. Acest fenomen se desfășoară
în felul următor:
O clasă superioară de vieţuitoare devorează un număr
imens de vieţuitoare din clasa inferioară și astfel, din
substanţa celor inferioare și din structura lor individuală
se produce clasa superioară. Nenumăratele forţe ale unei
asemenea clase devenite mai târziu libere – unindu-se mai
târziu – dau naștere unei clase și mai înalte de vieţuitoare.
Astfel se merge în sus, treaptă cu treaptă, până când este
parcurs rapid un cerc de o mie de specii. Apoi, are loc un
nou proces extraordinar, care se manifestă prin mișcări
energice în apă, prin care spiritele naturii devenite deja
puternice își fac simţită prezenţa în aer. Atunci are loc o
împărţire prin care unele se unesc cu viermii pământului,
altele cu viermii apei. Această modalitate de reproducere
care urmează are loc tocmai prin mișcarea unor învelișuri
mari, vizibile (ouă minuscule) din care se reproduce aceeași
specie prin adoptarea unei variate clase inferioare.
După clasa acestor viermi urmează apoi speciile mai mici
de crustacee compuse din melci si scoici, care iau naștere
aproape în același timp, partea feminină a viermelui

devenind scoică. În cadrul acestor specii are loc din nou
o evoluţie, ce prezintă de asemenea mii de transformări,
până se ajunge la broasca ţestoasă. Nu se cuvine însă să
mai continuăm aici aceste înșiruiri. Aceste fenomene de
formare a vieţii vor fi explicate într-un capitol special.
Să ne oprim acum însă la așa-numita scoică perlă. Ea se
află pe a nouăzeci și noua treaptă a evoluţiei menţionate
anterior și provine din unirea scoicii perlieră-mamă și a
melcului perlier. Aici se unește pentru prima dată partea
masculină și partea feminină pentru crearea unei vieţi.
Partea feminină se închide într-un înveliș dublu, unul
exterior rigid și unul interior, neted, având strălucirea
metalului. Înăuntru ea vegetează în voie, se hrănește cu
viermi și folosește larvele prinse în interior pentru a-și
construi casa.
Când un astfel de melc perlofer descoperă o scoică
femelă, se lipește de ea, se lipește de carapacea ei cutată
și face găuri în părţile mai subţiri. În momentul în care
scoica își dă seama că poartă melcul cu ea, începe să
depună părţile de hrană nedigerată (larvele) în acele locuri
găurite pentru a le acoperi. Melcul încearcă pe cât posibil
să oprească acest proces și depune în aceste găuri cu mare
greutate propriile gunoaie, până când se formează treptat
în interiorul acestei deschizături un fel de sferă (în acest
mod se nasc perlele!). Această luptă durează ani de zile,
melcul părăsește acest loc, se fixează foarte bine pe gura
scoicii și străpunge carnea acesteia cu ghimpii. În acest
fel ea îi deschide scoicii poarta spre viaţă și și-o unește cu
a sa, dând naștere astfel unei specii superioare, în forma
melcului nautilus, a cărui frumoasă casă este un semn
evident al vieţii evoluate.
Următorul fenomen clar de potenţare a vieţii în lumea
10 Jakob Lorber
animală va fi descris în cele ce urmează printr-un alt

exemplu. În apele mării trăiește o vieţuitoare aparte care
a fost numită de voi „polip”. Această vieţuitoare care are
rădăcinile pe o plantă-copac, prinde cu nenumăratele sale
tentacule viermii și insectele de apă pe care le înghite în
cantităţi imense, ajungând de multe ori la dimensiunile
plantei-copac pe care s-a fixat. Când organele sale digestive
au devenit mai puternice, copacul pe care s-a fixat moare
și polipul trăiește mai departe prin ultimul tentacul crescut
până când moare din cauza hranei insuficiente.
O mulţime de viermi mici și roșii se așează pe fiinţa lui
diformă și mor după descompunerea corpului său. Astfel
viaţa lui dă naștere unei alte vieţi, aceea a unei specii de
pește. Această specie vă este cunoscută sub numele de
sepie și ea trăiește în special în zonele cele mai adânci
ale mării. Hrana sa constă de asemenea dintr-o specie de
viermi închiși la culoare. Dacă vrea să își păstreze hrana,
sepia tulbură apa cu un lichid negru care ameţește micile
animale. După mii de ani de digerat mii de astfel de viermi,
sepia moare, iar viaţa potenţată de viermi dă naștere unei
alte fiinţe. Este vorba despre așa-numitul pește zburător.
Peștele zburător se hrănește fie cu insecte de mare, fie
cu insecte pe care le prinde cu viteză în aer. Din această
cauză el este alcătuit asemenea unui pește și asemenea
unei păsări. Stomacul lui este prevăzut cu o vezică pe
care o poate umple instantaneu cu aer pe care îl poate da
imediat afară. Printr-un canal pătrund câţiva stropi de apă;
sub acest canal se află un ţesut închis la culoare care poate
să păstreze o căldură de peste optzeci de grade. Dacă în
vezică se găsește apă, aceasta este transformată imediat
într-un abur care umple vezica cu aer. În timpul acestei
umpleri, aerul este împărţit printr-un proces electric
intern: sarea grea din aerul atmosferic coboară în vezică
sub forma unui fluid și este eliminată imediat printr-un

canal propriu. O anumită cantitate din gazul ușor degajat
trece în organele tubulare care străbat întregul corp,
masa cărnoasă a peștelui ajungând astfel la o greutate
echilibrată. Peștele zburător este capabil să se ridice în aer
cu ajutorul aripilor sale, asemenea unei păsări, stabilindu-și
direcţia cu ajutorul aripioarelor.
Când viaţa lui de pește ia sfârșit, se petrece următorul
fenomen: partea feminină a substanţei sufletului său trece
imediat într-o specie de pasăre care vă este cunoscută sub
numele de pescăruș. Partea masculină dă naștere însă unei
alte vieţi și anume cea a porumbelului.
Acesta este drumul evolutiv al unei anumite specii de
polip până la o anumită specie de pasăre. Căci sub specia
polipilor se află alte specii care corespund aproape fiecărei
specii de pește existente în apă. Aceasta reprezintă o
treaptă intermediară între viermi și toate speciile de
pește prin care specia viermilor este adusă pe o treaptă
superioară. Însă, peștii se află deja pe o treaptă superioară
de evoluţie, astfel încât, după ce își unesc vieţile după
moarte, ei devin locuitori ai spaţiului. În acest mod, fiecărei
specii de pește îi corespunde una în lumea păsărilor.
În mare trăiește totuși și o altă specie de animale ale
cărei ultime trepte de evoluţie sunt astfel constituite încât
această specie poate exista atât în apă, cât și pe pământ
și în aer. Din această specie de animale marine rezultă de
exemplu broasca ţestoasă, precum și alte specii de broaște.
12 Jakob Lorber
Aceste vieţuitoare au toate cele cinci simţuri prezente

în lumea animală evoluată. Apoi urmează leul de mare,
morsa, precum și locuitorii patrupezi atât ai apei cât și ai
pământului sau ai aerului (amfibiile), percepute ca specii
de trecere din care iau naștere animalele patrupede care
trăiesc numai pe pământ.
Lumea păsărilor se află pe o treaptă foarte înaltă
de potenţare a vieţii. Pasărea are, ca și omul, inimă, un
stomac mai special, intestine, plămâni destul de mari și
ficat. Aceste organe interne sunt închise în interiorul unei
structuri osoase ușoare, fiind mărginite de o piele fină.
Inima și plămânii au aceeași configuraţie ca și la celelalte
vieţuitoare cu sânge cald. Stomacul și ficatul prezintă însă
diferenţe considerabile. Masa cărnoasă se compune din
fibre albicioase ușoare, legate între ele printr-un ţesut fin
inervat, care pot întinde sau strânge carnea mult mai mult
decât în cazul altor animale.
La nivelul capului simţurile sunt foarte ascuţite, chiar
ieșite din comun. Din această cauză o pasăre vede mai bine
prin ochii săi decât un om printr-un telescop performant;
la fel, auzul său întrece cu mult auzul vostru. Organele
sale de miros sunt mai ascuţite decât cele ale unui câine
de vânătoare. Astfel, o acvilă este capabilă să perceapă în
zborul său prada aflată la o mare distanţă de ea, iar simţul
său gustativ este atât de puternic, încât poate găsi chiar și
sarea din cea mai dură rocă.
Așa cum organele de simţ ale păsărilor au o sensibilitate
ieșită din comun și creierul lor este sensibil și hiperactiv,
acestea fiind dotate cu o mai mare inteligenţă decât
celelalte animale, nefăcând excepţie nici măcar elefanţii.
Așadar, se poate constata aici primul pas spre activitatea
intelectuală: se demonstrează puterea lor de memorare,
unele păsări putând chiar învăţa mai multe moduri de a
cânta, chiar cuvinte sau propoziţii întregi ale unei limbi,

fapt imposibil pentru alte animale care sunt tot atât de
domestice ca și acestea. Puteţi deci concluziona că această
specie de vieţuitoare se apropie mai mult de voi decât acele
patrupede care se mișcă obosite pe pământ. Toate acestea
au influenţă asupra organizării interioare, generează o
mare receptivitate la stimulii lumii exterioare și formează
deja în creier anumite reprezentări ordonate.
Înmulţirea păsărilor are loc prin fecundarea ouălor.
Femela are capacitatea de a se înmulţi, fenomen care are
loc în ovar în modul următor:
De la inimă pornesc organe fine prin care curge un
lichid alb. La terminaţiile acestor organe, din acest lichid se
formează un ţesut în formă de plasă. Dacă acest ţesut are
forma corectă, astfel încât să aibă aspectul unor mici pâlnii
aliniate unele lângă altele, organele care se formează prin
ele însele se fixează pe coloana vertebrală. Mai apoi aceste
organe se desprind și își îndreaptă orificiile spre aceste
mici pâlnii. În același mod, vasele sanguine, pornind de la
stomac sunt conduse prin ficat spre orificiile acestor pâlnii.
Când toate vasele care pornesc de la inimă se lărgesc, în
fiecare dintre acestea mai crește încă un astfel de vas care
își îndreaptă orificiul în câte una din aceste pâlnii.
În momentul în care acest organism – în funcţie de
specia și mărimea păsării – a ajuns la maturitate, din
sucurile gastrice se secretă mai întâi o mică picătură
vâscoasă, astfel încât orificiul celor două organe împinse
unul în altul se ridică în mijlocul acestei mici picături. Apoi
organul exterior extrage de la nivelul inimii fluide limpezi
asemenea apei. Aceste fluide conduc picătura care se
deplasează dinspre stomacul în forma unui balon de săpun,
pe care aceste fluide îl umplu – în funcţie de mărimea și
constituţia păsării – până ajunge la mărimea unui bob de
14 Jakob Lorber
cânepă, a unei alune sau chiar a unui măr. Fluidele care vin
din sânge se îndreaptă nemijlocit spre aceste ghemotoace
albe, în interiorul cărora intră, formând gălbenușul de ou.
Paralel cu acest proces și în interiorul canalelor
intestinelor se dezvoltă organe de conducere extrem
de fine. Astfel găina (ca reprezentantă a părţii feminine
a păsărilor) are două canale de eliminare: unul pentru
eliminarea excrementelor și unul pentru eliminarea oului
ajuns la maturitate. Înainte de orificiul de eliminare al
acestui canal pentru excremente, un alt canal i se alătură
prin organele menţionate mai sus, care pornesc din
intestine. Ele formează un tub larg care se ramifică în
interiorul ovarului în tot atâtea braţe câte pâlnii există aici.
În momentul împerecherii o substanţă eteric-spirituală
este trimisă cu rapiditate în centrul oului. Despre această
substanţă am vorbit la unirea vieţii animale din apă cu cea
de pe pământ. (substanţa sufletului)
După încheierea acestui proces, oul crește, formând în
interior un ţesut extraordinar de fin, și dă naștere noii fiinţe
și anume unei păsări extrem de mici, goală în întregime.
Acest ţesut are deschideri în toate direcţiile pentru că
are nevoie de căi de acces către hrană. Organul care
pornește de la stomac transpiră și formează din pietrele
mici dizolvate acolo o masă calcaroasă care se întărește
datorită căldurii interioare a păsării, formând in jurul oului
o coajă tare. Oul prinde viaţă cu ajutorul căldurii provenite
din clocire. După ce a consumat din ou hrana necesară
creșterii, puiul sparge coaja și pășește în lumea exterioară
ca o pasăre desăvârșită, având toate înzestrările speciei
sale.
În clasa păsărilor, porumbelul se numără printre
acele specii care consumă trei feluri de hrană– aproape
asemenea omului – căci ea poate să consume seminţe,
viermi, insecte și chiar să spargă pietricele. Corespunzător

cu diferitele trepte ale sufletului său, porumbelul se
împarte în mai multe categorii. Cel mai nobil din specia
porumbelului este totuși așa-numitul „porumbel de casă”,
ușor de recunoscut prin penajul său colorat. Penajul
constituie un punct de reper în lumea animalelor. Dacă o
specie de animale domesticită din aceeași categorie apare
ca fiind multicoloră, ea se află cu mult înaintea altor fiinţe
umane, căci la acest nivel culoarea exprimă structura
interioară. Culoarea albă este cea mai nobilă pentru că ea
corespunde în lumea animală unui suflet imaculat.
Astfel porumbelul de casă – cea mai nobilă specie de
păsări – reprezintă chintesenţa vieţii tuturor speciilor
anterioare ei și a unei specii numeroase de alţi locuitori
ai aerului. În același timp el este asemenea unui vas de
preluare a vieţii evoluate a plantelor și chiar a mineralelor.
Dacă un porumbel moare, viaţa speciilor din toate
împărăţiile naturii se unește cu principiul vieţii lui și unirea
acestor vieţi spirituale duce la formarea unui suflet uman.
Există, de asemenea, mii de specii de vieţuitoare ale aerului
și ale pământului prin care au loc astfel de transformări și cu
toate acestea – așa spune Domnul – „Nimeni nu cunoaște
16 Jakob Lorber
căile Mele, nici măcar îngerii din ceruri, ci doar Eu singur

și acel căruia Eu vreau să i le revelez. Celui care crede
aceasta, i se vor petrece multe minuni. Iar necredinciosul
nu va fi nici sfătuit, nici ajutat. Degeaba privește cu ochii
săi orbi în marele Mele ateliere ale vieţii. Cu adevărat vă
zic vouă: nu va găsi nimic altceva decât învelișurile morţii.
Căci viaţa este spirituală și niciun microscop nu poate să
surprindă sfera sa de influenţă; numai ochiul spiritual poate
să privească minunile vieţii”.
Viața copacului
Pentru crearea unui copac este convocată forţa
vegetativă, numită și spiritul naturii, scânteia spirituală
divină (gândul creator al lui Dumnezeu) care există în bobul
seminţei. (Acest spirit al naturii este o creaţie sufletească
organică de scântei ale vieţii primordiale, care – provenind
din sufletul spiritului primordial decăzut, Lucifer – în
trecerea lor prin nenumărate forme în natură s-au îmbinat
și ordonat, trecând astfel de la stadiul de suflete pure la
stadiul de creatori ale unor forme de viaţă mai evoluată.)
Acest spirit al naturii are o inteligenţă simplă, el știind în
mod spontan care este hrana ce i se cuvine, existentă în
pământ. Conform voinţei spiritului divin care îl conduce,
această scânteie se stabilește la rădăcină unde își va avea
sediul, formează nenumărate braţe cu ajutorul cărora
extrage fluidele pământului, iar prin micile tuburi și canale
formate de el, este purtat până în vârfurile cele mai înalte
și în toate ramurile copacului. Substanţele cele mai fine se
secretă în ramuri, cele mai grosiere rămân în trunchi, iar
cele impure sunt eliminate formând scoarţa, ca o piele ce
protejează copacul. O creangă crescută din trunchi poate
fi văzută de fapt până în centrul trunchiului într-o structură
mult mai fină. În aceasta constă inteligenţa spiritului
copacului care face fibrele și canalele crengilor de zeci de

ori mai fine decât cele ale trunchiului copacului. Prin aceste
organe fine pot fi transportate doar fluide foarte fine care
sunt deja mai mult eterice. În rămurelele care se formează
din crengi se petrece același fenomen, iar seva din acestea
este cu mult mai fină, dar și mai concentrată decât aceea
din trunchi și din crengile principale.
Mai întâi, crengile sunt prevăzute cu nenumărate
canale foarte mici prin care seva, din nou de zeci de ori
mai rafinată (mai pură din punct de vedere chimic) este
condusă mai departe. Din această sevă, prin inteligenţa
spiritului copacului și prin voinţa scânteii divine pure, se
formează frunzele sau acele în funcţie de specia copacului.
După ce au atins maturitatea deplină, canalele și organele
care pornesc din crengi spre ele, sunt înfundate progresiv,
astfel încât din miile de tubuleţe numai unul din mijloc este
lăsat deschis, prin care frunza se hrănește.
Acest canal va fi și el închis în cele din urmă, iar frunza
se va usca și va cădea din copac. În ramificaţiile rămurelelor
aflate cel mai în exterior se află un milion de organe dintre
cele mai fine având diametrul unui ac de cusut, organe
care duc un fel de viaţă animalică. În momentul în care
fluidele ajung aici, se naște un fel de luptă formală, fiindcă
spiritul naturii vrea să scape din captivitatea copacului și
să își recâștige astfel libertatea. Aceste organe se apleacă
așadar atât de mult încât îi închid acestuia trecerea.
Inteligent fiind, el își înţelege captivitatea și își găsește
refugiu în umilinţă, cu ajutorul căreia fiinţa sa spirituală
începe să se transforme în iubire. Prin căldura acestei
iubiri, aceste organe foarte îngustate sunt înduplecate și
se lărgesc, spiritul copacului devenind astfel cu adevărat
viu, asemenea purei scântei divine. El se așează apoi plin
de iubire pe mlădiţele cele mai exterioare ale acelor organe
18 Jakob Lorber
sub formă de fruct al copacului, având la început o mărime

pe care ochiul uman abia o poate percepe.
După încheierea acestui proces începe un alt act de
creaţie: prin graţie divină, fiecărui fruct îi este dăruită cu
ajutorul luminii solare, o scânteie extraordinar de mică.
Această mică scânteie este prinsă lacom în sutele de
locuri de inserţie ale fructelor cu rămurele și închisă cu
grijă într-un mic înveliș (vezi sămânţa!). Odată încheiată
această căsătorie spirituală este creată în curând floarea
ca organ de procreare și, în cele din urmă, fructul este
adus la maturitate prin căldura degajată de mica scânteie.
De multe ori, datorită indolenţei spiritului copacului,
unele mlădiţe sunt trecute cu vederea. Însă, la scurt timp
după aceea, mica scânteie divină zboară din nou spre locul în
care a luat naștere; aici vasele rămurelelor se blochează, iar
porţiunea de inserţie cu fructul încetează să mai primească
hrană. Din această cauză un astfel de fruct se veștejește
și moare, urmând apoi să cadă din copac. Într-un fruct
ajuns la deplină maturitate însă, această scânteie a vieţii
este păstrată cu grijă
într-un mic înveliș în
interiorul seminţei. Și
pentru că o scânteie
vine de la Dumnezeu,
ea păstrează în ea
la nesfârșit originea
speciei sale. Astfel,
dintr-o singură
sămânţă ar putea să
ia naștere peste mii
de ani multe milioane
de copaci de același
fel, perpetuând și
îmbogăţind în acest mod specia acelui copac.

Ce fenomene spirituale se află, așadar, la baza creșterii
copacului? Dacă o sămânţă ajunge în pământ, ea cheamă
în și prin ea scânteia de care vorbeam anterior prin spiritul
naturii exilat în materie. Prin aceasta un astfel de spirit
primește primul imbold al vieţii și o inteligenţă naturală.
Fiindcă totuși la origine el este rău (provine din Lucifer),
el dorește să pună stăpânire imediat pe această scânteie
a vieţii, care însă scapă de o astfel de urmare.
În curând spiritul naturii își extrage din pământ spirite
asemănătoare lui, își mărește volumul și se înmulţește,
devenind tot mai puternic, aspect care poate fi observat
în creșterea continuă a copacului. Această creștere are loc
de multe ori prin munca susţinută a unei întregi legiuni de
spirite ale naturii unite cu spiritul copacului. Scânteia divină
a vieţii scapă însă de orice urmărire pe care o plănuiesc
acele spirite rele ale naturii în furia lor răutăcioasă. De
aceea milioane de astfel de spirite se ancorează din nou
puternic în materie, aspect care se manifestă exterior prin
lemn, dar mai ales prin scoarţă.
Aceste spirite învaţă cu timpul umilinţa prin lupte care
durează de cele mai multe ori ani de zile, devenind în final
una cu scânteile vieţii. Un astfel de spirit care s-a unit
plin de iubire cu această scânteie, în punctele de inserţie
cu fructele, devine liber odată cu deplina maturitate a
fructului. El trece (ca substanţă spirituală) într-o etapă mai
înaltă, mai inteligentă, mai plină de înţelepciune, iar acest
proces se repetă până la transformarea într-un suflet uman,
în care spiritul său propriu se combină cu acesta. Căci atunci
când un număr suficient de spirite ale naturii existente în
copaci, dar și în alte plante, ajunge la starea de libertate
eterică, s-au unit prin iubire, dând naștere astfel unui singur
spirit de o inteligenţă superioară, atunci astfel de spirite
20 Jakob Lorber
trec în lumea animală, de unde sunt conduse pe o a doua

treaptă de evoluţie. Din nou, astfel de spirite de unesc cu
iubire într-o singură fiinţă spirituală, pentru ca mai apoi
această fiinţă să fie capabilă, datorită inteligenţei spirituale
naturale, multiplă și purificată, să contribuie la formarea
unui suflet uman. Când copacul nu mai e bun de nimic
moare, putrezește, iar materia sa descompusă servește din
nou la crearea unor noi forme în împărăţia naturii.
Evanghelia viței-de-vie
În fructele unor plante, în special cele ale viţei-de-vie,
se găsesc sâmburi în formă de inimă. Aceste specii de
plante au atins așadar un mare grad de evoluţie. Căci cu
cât inima unei fiinţe este mai aproape de perfecţiune, cu
atât ea se va apropia mai mult de forma inimii umane. Este
și cazul seminţelor din lumea plantelor. De aceea spiritele
unor astfel de plante nobile sar peste un număr mare de
trepte de pe scara evoluţiei animale în procesul lor de
formare și de multe ori trec direct în clasa umană. Ele au
în același timp avantajul că învelișul lor material, compus
din nenumărate mici păstăi care conţin scântei evoluate
ale vieţii, contribuie la hrănirea trunchiului și în felul acesta
și la hrănirea sufletului.
Cerealele și cele mai multe fructe de grădină se
preocupă în special de hrănirea trunchiului. Fructul viţei-
de-vie se preocupă însă, mai mult din pură plăcere, de
menţinerea în viaţă a sufletului. Sâmburele strugurelui
este creat astfel încât se maturizează în același timp
cu strugurele în sine. Fluidul de foc eteric cu care este
umplut învelișul cel mai interior al sâmburelui urcă prin
finele vinișoare prin viţa-de-vie ca printr-o pânză de
păianjen. Aceste vinișoare se închid apoi, din ele pornind
mai multe canale care înconjoară învelișul cu o substanţă
dulce-uleioasă, acel suc plin de foc care a fost produs de

substanţele spirituale, inteligente, nobile provenite din
lumea plantelor care a fost cândva impură.
În același timp canalele exterioare, mai grosiere ale viţei-
de-vie formează un înveliș gros (strugurele propriu-zis).
Când acesta capătă destulă soliditate, vasele care înconjoară
sâmburele plesnesc și își varsă sucul dulce, spiritual, în
învelișul grosier. Strugurii conţin însă și sucuri astringente
care au rolul de a menţine stabilitatea, astfel că în interiorul
strugurelui ajung două feluri de suc: unul acrișor și unul
dulce. Din această cauză un strugure necopt are încă un
gust acru. Odată cu maturizarea, astringenţa (considerată
impură, nenobilă) este împinsă pe dinăuntru de dulceaţă
(pură, nobilă), formând astfel o masă vâscoasă la marginea
strugurelui. În acest mod conţinutul grosier care a fost
sublimat și conţinutul rău devin totuși gustoase, fiindcă
sanctuarul plantei, care este acest vas, a fost folositor.
Belșugul pe care îl dă viţa-de-vie, substanţa eterică a
acesteia, asemănătoare energiei iubirii, se constituie din
energia spirituală care se găsește în vin după stoarcerea
strugurilor: el intră în suc în momentul în care s-au separat
toate impurităţile și nu mai devreme – o Evanghelie care
este valabilă și pentru natura umană!
Despre felul cum iau naștere vijeliile

Domnul spune astfel:
„Materia nu este altceva decât o școală a umilinţei
pentru spiritele nobile. Părţile spirituale din care se
compune apa reprezintă un flux al graţiei Mele divine
care provine din iubirea Mea plină de compasiune. Lumina
Soarelui luminează și ea prin graţia Mea, iar căldura există
din iubirea Mea!
Câteodată descopăr în ţinuturile cu multe ape o mare
22 Jakob Lorber
bogăţie de spirite umile ale materiei. Și atunci las să se

reverse din Mine prin voinţa Mea un mare fluviu al vieţii.
Astfel spiritele bune ale apei sunt menţinute libere, ele
trăind astfel o imensă bucurie de a lăsa să curgă prin ele
viaţa. Ele sunt unite printr-un filon comun și se joacă vesele
cu apele, acest joc al lor constând dintr-o mișcare în
salturi mici într-un cerc larg. Cu cât fluviul vieţii (exprimat
de spiritele libere ale eterului) se ridică mai sus, cu atât
aceste spirite trag mai vesele de valuri în sus.
Așa cum fiinţa umană își exprimă o mare bucurie
printr-o mișcare în cerc (fiinţa interioară a dansului), la fel și
spiritele apei se unesc într-o astfel de manifestare, ridicând
odată cu ele apa în cercuri cu valuri agitate. Iar când ele
își dau seama că viaţa își întinde larg braţul eliberator din
Mine în forma vizibilă a unor nori, spiritele vesele ale apei
dublează viteza mișcării valurilor în cerc și se ridică în sus
deasupra suprafeţei apei. O astfel de mișcare este resimţită
apoi de miriadele de spirite care se află mult mai departe și
care se adună într-un astfel de cerc pe dedesubtul apelor
din toate ţinuturile.
Acestea atrag participarea și a altor spirite din alte
ţinuturi care în scurt timp încep să se deplaseze și nu cruţă
nimic din ceea ce le iese în cale: copaci, case, animale și
oameni – totul este luat înainte în dezlănţuirea lor plină
de bucurie. Astfel de fenomene ce se petrec deasupra
câmpiilor uscate au două caracteristici diferite: unele
spirite care fac exces de zel își vorbesc prin vijelii sau
prin învolburări de vânt. Altele neîmblânzite se aprind în
râvna lor, astfel încât se manifestă prin vijelii de foc. După
ce aceste vijelii se reunesc împreună cu tot ce au luat
în drumul lor, în cercul creat de ele se produce o mare
destindere a materiei, pe locul principalei eliberări de forţe,
în forma unui munte.
Să nu vă imaginaţi însă că materia (pietre, pământ,

plante, copaci și altele) este ea însăși aceste spirite.
Întreagă această materie este doar o închisoare pentru ele,
care le oprește temporar legătura cu viaţa care curge din
Mine. Atâta timp cât voinţa Mea le va permite, în funcţie
de nivelul fiecăruia de evoluţie, cu ajutorul inteligenţei și
al liberului-arbitru propriu fiecărui spirit, li se va deschide
câte o portiţă de scăpare din ghearele morţii.”
Ființa cutremurului de pământ

(fenomene care au loc în Pământul
spiritual)
„... Există încă multe alte fenomene ale naturii despre
a căror adevărată cauză știinţele naturii nu știu mare
lucru. Printre acestea se numără de exemplu magnetismul
Polului Nord, luminile polare, fulgerul, formarea norilor,
cometele, stelele căzătoare și chiar formarea cristalelor,
cauzele fluxului și refluxului, forţa de greutate și multe
alte fenomene.
Printre acestea se numără și mișcările pământului,
cutremurele prelungite, șocurile seismice a căror forţă
nimicește adeseori ţinuturi întregi în doar câteva secunde.
Printre marile fenomene ale naturii se numără și avalanșele
de piatră și aluviunile de pământ și chiar scufundarea unor
munţi întregi și a unor insule, precum și erupţiile vulcanice.
Este așadar necesar să observăm mai îndeaproape fiinţa
cutremurelor de pământ și cauzele lor spirituale. Mai întâi,
s-a constatat că un cutremur nu reprezintă un fenomen
propriu, de sine stătător, ci are loc în mod constant în
urma unui șoc seismic care ia naștere în anumite puncte
ale corpului pământului. Acest fenomen se produce în
felul următor:
24 Jakob Lorber
În adâncul fiinţei pământului se găsesc măruntaiele

telurice sub forma unor formaţiuni ancestrale. De aici sunt
gonite în toate părţile pământului nenumăratele hoarde
de spirite decăzute odinioară, cărora le este dat un anumit
interval de timp pentru a fi reînsufleţite. Dacă pe pământ
o generaţie de oameni este prea înrobită de simţuri și
materialistă, după moartea fizică spiritele lor se reîntorc
în străfundurile pământului și rămân înlănţuite acolo până
învaţă starea de umilinţă.
Dacă acest fenomen ia amploare, un astfel de punct în
interiorul pământului se supraîncarcă și aceste spirite încep
să nu mai aibă loc de dorinţele lor rele și să se aprindă.
Chiar și acele spirite care nu s-au născut încă în corp sunt
trezite din starea lor de liniște. Ele sar din lăcașul lor și se
năpustesc în furia lor, formând puternice coloane de foc,
asupra celorlalte spirite pentru a le nimici. Din această
cauză spiritele din nou decăzute se aprind și mai mult, ele
crezând că un astfel de foc este focul iadului și o pedeapsă
a lui Dumnezeu și ard de mânie, distrugând tot ceea ce
vine de la Dumnezeu.
Este trimis atunci un înger binefăcător al păcii care
deschide zăgazurile a câte unui rezervor de apă subteran
și conduce apa spre punctul în care s-a adunat mânia. În
momentul în care spiritele liniștitoare ale apei ajung într-un
astfel de loc, ies imediat iritate din învelișul lor subţire și
aprind focul păcii împotriva hoardelor spiritelor rele. În
același timp are loc o transformare a apei în aburi care
provoacă prin întinderea ei subită o lovitură puternică.
Tot ceea ce se află în acel moment deasupra unui astfel
de punct este scuturat și aruncat cu putere.
Aceasta este cauza subtilă a mișcărilor seismice. Aceste
mișcări numite în mod general „cutremure” nu sunt altceva
decât mici scuturări ale straturilor pământului cauzate
de deschiderea zăgazurilor și de căderea apei. De aici

rezultă noi fisuri care ajung la suprafaţă din străfundurile
pământului. Spiritele aflate în aceste crăpături împreună
cu spiritele apei sunt adunate de către înger pentru a fi
formate mai departe. Spiritele decăzute rămân însă prinse
în mlaștina de noroi care s-a format.
Vibraţiile ulterioare provocate de mișcările seismice
reprezintă urmarea retragerii spiritelor apei și a ceea ce
vine după ele.
Pământul a fost creat tocmai pentru ca el să poarte în
pântecele său o generaţie decăzută de spirite care să se
nască din nou într-o viaţă liberă și eternă în Dumnezeu!
Concluzia ar fi următoarea:
În strânsă legătură cu fisurile și prăpăstiile adânci
despre care am vorbit mai sus sunt și secarea izvoarelor și
pâraielor, precum și retragerea mării și a altor lacuri. Căci
înainte ca un astfel de șoc seismic puternic să ia naștere,
spiritele se adună mai înainte în hoarde imense. Această
adunare a lor este percepută de simţurile naturale ale
fiinţei umane în următoarea formă:
Prin contactul mineralelor cu apa are loc o dezintegrare
chimică ce este descrisă ca o fierbere din care rezultă
diverse gaze care caută o portiţă de ieșire de aici. Odată
ce acestea ajung într-un spaţiu gol, ating treptat o forţă
de întindere prin care ridică scoarţa terestră de deasupra.
Aceasta începe să se crape, iar prin ridicarea ei constantă
aceste gaze cauzează în cele din urmă despicături și chiar
prăpăstii.
Când gazele care s-au adunat sub pământ pătrund prin
micile fisuri până la marile rezervoare de apă, le măresc
suprafeţele atât de mult, încât se unesc cu firicelele de
apă care se găsesc la suprafaţă. Ele ridică apoi și scoarţa
exterioară a pământului, lucru care cauzează secarea mai
26 Jakob Lorber
multor izvoare. Și marea, care se află în legătură cu apele

subterane, bate în retragere în momentul în care se produc
acele crăpături din cauza gazelor care intră în ele.
Acest fenomen este perceptibil și cu ochiul liber. În
realitate, însă, el este mai complex, căci este vorba de
acea adunare sălbatică de spirite care sunt scoase din
starea lor latentă. În acest loc este trimis apoi un înger al
păcii, care deschide în adâncul pământului canale dinspre
marile pânze de apă în care spiritele, în graba lor, devin
incandescente. Spiritele liniștite ascunse în ape caută
atunci să îmblânzească astfel de hoarde înfuriate. Dacă
eforturile depuse de aceste spirite ale păcii se dovedesc
a fi zadarnice, îngerul dă peste cap socoteala răutăcioasă
a spiritelor mâniate, scuturând acel loc de nenumărate ori
cu multă forţă și zdrobindu-l în mici bucăţi în care încă mai
locuiau spirite nenăscute încă. Spiritele focului eliberate
atunci aprind spirite aflate de obicei la mile întregi distanţă,
sub forma vizibilă a vaporilor de apă. Iar acest moment al
aprinderii este recunoscut sub forma unui cutremur mai
mult sau mai puţin intens.
Știm cu toţii ce urmări au astfel de fenomene. Pentru
ca ele să nu se producă prea des, lucru care ar putea duce
la distrugerea întregului corp al pământului, sunt create
niște conducătoare de mânie ale acestor spirite ale iadului,
prin care apa iese mereu sub forma aburilor din locurile
incandescente. Dacă aici se adună și gaze, acestea se scurg
asemenea fumului printr-un șemineu, fără a se produce
catastrofe de proporţii. De exemplu, scopul unui vulcan
este acela de a conduce mânia iadului în interiorul corpului
pământului.
Vulcanii au în subteran mii de ieșiri și puncte de
confluenţă asemănătoare cu ramificaţiile rădăcinilor
unui copac imens. Acolo unde aceste ieșiri vulcanice sunt
insuficiente, au loc adeseori acele ridicări ale pământului

așa cum am spus anterior, prin adunare de spirite. Pentru
a elimina însă posibilitatea unor distrugeri puternice, un al
doilea înger creează deschideri în adânciturile pământului,
precum și în multe crăpături ale muntelui. Prin acestea
se scurg gazele neaprinse încă sub forma unor vânturi
puternice și furtuni ce au loc la suprafaţa pământului.
Astfel de deschizături se creează aproape în fiecare
zi, lucru observabil pe deplin la coborârea și urcarea
barometrului. Când acesta scade este un semn că urmează
o adunare subterană; în același timp scoarţa terestră este
ridicată și ajunge în straturile ușoare ale aerului. Fiindcă
aici barometrul arată o micșorare a presiunii aerului,
coloana de aer devine ușoară și scade în masă. Prin portiţa
de ieșire creată, spiritele (gazele) se scurg încontinuu și
odată cu acest fenomen scoarţa terestră revine la starea
ei anterioară incipientă, iar barometrul începe din nou să
crească în aceeași proporţie, fiindcă coloanele de aer sunt
din nou mai grele.
Aceste spirite ale străfundurilor pământului devenite
libere se unesc cu cele care vin din sfera liberă a eterului.
Ele trag unele de altele și se unesc pe așa numita cale
electromagnetică care s-ar cuveni mai degrabă să fie
numită „calea iubirii în natură”. Ele cad apoi în mod obișnuit
pe pământ, hrănindu-l, sub formă de ploaie, grindină sau
zăpadă. Spiritelor libere ale grindinii li s-au adăugat și alte
spirite și mai rele. Pentru ca acestea din urmă să nu poată
pricinui dezastre, ele sunt imediat transformate în niște
pietricele de grindină, fiind potolite astfel de mânia lor
pentru a fi apoi aruncate pe pământ. Din această cauză
o furtună cu grindină este de o mai mare violenţă decât
o furtună de vânt și ploaie. Acest lucru îl arată și norii
împrăștiaţi în toate părţile înaintea unei furtuni și care sunt
28 Jakob Lorber
împinși cu putere de către spiritele păcii ca o adunătură de

spirite mânioase. De asemenea acele spirite se manifestă
prin vuiete, fulgere și tunete. În momentul în care acestea
ating pământul sunt preluate de materia îmblânzită și ele
se înmoaie din nou și se topesc din bulgărașii de grindină.
Dacă cetele de spirite ale păcii nu ar acţiona după voia
Domnului, distrugătorii atemporali în libertatea lor ar
aprinde și ar distruge puternic pământul. De aceea, pe
viitor să nu vă fie teamă de astfel de fenomene ale naturii,
căci tot ceea ce se petrece aici se naște din ordinea iubirii
divine și servește marii opere de eliberare a spiritului din
materie.
Polul Nord și Polul Sud

Pentru că Pământul poate fi comparat cu un imens corp
organic al unui animal, putem spune că și el are nevoie
de hrană pentru a continua să subziste. Pentru a realiza
aceasta – la fel ca și în cazul plantei sau animalului – sunt
necesare o gură sau mai multe braţe cu care mănâncă sau
absoarbe hrana. De altfel, fiecare corp animal sau chiar
corp planetar au multe mici vârfuri de absorbţie prin care
absoarbe substanţa electrică și eterică din aer. Pe lângă
acestea mai au și multe tentacule prin care absorb hrana
și un alt canal principal de eliminare, precum și un număr
mare de alte mici canale.
Polul Nord este gura principală prin care se hrănește
corpul Pământului, iar Polul Sud este canalul său principal
de eliminare. Gura prin care se hrănește este considerabil
de mare. Diametrul acesteia în latura sa cea mai exterioară
are în medie douăzeci-treizeci de mile, dar se îngustează
în interior până la un sfert dintr-o milă. În această mărime
se continuă cu gâtul până la nivelul stomacului aflat în
prelungirea acestuia. Pereţii gâtului sunt foarte denivelaţi
și au aspectul unor întinderi cu ţepi asemenea pielii unui

arici uriaș. Ţinutul propriu-zis al Polului e format dintr-un
crater mare în formă de pâlnie, înconjurat de icebergurile
cele mai abrupte și de colţuri de stâncă. Acest crater se
aseamănă cu partea superioară a unui măr a cărui codiţă
a fost ruptă. Din gura inferioară a craterului – deschiderea
propriu-zisă a gurii prin care se hrănește – pornește canalul
de hrănire menţionat mai sus care duce până în centrul
Pământului.
Stomacul Pământului se află dedesubtul inimii, aproape
de mijlocul corpului Pământului. El arată ca o cameră cu
suprafaţa de zece mile. Fâșii transversale de pământ –
unele în diametru de două sute de stânjeni (circa 380
m) – se întind în toate direcţiile în formă de coloane și se
sprijină parţial între ele. Acest așa-zis stomac și stâlpii lui
transversali de sprijin care arată ca niște fâșii de pământ
ovale, respectiv ca niște coloane, nu sunt alcătuite dintr-o
masă dură. Caracteristica lui principală este că se aseamănă
cu un portofel de gumă ai cărui pereţi au greutate egală
pentru a nu fi împinși unul peste altul de forţa de greutate
30 Jakob Lorber
care acţionează din exterior. De la acest stomac pornește

un canal principal în formă de șurub care străbate întreg
corpul Pământului și care are ieșire la Polul Sud. Canalul
este din aceeași materie ca și stomacul, numai că din cauza
ieșirii devine treptat mai dur. Nu mai trebuie menţionat
faptul că din stomacul principal al Pământului și din canalul
său principal de eliminare pornesc nenumărate alte vase
și canale de hrănire.
În ce constă hrana principală a Pământului? În regiunea
cea mai înaltă a Polului Nord au loc anumite fenomene
care nu se manifestă în nici o altă parte de pe suprafaţa
pământului. În primul rând este vorba de o regiune de
aer foarte rece care se extinde în timpul iernii. Pe lângă
acest aer greu și rece mai există și o masă de ceaţă care
devine din ce în ce mai densă, care este împrăștiată
de nenumărate fascicule de lumină în formă de stele
căzătoare. În porţiunea mai îndepărtată din jurul Polului
se găsește o aglomerare de cristale de gheaţă, iar câţiva
stânjeni mai jos se află vârfuri înalte de gheaţă. Gura
magnetică a Pământului trage cu mare putere toate
acestea ca pe o hrană care este condusă în stomacul
Pământului, pe a cărui pereţi și coloane transversale se
așează aceste substanţe în formă de cristale.
Odată ce stomacul este umplut de căldura emanată
de Inima Pământului se produce o mișcare de vibraţie a
pereţilor stomacului, iar coloanele transversale din interior
fie se contractă, fie se destind. În acest fel hrana este
fărâmiţată, instalându-se în același timp o materie electrică
care ajută la descompunerea părţilor hrănitoare ale apei și
care este împinsă în nenumăratele canale de hrănire. Apoi
un curent electric negativ diferit apucă resturile rămase
nedigerate și le împinge mai departe cu mare putere prin
canalul în formă de șurub, unde aceste părţi eliminate în
urma frecării puternice trebuie să redea ultimele resturi

substanţei care a hrănit Pământul. Din acest motiv partea
nordică a Pământului este mai compactă decât partea
sudică, fiindcă cea din urmă primește doar resturile rămase
din hrană.
În ce privește caracteristicile Polului Sud, acesta este
format dintr-un ţinut muntos, întrerupt în multe locuri de
ape adânci. Acest Pol nu este înconjurat de formaţiuni
abrupte de gheaţă și stânci ca Polul Nord, ci din mase
sferice pe jumătate strivite care se compun pe de o parte
dintr-un fel de piatră calcaroasă, iar pe de altă parte din
foarte mulţi vechi gheţari. Mijlocul Polului se constituie
dintr-un mare crater care este înconjurat de șase cratere
mai mici.
Diametrul tuturor craterelor este de aproximativ o
sută treizeci de mile. Ele servesc la eliminarea acelei părţi
nefolositoare din hrană și la trecerea ei într-o formă eterică.
Polul Sud se întinde pe mai multe mile deasupra nivelului
mării. El are astfel aspectul unui munte înalt, fără vârf și
dă Pământului mai mult o formă de pară decât de măr.
Înălţimea sa abia dacă se ridică la douăzeci de mile, deci
pe lângă alţi munţi ai Pământului, acesta apare ca un pitic.
Această înălţare nu se produce brusc, ci treptat.
Împingerea resturilor din hrană ale Pământului înspre
Polul Sud determină și rotaţia corpului Pământului în
jurul propriei axe, în decursul căreia această materie
asemănătoare aerului lovește într-o direcţie în afara
eterului liber. Prin aceasta, Pământul primește un impuls
asemănător unei rachete care – prin discul pe care se
sprijină – pune aerul în mișcare atât de puternic, cum nici
nu vă puteţi imagina. Ceea ce rezultă este o coloană de
presiune care răstoarnă discul de care racheta este legată,
la fel cum o rachetă cu reacţie se înalţă prin coloana de aer
32 Jakob Lorber
care crește rapid sub ea. Din acest exemplu ne putem da

seama cum rotirea zilnică a Pământului se produce prin
mecanismul ei propriu și natural și este ciclică.
Fluxul și refluxul (procesele respirației)

Și respiraţia este un fenomen a cărui cauză este de
origine pur spirituală. Procesul respiraţiei se bazează
pe opoziţia dintre cele două forţe care fac posibil acel
proces al creaţiei: dilatarea și contracţia, forţa centrifugă
și forţa centripetă. În acest caz, este esenţială înţelegerea
fenomenului de electromagnetism, adică electricitatea în
polaritatea ei pozitivă și negativă. Ca fluid eteric ea umple
întreg spaţiul și primește prin acţiunea lui întreaga viaţă
a naturii. Urmează câteva extrase din revelaţiile pe care
Lorber le-a avut pe această temă.
Tot ceea ce are viaţă este înzestrat cu respiraţie
proprie. Dacă aceasta încetează, spiritele vieţii își iau
zborul. Aceasta se scufundă înapoi în starea de inerţie, se
descompune și moare. Viaţa întreagă își găsește sfârșitul
odată cu ultima răsuflare. Dacă respiraţia, care este centrul
menţinerii vieţii fizice încetează, viaţa vegetativă în toate
organele corpului ia, de asemenea, sfârșit. Ce este așadar
respiraţia și la ce servește ea?
În fiecare fiinţă predomină fie polaritatea pozitivă, fie
cea negativă, ele fiind mereu în opoziţie. Așa cum niciun
pol pozitiv sau negativ nu poate subzista prin el însuși,
ci unul face posibilă existenţa celuilalt, la fel se petrece
cu întreaga viaţă în natură care se compune dintr-un pol
negativ (materia) care preia polul pozitiv (spiritul).
Dacă, de exemplu, discul unui dispozitiv electric este
răsturnat, electricitatea negativă este stimulată și astfel
consumată în ea însăși. Dar tocmai prin această consumare
în ea însăși ea începe să dezvolte o nouă nevoie de
saturare. Fiindcă polul consumat nu se poate satura din

nou prin sine însuși, polul pozitiv formează saturarea
necesară electricităţii negative. Odată ce acest fenomen
se produce, la conductorul mașinii are loc curând
rezultatul acestui fenomen printr-un proces vizibil. La
fel și respiraţia este cea care pune în mișcare „mașina
electrică a vieţii” ce stimulează polaritatea negativă, fiind
în același timp dornică de complementarea pozitivă. Cu
fiecare respiraţie se produce un fenomen de frecare în
toate părţile corpului. Prin aceasta este stimulată viaţa
vegetativă, căci după saturare este resimţită foamea.
Această nevoie este potolită odată cu fiecare inspiraţie
(preluare a aerului!), timp în care azotul, ca pol negativ,
preia cu aviditate oxigenul. Odată ce ultima inspiraţie a
avut loc, polaritatea negativă se consumă de la sine, ceea
ce duce imediat la moartea corpului fizic.
Fără respiraţie nu există viaţă! Nu numai fiinţa umană
respiră, ci și animalele, și plantele și mineralele. Orice
corp viu din această lume respiră, primind astfel o viaţă
vegetativă de la un soare care îi este supraordonat.
Pământul respiră și el periodic, structura lui interioară fiind
organizată din punct de vedere organic astfel încât este și
el capabil să respire.
Inspiraţia și expiraţia Pământului sunt determinate
de nevoia permanentă de hrană proaspătă (substanţa
electric-eterică), imediat ce hrana consumată anterior a
fost folosită devenind astfel negativă. În timpul procesului
digestiei, organele Pământului se apropie unele de altele
(ca și la animale) până în punctul în care încep să se frece
între ele (senzaţia de foame!). Apoi are loc o nouă saturare,
timp în care organele telurice se extind din nou și mai mult.
Acest fenomen poate fi perceput în așa-numitele maree,
căci fluxul și refluxul sunt un efect natural al inspiraţiei și
34 Jakob Lorber
expiraţiei corpului pământului. Procesul de respiraţie în

plămânii Pământului are loc prin inversarea polului polar
pozitiv în pol polar negativ. Această inversare a polarităţii
este cauzată prin aceea că fiecare suflet (și corpul lumii
închide în materia sa spiritul), imediat ce a preluat din
substanţa inspirată materia vieţii, lasă în plămâni o
polaritate negativă (azot, bioxid de carbon). Aceasta este
cauza pentru care, la următoarea inspiraţie, polul pozitiv
(oxigenul) trece din nou imediat în pol negativ.
Modalităţile de a respira în lumea animală sunt foarte
variate. Fiecare animal are propriul său mod de manifestare,
în funcţie de specia din care face parte și de aspectele care
îi condiţionează independenţa. Calul, berbecul, câinele sau
pisica, toate animalele patrupede respiră diferit. Le sunt
comune doar procesul în sine de inspirare și de expirare
a aerului, prin care substanţele necesare supravieţuirii
unei specii de animale sunt absorbite, iar substanţele
care nu sunt bune sunt din nou eliminate. Diferită este și
modalitatea de inspirare a aerului, de descompunere a sa și
felul în care se separă din el substanţa nefolositoare. Astfel
amfibiile, viermii, insectele respiră la fel, dar respiraţia
acestor specii de animale cu sânge rece, respectiv fără
sânge este altfel. Insectele, de exemplu, conţin un fluid
care corespunde structurii lor pentru că ele se află tot
timpul în mișcare, dezvoltându-se astfel în vasele sanguine
electricitatea necesară vieţii acestor animale.
Animalele super-dezvoltate (și omul) nu respiră doar din
cauza procesului chimic, ci și ca să își întărească structura
– timp în care își procură hrana brută. Astfel stomacul,
care se găsește mai departe de plămâni, este masat într-o
anumită măsură prin mișcarea relaxantă a organelor de
respiraţie. Astfel hrana brută din stomac este mărunţită,
prin aceasta generându-se căldura electrică necesară
digestiei. Hrana, care prin structura ei negativă este prea

puţin încărcată cu energie pozitivă, nu poate ajunge prin
ea însăși la fermentaţie, căci aceasta nu este altceva decât
degajarea electricităţii, care există ca principiu al întregii
vieţi organice din celule. În momentul în care cantitatea
de energie se mărește datorită împrejurărilor exterioare,
celulele substanţei hrănitoare se rup și această energie
trece în celulele organelor sub forma unei noi substanţe
hrănitoare vitale.
Și respiraţia în lumea plantelor este diferită. Plantele
sunt prevăzute cu un spaţiu gol fie în trunchi, fie în tijele
frunzelor și crengilor, care nu este plin cu niciun fluid,
ci doar cu aer. Acest aer nu este totuși la fel cu cel din
atmosfera care înconjoară planta, ci este diferit în funcţie
de specia din care face parte planta respectivă. Dacă planta
nu ar fi capabilă să aspire aerul, în ea nu ar putea să existe
acest aer care îi este caracteristic și care își face simţită
prezenţa printr-un miros specific. Dacă nu ar exista deloc
aer în interiorul plantei, ea nu ar pocni și trosni atunci când
este arsă.
Plantele respiră prin pori într-un mod foarte economic.
Respiraţia lor are loc numai de două ori în douăzeci și
patru de ore, procesul de inspiraţie având loc ziua, iar
cel de expiraţie, noaptea. În timpul zilei aerul atmosferic
este inspirat după nevoia plantei, lent și constant prin
cămăruţe speciale create pentru aceasta. În timpul nopţii
însă, când s-a încheiat procesul chimic prin care fiecare
plantă absoarbe ceea ce îi corespunde, aerul care nu îi mai
e de folos este eliminat – proces care durează are aceiași
durată ca și inspiraţia din timpul zilei. Ce forţă motrice
determină planta să își dilate și să-și comprime organele
determinând astfel inspirarea aerului? Observaţi numai
multiplele vârfuri, mici și mari, adeseori aspre, care acoperă
36 Jakob Lorber
atât trunchiul, cât și partea de dedesubt a frunzelor.

Toate servesc la absorbţia energiei și preiau acest fluid cu
aviditate pe parcursul întregii zile, mai ales partea polar
pozitivă. Prin această absorbţie a energiei de polaritate
pozitivă, organele plantei se dilată, camerele ei devin tot
mai mari și aerul poate pătrunde nestingherit prin pori. În
timpul nopţii polaritatea electrică se schimbă scurgându-se
înapoi din vârfuri și descărcându-se, iar organele revin din
nou la forma lor iniţială. Diferitele feluri de azot și bioxid de
carbon disociate prin această energie corespund polarităţii
negative a focului electric atmosferic.
Plantele și copacii subzistă în timpul iernii pentru că
au o respiraţie periodică care se produce de două ori
pe parcursul unui an întreg: o inspiraţie și o expiraţie.
Principala respiraţie are loc în timpul verii în felul următor:
odată cu fiecare suflu de aer se produce în organismul
copacului un fenomen care face ca – în afara cantităţii de
aer folosită – o parte din el să rămână încă în organism.
Acest rest servește la creșterea copacului în perioada
verii, iar în timpul iernii acest important rest nefolosit este
eliminat prin presarea tuturor organelor (frigul contractă!)
Deoarece acest aer nu rămâne curat în totalitate de-a
lungul existenţei copacului, înainte de ieși în atmosferă
se așează fie în trunchi, fie în scoarţă, pe care le întărește
și mai mult. Astfel se explică și apariţia mușchiului pe
trunchiul copacului.
Veștejirea plantei este în strânsă legătură cu scurgerea
energiei pozitive, care este prezentă atât timp cât planta
este verde și proaspătă. Dacă un atom de energie dintr-o
celulă oarecare a plantei dispare, planta începe să se
micșoreze în locul unde are loc pierderea electrică, iar acest
atom atrage după sine și celulele vecine, făcând astfel să
iasă energia care se află și în ele. În aceasta constă procesul
de ofilire a unei plante rupte de rădăcina sa și care prin

aceasta își pierde elasticitatea și prospeţimea. De ce este
însă acest proces întârziat un timp dacă planta este pusă
în apă? În acest caz curgerea energiei este împiedicată,
fluidul electric al apei menţinând echilibrul acelei plante
și chiar putând să o hrănească o perioadă de timp. Unele
plante sărace în energie trăiesc încă mult timp astfel, ca și
cum ar avea rădăcină, dar desigur ele își pierd capacitatea
de vegetaţie.
Și în lumea mineralelor este nevoie de respiraţie
pentru ca piatra să poată rămâne în viaţă. Materia nu
este altceva decât expresia a două forţe opuse: forţa
centrifugă, respectiv forţa centripetă. Dacă atracţia dintre
ele nu s-ar realiza, prin ajutorul constant al forţelor care
le înconjoară, aceste forţe ar trebui să fie rapid învinse
de forţa care le alungă, acţionând împotriva lor, prin care
materia ar ieși din sfera vieţii. În consecinţă și o piatră de
orice fel ar fi ea, trebuie să absoarbă continuu aerul de
care este înconjurată și care îi este destinat. Ea păstrează
în același timp acele părţi ale aerului care îi sunt necesare
și înlocuiește astfel părţile care au fost folosite în lupta
celor două forţe. Ceea ce nu îi corespunde este eliminat cu
ajutorul forţei centrifuge, pentru ca piatra să rămână apoi
în starea ei normală. Uneori piatra se poate „îmbolnăvi”
de la sine atunci când ceva străin (din cauza neatenţiei
spiritelor conducătoare ale naturii) este absorbit prea des
și este eliminat prea târziu. În acest caz piatra dezvoltă în
ea formaţiuni străine. Astfel, cristalele transparente de
exemplu, prezintă uneori particule în formă de mușchi
care în mod evident nu provin din ele.
Mineralele respiră în același mod în care respiră
animalele, adică prin inhalare. Cu ajutorul formaţiunii
sale organice și caracteristicilor sale, piatra atrage acele
38 Jakob Lorber
particule dizolvate în aer care îi sunt asemănătoare. În

timp ce la animale descompunerea chimică a aerului are
loc mai întâi în corp, în piatră are loc la suprafaţă. Aceasta
este acoperită constant de o crustă care în cantităţi mai
mari formează adeseori o altă piatră sau se prelungește
cu o plantă, fiecare având diverse forme.
Pe lângă respiraţia atmosferică are loc un alt tip de
respiraţie de natură electrică. Este vorba de preluarea
fluidului magnetic în interior, prin care ambele forţe
contrarii se stabilizează, fapt care este expresia polarităţii
contrarii în materie și formează întreaga viaţă a naturii
care continuă să existe atâta timp cât acea polarizare
se ghidează după legea perseverenţei. Dacă datorită
conjuncturilor exterioare, una din cele două polarităţi este
dezechilibrată, materia se descompune și se transformă în
cele din urmă în praf. Totuși și aceasta trăiește mai departe
atâta timp cât în particulele sale mai există încă anumite
forţe polare. Dacă este necesar ca polaritatea electrică
să ia o altă direcţie, materia trece imediat într-o altă stare
(în aceea a eterului rafinat, din care a luat naștere prin
îngroșarea acestuia).
Privind din punctul de vedere al spiritului, polul pozitiv
(emisiv) este spiritual, polul negativ (receptiv) ţine de
natură. Polul pozitiv este substanţă, cel negativ este ca
un vas de preluare. Pozitiv înseamnă interior, negativ
înseamnă exterior. Iubirea și înţelepciunea ţin de polul
pozitiv, mila și graţia creatorului ţin de polul negativ.
Dacă negativul nu ar exista, iubirea și înţelepciunea nu
ar putea să se manifeste în nimic altceva decât în ele
însele. Polaritatea pozitivă care o hrănește este iubirea
divină. Compasiunea provenită din această iubire a dat
însă naștere unor fiinţe care au știut să recepteze iubirea
lui Dumnezeu. Iubirea Lui hrănește fiinţele mai departe și
naște prin ordinea ei eternă o fiinţă pentru altă fiinţă, o

fiinţă din altă fiinţă, pregătind astfel o desăvârșire în trepte
a vieţii, pentru ca infinitul să fie plin de viaţa din Dumnezeu.
Eterul de sulf
Orice eter ca fluid specific spiritual de o rafinare extremă
(chimic: anhidride ale alcoolului, produse de distilare)
amorţește nervii... La fel se petrece și cu vinul, berea, cidrul
sau cu alte asemenea lichide, pentru că aici caracteristicile
spirituale sunt deja mai libere și mai independente decât
în apă sau în alte lichide nefermentate. În eterul pur ele
sunt aproape complet libere și pot fi păstrate numai în
vase foarte bine închise.
Dacă se intră în legătură cu un asemenea eter, prin
intermediul inspiraţiei într-un organism fizic în care
domnește spiritul nervilor, el va fi absorbit cu aviditate
și utilizat de către ultimele camere interioare ale nervilor
pentru saturarea acestora (principiul de anestezie al
narcozei!).
Înţelegem astfel cum devine inactiv după acest proces
pentru corpul fizic, spiritul nervilor. Din cauza suprasaturării
rapide a camerelor nervilor, legătura cu el a fost întreruptă.
Prin urmare, sufletul devine din nou liber pentru că spiritul
nervilor aflat în acea stare, cu încăperile pline ale nervilor,
nu se mai poate lega de acesta. Sufletul este temporar
eliberat de corp, el se află în timpul acestei scurte amorţiri
a nervilor parţial conștient în acea sferă a spiritelor, care
corespunde inimii umane. În starea de anestezie a narcozei
sufletul rămâne așadar într-un anumit grad de contemplare
interioară. Pentru că aici sufletul și spiritul nervilor se află
în deplină uniune (numai sufletul și camerele nervilor sunt
separate!) ca în starea de somn natural, sufletul poate să
transmită formele contemplaţiei sale spiritului nervilor
40 Jakob Lorber
aflat încă în legătură cu el. În acest mod, sufletul poate să-și

amintească pe deplin ceea ce a văzut în lumea sufletului
spiritual, dar nu poate percepe ceea ce s-a petrecut în
acest timp cu trupul. Dintr-o stare pur somnambulă (stare
numită astăzi în psihologie transă) sau dintr-o stare de vis
profund, sufletul nu poate aduce nicio amintire în starea
sa naturală de veghe, pentru că în mod normal acolo el
se află în afara legăturii cu spiritul nervilor. El rămâne însă
în strânsă legătură cu nervii, pentru că altfel nu s-ar mai
produce saturarea lor, legătura cu ei ar slăbi, iar fără spiritul
care să-i susţină ei ar muri curând, s-ar dezintegra, fapt ce
ar atrage după sine și moartea corpului fizic.
În narcoza eterică, eterul este totuși înlocuitorul
spiritului nervilor, așa cum în somnul natural eterul
stomacal preia această funcţie din hrană. Chiar dacă există
o saturare precară la nivelul camerelor nervoase, spiritul
nervilor poate fi liber fără probleme, el fiind la dispoziţia
deplină a sufletului. Astfel, sufletul își reamintește ceea ce
a perceput în sferele lumii spiritelor.
În aceasta constă diferenţa fundamentală dintre
această stare de anesteziere eterată și așa-zisul somn
magnetic (starea de transă sau de hipnoză), în care sufletul
își poate privi trupul pentru că spiritul nervilor este încă
în legătură cu acesta, în timp ce în cazul narcozei ambele
sunt în afara oricărei legături cu corpul fizic.
Uneori se poate petrece ca la unii oameni să apară
unele efecte ale narcozei sub forma stărilor convulsive.
Ele reprezintă o anumită „sete de a evada” a sufletului
din lanţurile materiale care i-a fost întipărită prin starea
de narcoză.
PARTEA A II-A
MUSCA – O MINUNE A CREAȚIEI
Cum se naște musca?

În ordinea acestei lumi, musca nu este atât de lipsită de
importanţă și sens așa cum pare să fie. Pentru a înţelege pe
deplin acest aspect, să observăm mai întâi caracteristicile
naturale ale acestei mici insecte.
Cum ia naștere, de fapt, musca? Se știe că musca depune
un fel ouă atât de mici încât abia pot fi văzute cu ochiul
liber. De asemenea ea are o greutate atât de mică încât ar
putea să se înalţe ușor în aer pe un firicel de praf. Unde își
depune însă musca ouăle? Unde și cum sunt clocite ele?
Musca adultă își depune ouăle peste tot, nepreocupându-
se de ele. Milioane de ouă sunt răspândite de vânt în toate
colţurile pământului, alte milioane ajung în apă.
Când Soarele începe să încălzească suficient pământul,
aceste ouă încep să crească până când ajung la o mărime
pe care și un ochi cu vedere mai slabă poate să îl vadă ca
un praf gri-albicios. Acesta este momentul clocirii care se
desfășoară astfel: micile ouă se crapă brusc, iar potenţele
vieţii din ele se unesc într-o singură viaţă sub forma unui
viermișor albicios care abia se observă. Acest viermișor
se hrănește apoi câteva zile din umezeala locului unde a
fost clocit.
Nimeni nu a văzut însă cum arată o muscă tânără. Unul
dintre miracolele acestei mici insecte este acela că ea apare
brusc, pe deplin formată și nimeni nu poate spune de unde
a venit. Cum se petrece această minune?
42 Jakob Lorber
Când viermișorul atinge mărimea normală (aceea a unei

mici virgule într-un scris de mărime medie), se crapă și își
orientează interiorul spre exterior. În același timp pielea
exterioară a viermelui se întinde formând corpul propriu-
zis al muștei, prevăzută cu toate organele interne necesare
digestiei. Partea internă a vechiului viermișor formează
părţile exterioare ale muștei. Această transformare are
loc de la sine, noua muscă fiind formată complet în cinci-
șapte secunde.
Picioarele muștei
Probabil aţi observat că musca, cu cele șase piciorușe
ale ei, poate merge pe o suprafaţă verticală, extrem
de netedă, tot la fel de ușor ca și pe o masă în poziţie
orizontală. Cum este însă posibil aceasta, dat fiind că cele
două picioare care se termină în mici gheare ascuţite sunt
pe deasupra și foarte netede? Naturaliștii au descoperit
cu ajutorul unor microscoape care măresc foarte mult, că
musca are la picioare, între cele două gheare mici un fel
de clopoţel elastic pe care ea – în opinia lor – le folosește
ca pe niște mici pompe de aer pentru rarefierea aerului. Ei
explică aceasta astfel: când o muscă pune un picioruș pe un
geam aflat în poziţie verticală, ea absoarbe imediat aerul
care se găsește în clopoţel, prin care piciorul prevăzut cu
acest clopoţel golit de aer este ţinut pe suprafaţa plană
de greutatea aerului înconjurător.
Această explicaţie este însă falsă, chiar dacă musca este
într-adevăr prevăzută cu astfel de clopoţei cu aer. Dar cum
se menţine musca cu picioarele pe acea suprafaţă, dacă nu
o face în modul în care l-au descris naturaliștii?
Dacă aţi privit vreodată cu mai multă atenţie o muscă,
aţi observat probabil că este prevăzută pe tot corpul cu
firicele de păr și mici vârfuri cornoase. Chiar și perechea
de aripi de pe marginile exterioare este prevăzută cu

nenumărate vârfuri de puf în formă de raze.
Aceste firicele de păr și puf absorb energia. Musca
conduce neîncetat părţile negative ale acestei energii, care
reprezintă în același timp și polul de atracţie, prin picioare
în clopoţei, aceste părţi devenind astfel avide de energie
polar pozitivă. Fiindcă aceasta este însă adunată din aer
pe suprafeţele netede este absolut normal ca musca să
rămână prinsă, continuând să meargă firesc pe această
suprafaţă netedă, pentru că polii opuși se atrag.
Musca și rolul ei în echilibrarea electricității

aerului
Un miracol și mai mare al acestei mici vieţuitoare constă
în scopul pentru care a fost creată și felul în care îl duce
la îndeplinire.
Nu există în întreaga creaţie vreun lucru sau fenomen
care să aibă mai mult de două polarităţi, una pozitivă,
respectiv una negativă. Așadar există numai un sus și un jos
care i se opune, căci ceea ce există la mijloc nu este altceva
decât o legătură între ceea ce este sus și ceea ce este jos.
La fel există și un exterior și un interior, o parte materială
și una spirituală, una bună și una rea, una adevărată și una
falsă. Când este vorba despre scopul existenţei unei fiinţe,
acesta se extinde doar la aceste două polarităţi. Așadar să
vedem la ce este folositoare musca!
Să luăm mai întâi polul negativ sau receptiv. Aţi observat
probabil că rareori puteţi vedea această vieţuitoare în
timpul iernii, în timp ce vara acești mici locuitori ai spaţiului
mișună peste tot. În cele ce urmează vom dezvălui un alt
miracol referitor la mica noastră zburătoare. Am clarificat
deja de ce este musca plină de fire de păr și puf. Musca
44 Jakob Lorber
devine atât de ușoară datorită absorbţiei de energie, încât

gravitatea pământului nu are niciun efect asupra acestei
vieţuitoare cu o greutate atât de mică și de aceea ea este
ușor ţinută în aer de perechea sa de aripi.
De ce musca poate zbura însă cu atât mai repede
încoace și încolo cu cât este mai cald? Aceste milioane de
muște au scopul de a mistui așa-zisul foc electric degajat
din abundenţă de Soare, pe care îl domolesc în acest
mod pentru a nu supraîncărca atmosfera și a face astfel
de petrecanie întregii lumi! Acest fluid electric este în
realitate un foc foarte puternic în polul său pozitiv. Atât
timp cât energia polar negativă a unui corp ceresc se află în
echilibru cu cea pozitivă, care se naște din razele soarelui,
nu este posibilă o eliberare a energiei polar pozitive. Când
însă cea din urmă o depășește pe cealaltă cu o miime, are
loc o descătușare liberă a celei pozitive care nu poate fi
evitată. Cum poate fi eliminată posibilitatea unei astfel de
catastrofe?
Priviţi micile noastre vieţuitoare cum aleargă încoace și
încolo în toate direcţiile și absorb în zborul lor rapid o mare
parte a energiei polar pozitive, polaritatea fiind imediat
inversată. Căci aceste animale consumă energia polar
pozitivă care este
aici oxigenul. Partea
negativă este și ea
expirată, întocmai
cum fiinţa umană
expiră azotul în aerul
atmosferic imediat
după ce plămânii
au preluat oxigenul
pentru hrănirea
sângelui. Astfel, o
singură muscă transformă într-o singură zi fierbinte de

vară atâta energie încât aceasta ar putea fi adunată într-
un vas și ar fi suficient de puternică pentru a transforma
într-o secundă un munte imens în praf.
Pentru ca toate acestea să nu vă apară ca fiind o
fabulaţie, gândiţi-vă la cauza naturală care stă la baza
unui mare cutremur ce fusese simţit cu puţin timp înainte
ca acesta să se producă pe suprafaţa unei jumătăţi de
pământ. Vedeţi voi, cauza a constat în doar câteva mii de
picioare cubice de aer închis care s-a aprins datorită stărilor
de presiune exterioară! Așadar nu trebuie să vă mire ceea
ce se spune despre energia pe care o muscă o transformă
într-o singură zi. Dacă o muscă face atât de multe, vă
închipuiţi ce pot să facă milioane de muște?
Acesta este însă un scop secundar al acestei mici
vieţuitoare și nu reprezintă miracolul cel mai mare pe care
îl poate produce.
Musca – salvare a vieții omului

Înainte să trecem la o altă categorie importantă de
acţiuni pe care le realizează această mică insectă, vom
studia câteva aspecte secundare pe care le duce la
îndeplinire. În timpul verii se petrece de multe ori să vă
simţiţi deranjaţi când într-o cameră bâzâie multe muște
încoace și încolo și devin insistente în mod neplăcut.
Tocmai în aceste momente însă, ea aduce în jurul ei un
serviciu important, folositor în primul rând omului, dar și
animalelor domestice.
Într-o astfel de zi fierbinte de vară – mai ales când acul
barometrului este foarte, foarte jos – miliarde și miliarde
de mici vieţuitoare atomice se nasc din eterul cel mai de
jos în atmosferă. Din această cauză, aerul este atât de
dens și de albăstrui încât este chiar dificil să vedeţi chiar
46 Jakob Lorber
regiunile din imediata apropiere. Dacă inspiraţi într-un

astfel de moment, mai multe trilioane de mici vieţuitoare
atomice pătrund în interiorul vostru. Deși ele sunt atât de
mici încât nu aţi putea să observaţi miile de milioane într-o
singură grămadă, care însumează mai multe decilioane pe
care omul le inspiră câteodată într-o astfel de zi, aspect
care nu este lipsit de importanţă. Aceste mici vieţuitoare
fiind foarte periculoase pentru corpul fizic, ar putea lua
pe neașteptate viaţa unei fiinţei umane, deoarece se
aseamănă cu acidul prusic.
Acea parte a acestor mici animale atomice ale eterului
pe care omul o inspiră nu este cea mai periculoasă pentru
sănătatea sa, pentru că este preluată în momentul în care
sângele este sărac în oxigen. Altfel se petrece însă cu acea
cantitate care se depune pe partea exterioară a pielii, mai
ales în acele locuri în care porii sunt de obicei deschiși.
Aceste mici animale pătrund aici și capătă o polaritate
pozitivă faţă de cele preluate de sânge. Atâta timp cât
acest pol exterior nu îl domină pe cel interior, nu există
niciun pericol, cum este de exemplu cazul la o temperatură
medie. Dacă însă polul exterior îl domină pe cel interior
chiar și numai cu o milionime, în acel moment viaţa este în
cel mai mare pericol. Cu această ocazie are loc o inversare
de poli, fapt care ar avea același efect ca și când cineva
s-ar înţepa cu un ac ce a fost înmuiat în prealabil în acid
cianhidric. Dacă polul polar pozitiv l-ar domina dintr-o dată
pe cel negativ până la a suta parte, s-ar produce brusc o
descărcare electrică vizibilă, în urma căreia fiinţa umană ar
fi transformată în decurs de câteva momente într-o mână
de cenușă. Referitor la primul caz, gândiţi-vă la boli cum
ar fi ciuma: astfel de efecte produc o astfel de boală. Cel
de-al doilea caz are loc mai rar, dar așa-zisele „combustii
instantanee” se produc mai ales în ţările sudice.
Să vedem în continuare ce fac aici micilor noastre

lucrătoare. Musca noastră are o pereche de ochi care sunt
atât de mari, încât reprezintă a șaptea parte din întreaga
ei fiinţă. Un singur ochi de-al ei se compune din mai multe
mii de ochi mici. Aceștia sunt ordonaţi unul lângă altul
asemenea celulelor unui fagure de miere, fiecare dintre
ei având o formă conică, putându-se îndrepta împreună
către un punct comun de observaţie. Ei sunt asemenea
unui microscop care mărește foarte mult, cu ajutorul căruia
musca poate să vadă animalele atomice despre care am
vorbit anterior.
În același timp, stomacul ei este construit astfel încât
aceste mici vieţuitoare să constituie hrana ei principală.
Dacă o muscă observă pe pielea unui om o grămăjoară
de astfel de animale atomice, ea zboară într-acolo și nu
se oprește până nu le consumă pe toate. Musca mai este
prevăzută și cu mici antene care ţin loc de nas. Folosind
ochii numai pentru distanţe scurte, aceste mici antene
îi servesc pentru distanţele lungi. Există unele specii de
muște care percep cu ajutorul acestor antene o anumită
mâncare gustoasă care se află la ore întregi distanţă de
ele. Dacă într-un loc oarecare, mai ales în timpul verii, ea
dispare dintr-o dată, să știţi că în acel moment se apropie
o lovitură puternică de nuia!
În același mod, aceste mici animale aduc și alte multe
servicii folositoare. Tot ceea ce ele realizează are cu mult
mai multe scopuri și nu doar unul singur.
Musca și păstrarea curățeniei aerului

Probabil că aţi trăit acea experienţă în zilele calde de
vară, mai ales într-o după-amiază toridă, când adeseori
somnul vrea să pună stăpânire pe cel obosit. Cei tineri
pot să îl alunge prin mișcare. Altfel se petrece însă cu
48 Jakob Lorber
oamenii mai în vârstă, care își mișcă mai greoi corpul.

Dacă într-o astfel de zi ei duc lipsa aerului atât de necesar
vieţii, somnolenţa își face apariţia, iar ei simt nevoia de a
se întinde pentru a se odihni.
Este necesar să aflaţi dezavantajele unui astfel de somn
faţă de somnul natural al omului, peste care o să aruncăm
o scurtă privire. De ce omul devine somnoros noaptea și nu
ziua? Când Soarele își împrăștie razele de polaritate pozitivă
pe o jumătate sau pe cealaltă jumătate a Pământului,
polaritatea pe Pământ se schimbă întotdeauna. Imediat
ce Soarele a apus pentru o parte a Pământului, această
parte devine polar negativă.
Polul negativ al vieţii corespunde însă pe deplin celui
negativ al Pământului. Așa cum acesta inhibă orice gen de
activitate, tot astfel și polul corespunzător din fiinţa umană
consumă și mai mult energia pozitivă, făcând ca fiinţa să
înceteze treptat activităţile exterioare. Această cedare
gradată este resimţită mai întâi de acele părţi ale corpului
care se mișcă cel mai delicat, ca de exemplu pleoapele
ochilor. Ele nu mai sunt capabile să se păstreze deschise
și imediat după ele, toate celelalte părţi ale corpului sunt
cuprinse de moleșeală, care treptat conduce la somnul
natural din timpul nopţii. Dimineaţa, când Soarele începe
să răsară, polul pozitiv își reia funcţia. Scăderea polarităţii
negative și creșterea celei pozitive îl face pe om să se
trezească.
Somnului natural din timpul nopţii îi este opus
somnului de amiază, care nu este cauzat de scăderea
energiei pozitive, ci de suprasaturarea acesteia. Această
suprasaturare are loc din cauza faptului că un corp mai puţin
activ nu mai este capabil să transforme energia preluată
în cantitatea corespunzătoare de energie negativă. Când
pozitivul predomină, negativul diminuează în aceeași
proporţie. Care este atunci efectul acestui fenomen?

Să luăm cazul a doi bărbaţi diferiţi ca structură care
se luptă. Cu cât cel mai slab devine mai slab cu atât mai
multă putere are celălalt asupra lui. Odată ce însă cel
slab este pe deplin învins, puterea celui slab își găsește
finalitatea, fiindcă el nu mai are suport pentru puterea lui
dominatoare. Acea putere pe care el o are nu mai servește
la nimic din moment ce nu mai există motivul pentru care
ea să se manifeste. Exact același lucru se petrece și cu
fiinţa care cade în somnolenţă într-o zi fierbinte de vară,
încărcată de energie pozitivă.
Iată că aici intervin din nou micile noastre zburătoare!
Căci ele se agită și se plimbă pe cel care doarme în timpul
zilei și absorb prin picioare și perișori energia pozitivă în
exces. Astfel, această energie în exces care se manifestă la
cel care doarme ziua nu apasă în totalitate pe cea negativă,
lucru care îi permite fiinţei să poată reveni la starea
naturală. Dacă acești mici reglatori nu ar păstra echilibrul
natural al energiei, viaţa celui în cauză s-ar stinge imediat
ce polaritatea negativă ar predomina-o pe cea negativă.
50 Jakob Lorber
Viaţa acestuia se află în afara oricărui pericol dacă

atât cât doarme mai este capabil să își apere corpul de
aceste mici animale care îl necăjesc. Dacă însă somnul
l-a paralizat complet, aceste ajutoare au spaţiu liber de
manifestare și împiedică faptul de a fi pusă în pericol viaţa
acelei fiinţe. Dacă prin acţiunea comună a acestor mici
animale, polaritatea opusă este adusă din ce în ce mai
mult în echilibru, fiinţa care doarme începe să se trezească
și alungă micile spirite ale naturii care protejează viaţa.
Acest lucru îl poate face doar treaz, căci devenit din nou
conștient, el este în afara oricărui pericol.
Musca - chimie și distribuire a electricității

aerului
Cu siguranţă că v-aţi plâns deja de multe ori de muștele
care vin grămadă și se așează pe alimente, înfruptându-
se cu poftă din ele. Acești oaspeţi nepoftiţi sunt prezenţi
într-un număr cu atât mai mare cu cât zilele sunt mai
fierbinţi, iar temperatura în cameră este mai ridicată și
camera mai neaerisită. Mulţi vor comenta în acest caz
întrebând: „Ar trebui să lăudăm acești paraziţi când ne
murdăresc hrana și devin supărători la fiecare îmbucătură?”
Astfel se întreabă numai cel ignorant. Căci el ar trebui să
înţeleagă imensul aport pe care i-l aduce o muscă când se
așează și numai pentru două secunde pe hrana pe care o
duce în acel moment la gură – într-adevăr nu ar fi un efort
prea mare să o lase în pace!
Toate felurile de mâncare, cu mici excepţii, au din cauza
substanţei zaharoase, proprietatea de a atrage tot azotul
din aerul alterat într-o zi fierbinte de vară. Chiar și atunci
când aceste alimente rămân doar puţin timp pe masă,
acţiunea acestui aer impur se poate observa imediat prin
aceea că alimentele au un conţinut excesiv de acid. Unele

feluri de mâncare capătă pe margini un aspect albăstrui,
de mucegai. Acestea sunt efecte clare ale unui aer alterat.
Ce fac însă muștele în acest timp?
Graţie structurii sale, musca este asemenea unei sticluţe
zburătoare de energie electrică și se comportă ca atare
faţă de tot ceea ce este încărcat negativ.
Aerul alterat este încărcat electric negativ și din această
cauză absoarbe energia pozitivă într-o cantitate atât de
mare, încât adeseori într-o astfel de cameră sau chiar mai
mult, în alimentele care se află acolo, nu se mai găsește nicio
urmă de energie pozitivă. Cum s-ar prezenta, însă, sănătatea
corpului uman dacă nu și-ar face adeseori apariţia într-o
astfel de cameră un asemenea purtător de energie? Acesta
este însă ultimul aspect la care trebuie să ne gândim, căci
chiar dacă aerul alterat se păstrează în întreaga cameră, el
are încă atâta elasticitate încât să poată dilata plămânii la
inspiraţie. Odată ce acest aer este golit de elasticitate, el
sare ca o ploaie de praf murdar pe substanţele care sunt
asemenea lui. Dacă o astfel de îmbucătură pe care vrea
să o savureze o persoană este acoperită de mai multe
ori cu un astfel de praf, una sau mai multe muște se vor
așeza cu plăcere deasupra lui, revărsând peste el excesul
de energie pozitivă.
Care este atunci efectul acestei acţiuni? Nici mai mult
nici mai puţin decât acela că aerul astfel depus este
revigorat și se volatilizează. El coboară pe alimentele care
încă se mai află în bol sau pe îmbucătura care urmează să
fie savurată, iar prin acest proces alimentele devin din nou
inofensive și gustoase.
Probabil că aţi observat și faptul că muștele sătule
se plimbă pe obiectele care lucesc și pe care adeseori
le murdăresc. Acest aspect este de asemenea, foarte
52 Jakob Lorber
folositor, iar munca chimică, despre care am vorbit

anterior, a acestor mici fiinţe nu ar folosi decât pe jumătate
dacă nu ar urma după aceasta și o a doua acţiune a lor,
aparent neînsemnată.
Știm deja că musca își procură în general o hrană
încărcată cu energie negativă, ea fiind astfel un adevărat
aspirator de otravă, atât din aer, de la oameni și de la
animale, cât și din acele alimente pe care le consumă
fiinţele umane. De aceea și murdăria lor este încărcată
negativ. Știm de asemenea și faptul că energia pozitivă se
adună mai ales pe obiectele lustruite și pentru că această
cantitate mică de energie dintr-o încăpere săracă în
electricitate, se distribuie pe suprafeţele lustruite, aceste
chimiste încleiază grijulii aceste obiecte lustruite. Ele depun
astfel un efort constant pentru a atrage în aerul din cameră
energia pozitivă necesară. Dacă nu credeţi aceasta, puneţi
în cameră numai obiecte aurite! Puteţi fi siguri că ele vor
fi în scurt timp murdărite, aurul strălucind din ce în ce mai
puţin.
De ce însă aceste mici animale văd mai întâi aurul? La
această întrebare putem să răspundem cu o altă întrebare:
„Voi de ce vă auriţi paratrăsnetele?” Și răspunsul vostru
ar fi: „Pentru că aurul atrage în mod pregnant energia
pozitivă!” Dar muștele murdăresc și geamurile, iar geamul
nu atrage electricitatea! Este adevărat, dar de ce se
folosesc geamurile din sticlă sau cilindri ca instrument
potrivit pentru a face vizibilă electricitatea aerului printr-o
frecare cât mai redusă? Pentru că aceasta se adună cu
precădere pe geamurile de sticlă. De aceea putem să
permitem micilor noastre chimiste să le murdărească,
pentru că aceste suprafeţe lustruite pline de electricitate
să devină mai aspre și mai puţin permisive faţă de aceasta
și să se poată amesteca cu aerul din cameră.
Vedeţi așadar că murdăria lăsată de o muscă nu se

află într-un anumit loc fără un scop înţelept, deși este
vorba doar de murdăria unei mici vieţuitoare lipsită de
importanţă! Prin acţiunea ei polar pozitivă vă puteţi da
seama cu ușurinţă de semnificaţia spirituală a muștei.
Musca – punct de referință al vieții

Cine a observat vreodată cu atenţie o muscă, ar trebui
să spună: „Această insectă are într-o anumită privinţă
o viaţă mult mai completă decât alte animale care se
găsesc deja pe o treaptă mult superioară”. Musca este o
purtătoare a vieţii în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a
înţelege temeinic acest aspect, este important să aruncăm
în prealabil o privire de ansamblu asupra vieţii în sine.
Viaţa cu adevărat liberă se află numai în Mine
(Dumnezeu). Această viaţă este astfel concepută și se află
într-un grad de desăvârșire atât de mare, încât nu poate fi
înţeleasă niciodată în totalitatea ei de o fiinţă creată, fiind
vorba de o viaţă sfântă, eternă și infinită.
Gândiţi-vă la infinit ca la un spaţiu în care se află un
centru din care pornesc raze în toate direcţiile, al căror
început se află în centru, dar al căror sfârșit nu este nicăieri.
În centru se află toate forţele vii ale întregului infinit care
pleacă de aici în nemărginire. Pentru ca această forţă vie să
nu se disperseze prea mult, slăbind astfel în intensitate, ea
și-a creat nenumărate puncte de centrare a vieţii în spaţiul
infinit, din care pornește și în care se întoarce.
Dacă vă gândiţi mai profund la toate acestea, s-ar putea
naște o întrebare plină de semnificaţii: „De ce trebuie să
se petreacă aceasta? Ar fi oare posibil vreodată ca forţa lui
Dumnezeu de a crea și de a menţine viaţă să slăbească?”
Eu vă răspund: Acest lucru este de-a dreptul imposibil,
atâta timp cât Dumnezeu rămâne singur în El Însuși și
54 Jakob Lorber
nu dorește să facă alte creaţii. În momentul însă în care,

conform cu iubirea Lui nesfârșită a dat deja naștere de o
eternitate, la creaţii de tot felul – de la spirite desăvârșite
până la cele mai neînsemnate animale atomice – prin care
viaţă a însufleţit Creatorul aceste fiinţe și le va însufleţi
etern? El este cel care trebuie să însufleţească aceste fiinţe
din El Însuși.
Dacă aceste fiinţe care au primit viaţă ar pleca pentru
totdeauna din centru, forţa centrului ar slăbi din ce în ce
mai mult. Viaţa nu s-ar putea pierde astfel niciodată pentru
că este indestructibilă, dar forţa ei ar putea slăbi din ce
în ce mai mult dacă ar fi supusă de la sine la o împărţire
nesfârșită.
Pentru a înţelege o astfel de posibilitate de slăbire a
forţei vieţii, aveţi în vedere nesfârșita împărţire a materiei.
Gândiţi-vă că un atom are infinit de multe părţi. Devine
atomul mai puternic prin împărţirea pe care i-o faceţi voi?
Voi probabil veţi spune: „Dacă lucrurile stau astfel,
Creatorul trebuia să fi făcut lucrurile mai bine și să nu fi
creat nimic de la infinit încolo!”
La aceasta am să vă răspund prin întrebări: De ce acei
oameni care și-au exersat forţa prin munci grele încă din
tinereţe, devin mai puternici?
De ce unui magnet i se pot atașa obiecte din ce în ce
mai grele?
Prin ce metodă devine un om maestru într-o artă sau
alta?
De ce metalul forjat devine mai tare și are o mai mare
elasticitate decât cel neforjat?
De ce lemnul provenit din aceeași specie de copac este
cu atât mai tare și mai rezistent cu cât a fost supus mai
multor furtuni?
Acum vă daţi seama de ce există atât de multe puncte
de referinţă în infinit? Pentru ca viaţa primordială să se

exerseze continuu pe ea însăși, iar forţa ei să crească
constant. În acest mod viaţa care pornește din centru se
întoarce și mai plină de forţă înapoi în centru.
Așadar la întrebările cum și de ce musca este o
purtătoare a vieţii, s-a răspuns deja. Cum trăiește ea, ne
dăm seama deja din faptul că și ea reprezintă un punct de
referinţă pentru viaţa care pornește din centru, în care ea
preia viaţa unui număr infinit de mici animale primitive.
Astfel nu ne va mai fi atât de greu să determinăm în mod
clar de ce trăiește și anume pentru ca suma vieţii ei să treacă
și să se reîntoarcă la o viaţă desăvârșită și de o mai mare
intensitate. Acest proces are loc până la stadiul de suflet
omenesc, care este capabil să preia din Mine (Dumnezeu)
viaţa cea mai intensă. – Această viaţă poate să se unească
pe deplin cu Mine (Dumnezeu) prin iubire și să dea naștere
unei adevărate forţe.
Ceea ce am spus până acum despre polaritatea pozitivă
a muștei servește doar ca introducere pentru a înţelege
mai temeinic ceea ce urmează.
Nașterea cometelor
Uitaţi-vă atent la Soare. Care dintre voi poate măsura
până unde pot ajunge ultimele lui raze? Să aveţi în vedere că
Soarele are o vârstă mai mare de sute de mii de decilioane
de ani. În această perioadă de timp inimaginabil de lungă
pentru voi, Soarele și-a trimis în permanenţă razele în
spaţiul infinit, astfel încât razele care au ieșit prima dată
din el mai sunt și astăzi pe drum în imensul spaţiu infinit.
Aceste nenumărate raze s-au și întors însă înapoi în acele
puncte de care au fost prinse. Veţi înţelege mai bine ceea
ce am spus anterior despre punctele de referinţă ale vieţii
dacă vă gândiţi că Soarele, răsărind zilnic, pare că ne spune:
56 Jakob Lorber
„Vedeţi, de atâta timp îmi revărs razele în spaţiul infinit

și totuși lumina mea nu a scăzut deloc în intensitate, chiar
dacă pentru voi a trecut un timp inimaginabil de lung!”
Aici voi veţi întreba: „ Cum se vor întoarce acele raze din
nou la el; raze care se află încă din perioada în care ele s-au
născut, într-o continuă curgere în depărtările nesfârșite ale
spaţiului?” Eu vă zic vouă: de oricâte decilioane de ori s-ar
îndepărta razele de soare, ele se vor întoarce, cu siguranţă,
la un moment dat.
Chiar dacă Soarele primește înapoi foarte târziu razele
trimise, este totuși, pe de altă parte, el însuși un punct de
referinţă. El preia ca atare razele a miliarde de alţi sori, le
intensifică și le dăruiește apoi într-o masă compactă. Dacă
veţi dori, veţi înţelege ușor cu câtă grijă este organizat
felul în care lumina formată din Mine, din infinit în finit,
este primită, și că nici măcar cel mai mic atom nu înoată
fără un anumit scop în eterul infinitului.
Atunci când, la intervale îndepărtate se întâlnesc razele
a doi sori, aceste raze vor ajunge treptat fiecare în locul
opus. Căci voi trebuie să înţelegeţi că raza soarelui, pentru
că este conţinută în timp și spaţiu, chiar dacă este subtilă,
este și materială. Când se întâlnesc razele a doi sori, e
vorba bineînţeles de raze de aceeași polaritate. Voi știţi
că polii asemănători se resping. Ei se vor trimite reciproc
pe drumul de întoarcere.
Ce se petrece însă când razele mai multor sori se
întâlnesc din toate părţile posibile, într-un spaţiu aflat în
imediata lor apropiere? Se naște un conflict între raze din
cauză că o parte a unei razei întretaie linia razei din partea
cealaltă.
Aceste raze neutralizează polaritatea și le împiedică pe
celelalte să vină pe direcţia transversală a razelor care se
deplasează. Aici se naște astfel cu timpul un ghemotoc de
lumină strălucitoare care capătă densitatea unui praf fin

ce devine din ce în ce mai greu, proporţional cu lungimea
unei astfel de raze. Este vorba și despre care dintre acești
sori – fiindcă ei se mișcă asemenea planetelor, în jurul unui
alt corp central – urmează acest ghemotoc de lumină în
drumul lui îndelungat. Rezultatul este că acest ghemotoc
se mărește, în acest fel luând naștere cometele.
Dar oare cum reușesc astfel de comete să subziste
în continuare și să nu fie distruse în întregime de sorii
în cauză? Cauza constă în neutralizarea razelor de care
am vorbit mai sus. Prin această neutralizare razele unite
iau un caracter negativ și formează paralel cu Soarele un
pol de polaritate opusă. Un astfel de pol este capabil,
în conformitate cu legea ordinii Mele, să preia razele de
soare polar pozitive care îi ies în cale, să le destindă și să
le folosească pentru propria hrănire.
Faptul că o cometă poate să facă aceasta este
demonstrat din plin de cercul larg de praf care o înconjoară
și care se întinde de obicei pe partea opusă a Soarelui
într-o coadă lungă. Această coadă nu este altceva decât
acea tărăgănare a razelor care pornesc din Soare, ele fiind
58 Jakob Lorber
încetinite prin polaritatea negativă în forţa ei de aruncare

originară și prin drumul de întoarcere spre corpul care o
atrage vizibil ca o masă de abur deosebit de fin.
În acest mod volumul Soarelui a crescut ca și cum el ar
fi fost un nou abonat la masă care a consumat multe din
razele sale proprii până în momentul în care cometa ajuns
la o densitate planetară. Odată însă ce a atins aceasta –
silită de propria greutate centrală – ea redă apoi Soarelui
consistenţa razelor sale. Căci cometa nu preia în călătoria
sa planetară numai razele acelui soare în a cărui apropiere
se află, ci absoarbe în masă și razele altor corpuri solare
și le conduce spre sursă.
Probabil vă întrebaţi: „Ce legătură are mica noastră
muscă cu aceste formaţiuni ale cometelor și redirecţionări
ale razelor solare?” Eu vă sfătuiesc să mai aveţi puţină
răbdare și o vom lăsa imediat să bâzâie în spatele marelui
vuiet provocat de nașterea unui corp ceresc! Trebuie totuși
să mai insistăm puţin asupra razelor soarelui și să analizăm
din ce sunt ele compuse.
Acestea sunt alcătuite din atomi de lumină și reprezintă
prima treaptă de evoluţie și motivul nașterii micilor
vieţuitoare atomice de lumină care vă sunt deja cunoscute.
Unirea unor astfel de atomi de lumină în forma planetelor
de mai târziu reprezintă în același timp și unirea vieţii
animale. Viaţa pe o nouă planetă este ambivalentă, ea
dezvoltându-se mai întâi într-o latură polar negativă, viaţa
plantelor. Odată ce această viaţă primește saturarea care
i se cuvine, nemaiputând să preia polaritatea negativă
care se află deja în ea, se formează o viaţă polar pozitivă
și are astfel apoi prin saturare negativă, suficientă hrană
pentru sine.
Cum se exteriorizează însă prima viaţă polar pozitivă?
Luaţi un microscop și luaţi fie un strop de apă care
lenevește printre bucăţi de plante, fie sucul unei plante

presate și veţi descoperi atunci spre marea voastră uimire
o armată de mici animale. Din acest exemplu vă puteţi da
ușor seama cum polul negativ al vieţii se întoarce și trece
în polul polar pozitiv.
După ce viaţa animală începe să se contureze, urmează
o perioadă de stagnare, și apoi ea își începe treptat drumul
înapoi, către centrul primordial al întregii vieţi. Conform
ordinii eterne în absolut există toate treptele de evoluţie
prin care viaţa devine mai condensată și se desăvârșește.
Așa cum razele care se reîntorc, devin cu atât mai intense
cu cât se apropie mai mult de punctul originar din care au
provenit – tot astfel și viaţa se acumulează în forme din ce
în ce mai dense, până se reîntoarce la originea ei eternă.
Care este următoarea treaptă pe care se consolidează
această primă viaţă polar pozitivă? Aici intră în scenă
musculiţele noastre! Vedeţi voi, acesta este primul animal
cu care este populată o nouă planetă, căci după cum știm,
acest animal consumă o hrană care îi permite să adune
trilioane de vieţi într-una singură. Eu mai adaug și faptul
că o singură muscă reprezintă un punct de acumulare a
vieţii cu mult mai important decât ghemotocul planetar de
care am vorbit anterior. Astfel, veţi putea observa cât de
superioară este viaţa însăși într-o primă scânteioară faţă de
materia exterioară și cât de superioară este află viaţa unui
singur om faţă de toţi sorii și planetele unui întreg univers.
În acest mod, nu va fi atât de greu să înţelegeţi de ce
Eu, Viaţa Primordială a tuturor vieţilor, am venit ca Tată și
Salvator al Pământului și l-am făcut pe om copilul Meu și
i-am pregătit un drum către inima Mea.
Cauza și ființa luminii

Ce este lumina? Dacă vreţi să știţi cum este lumina după
60 Jakob Lorber
cum cum apare ea în timp și spaţiu, trebuie să o vedeţi ca

nefiind nici complet materială, dar nici complet spirituală.
Căci există o așa-numită polaritate prin care partea
spirituală dă naștere polului pozitiv, iar partea materială,
polului negativ. Această polaritate conţine interiorul
și exteriorul; interiorul reprezentând polul pozitiv, iar
exteriorul, polul negativ. Cum apare însă lumina din aceste
două polarităţi? Dacă luaţi o cremene și frecaţi de ea o
bucată de fier, veţi observa cum sar o mulţime de scântei.
Aceste scântei produc lumină. De unde au luat ele fiinţă?
Din piatră, din bucata de fier sau din ambele în același timp?
Aceste mici scântei se învârt în jurul bucăţii de fier, din care
au sărit mici particule prin interacţiunea cu piatra. Ele se
aprind datorită faptului că particulele de aer închise în porii
fierului se pot înmuia la presiunea cauzată de frecare, iar
particulele de fier eliberate trec într-o stare alb-lipicioasă.
În ce mod se aprinde însă acel aer presat și ce reprezintă
de fapt acea scânteiere care apare atunci când se aprinde
aerul? O parte din conţinutul acelui aer nu este altceva
decât corpul material al spiritelor intelectuale aflate în el.
Fizicienii ar prefera să le numesc mai degrabă „forţe libere”
decât spirite. Să mergem însă la esenţă și să analizăm
conţinutul propriu-zis al aerului, care sunt spiritele, și nu
caracteristicile lui.
Fiindcă spiritul este o forţă polar pozitivă, el năzuiește
mereu către o stare de libertate totală, iar dacă este legat,
se simte liniștit atât timp cât polaritatea negativă de care
este înconjurat – e vorba de învelișul său – nu prezintă nici o
sensibilitate deosebită. Dacă asupra acesteia se exersează
o presiune oarecare dinafară, spiritul este imediat trezit
din limitarea lui și reacţionează dilatându-se, fenomen care
se face simţit prin acea scânteiere.
Ce reprezintă pentru el această scânteiere? Exemplul
următor ar trebui să vă facă să înţelegeţi aceasta. Ce

observaţi la o fiinţă umană a cărei inimă este plină de trufie,
atunci când primește pe neașteptate, o lovitură? Nu-i așa
că el se va mânia atât de mult încât va începe să tremure și
ochii lui vor scânteia? Iar dacă el se va afla într-un mediu de
același fel, nu va deveni el mai mult sau mai puţin mânios,
în funcţie de gradul lui de rezonanţă cu acesta? Aruncaţi o
privire asupra unei armate de războinici și nu se poate să nu
observaţi faptul că această strălucire dată de furie cuprinde
mii și mii de oameni, dând naștere unei lupte sângeroase.
Cu acest exemplu am lămurit și problema noastră cu
scânteierea. Căci spiritul polar pozitiv închis în polaritatea
negativă ajunge și el să se mânie tot din cauza unei lovituri,
devenind atunci conștient de captivitatea sa. În acel
moment, se trezește în el o dorinţă arzătoare de a se dilata
și de a deveni liber.
Polaritatea exterioară negativă a spiritului este
constituită într-o așa manieră încât ea se poate dilata până
într-un anumit grad peste care însă nu se poate trece, astfel
încât spiritul vrând să se elibereze se dilată în învelișul său
atât cât este posibil. Pentru că acest înveliș nu se poate
rupe, spiritul se retrage imediat și încearcă din nou cu o
forţă și mai mare să iasă din înveliș. Unele spirite repetă
această acţiune de mii de ori într-o secundă și cu fiecare
încercare ele se înfurie din ce în ce mai mult.
Care este însă efectul acestui fenomen care poate fi
denumit „febra furiei”? Spiritele care sunt încă liniștite
în polaritatea lor exterioară și care se află în vecinătatea
unui spirit mânios, sunt cuprinse și ele de o febră de furie
asemănătoare. Această creștere a febrei poate fi transmisă
foarte repede mai departe pentru că învelișurile negative
ale spiritelor din care este compus de fapt aerul sunt foarte
aproape unul de altul.
62 Jakob Lorber
Această febră de care este cuprins un spirit este

percepută de ochiul nostru ca „scânteie”. Ochiul, fiind el
însuși în parte material, în parte spiritual, poate percepe ușor
aceste mici mișcări. Ochiul are o polaritate asemănătoare
cu ceea ce numim noi „lumină”. De aceea, ochiul – pentru
că este înrudit cu lumina – poate percepe și simţi lumina.
De fiecare dată când arde în ea însăși o astfel de
polaritate, are loc acest proces al scânteierii. Aceasta
nu este altceva decât starea generală care le cuprinde
pe spiritele aflate în apropiere. În același timp, poate fi
percepută forma obiectelor luminate pentru că forma
materială a unui obiect care răspândește lumină stabilește
o limită, respectiv reflectă razele de lumină care sunt
răspândite. Și lumina Soarelui este asemănătoare cu
lumina unei mici scântei. Diferenţa constă numai în faptul
că lumina albă a Soarelui provine din fiorul iubirii, iar lumina
roșiatică a focului din fiorul mâniei. Din această cauză,
lumina Soarelui se răspândește diferit faţă de lumina care
provine din fiorul mâniei. În ce constă mai clar această
diferenţă, vi se va explica în cele ce urmează.
Ființa eterului și a luminii solare

Cu cât o porţiune a aerului este mai adâncită, cu
atât aerul de acolo este mai dens. Acesta este un efect
natural conform căruia nu numai aerul, ci toate lucrurile
se înghesuie unele în altele cu cât se apropie mai mult de
centrul comun. Cu cât ele se îndepărtează mai mult de
acesta, cu atât ele sunt mai libere.
Aerul, ca de altfel întreaga materie, nu este altceva
decât un conflict între material și spiritual. Toate puterile
spiritelor cu cât sunt mai adâncite, cu atât sunt mai
mânioase și cu cât se află mai sus, cu atât sunt mai liniștite
și mai constante. Întreaga fiinţă a corpului pământului,
împreună cu aerul care îl înconjoară, nu este altceva decât

o gradare în trepte a spiritelor care s-au așezat în aceste
planete, pentru a se intra pe drumul de întoarcere despre
care am vorbit anterior.
Ce umple însă spaţiul îndepărtat dintre Soare și planete?
Cercetătorii presupun că aici există un eter foarte fin și ușor.
Ce ar spune însă fizicienii dacă ar trebui să demonstreze
aceasta și să arate exact conţinutul eterului? Eterul nu
poate fi observat la niciun microscop; cum de altfel nici
aerul mai dens nu poate fi văzut la microscop. Noi știm
însă că eterul este și o fiinţă spirituală care se comportă
polar pozitiv cu toate planetele și polar negativ cu sorii.
Eterul este alcătuit din spirite pure, pașnice și
răbdătoare. În caz contrar, le-ar fi foarte greu corpurilor
cerești în drumul lor spre Soare! Dar pentru că aceste
spirite sunt extrem de pure și de fine, nu prezintă obstacole
de niciun fel.
Nu va fi greu să explicăm cum luminează un soare și cum
răspândește această lumină. Totuși, înainte de aceasta,
trebuie să consacrăm câteva clipe corpului Soarelui și să ne
64 Jakob Lorber
întrebăm: Cum arată acesta și ce se petrece acolo de fapt?

Nu trebuie să mai explicăm faptul că Soarele este un corp
ceresc care luminează foarte puternic. Dar cum luminează
el? Și cum arată el de la suprafaţă până în centru? Soarele
se află în el însuși într-o stare de desăvârșire, iar planetele
sunt purtătorii acestui imens și desăvârșit corp ceresc.
Lumina extraordinară a unui astfel de soare provine din
bucuria spirituală plină de iubire a spiritelor care înconjoară
aceste planete.
Sunt cumva aceste spirite deja desăvârșite? Răspunsul la
această întrebare este constituit din șapte puncte distincte,
datorită faptului că în Soare există șapte feluri diferite de
spirite, care produc împreună imensa cantitate de lumină.
Dacă vreţi să cunoașteţi mai îndeaproape natura
interioară a acestor spirite, luaţi aminte la cele șapte
porunci referitoare la iubirea aproapelui și la cele trei care
se referă la relaţia omului cu Dumnezeu, Creatorul său.
Astfel, obţineţi ciclul complet al spiritelor ce se găsesc
în Soare. Până și culorile curcubeului vă arată că așa stau
lucrurile.
Ce reiese însă din toate acestea? Nimic altceva decât
că Soarele, în sfera sa interioară, este locul de adunare
a șapte categorii de spirite. Printre acestea sunt și
unele transferate de către Soare în planete și altele
care s-au întors desăvârșite de acolo. Prima categorie,
neperfecţionată încă, reprezintă conţinutul Soarelui, a
doua, deja desăvârșită, alcătuiește învelișul exterior al
fiinţei Soarelui. Acestea din urmă sunt cele care, prin fiorul
iubirii, reprezintă lumina propriu-zisă a Soarelui.
În ceea ce privește însă răspândirea acestei lumini, Eu
le atenţionez pe acele spirite care nu sunt desăvârșite
încă, să se îndepărteze de Soare. Cu aceasta v-aţi clarificat
acest fenomen de răspândire al luminii despre care era
vorba la formarea cometelor. Cu aceasta este clarificată și

problema micilor animale despre care am vorbit anterior,
care pornesc din Soare și prin care, spiritele nedesăvârșite
încă, trimit vibraţii în drumul lor spre perfecţionare, la cele
care sunt deja desăvârșite.
Musca – punct de unire al luminii și a vieții

Ce anume împinge spiritele nedesăvârșite încă afară
din Soare în spaţiile nesfârșite? Nimic altceva decât
ordinea Mea eternă conform căreia spiritele care pleacă
din Soare au o saturaţie polar pozitivă, ele însele fiind însă
polar negative. Când însă doi poli asemănători se apropie
unul de altul, ei se lovesc puternic până când polul pozitiv
apropiat care este în esenţă polul negativ, dă o polaritate
totală pozitivă.
Astfel, aceste fiinţe atomice sunt în esenţă negative și
pot să rămână în raza de acţiune a Soarelui atât timp cât
păstrează această polaritate. Dacă ele preiau lacom până la
saturare lumina din polul pozitiv al spiritelor Soarelui, astfel
încât datorită fiinţei luminii se mai deosebesc foarte puţin
de spiritele polar pozitive propriu-zise, ele sunt împinse
afară de fiinţa polar pozitivă cu o mare forţă.
Aceste spirite împinse afară reprezintă lumina
strălucitoare a Soarelui care atunci când cade pe un corp
ceresc cedează acestuia din energia sa pozitivă. Lumina
preluată reprezintă în continuare fiorul iubirii și bucuriei
spiritelor desăvârșite.
Din cauza părţii negative care se activează mai ales
în apropierea unui corp ceresc, fiinţele atomice – pentru
că sunt antipolare – se întorc înapoi la Soare. Aceasta
reprezintă strălucirea luminii căzute care se deplasează
înapoi. Fiindcă aceste fiinţe sunt capabile să se miște tot
timpul în linie dreaptă datorită rapidităţii lor foarte mari,
66 Jakob Lorber
este de înţeles de ce tot ceea ce este luminat de Soare

poate fi perceput într-un mod foarte clar.
Faptul că o formă astfel luminată poate fi văzută pe
toate părţile ei, rezultă din ideea că orice materie creată
nu este altceva decât un conflict de puteri spirituale. Dacă
aceste purtătoare de lumină cad pe o formă oarecare,
în funcţie de conţinutul ei, preiau imediat părţile care îi
corespund. Ceea ce nu îi folosește este respins în cea mai
mare viteză, în toate direcţiile.
Ochiul este prin urmare doar un organ de preluare a
diferenţelor dintre lumina care cade și lumina care este
respinsă. Acest fenomen face posibilă formarea imaginilor
obiectelor în ochiul apt de a sesiza astfel de diferenţe ale
luminii.
Trebuie să vă fie așadar clar faptul că tot ceea ce se
prezintă sub formă de materie, nu este în esenţă nimic
material, ci spiritual. Este vorba doar de faptul că voi
nu puteţi vedea spiritualul pentru că nu vă aflaţi încă în
polaritatea spirituală. Dacă vă veţi afla vreodată într-o astfel
de stare vă veţi da seama de aparenţele înșelătoare și veţi
putea vedea doar ceea ce ţine de spirit.
Probabil vă întrebaţi cum devine materialul, spiritual.
Dar să nu vă miraţi prea mult dacă pe parcursul acestei
relatări veţi întâlni probleme care nu vă sunt prea clare.
Dacă toate acestea v-ar fi fost pe deplin clare, ar fi trebuit
să treceţi deja dincolo de material, direct în spiritual, dar
încă nu a venit timpul pentru aceasta.
După ce vom prezenta pe scurt diferenţele dintre
lumină și iluminare și după ce vom explica pe cât posibil
pe înţelesul vostru, ne vom dedica din nou micilor noastre
animale pe care, în aparenţă, le-am uitat. Dar realizez că
se naște acum o nouă întrebare: „Ce legătură are musca
cu spiritele care se nasc și cu spiritele care poartă lumina?”
Eu vă spun că musca ar trebui să fie aici un medium și

ar trebui să devină un spirit care adună lumina. După cum
vedeţi, acesta este marele secret!
Diferenţa dintre cum vedeţi voi musca sau un alt obiect
și cum este văzută această mică insectă de către alţii este
foarte mică și aceasta constă în faptul că voi puteţi numi
obiectul și constata că are șase picioare, două aripi, un
trunchi, un cap și că face parte din categoria insectelor
zburătoare. Punctul de vedere al observatorului unui lucru
sau fenomen este baza din care apare acesta în deplinul său
adevăr! În realitate, partea spirituală reprezintă adevărul!
Uitaţi-vă deci și la muscă din acest punct de vedere! Ea este
materială pe de o parte și spirituală pe de altă parte. Ea se
află, ca multe alte fiinţe, între două polarităţi principale:
cea polar pozitivă a Soarelui și cea polar negativă a planetei
căreia îi aparţine, cu toate că nu este nici pozitivă, nici
negativă, ci neutră. Ea nici nu dă naștere și nici nu poartă
în ea lumina, ci o acumulează.
Noi am auzit că lumina se naște din mișcarea a ceea ce
este viu. Lumina și viaţa sunt așadar unul și același lucru.
Lumina este o aparenţă a vieţii! Musca fiind un acumulator
de lumină, nu este, așadar, și un acumulator de viaţă?
Cum se exteriorizează această viaţă în muscă? Despre
o muscă nu aţi putea spune că aţi văzut-o vreodată
producând lumină. Musca păstrează exemplar viaţa în ea
și nu lasă să se vadă aceasta, nu strălucește prin aceasta.
Chiar dacă a îmbrăcat o haină neagră, nu înseamnă că
viaţa ei nu este bogată. Cel care nu vede cât de umilă este
musca este orb! Acum știţi deja care sunt nenumăratele
foloase pe care le aduce musca, foloase pe care lumea nu
le recunoaște. Chiar folositoarea, muscă este dată uitării,
pentru că ea înmulţește mai degrabă viaţa în ea însăși decât
o înfrumuseţează.
68 Jakob Lorber
Pornind de la primul motiv pentru care s-a născut

lumina, trebuie să înţelegem că dintre toate problemele
pe care le-am ridicat, cea mai greu de rezolvat este
următoarea: Cum poate să fie prinsă în materie o viaţă
deprinsă a fi liberă?
Am vorbit în capitolul despre formarea unei planete
că musca este prima creatură care poate fi întâlnită aici.
Aici am văzut musca preluând în ea însăși viaţa risipită.
Acum după ce am discutat despre lumină am recunoscut
că musca focalizează și adună în ea viaţa dintre Soare și
planete.
Care este diferenţa între ceea ce face musca acum și
ceea ce făcea în timpuri primordiale, când ea era unicul
locuitor al pământului? Pe de o parte nu există nicio
diferenţă, pentru că acum, ca și atunci, ea își urmează
natura și se conformează ordinii. Pe de altă parte însă,
există o diferenţă colosală, pentru că ea se află acum
pe cea mai de jos treaptă polară nu numai în ce privește
acumularea vieţii, ci și a ascensionării acesteia în puteri și
mai mari și până la treapta cea mai înaltă a vieţii primordiale.
Pe atunci exista încă între cele două o prăpastie nesfârșită.
Acum ea este umplută atât de prezenţa fiinţei umane, cât și
de șirul nesfârșit al fiinţelor care i-au precedat. Menţinerea
vieţii reprezintă încheierea misiunii ei. Cum menţine însă

musca viaţa? Prin activitatea ei intensă, pentru că viaţa
trebuie exersată. Mai apoi prin umilinţă, pentru că viaţa
trebuie să fie adunată. Musca menţine viaţa prin supunerea
ei în faţa Voinţei Mele care dă direcţie, căci întreaga viaţă
trebuie să fie rânduită, ea nefiind conștientă de ea însăși.
Dacă luaţi aminte la aceste legi pe care Eu vi le-am dat
vouă pentru eterna menţinere a vieţii, veţi recunoaște că și
voi trebuie să o umpleţi la fel de supuși pentru a vă îndeplini
misiunea de a vă apropia de Mine și de a vă desăvârși, în
cele din urmă. Ea stă la baza reunirii fiecărei vieţi în parte
cu viaţa Mea ancestrală.
Musca – simbol al umilinței

Atât pe parcursul acestei relatări, cât și din altele,
aţi aflat deja cum se poate reuși ca individ, când fiinţa
umană este în comuniune cu partea profundă a inimii și cu
Creatorul său. Credinţa este încă un teren dur, iar sufletul
înţelege greu cum ar putea să aibă fiinţa umană o viaţă pe
deplin liberă în spirit și independentă, care este totuși atât
de legată de viaţa ancestrală a Creatorului, împreună cu
care ea este unită de fapt într-o singură viaţă.
Într-adevăr, este extraordinar de greu să înţelegi toate
acestea cu limitările pământești. Eu însă vă zic vouă: cine
nu învaţă din modestia muștei, cine nu învaţă din adevărata
umilinţă în drumul pe care își duce răbdător crucea și chiar
mai mult, cine nu învaţă de la Mine, Tatăl, căci Eu sunt însăși
umilinţa cea mai elevată și mai interiorizată – acela nu va
înţelege niciodată că Tatăl și Fiul sunt unul și același în spirit.
Și pentru a vă face să înţelegeţi și mai bine aceste
aspecte, să ne mai îndreptăm atenţia asupra a două
aspecte: asupra unui om imens care se numește „lume”
și asupra altuia care se numește „cer”. Privind pe primul
70 Jakob Lorber
din punct de vedere formal-material, universuri întregi

pline de sori și de lumi abia dacă pot să ajungă la mărimea
unei celule nervoase din fiinţa sa. Dacă acest om, având în
vedere „statura” lui, apare ca fiind o singură viaţă, după
cum percepeţi și voi viaţa voastră ca fiind unică – este el
însă compus, în realitate, doar dintr-o singură viaţă?
Pentru a ne da seama că acest om imens al lumii poartă
în el o viaţă multiplă, să observăm un roi de muște. Ele vă
vor da de știre prin zumzăitul lor că, fiind chiar primele mici
animale care există, conţin în ele o viaţă închisă. Cu atât
mai mult în cazul fiinţei umane și cu mult mai mult când
este vorba de un pământ plin de popoare și alte fiinţe vii de
nenumărate feluri. Și cu atât mai mult în cazul unui soare
cu spiritele sale desăvârșite și, în fine, cu atât mai mult în
cazul unui înveliș al globului închis în el însuși, care conţine
totuși un număr aproape nelimitat de corpuri cerești, ca să
nu mai vorbim de fiinţele ce se află deasupra.
Și totuși, toate aceste învelișuri ale universurilor, toţi
sorii centrali, sorii laterali, toţi sorii planetari și alţi sori
secundari cu planetele și cu fiinţele lor nu reprezintă părţi
ale corpului acestui imens om al lumii, care are o viaţă la
fel de închisă în el ca fiecare dintre voi de pe pământ. După
cum v-aţi dat seama, până aici am luat în consideraţie doar
partea materială. Acum să ne îndreptăm atenţia asupra
omului ceresc; mărimea omului lumii de care am vorbit
reprezintă o miliardime parte dintr-un atom al acestui om
ceresc. Cerul – înţeles din punct de vedere uman – este
atât de mare, încât nenumăratele miliarde de universuri
din care provine imensa fiinţă a lumii ar avea loc lejer în
interiorul unui firicel de păr din corpul său și în același timp
ar putea să se miște fără ca totuși să atingă pereţii acestuia.
Câtă viaţă este numai într-un firicel de păr sau într-o altă
parte a corpului acestei fiinţe cerești! Câtă viaţă este doar
într-un membru, câtă viaţă are în inima sa și în întregul

corp! Gândiţi-vă la acest puternic om ceresc ca la o fiinţă
de sine stătătoare care conţine în același timp în interiorul
lui nenumărate miliarde de îngeri și spirite perfecte ce sunt
la rândul lor de sine stătătoare și trăiesc întocmai ca omul
ceresc însuși.
Fiinţele din interiorul acestui imens om ceresc care
se iubesc și gândesc la fel formează o unitate. Această
unitate creată reprezintă o fiinţă ce corespunde unui corp
pământesc și este la rândul ei de sine stătătoare, care
poate să gândească și să simtă prin ea însăși ca și cum ar
fi singura fiinţă existentă.
Eu vă mai spun că: în infinitatea Mea există mai multe
astfel de ceruri și fiecare dintre ele reprezintă o nouă
fiinţă desăvârșită. Toate aceste ceruri formează mai întâi
împreună un om infinit care nu poate fi perceput și simţit
de nimeni altcineva decât de Mine, pentru că El este de fapt
propriul Meu trunchi sau de Dumnezeu Însuși, în infinitatea
sa, care trăiește și simte aici singurătatea și individualitatea
în modul cel mai clar. Și totuși câtă diversitate are viaţa în El!
Meditând la toate acestea, veţi înţelege cum este
posibil ca într-o singură viaţă infinită și eternă nenumărate
alte vieţi să se miște libere și să se bucure de o găzduire
perfectă, ele fiind totuși doar părţi ale vieţii principale în
Dumnezeu.
Vedeţi voi, musca vestește acest lucru prin umilinţa cu
care cucerește victorioasă viaţa. Și fiinţa umană ce simte
umilinţa începe să simtă libertatea vieţii din Dumnezeu
pentru ca mai apoi să o închidă în sine însuși și prin
perseverenţă și curaj să atragă puternic acest sanctuar,
căci aici Hristos cel viu este prezent în fiecare om autentic.
Viaţa simţită în toate porţiunile sufletului și spiritului și
prin acestea și în trup reprezintă într-adevăr victoria cea
72 Jakob Lorber
mai înaltă pe care un om ar putea să o obţină vreodată!

Prin această victorie el a adus în sine viaţa cea mai înaltă și
cea mai divină, însușindu-și-o prin iubire și devenind atunci
una cu Dumnezeu cel etern, Tatăl iubitor.
Așa cum iubirea este un fruct al umilinţei, adevărul etern
sau lumina tuturor luminilor este și el un fruct al iubirii.
Înţelegerea vieţii sub aspectul ei trecător și în același timp
etern se produce în momentul în care percepem iubirea
ca provenind din umilinţă și adevărul din iubire. Cel care
vrea să cunoască tainele vieţii numai prin intermediul
înţelegerii sale lumești, nu va avea nicio șansă și va pierde
și cunoașterea pe care o achiziţionase în timpul copilăriei.
Cu adevărat vă zic vouă: cine crede spontan acele vorbe
auzite de la cineva care îl previne sau de la un înţelept și
care nu rămâne doar un simplu ascultător al cuvântului,
ci pune în practică toate acestea, cu adevărat acela va
cuceri Cerul, căci numai fapta care urmează vorbei deschide
poarta cerului.
Nimeni nu poate să ajungă la conștiinţa adevărului fără
a pune în practică acţiunea care urmează cuvântului, căci
nimic nu propovăduiește mai bine decât umilinţa și iubirea.
Cel care nu trece la acţiune după ce a ascultat cuvântul, acela
nu se va putea uni cu forţa pozitivă a cuvântului viu, ci va
rămâne în polaritatea negativă a morţii din care se mai poate
dezvolta cu greu din nou o viaţă spirituală polar pozitivă.
Aceste două polarităţi se comportă ca spiritual și
material sau ca fruct interior viu și înveliș exterior mort. Cel
ce va fi trecut în fruct este de fapt trecut în viaţă, iar cel ce va
fi trecut în înveliș, este de fapt trecut în încătușarea morţii.
Știţi deja că în tot ceea ce este creat, ca de altfel și în
Dumnezeu, se găsesc două polarităţi. Și așa cum fiinţa
Divinului este eternă, tot astfel și cele două polarităţi sunt
eterne.
Cel care urmează

cuvântul, preia în sine
viaţa și rezonează cu
polaritatea pozitivă a
Divinului, care aici este
existenţa nelimitată
și cea mai liberă. Cel
care însă nu urmează
cuvântul și îl înţelege
cu mintea, rezonează
cu polaritatea
negativă, principiul de bază a tot ceea ce este material și
prin aceasta cu tot ceea ce este limitat și ţine de moarte.
Din toate acestea reiese că lumea materială, asemenea
lumii spiritului, nu va avea sfârșit, ci va rămâne pentru
totdeauna ca o bază polar negativă a tot ceea ce este
spiritual și liber. Voi înșivă puteţi decide care destin este
mai fericit: să fii integrat pentru totdeauna în polaritatea
negativă, ori în cea pozitivă a Divinului, adică să fii un spirit
îngeresc etern sau un satana exilat în vreo piatră. Adevărul
se află pentru cei vii peste tot, iar pentru cei morţi nu se află
nicăieri în întreaga eternitate.
Dacă veţi medita la aceasta veţi înţelege de asemenea
că lumina este pe măsura vieţii, retribuţia este pe măsura
muncii, cunoașterea și conștiinţa de sine sunt pe măsura
faptei care urmează după vorbă. Cum este viaţa, așa este și
polul ei. Cum este inima, așa este și glasul ei. În funcţie de
gradul de umilinţa din inimă, așa este și cuvântul viu în ea!
Cine privește Divinul cu seriozitate, acela va striga
împreună cu David: „Doamne, Dumnezeul și Tatăl Meu!
Vezi, inima mea este plină de iubire pentru Tine! Cu toată
umilinţa te implor fierbinte să mă ajuţi, să îmi dai lumina
adevărată a vieţii, iar eu să pot alcătui împreună cu Tine
74 Jakob Lorber
o singură viaţă desăvârșită! Apleacă-ţi deci urechea către

mine, Doamne, Dumnezeul meu!”
Vedeţi voi, aceasta este o rugăminte autentică a celui
care se întoarce cu toată sinceritatea către Dumnezeu și
care nu privește cu un ochi la lume și cu un altul la El. El nu
își va ridica către Dumnezeu doar ochii, ci întreaga lui fiinţă.
Așa cum este însă situaţia în zilele noastre, se acordă
foarte puţină atenţie lui Dumnezeu, iar omenirea se află
într-o stare călduţă. Ultimele forţe interioare pe care le mai
are le folosește pentru cele lumești. Veţi putea să vă daţi
seama foarte ușor cât din viaţa care se întoarce în Mine dă
roade la acest nivel. În ciuda acestui fapt, totul merge pe
drumul pe care îl arată cuvântul dat de Mine: fie în sus, fie
în jos. Deși pământul a fost răscumpărat cu „bani” mulţi
și pus între cele două polarităţi infinite ale Mele, în imensa
infinitate există multe alte planete pe care rătăcesc o
mulţime de copii, care sunt cu mult mai credincioși decât
aceștia de pe Pământ. Cu toate acestea, nu am ajutat pe
nimeni atât de mult cum i-am ajutat pe ei!
Eternitatea este infinită. Vai de acest Pământ dacă Eu
îmi voi întoarce inima de la el și mi-o voi îndrepta în altă
parte!
Aduceţi-vă aminte de tot ceea ce aţi aflat despre muscă
și acţionaţi în consecinţă! Ţineţi departe mintea, și cu atât
mai aproape inima! Numai atunci veţi cunoaște adevărata
victorie a vieţii în voi înșivă și veţi putea să vă ridicaţi înspre
lumina înșeptită și lumina întreită de deasupra luminii
înșeptite!
Cel care citește toate acestea și le va lua ca indicaţii de
viaţă, acţionând în consecinţă, acela va ieși cu adevărat
victorios. Asta vă dorește chiar voinţa sfântă a iubirii Tatălui
vostru. Amin.
PARTEA A III-A
MUNTELE GROSSGLOCKNER
- o evanghelie a munților -
Introducere
Domnul spune astfel: „Iubiţi copii, dacă Mă urmaţi pe
Mine, urmaţi-Mă în toate! Să nu bântuiţi prin morminte și
prăpăstii, ci mergeţi cu Mine pe munţi și pe înălţimi! Acolo
veţi afla o predică, o transfigurare (schimbare la faţă), vă
veţi sătura cu puţină pâine, veţi avea parte de victorie în
încercările cele mai puternice și multe altele la care nici
nu vă puteţi gândi. Luaţi cu voi și copiii și veţi vedea la ei
în mod clar efectul de binecuvântare pe care o are asupra
lor muntele.”
Cel care este slab nu trebuie să se teamă să urce culmile
unui munte binecuvântat, căci acestea sunt străbătute
de spiritele vieţii. Într-adevăr pe culmile munţilor se află
cete de spirite fericite care împodobesc acele locuri cu
florile aurii ale iubirii eterne. Pe munţi, dar și printre plante,
printre animale și nu arareori printre oameni, armonia este
la ea acasă.
Gândiţi-vă la primii oameni de pe pământ. Ei locuiau pe
culmile munţilor. Pe muntele Sinai i-am dat lui Moise tablele
sfinte pe care au fost scrise legi pentru găsirea unei vieţi
eterne. Nu mai e nevoie să vă amintesc de munţii sfinţi și
nici de acei munţi care sunt ca o școală pentru clarvăzătorii
și înţelepţii ce propovăduiesc Cuvântul Meu etern. Mergeţi
mai des pe munte și rămâneţi o vreme acolo și astfel veţi
afla cât de plenară este binecuvântarea iubirii eterne a
76 Jakob Lorber
Tatălui Sfânt! Cine dorește acesta, să Mă urmeze pe Mine,

Maestrul și Tatăl său și astfel va afla curând de ce îmi place
să predic despre cele sfinte pe munte. Amin!
Muntele Grossglockner – un părinte al

munților
O imagine minunată este aceea a regelui maiestuos al
munţilor – muntele Grossglockner (vârful montan cel mai
înalt din Austria n.t.) – care își ridică creștetul din mijlocul
fraţilor săi mari și privește în toate direcţiile. În apropiere,
de cealaltă parte a fluviului Drau nu există nici măcar un
singur deal care să nu fie descendent al acestui munte-tată.
De înălţimile impresionante ale unor astfel de munţi
depinde într-o mare măsură menţinerea ordinii unei părţi
mari a Pământului. Legătura dintre un astfel de munte
și restul Pământului este asemenea legăturii dintre cap
și restul trupului. Viaţa nu pornește numai de la cap și
totuși el este organul principal de preluare a vieţii și
conducătorul întregului organism. Extremitatea cea mai
de sus a trunchiului nu se pierde fără pierderea implicită a
vieţii. Tot astfel și muntele Grossglockner, netezindu-se,
s-ar transforma într-o imensă întindere de pământ aflată
în veșnică iarnă sau ar deveni cel puţin o mare imensă,
căci un astfel de munte preia toate izvoarele subterane
ale pământului. El menţine aceste izvoare prin greutatea
mare pe care o are la bază și le lasă să ţâșnească prin porii
săi numai atât cât pământul să primească în lung și în lat
irigarea necesară. Ceea ce este de prisos din aceste ape
subterane care se subţiază mereu, se evaporă în aer de
unde le reabsoarbe din nou în el. Pentru ca aceste ape să
nu se îndepărteze prea ușor de el, ele sunt transformate
în gheaţă și zăpadă. De aceea muntele este mai mereu
acoperit de nori și de ceaţă.
Același lucru – chiar dacă într-o măsură mai mică –

trebuie să facă și copiii săi. De ce vorbim de „copiii” unui
munte? Pentru că pe timpul formării munţilor, erau primii
care s-au născut, după ei urmând ceilalţi într-o ordine
succesivă. Între aceste etape de formare există perioade
de timp care adeseori se întind pe mai multe milioane de
ani pământești, astfel încât pe teritoriul unei ţări abia dacă
există doi munţi care să aibă aceeași vârstă. Puteţi să vă
daţi seama că muntele Grossglockner este ca un tată al
munţilor, fiind și cel mai bătrân, pentru că el se întinde pe
mai multe ţări.
Acest fapt îl dovedește și roca din care este alcătuit,
foarte diferită de cea a nenumăraţilor săi copii. Așa cum
toţi munţii cresc în înălţime în funcţie de înălţimea tatălui
lor, tot astfel cresc și în vârstă. Iar cu cât poalele lor se
împodobesc mai mult cu zăpadă și gheaţă, cu atât ei devin
mai semeţi și mai impunători. Cine are în vedere acest
aspect va înţelege de ce este mai important un stânjen
din pământul îngheţat al muntelui Grossglockner decât
o întreagă milă al ţinutului roditor al unui deal: pentru
că muntele Grossglockner este o rocă imensă umedă
care atrage prin aceasta umiditatea care există în aer.
Această imensă rocă ar fi înmuiată de o mare cantitate de
apă provenită din precipitaţii și ar distruge astfel ţinuturi
întregi. Acest lucru nu se produce însă, datorită înălţimii și a
particularităţilor rocii sale, astfel încât umiditatea absorbită
se transformă imediat în zăpadă și gheaţă.
Când greutatea gheţii și a zăpezii crește, masele vechi
de gheaţă și de zăpadă de dedesubt sunt și mai presate.
Porţiunile de apă și de aer se aprind în nenumărate locuri
și se dizolvă apoi în acel abur ceţos care se ridică continuu.
Pentru că un astfel de gheţar poate fi menţinut doar în
regiunile cele înalte ale muntelui, zăpada topită inundă
78 Jakob Lorber
câmpiile care se întind în apropiere. Altfel, ar avea loc

o extindere a regiunii de zăpadă și de gheaţă atât de
mare, încât într-o mie de ani, ţinuturi întregi ar fi complet
îngheţate. Din această cauză, unui astfel de tată al munţilor
i-au crescut un număr mare de copii care preiau asupra lor
suprasolicitarea tatălui. Ceea ce devine prea solicitant și
pentru acești „copii” este preluat la rândul lor de o mulţime
de dealuri care binecuvântează până departe întinderile
de câmpie cu belșugul lor.
Abia acum puteţi înţelege cum se întind până departe,
dintr-un munte atât de înalt, lanţuri întregi de munţi
legate între ele în toate direcţiile, asemenea unor raze
de soare. Putem așadar să înţelegem de ce în aceste
ţinuturi există doar puţine izvoare a căror existenţă să
nu se datoreze muntelui-tată al ţinutului. De asemenea,
rareori întâlnești aici un strop de ploaie produs de alţi
nori decât aceia trimiși de Muntele-Tată Grossglockner și
de copiii lui împânziţi până departe în acest ţinut. Acest
munte are trei braţe diferite care se întind până departe,
din care unul, reprezentând copiii săi, se extinde în toate
direcţiile, iar al doilea, format din toate izvoarele, râurile
și pâraiele, de cele mai multe ori ajunge mult mai departe
decât copiii săi. Cel de-al treilea braţ, cel mai lung dintre
toate, este alcătuit din regiunea de nori formată din mase
din ce în ce mai dense de ceaţă, al căror centru se află în
mai multe locuri pe muntele Grossglockner și care sunt

asemenea unor supraveghetori atenţi pentru mulţimea
de copii împrăștiată peste tot. Când aceste mase de aer
se îngrămădesc deasupra pajiștii alpine care are la rândul
ei în subordine copii care preiau o mare parte din povara
mamei, se transformă în ploaie pentru fauna și flora
câmpiilor.
Aceasta reprezintă însă doar una dintre multiplele
binefaceri ale acestui tată al munţilor. În continuare vom
cunoaște încă două dintre acestea, care sunt și cele mai
importante. Abia atunci vă veţi da seama de necesitatea
unui astfel de munte aparent fără viaţă. De aceea, luaţi
aminte la importanţa munţilor; cu cât aceștia își ridică mai
sus crestele deasupra ţinuturilor noroioase de jos, cu atât
mai binecuvântat este întreg acel ţinut.
Formarea și semnificația fierului

Dacă nu ar exista fierul aţi fi cele mai sărace creaturi
de pe pământ din punct de vedere material și spiritual. Cu
ajutorul acestui metal vă puteţi fabrica nenumărate unelte
și instrumente de lucru. Tocmai de aceea, vom explica
modul în care a luat naștere.
Aţi aflat deja din descrierea marii Mele „gospodării”
despre deplasarea înainte și înapoi a mărilor și despre felul
în care fierul, datorită rezistenţei sale la sarea acestor ape,
– mai ales prin influenţa astrelor – se adună în interiorul
pământului în canale speciale. Această acumulare este
atât de bine gândită încât o mie patru sute de ani nu sunt
suficienţi pentru a epuiza acest metal. Aici se naște o altă
întrebare: „Acest fier format de mare și astre poate fi
imediat folosit astfel încât să poată fi prelucrat și din el
să poată fi fabricate unelte de tot felul?” Nu, pentru că el
este asemenea unui fruct necopt care are însă capacitatea
80 Jakob Lorber
de a se maturiza, dar care în stare brută nu este nici una,

nici alta.
Cum ajunge fierul la maturitate? Ploaia și strălucirea
Soarelui reprezintă condiţii principale pentru orice cultură,
inclusiv cea a fierului. Dacă ploaia cade însă neîntrerupt, un
timp îndelungat, ar putea distruge și metalul. Pentru ca totul
să se dezvolte armonios trebuie să domnească o ordine
deplină. Cine este însă răspunzător de această ordine pe
pământ? Uitaţi-vă la muntele nostru, Grossglockner, cum
se înalţă deasupra regiunilor de nori și cât de plin este de
roci și de colţuri de stâncă! Acest rege al munţilor are o
largă rază de acţiune, absorbind electricitatea și fluidul
magnetic. El reprezintă o cameră imensă de înmagazinare
a acestor substanţe. Acţionează prin modalităţile descrise
anterior, în special prin irigare și încarcă toate apele și mai
ales cu cuantumul corespunzător de electricitate și de fluid
magnetic. Aceste două polarităţi reprezintă într-o anumită
privinţă condiţia de bază a întregii creșteri, dezvoltări și
maturizări a lumii plantelor și a mineralelor și, prin acestea,
și a celei animale.
Fiindcă acest munte înmagazinează atât de puternic
aceste două polarităţi, putem arăta aici că nașterea
minereului se datorează în principal gheţarilor, pentru
că aceștia sunt reglatorii temperaturii tuturor simţurilor
aflat sub ei. Astfel, acești munţi înalţi de zăpadă și gheaţă
binecuvântează mai ales întinderile de pământ de pe
drumurile copiilor lor. Adeseori un vârf nesemnificativ de
gheaţă al muntelui Grossglockner are o influenţă mult mai
mare asupra ţinuturilor decât baza culmii sale.
Munții – factori de reglare ai curenților de aer

Prin rotaţia Pământului în jurul propriei axe în douăzeci
și patru de ore, la periferia acestuia se creează o deplasare
de câteva mile pe minut. Gândiţi-vă că Pământul ar fi o sferă

fără munţi, doar cu câmpii, care este înconjurată de un
strat de cel puţin zece mile de aer greu atmosferic. De ce ar
avea nevoie aerul atmosferic în rotirea sferei pământului,
dacă suprafaţa pământului ar fi complet plată? Nu ar fi
antrenată și atmosfera odată cu aceasta? Cărui curent
de aer i s-ar abandona toate fiinţele vii ale pământului?
Dacă cea mai puternică furtună mișcă într-o secundă 80
de picioare (26 m) și poate să smulgă din pământ cu o
ușurinţă incredibilă cei mai groși copaci, ce urmări ar avea
atunci un curent de aer care ar mișca câteva mile într-un
minut (aproximativ 500 de metri într-o secundă). Este de
înţeles că la un astfel de curent de aer nu s-ar putea ţine
nici mușchiul pe pietre, ca să nu mai vorbim de o creatură
oarecare. Cum s-ar manifesta marea poate să-și închipuie
cei care a văzut cum ridică un vânt puternic apa în forma
unor munţi. De aceea, munţii de pe suprafaţa Pământului
sunt foarte bine aranjaţi; ei ajută la rotirea aerului odată
cu Pământul.
De ce nu sunt toţi munţii la fel de înalţi și nu se află
direct pe meridiane de la un pol la altul? Prima cauză constă
în influenţele binefăcătoare ale munţilor pe care le-am
menţionat anterior. A doua constă în faptul că dacă toţi
munţii ar fi la fel de înalţi și aranjaţi pe aceeași linie de la un
pol la altul, s-ar instala prin aceasta o liniștire constantă a
aerului între cei doi poli, iar straturile inferioare ale aerului
ar începe să putrezească asemenea aerului din catacombe.
Cum ar arăta viaţa naturală în asemenea condiţii? De aceea
munţii sunt împărţiţi neregulat pe suprafaţa pământului.
Această împărţire este „gândită” astfel cu cea mai mare
chibzuinţă, pentru ca astfel aerul să aibă mereu un spaţiu de
joacă și să poată circula în voie pe Pământ. El trebuie să se
amestece și să se frece pentru a da naștere în permanenţă
82 Jakob Lorber
electricităţii ca fluid natural al vieţii pe întreaga suprafaţă

a Pământului, în cantităţi suficiente.
Ființa și cauza producerii luminii ghețarilor

Să continuăm. De ce au munţii înălţimi inegale?
Explicaţia este următoarea: vârfurile înalte ale munţilor
trebuie să ajungă și în straturile superioare ale aerului.
Dacă ar exista nenumăraţi astfel de munţi înalţi pe Pământ,
cu timpul s-ar ajunge la o liniștire permanentă a aerului
în adâncime, pentru că regiunea de aer superioară ar fi
constrânsă să facă prea multă mișcare. Pentru că există
însă puţine astfel de înălţimi, porţiunea superioară a aerului
este presată odată cu rotirea Pământului numai în câteva
puncte. Sferele de aer care se află la distanţă de astfel de
vârfuri de munte sunt rotite într-o mișcare de vârtej în toate
direcţiile. Este cam ca atunci când rotiţi rapid un băţ prin
apă și părţile de apă din faţa băţului sunt trase odată cu el
mai departe, formând pe ambele părţi o serie de inele și
mici valuri care fac mai grea tragerea băţului și al cărui efect
de sucţiune înlocuiește din nou părţile de apă delimitate
aflate în mișcare. Aceste inele sunt vârtejuri de apă care
agită apa până în adâncuri, iar micile valuri create mișcă
întreaga suprafaţă. Astfel, în timp, un asemenea curent
provocat de băţ în apă poate agita un iaz întreg.
Un al doilea motiv pentru care partea cea mai de jos a
muntelui se înalţă atât de mult în aer, este în legătură cu
așa-numita lumină a gheţarilor. Această lumină este de
natură electromagnetică pozitivă și ia naștere prin frecarea
unor astfel de vârfuri de munte cu aerul din jurul lor. Este
un fenomen cu o mare influenţă pozitivă. O condiţie vitală
a întregii vieţi naturale o reprezintă o împărţire corectă
a fluidului electromagnetic. Dacă ar exista prea multe
astfel de vârfuri de munte într-un singur ţinut, acestea ar
epuiza în întregime acest așa-zis fluid, astfel încât ar mai

ajunge prea puţin în adâncime. Iar dacă aceste vârfuri de
munte nu ar exista deloc, toată viaţa de jos nu ar mai fi în
siguranţă, toată lumea ar fi într-un permanent pericol să
fie lovită de vreun fulger.
Dacă cineva ar obiecta și ar întreba: „Ce are de-a face
întinderea de câmpie cu electromagnetismul muntelui
Grossglockner?”, am răspunde că acest munte de gheaţă
este atât de îndreptăţit să fie unde se află, încât – dacă ar
putea să alunece la o oră distanţă de locul său actual – nu
ar mai avea niciun gheţar, ci ar fi doar un munte de piatră
golaș. El este însă un munte de gheţari pentru că se află
exact pe acel punct prin care trece un curent principal
electromagnetic ce pornește de la Polul nord și ajunge
până la Polul Sud. Acest curent principal trece și prin toţi
munţii cu gheţari din Tirol și din ţinutul Elveţiei și doar
braţul estic mai trece pe acolo pe unde se află muntele
Grossglockner. Din acest „curent” al vieţii el preia atât
de mult încât, cu ajutorul altor munţi cu gheţari, servește
suficient de mult și altor ţinuturi, astfel încât acţiunea lor
profund binefăcătoare se întinde nu numai în întreaga
Europă, ci și pe o parte a Africii. Cele mai mari suprafeţe
plate din Europa nu au proprii lor munţi cu gheţari, în acest
caz acele suprafeţe nefiind străbătute de vreun curent
important. Pentru curenţi mai nesemnificativi există însă
peste tot munţi mai mici care sunt perfect capabili să
regleze cantităţi mai mici de curent electromagnetic.
Există și un al treilea motiv care se adaugă acestora și
anume: așa cum fiecare corp uman sau animal sau chiar
al unui copac ori al unei simple plante trebuie să aibă
extremităţi pentru a crea o legătură cu lumea exterioară,
tot astfel trebuie să aibă și Pământul. Astfel, munţii cu
gheţari reprezintă în același timp ochii, urechile sau
84 Jakob Lorber
braţele Pământului care în călătoriile lor prin ţinuturile

îndepărtate pline de soare se pun în tot felul de legături și
ipostaze, mai ales cea foarte importantă a observatorului.
Să știţi că plantele nu sunt oarbe în călătoriile lor. În plus,
Pământul preia și roadele armonioase ale marilor mișcări
ale altor substanţe cerești, ca de exemplu mișcările
eterului, ale luminii și ale altor curenţi. Așadar el și-a exersat
extremităţile pentru a-și regla singur mișcările și prin
aceasta să contribuie și la mișcările regulate ale celorlalte
corpuri cerești.
Cu aceasta am prezentat pe scurt imensul beneficiul
natural pe care îl aduc acești munţi. Să nu vă gândiţi că
aceasta este tot, căci fiecare motiv în parte pe care l-am
menţionat are la rândul lui și alte influenţe benefice.
Totuși, oricât de importante ar fi aceste influenţe naturale
benefice ale unui astfel de munte, cea mai importantă este
și rămâne influenţa sa spirituală.
Spiritual și material
Tot ceea ce este material nu este altceva decât un
constant gând care pornește de la Mine prin Voinţa Mea.
Tot astfel este și muntele nostru, nici mai mult nici mai
puţin. Care este totuși diferenţa dintre partea spirituală
propriu-zisă și partea materială care îi corespunde, având
în vedere că și una și cealaltă reprezintă un produs al
Voinţei Mele? Aparent nu există nicio diferenţă. Din punct
de vedere al esenţei, însă, există o foarte mare diferenţă.
Iubirea Mea nesfârșită creează formele, iar forţa iubirii
care reprezintă aici Voinţa, le scoate în evidenţă. O parte a
acestor forme menţin constantă voinţa prin dorinţa iubirii;
unei alte părţi însă îi dă o libertate crescândă, așa cum o
cere iubirea. Astfel, materia formează constant, conform
Voinţei Iubirii Mele, motivaţia permanentă care este baza a
tot ceea ce este spiritual. Este vorba despre compasiunea

Mea. Însuși spiritualul corespunde libertăţii vii a propriei
Mele iubiri. Este ceea ce numim Graţia Divină sau conștiinţa
de sine propriu-zisă a oricărei fiinţe libere care provine din
viaţa liberă a iubirii Mele și care este, din punct de vedere
spiritual, una și aceeași cu aceasta.
Acolo unde există materie formată, trebuie să existe
neapărat și spirit. Materia este o exprimare a compasiunii,
care acţionează ca un solvent, nu pentru ea însăși, ci
pentru o putere mai înaltă spre care se îndreaptă această
compasiune. Cât de înaltă este această potenţă? Trebuie
să vă fie clar că într-un spital de săraci, săracii sunt cu
siguranţă în permanenţă împreună. Tot astfel stau lucrurile
și cu materia și cu puterile spirituale, și anume că ele se
cuprind unele pe altele și că una o conţine pe cealaltă. Și
chiar dacă materia este minunată și desăvârșită, ea este
concepută pentru puteri spirituale și mai înalte.
Dar să revenim iarăși asupra muntelui nostru. Uitaţi-vă
ce frumos stă el acolo, ca un rege printre munţi, ridicându-
se deasupra tuturor vecinilor săi golași! Și priviţi cum
se răsfiră în toate direcţiile și cum este acoperit veșnic
cu zăpadă și gheaţă! Priviţi nenumăratele pârâiașe care
curg pe crestele sale și pe culmile sale abrupte, care sunt
înconjurate aproape tot timpul de nori albi! Acest munte
fiind atât de minunat, beneficiază de o Graţie specială din
partea Mea.
Am recunoscut deja importanţa acestui munte datorată
influenţelor naturale pozitive pe care le are. Vedeţi voi,
forţele care acţionează aici sunt puteri spirituale!
Se mai pune doar întrebarea: Beneficiile naturale ale
acestui munte sunt sau nu scopul principal al puterilor
spirituale care îl înconjoară și care sălășluiesc în el? Sau
poate că acestea reprezintă doar un scop secundar prin
86 Jakob Lorber
care trebuie să se maturizeze pentru a atinge un alt scop?

Influenţele pe care acest munte le are sunt un scop al
existenţei sale, așa cum îngrășământul este dat pământului
în scopul producerii nenumăratelor sale fructe. Din
aceasta vă veţi da seama măcar într-o mică măsură cât de
importante sunt foloasele spirituale ale acestui munte spre
deosebire de cele naturale. Tot ceea ce am spus până acum
reprezintă o importantă introducere fără de care ceea ce
urmează ar fi greu de înţeles.
Lupta spiritelor în natură

Veţi înţelege în curând de ce muntele nostru ar putea fi
asemuit cu o imensă casă de săraci. Aici zăbovesc în mod
natural suflete și spirite care sunt încă foarte pământene.
Aceste spirite sunt adeseori pline de mânie, răutate și
înverșunare pentru că au trebuit să părăsească temporar
viaţa lor bună. De aceea ele vor să se răzbune. Deși ele nu
pot să vadă Pământul – așa cum de altfel niciunul dintre
aceste spirite nu este capabil să vadă nimic din ceea ce se
află în afara lui, ci numai ceea ce se află în interiorul lui –
ele simt totuși cu exactitate în forul lor interior în ce colţ al
Pământului se află. Pentru că ele, ca spirite, sunt în legătură
cu potenţele naturale, se unesc cu acestea pentru a face
rău Pământului. Și pentru că ele, ca spirite, știu că un astfel
de munte reprezintă un beneficiu natural imens pentru
multe ţinuturi, se opresc cu precădere în vecinătatea lui.
Priviţi doar imaginea acestui munte de jur împrejurul
căruia se îngrămădesc mase întregi de rocă și din ale cărui
defileuri și circumvoluţiuni coboară adeseori nori de un
gri închis. După ce aceștia s-au ridicat deasupra vârfurilor
celor mai înalte stânci ale muntelui și privesc muntele
nostru, au grijă să se retragă imediat după aceea și nu mai
pot fi scoase din refugiul lor nici măcar cu un vânt foarte
puternic. Acest fenomen este un semn sigur al existenţei

unor astfel de spirite răuvoitoare, aspect care este în
legătură directă cu forţele spirituale.
Dacă vă ridicaţi privirea mai sus înspre suprafeţele
albe ale gheţarilor, veţi observa și alte forme de nori și
ceaţă care sunt însă de un alb strălucitor. Și acestea sunt
spirite, dar de această dată benefice. În partea superioară,
înăuntru, se află spiritele îngerilor păzitori care plutesc, în
timp ce în partea inferioară a gheţarilor, ceaţa care plutește
și care formează fâșiile de nori obișnuite, spiritele nu sunt
încă pe deplin mature pentru a urca mai sus. Ele cresc, urcă
mai sus și se maturizează prin nenumărate lupte împotriva
spiritelor mânioase. Chiar dacă aţi dori să observaţi timp
de mai multe zile joaca norilor din această regiune, v-ar
fi greu să vă daţi seama cum de aceste spirite ale aerului
ar putea să ajungă să se lupte serios între ele. Totuși celui
care ar avea timpul să aștepte și să vadă, i s-ar face frică cu
siguranţă dacă ar observa o astfel de luptă aprinsă.
Cum de se ajunge la o astfel de luptă? Vedeţi voi,
spiritele rele au în permanenţă gânduri de răzbunare și
doresc să pună stăpânire odată pentru totdeauna pe
acest tron al muntelui pentru ca apoi să poată provoca
dezastre în toate părţile. Din acest motiv ele se adună în
refugiile lor, apoi ies în recunoaștere pentru a afla despre
cum pot să ajungă la ocuparea tronului. Această veste se
răspândește cu viteza gândului, iar acolo unde se găsește
vreo crăpătură într-un vârf de munte, se vor vedea ieșind
în același timp și mari mase de nori de un gri întunecat
care se vor ridica.
Dacă până atunci cerul era senin, în doar câteva
minute, el se va acoperi cu astfel de mase de nori, adesea
aproape negri, care umblă încoace și încolo, aparent fără
nici o intenţie, pentru a induce în eroare îngerii păzitori
88 Jakob Lorber
ai tronului. Astfel, muntele Grossglockner este pentru

o scurtă perioadă de timp eliberat de nori și de ceaţă.
Căci imediat ce îngerii păzitorii își dau seama de intenţia
spiritelor rele, se retrag și se ascund în interiorul marilor
temple de cristal ale acestui munte. În momentul în care
conducătorii principali ai cetei mânioase și-au dat seama
că tronul este neocupat, ordonă imediat trupelor lor să se
înalţe cât de sus pot și să cadă deasupra tronului pentru
a prinde totul în interiorul camerelor lor și a le zdrobi. O
mulţime gri se prăbușește cu o rapiditate incredibilă asupra
muntelui nostru. Cu această ocazie totul în jur devine
întunecat, chiar în mijlocul zilei. În același timp totul se
liniștește, căci spiritele au impresia că în sfârșit au învins.
Totuși, o astfel de scenă durează cel mult 77 de minute.
După un timp veţi remarca cum nori groși albi vor începe să
se retragă din crăpăturile de gheaţă. Aceștia se amestecă
în scurt timp cu norii negri și încep să se ridice nevăzuţi.
În același timp ei poartă în spate tot mai sus adunătura de
nori negri. Când se face remarcată această ascensionare
forţată? Se face în curând loc pentru trecerea norilor albi.
Spiritele norilor albi își dau seama imediat de ceea ce se
petrece. Dacă norii albi s-au retras dintre norii negri, în
văzduh se formează imediat o plasă adeseori lungă de
câteva mile în toate direcţiile în care este prinsă întreaga
hoardă de spirite întunecate.
Când conducătorii mânioși primesc vestea cum că
spiritele albe i-au încercuit cu totul, se supără. Ei încep
să își concentreze toate trupele pentru ca astfel să rupă
din nou, în forţă, masele albe. Acest moment reprezintă
și începutul luptei propriu-zise. Acum veţi auzi o gălăgie
și un vâjâit îngrozitor în aceste mase de nori negri care
provine din ciocnirea acestor spirite și din mânia lor
crescândă. Cu cât se străduiesc însă mai mult aceste spirite
să îi nimicească pe cei de deasupra, cu atât mai mult vor

fi presaţi de aceștia. Fiind în această situaţie, spiritele de
dedesubt încep să se aprindă de mânie. În curând ele fac
o scenă atât de înfocată încât fulgere foarte puternice cu
zguduituri de pământ încep să scapere în toate direcţiile
pentru a alunga masele de nori albi care îi împresoară: în
sus pentru a nimici conducătorul principal al acestora și în
jos pentru nimicirea tronului muntelui.
Spiritele albe presează spiritele negre din toate
părţile. Ele se împing atât de mult în acestea până ajung
de grosimea unei pietre adevărate și se aruncă apoi cu
cea mai mare forţă în jos. În cea mai mare parte ajung pe
suprafeţele întinse de gheaţă ale tronului însuși, precum
și în zonele mai îndepărtate, aici manifestându-se doar în
bucăţi din ce în ce mai mici, transformându-se în cele din
urmă în grindină și căzând.
Spiritele negre sunt astfel doborâte, iar cele albe lasă
să cadă ploaia peste cei învinși, rezultat al spiritelor păcii.
Ele însele se risipesc într-un vânt rece, legând pentru
mult timp spiritele învinse de gheaţa de odinioară. Ei îi
redau acestei fiinţe mânioase în acest mod liniștea prin care
se va transforma într-una mai bună. Hoarda îngheţată se va
topi și va deveni din nou apă, iar spiritului supus umilinţei
i se va conferi din nou libertate. Dacă el se transformă în
bine, va fi preluat curând de rândurile de jos ale spiritelor
păcii; dacă nu se transformă în bine și se răzvrătește din
nou la o nouă încăierare – ceea ce se și petrece de altfel în
majoritatea cazurilor – va fi prins din nou în același mod,
dar va fi ţinut de fiecare dată și mai mult în închisoare. Și
pentru a nu lungi prea mult descrierea acestui munte, am
dori să mai acordăm atenţie la încă două aspecte, pentru
ca apoi să ne dedicăm părţii evanghelice care este pentru
voi mult mai importantă.
90 Jakob Lorber
Drumul spre umilință al spiritelor naturii

Aţi înţeles așadar că după captivitate urmează din nou
libertatea, astfel că spiritele care sunt readuse la viaţă vor
fi preluate de spiritele păcii de pe nivelele inferioare dacă
s-au transformat în bine sau li se acordă un nou răgaz până
la eliberarea lor.
Când forţele naturale ale spiritelor se transformă din
nou în apă, aceste spirite devenite libere se unesc cu apa
și trebuie să facă mai apoi călătoria pentru a se revărsa în
mare. De ce se petrec astfel lucrurile? Din același motiv
pentru care cuiva care a pricinuit un rău pe pământ i se
impune o pedeapsă pentru a deveni mai bun, în vederea
reparării răului pricinuit; pe lângă aceasta, mai are de
plătit și poliţa relei voinţe. De altfel, aceste spirite trebuie
să repare până la ultimul rău săvârșit – precum și cel pe
care doar a intenţionat să-l săvârșească – și să realizeze
pe lângă aceasta o penitenţă pe măsură. Abia când sunt
duse la îndeplinire toate acestea, spiritele acestea ajung
pe prima treaptă a desăvârșirii spirituale. În mod normal
ele ar putea cu greu să realizeze în mare acţiuni benefice.
Dar un astfel de spirit nu poate fi ajutat dacă el însuși nu
este bun, lucru dovedit și de faptul că spiritele aflate în
această stare trebuie să capete o stare de umilinţă totală
pentru a fi capabile să-și ispășească faptele rele. Și pentru
că fundul mării este partea cea mai adâncă a pământului,
aceste spirite orgolioase trebuie să treacă prin această
călătorie către umilinţă pentru a o asimila și prin aceasta,
cu timpul, să se ridice din nou renăscuţi în sferele înalte
pentru a înfăptui lucruri mai folositoare.
În finalul călătoriei lor, aceste spirite devin cu adevărat
mai bune? Rezultatele sunt diferite. Unele spirite devin cu
adevărat mai bune, ele trebuind să se întoarcă pe aceste
drumuri umede de ţară, dacă în interiorul lor nu mai există

nimic răutăcios. O astfel de retragere o puteţi recunoaște
din prezenţa unei ceţi albe care se ridică dimineaţa din
izvoare, pâraie și râuri. Această ceaţă este trasă în sus de
Soare, ajungând în curând în regiunea înaltă a potenţelor
lor naturale și nemaiputând fi percepută cu ochiul liber.
O altă categorie a acestor spirite rămân pline de mânie
și prind din nou viaţă în timpul nopţii. La început, acestea
se văd în forma unei cete gri aflate în fisurile și crăpăturile
muntelui și apoi ele acţionează din nou împreună, la
următorul asalt.
O a treia categorie din aceste spirite se îndreaptă către
mare. Odată ce au ajuns însă aici, se adună în hoarde în
funcţie de gradul răutăţii lor și se năpustesc deasupra
mării. Marinari ne pot povesti despre forţa nimicitoare
a furtunilor mării. Dacă aceste spirite răutăcioase vor să
pună în practică natura lor josnică trimit în cercetare unul
sau doi norișori deasupra mării – astfel de norișori sunt
ușor de reperat de către marinarii experimentaţi – pentru
a constata dacă se observă din vreo parte spiritele păcii.
Dacă ele pot fi zărite pe undeva, acești norișori dispar
imediat, rareori având loc o furtună importantă.
Dacă aceste iscoade răuvoitoare nu întâlnesc forţe
potrivnice în drumul lor, în câteva minute cerul va fi
acoperit cu nori groși de furtună din care în curând rafale
puternice de vânt vor agita marea. Totuși, și o astfel de
acţiune ia o turnură nefavorabilă pentru că, într-o fracţiune
de secundă, sunt trimise spiritele păcii de către cetele care
păzesc ţinutul. Acestea se aruncă deasupra acelei hoarde
gălăgioase transformându-se în mod normal în grindină
sau ploaie puternică și eliberează cu această ocazie
spiritele umilite. Acele spirite rele care au jucat doar un rol
subordonat sun trimise imediat către Polul Nord. Cele mai
92 Jakob Lorber
răutăcioase sunt însă arse pentru o foarte lungă perioadă

de timp în gheaţa dură a Polului Sud.
Astfel ia sfârșit agitaţia acestor spirite care sunt duse într-
un loc sigur; cele bune fiind preluate pentru nenumărate
beneficii pe care le pot aduce. În ce constau acestea?
Prima misiune este de a trimite aceste spirite pe
diversele pășuni alpine și anume în acele locuri în care
ele se pierd în vârfuri golașe de stâncă. Aici ele trebuie să
aibă grijă de întreţinerea acestora, ca și de eventuala lor
sfărâmare, ele împărţind toată umiditatea în mod egal
în porii rocii, astfel încât ea să își păstreze permanent în
interior aceleași proprietăţi. Pe de altă parte, ele trebuie
să transporte în jos pietrele desprinse pentru ca ele să se
apropie și mai mult de destinul eliberator.
Adesea, dacă nu sunt atente, spiritele răutăcioase
desprind un întreg bloc de piatră și îl aruncă în jos. Trebuie
apoi avut grijă ca bucata de stâncă desprinsă să găsească
un loc sigur și liniștit într-un pârâu sau râu pentru ca
spiritele rele care sunt încă închise în ele să nu izbucnească
prematur. Dacă aceasta s-ar petrece într-un anumit loc,
s-ar putea extinde la nivelul întregii planete! De aceea
veţi întâlni de obicei o astfel de stâncă într-o groapă în
apropierea vreunui izvor sau îngropată până la jumătate
în pământ și înconjurată de mușchi sau o veţi vedea fie
sfărâmată în bucăţi, fie întreagă în vreun pârâu sau râu.
Acesta este motivul pentru care întâlniţi adeseori sute,
chiar mii de chintale de blocuri grele de piatră acolo unde
nu există munţi sau specii asemănătoare de pietre.
Cercetătorii vor comenta probabil spunând: „Ce chestie
ridicolă! Totul este produs de greutatea apei care își
mărește volumul cu cât este mai puternică și mai rapidă.”
Din punctul de vedere natural au dreptate – așa cum au
dreptate cei care spun că 2+2=4. Dar matematicianul știe
oare tot ceea ce se află la baza rezultatului său? Cunoaște

el unităţile din care a rezultat produsul lui? El cunoaște
numărul din care a provenit acest rezultat, care apare la
fel ochiului și înţelegerii lui. Cunoaște el însă fiinţa lucrurilor
pe care le-a numărat? Poate el să ia în calcul varietatea
nesfârșită și diversitatea părţilor și forţelor care sunt
necesare formării unui lucru? Dacă ar fi conștient pe deplin
de aceasta, și-ar da imediat seama cât de superficială a fost
constatarea lui!
Și în descrierea făcută de cercetătorii noștri este vorba
de același lucru, căci ei nu fac altceva decât să observe apa
curgând. Ce este însă necesar pentru a face apa să curgă
și pentru a-i da greutatea potrivită și a ști în același timp
în ce constă greutatea sa – acest aspect s-ar putea să îi fie
destul de inaccesibil oricărui cercetător iscusit!
Cine poartă apa pe culmile munţilor, cine o adună și o
transportă, aducând beneficii imense poalelor acestora?
Aici intrăm însă într-un alt domeniu de discuţie, căci aici
este vorba despre presiunea interioară și de legea atracţiei
alternative. Dar cine exercită această presiune și atracţie?
În acest punct putem deja concluziona că nimic nu poate
avea loc pe întreg Pământul fără ajutorul spiritelor de tot
felul, fie ele bune sau rele!
Dacă ajungeţi pe o pășune alpină, veţi vedea pe ici acolo,
în locuri care arată distruse, ca și cum totul ar fi împietrit
și mort. Dar chiar în aceste locuri totul este de fapt viu,
pentru că aici veghează spirite cu acţiune benefică pentru
ca totul să fie repus în ordine. Dacă pe o astfel de pajiște
alpină vă așteptaţi să fie înălţător și bine, ca de exemplu în
locuri unde cresc plante frumos mirositoare, să știţi că aici
locuiesc deja spirite mai pașnice a căror preocupare este
una mai liniștită, dar în același timp – privind din punct de
vedere spiritual – mai deosebită decât cea precedentă.
94 Jakob Lorber
Pe acele înălţimi care sunt acoperite cu zăpadă și gheaţă

permanentă începe deja prima regiune spirituală a spiritelor
desăvârșite; aici Cerul și Pământul se întrepătrund. Răceala
pământească de aici semnifică lipsa totală a iubirii egoiste
de sine și, prin aceasta, rezultă cel mai înalt grad de
beneficii naturale aduse de acest munte.
Cine a zăbovit vreodată la o astfel de altitudine, acela
a văzut și regiunea inferioară a Cerului cu proprii lui ochi.
Acest fenomen poate fi înţeles astfel: acest gen de puncte
de contact sunt posibile numai acolo unde Pământul este
eliberat pe deplin de orice invidie omenească. Din același
motiv și muntele Grossglockner reprezintă un astfel de
punct. Iar dacă vreun om ar vrea să construiască ceva
pe crestele sale cele mai înalte pentru a depăși recordul
mondial, spiritele pure de aici ar avea grijă să facă să
dispară astfel de construcţii în scurt timp. În acest mod,
acest loc este menţinut pur de spiritele care locuiesc în el.
Drumul spre perfecțiune al spiritelor naturii

A treia categorie de spirite se împarte la rândul său
în trei grupe și anume: inferioară, medie și superioară.
Din cea inferioară fac parte acele spirite care locuiesc în
interiorul muntelui unde păzesc metalele și sursele de apă,
precum și rocile și bogăţiile subsolului. Această categorie
de spirite se divide și ea la rândul ei în trei categorii și
anume în: spirite ale focului, ale pământului și ale apei. Ele
sunt fie rele, fie bune, fie se găsesc la limita dintre bine și
rău. De aici și scopul în care sunt folosite: spiritele focului
pentru extragerea metalelor, spiritele apei pentru a domoli
spiritele focului, iar spiritele pământului și ale pietrelor
pentru a ţine spiritele focului și ale apei la locul lor. Cel ce
vrea să se convingă de existenţa acestor spirite, acela să
facă cunoștinţă cu oamenii simpli de la munte. Cu siguranţă
va găsi printre aceștia mulţi care au văzut măcar o dată,

dacă nu de două-trei ori în viaţa lor un așa-zis spiriduș de
munte (gnom). Aceste spirite își fac rareori apariţia la
suprafaţa pământului, lumea lor subterană fiind pentru
ei mult mai minunată decât cea de deasupra. Pentru ei
materia nu constituie un obstacol în plimbările lor încoace
și încolo. Acest spirit poate să se miște liber oriunde vrea
el, pentru că el poate trece prin apă, foc sau piatră cu o mai
mare ușurinţă decât voi prin aer. Căci acolo unde voi vedeţi
materie, spiritul vede numai substanţa care îi corespunde.
Pentru el doar aceasta are stabilitate. Materia grosieră
propriu-zisă este pentru el ca și inexistentă.
Dacă aceste spirite sunt deranjate de un om josnic prin
simpla lui prezenţă pe teritoriul lor, ei sunt gata să îl atace.
Și ferească Dumnezeu de cel care ajunge în mâinile lor! Cel
blând în schimb nu are de ce să se teamă. Dimpotrivă, dacă
un om blajin și cu inima curată s-a rătăcit în labirinturile
subterane ale munţilor, ei îi arată imediat un drum de ieșire
mai sigur. Puteţi afla toate acestea de la ciobanii bătrâni
din cele mai diferite regiuni.
A doua categorie de spirite, foarte numeroasă, se
află în special la suprafaţa pământului. O parte din ele au
grijă de copaci, tufișuri, plante, iarbă, mușchi și ciuperci.
Ele ajută în activitatea lui spiritul aflat în plantă, captiv
încă acolo, pentru ca fiecare plantă să primească forma
și caracteristicile specifice. Cealaltă parte a acestor
spirite coordonează fauna și au aceeași grijă, anume ca
fiecare animal să corespundă cu forma, caracteristicile și
activităţile prevăzute pentru el.
Această categorie de spirite se face foarte puţin văzută
de oameni pentru că nu are timp de aceasta fără un motiv
special. Pe munţi există totuși anumiţi ciobani evlavioși
care au văzut adeseori și astfel de spirite. Ei ar putea să vă
96 Jakob Lorber
povestească anumite evenimente în care astfel de spirite

le-au protejat adeseori vacile și oile de accidente în timpul
unor furtuni puternice. Dacă un om mai puţin credincios
„nu vede la faţă” un astfel de spirit, totuși este adeseori
puternic iritat de prezenţa lui mai ales în pădurile imense
ale munţilor sau pe pășunile alpine, precum și printre
turmele de cai, vaci și oi. Această iritare este de fapt un
sentiment mai mult sau mai puţin straniu, urmat în mod
obișnuit de un mic frison. Dacă aţi trăit vreodată așa ceva,
puteţi fi sigur că astfel de spirite au vrut să-și facă simţită
prezenţa. Vom clarifica și din punct de vedere religios
cărui stadiu de evoluţie din lumea propriu-zisă a spiritelor
îi aparţin aceste spirite.
A treia categorie este mai puţin studiată. Aceste spirite
se ocupă cu supravegherea aerului și eterului. De aceea ele
sunt numite de bătrâni spirite ale aerului.
Dacă observaţi atent vântul care vine dinspre nord-est
și mai ales cel de la miezul nopţii, câteodată și seara cu o
oră-două înainte de apusul Soarelui, ar trebui să sesizaţi
prezenţa lor care se face simţită printr-un gen de înfiorare
și prin neliniștea pe care o simt animalele domestice
în acest interval de timp. Puteţi să fiţi siguri că aceste
fenomene sunt provocate de spiritele aerului dintr-o
categorie mai joasă.
Dacă sunteţi atenţi la formele deosebite ale norilor
puteţi fi siguri că astfel de forme sunt cauzate de spiritele
aerului. Aceste spirite nu formează norii propriu-ziși. Forma
lor însă este modelată de spiritele aerului care rotesc un
strat de aer după altul, astfel încât spiritele norilor – în
special cei mai de jos, având o natură mai rea – pot să
primească doar acea formă pe care i-o indică direcţia
stratului de aer. Acest fenomen are loc pentru ca spiritele
păcii să își dea seama din aceste forme de prezenţa și
intenţia spiritelor răutăcioase. Aici poate fi văzut așadar

doar rezultatul acţiunii spiritelor și nu spiritele care
acţionează. O altă categorie și mai înaltă a acestor spirite
care se află deja în eter își fac simţită prezenţa în rarele
apariţii ale fenomenului Fata Morgana. În momentul în
care spiritele cele mai de sus ale eterului au liniștit deplin
suprafaţa aerului, această suprafaţă devine asemenea unei
oglinzi, la fel cum este și o suprafaţă de apă. Dacă suprafaţa
aerului este străbătută în permanenţă de valuri, asemenea
celei ale unui lac sau a unei mări pusă în mișcare din cauza
vântului sau de fluxul apei, oglindirea este imposibilă.
Fata Morgana există în și prin ea însăși pentru ca
spiritelor păcii care există în eterul înalt să le fie mai ușor
să observe acţiunea comună a spiritelor răutăcioase în
fisurile și crăpăturile munţilor; sau când astfel de spirite
s-au ridicat deja în aer în forma norilor să poată cerceta
cu atenţie intenţiile lor ascunse. Să nu credeţi că aceste
mișcări ale aerului ar putea să impieteze observarea. Ele
pot să perceapă cu ușurinţă rotaţia spiritelor mânioase cu
privirea lor ascuţită ce pătrunde până departe. Liniștirea
suprafeţei aerului este doar o consecinţă a atenţiei pe care
o îndreaptă cu o astfel de ocazie spiritele aflate deasupra
către cele de dedesubt.
Aceasta este așadar a treia categorie a spiritelor care
se află în regiunea înaltă a gheţarilor într-o stare de pace
împreună cu celelalte spirite ale păcii și care – dacă este
necesar – pot să se răspândească cu viteza gândului în
toate direcţiile Pământului. Doar că nu trebuie să înţelegeţi
că a treia categorie ar reprezenta formele spiritelor de
jos ale norilor sau spiritele păcii, ci doar acele spirite ale
eterului care nu sunt vizibile aproape niciodată cu ochiul
fizic și care au grijă de această liniștire a suprafeţei aerului.
Există libere spirite și mai înalte care conduc în spaţiile
98 Jakob Lorber
cosmice lumile și sorii și în cele din urmă spirite cu mult mai

înalte decât acestea care se ocupă de fiinţa umană. Totuși,
pentru acestea este rezervat un alt spaţiu mai mare, ele
neavând nimic de a face cu ordinea pământească. De aceea
nici nu este nevoie să dezvăluim mai multe despre ele aici.
Cu aceasta am terminat descrierea spiritelor muntelui
Grossglockner în special și spiritele munţilor în general și
vom începe acum descrierea aspectelor evanghelice.
Influența binefăcătoare a unei ascensiuni

montane asupra trezirii sufletului
În ceea ce privește observaţiile mistice este necesar
să vă familiarizaţi puţin cu forma unui astfel de munte. În
acest scop este necesar fie să urcaţi efectiv pe munte, fie
să priviţi cel puţin anumite imagini reușite ale acestuia. Prin
aceasta firea se trezește, iar spiritul, în urma admirării unor
astfel de munţi, caută deja căi posibile pentru a ajunge
în vârful acestora. Aceasta arată nerăbdarea de a urca
pe munte și de a atinge pe cât posibil vârful cel mai înalt.
Puneţi-vă singuri întrebarea pe ce anume se bazează acest
impuls? Credeţi că se bazează doar pe bucuria pricinuită
de vederea priveliștii panoramice sau constă în pofta de a
savura aerul cel mai pur? Cel ce face astfel de presupuneri
nu cunoaște decât jumătate de adevăr și își va da seama
în cele din urmă că acesta nu este singurul motiv pentru
care atât de mulţi oameni sunt atrași de vârfurile înalte
ale munţilor. Motivul principal este trezirea sufletului care
apare cu aceste prilejuri. Este evident și aici că ceea ce se
aseamănă se adună.
Spiritul atrage spirit, materia atrage materie și carnea
atrage carne. În momentul în care o fiinţă umană își
propune să urce un munte înalt, din această intenţie
pornește în sus, către sferele înalte ale spiritului, un impuls
de viaţă. Prin acest impuls, spiritele sunt înștiinţate de

intenţia persoanei respective de a se apropia de sferele
lor. În acel moment, spiritele trimit un contra-impuls.
Conștiinţa care este încă slabă și netrezită în fiinţa umană,
este trezită în acest mod magic de către aceste spirite, dar
nu tot timpul, ci doar pe o anumită perioadă de timp, mai
lungă sau mai scurtă.
Spiritul unui om care a urcat cu adevărat astfel de
înălţimi se bucură că se află printre ai săi. Spiritele de aici
însă, dacă simt că cel care se apropie are un spirit necopt
încă, consideră că nu poate să rămână prea mult aici și
sistează orice legătură cu acesta. Atunci spiritul din om se
adâncește din nou în somnul său, iar corpul fizic va începe
să se simtă neplăcut la astfel de înălţimi. El va coborî din
nou în vale, în mediul care i se potrivește mai mult.
Vedeţi așadar, acesta este motivul real pentru care omul
se simte atras de munţi și de vârfurile lui cele mai înalte! Nu
este însă și cazul oamenilor apropiaţi de natură. Aceștia fie
100 Jakob Lorber
nu au nicio dorinţă pentru aceasta, spiritul lor fiind bolnav

și slab, astfel încât nu mai este capabil să preia contacte de
la alte spirite. Un alt caz este acela în care omul escaladează
munţi înalţi fie din dorinţa de a câștiga, fie din fanfaronadă.
Astfel de alpiniști sunt adeseori pedepsiţi de către spiritele
păcii din cauza strădaniilor lor deșarte de a deveni faimoși.
Cel care urcă muntele dintr-un imbold înalt se manifestă
însă cu totul altfel. Un astfel de om este tot timpul
binecuvântat și întărit să se întoarcă din nou aici; spiritul
lui rămâne treaz, el putând să devină astfel clarvăzător sau
profet. Din această cauză Eu v-am sfătuit mereu să mergeţi
pe munte, pentru că fiecare dintre voi va fi întărit, chiar
dacă trezirea sufletului va fi pentru unii doar temporară.
Dacă omul se va lăsa adeseori impulsionat din punct de
vedere spiritual de spiritele înalte și va folosi în plus și
leacul „iubirii”, el va atinge în curând renașterea spirituală.
Munții – predicatori ai iubirii și înțelepciunii

Pe lângă toate acestea un munte cu gheţari cum este
muntele Grossglockner este un predicator permanent al
iubirii și un profet plin de înţelepciune. Cum este posibil
însă ca un munte să predice despre iubire și înţelepciune?
Nu există pe lume nimic mai ușor decât să deslușești
această voce a muntelui, căci muntele este locul spiritelor
păcii care se dovedesc a fi mijlocitori benefic activi, acolo
unde există un oarecare dezacord. Dacă fiinţe umane
mai împrăștiate urcă împreună un munte, sufletele lor se
înviorează din ce în ce mai mult, iar sentimentul iubirii se
trezește în ele din ce în ce mai mult. În momentul în care
acești oameni au atins culmea, sentimentul de afecţiune
crește atât de mult la fiecare dintre ei, încât nu mai sunt
capabili să se comporte neprietenos unul cu celălalt. Dacă
sufletele sunt împietrite, spiritele trimit asupra a doi care se
dușmănesc un mare necaz, astfel încât cei doi ajung să fie

într-un aparent pericol de moarte. Această stare conduce
apoi adeseori la o stare de ajutor reciproc, iar dușmăniile
îndelungate se transformă dintr-o dată în prietenii strânse.
O altă observaţie vine să întărească cele afirmate până
acum. Astfel, când este vorba de fenomene ale naturii – ca
de exemplu vijelii devastatoare, inundaţii mari etc. – până
și animalele smucite în toate părţile devin după aceea atât
de blânde și de familiare, încât se întovărășesc cu alte
animale și cu oamenii asemenea unor porumbei. Dacă
după ce s-au aflat în pericol de moarte, până și animalele
se împrietenesc și se îmblânzesc, cu atât mai mult vor face
aceasta și oamenii, ale căror suflete sunt influenţate în
taină de spiritele păcii.
Munţii dezvăluie ochilor celor însetaţi de cunoaștere
imensa carte a preistoriei și o să vă povestesc cum arăta
totul odinioară. Munţii sunt martorii cei mai autentici ai
evenimentelor petrecute în natură și în întreaga lume.
Urcând pe creasta unui munte, la vederea formaţiunilor
specifice din acel loc, v-aţi întrebat vreodată dacă munţii
au existat acolo de la începuturi sau s-au format ulterior și
cum au ajuns ei la forma lor actuală? Cel care se întreabă
acest lucru va primi răspunsul de la pietre: „Noi ne-am
transformat foarte mult de la nașterea noastră. Mai mult
de jumătate din lungimea noastră iniţială se odihnește de
mult timp îngropată în adâncurile văilor și gropilor. Dacă
vei observa diferitele caracteristici ale rocii noastre, vei găsi
adeseori între straturile ei urme de plante și de animale care
pot fi chiar recunoscute și care apar în mod normal numai
în regiunile adânci ale pământului. Vei putea concluziona cu
siguranţă că noi am constituit singure un ţinut de câmpie
și numai din voinţa Creatorului am fost ridicate deasupra
Pământului plat. Iar dacă observi mai departe crăpăturile și
102 Jakob Lorber
fisurile noastre, vei putea să îţi dai seama cu ușurinţă cum

și-au lăsat amprenta pe frunţile noastre tari forţele uriașe
ale inundaţiilor și furtunilor puternice!”
Vedeţi voi, astfel vorbesc munţii și le povestesc
oamenilor despre modul în care s-au născut, despre cum
au arătat și de ce arată astfel acum.
Ce vă mai spun? Vedeţi voi, dacă un om cu sufletul puţin
trezit nu găsește pe altitudinile muntelui nimic altceva
decât pietre goale printre zăpadă și întinderi de gheaţă,
munţii îi spun acestuia: „Vezi, tu, omule, care aspiri mereu
să te ridici mândru și să domnești asupra fraţilor tăi, cât
de sărace sunt fructele înălţimilor? Așa cum este aici gol,
rece și lipsit de viaţă și sentimente, tot astfel ești și tu în
obsesia ta de a domina. Învaţă de la noi în această privinţă!
Pleacă-ţi raţiunea rece și nefructuoasă așa cum ne plecăm
și noi. Astfel iubirea ta va crește și viaţa ta se va îmbogăţi.
Lasă raţiunea ta ascuţită să fie înlocuită în permanenţă de
umilinţă, pentru ca înţelegerea sa să se transforme în apă
plină de binecuvântare; apă care curge în adâncul inimii
tale pentru a o retrezi la viaţă”.
Să ne îndreptăm atenţia asupra unui alt gen de om,
acela care nu iubește nimic mai mult decât aurul și argintul.
Unui astfel de om munţii îi dau o învăţătură admirabilă:
„Tu, om necugetat, cât de departe și adânc ai căzut! Vezi
tu, ceea ce iubești nu reprezintă altceva decât deșeul
nostru. Uite câte plante minunate cresc pe pășunile
noastre și hrănesc animalele! Câte mii de copaci din cei mai
frumoși cresc pe culmile noastre și își oferă lemnul pentru
fabricarea atâtor lucruri folositoare! Numără măcar o dată
izvoarele cristaline pe care le lăsăm să ţâșnească și care
binecuvântează câmpiile și văile! Cât de des vezi vârfurile
noastre acoperite de nori și furtuni îngrozitoare vâjâind pe
frunţile noastre? Noi luăm toate acestea asupra noastră
pentru ca luncile și câmpiile binecuvântate de noi să fie

protejate de devastări. Cât cuprinzi cu ochii vezi coama
noastră îngropată veșnic în zăpadă și gheaţă. Noi atragem
îngheţul asupra noastră pentru ca luncile și câmpiile să
se poată bucura de căldură. De aceea nu mai fi atât de
nesăbuit și nu mai răscoli pe viitor în măruntaiele noastre,
ci trage mai degrabă spre pășunile noastre și pe culmi și
fii sigur că o plantă, o picătură din izvoarele noastre și o
privire asupra înălţimilor noastre în raza îndepărtată de
acţiune a atotputernicului tău Tată și Creator îţi vor aduce
un folos mult mai mare decât dacă ai scormoni în interiorul
muntelui!”
Întărirea sufletului în lumea munților

Ce altceva ne mai învaţă munţii? Orice om care urcă pe
munte poate simţi în interiorul său foarte clar ceea ce îi
transmite muntele: „Privește-ne tu, pelerin al Pământului,
cât privim de liber și neatârnat din înaltul culmilor noastre
în îndepărtările creaţiilor lui Dumnezeu! Vântul bate liber
peste frunţile noastre, iar raza soarelui se răsfrânge domol
pe coamele noastre înalte! De aceea tu, călătorule, ești cu
adevărat acasă pe înălţimile noastre!
Cine urcă pe pășunile înalte ale munţilor poate cuprinde
cu ochii o arie largă, iar sufletul său poate simţi pe o arie
extinsă. De aceea gândurile sale sunt unite cu sentimentele.
Și cel care nu a simţit poate niciodată până atunci în inima
sa, simte acum pentru prima dată cât de departe se pot
întinde gândurile peste orizontul raţiunii. Aici călătorul liber
învaţă ce înseamnă să fie liber în înălţimea gândurilor sale și
în adâncul sentimentelor lui și cu câtă fericire își îndreaptă
gândul spre Dumnezeu, simţindu-L în adâncul inimii sale,
în marele templu al infinitului!
Cel mai mare beneficiu pe care îl aduce muntele este
104 Jakob Lorber
așadar cel asupra spiritului, el fiind aici extrem de întărit

pentru că se află în patria lui originară. Aici el va simţi
consolare. Întreabă doar munţii și ei te vor face în curând
să simţi ceea ce spun ei: „Ascultă ceea ce îţi spune interiorul
– poate încă neclar –, căci este adevărul deplin! Tu ești
aici cu adevărat acasă, mai ales în cercul nenumăraţilor
tăi străbuni, ale căror spirite locuiesc de multă vreme în
aceste regiuni!” Vedeţi, aceasta vă povestește muntele,
chiar dacă nu foarte clar pentru toţi, totuși cu o insinuare
perceptibilă în starea interioară a sufletului și prin aceasta
în iubirea spiritului.
Puteţi fi convinși că astfel de stări nu sunt doar influenţa
acestor înălţimi, ci provin de la spiritele fericite aflate aici,
care vin în întâmpinarea voastră pentru a vă pregăti o
anumită continuitate. Ceea ce a fost spus aici este valabil
aproape pentru fiecare copac. Veţi vedea că veţi trăi
puţine asemenea stări pe dealuri, de exemplu. Acestea se
activează în primul rând în acele locuri în care nu a ajuns
încă toporul lemnarului.
Munții – lăcașuri de revelație divină

Ce altceva mai predică munţii? Revelaţiile următoare le
prezentăm printr-o istorioară simplă și scurtă:
«Un om evlavios se gândi odată dacă e posibil să Mă
vadă chiar și pentru o secundă. În același timp s-a gândit la
ce ar trebui să facă pentru a beneficia de o astfel de graţie.
Bătrânul evlavios era conștient de faptul că omul în această
viaţă trupească nu este demn de o astfel de graţie, dar pe
de altă parte, dorinţa lui foarte puternică îl îndemna să nu
dea ascultare acestor obiecţii. De aceea, s-a hotărât să își
caute un adăpost pe un munte aflat în vecinătate și acolo
să se reculeagă în rugăciune atât cât îi permiteau timpul și
împrejurările. Pentru a putea găsi de fiecare dată din nou
locul acela, și-a construit o cruce pe care a fixat-o acolo.

După aceea Mi-a lăudat numele cu ardoare și mi-a spus că nu
va înceta să se roage în acest loc până când Eu nu îl voi auzi.
Zis și făcut! Timp de trei ani s-a dus omul nostru la locul
cu pricina și M-a implorat fierbinte, ore în șir, să îi ascult
ruga. Cât timp se afla acolo, el era aproape tot timpul
invizibil, înconjurat fiind de mii de spirite evlavioase.
Acestea l-au întărit atât de mult conform Voinţei Mele,
încât, în decurs de încă jumătate de an, el se putea deja
servi de vederea interioară a spiritului. Îi era foarte ușor
să vorbească în acest mod cu spiritele asemănătoare lui
despre ce avea pe inimă.
Spiritele bune l-au învăţat că dorinţa lui este cam lipsită
de modestie. Ele au adăugat că pentru el este o mare
graţie faptul că Eu i-am deschis ochii sufletului pentru
a-și putea vedea fraţii spirituali și a putea vorbi cu ei.
Cu toate acestea sfaturile au dat roade puţine, căci el la
toate acestea a replicat: „Dragii mei fraţi și iubiţi prieteni
ai Tatălui meu și al vostru! Eu nu pot decât să vă zic o dată
pentru totdeauna că dacă Îl voi vedea pe El și Îl voi avea
prezent în inimă, toată această lume cu cerurile nu mai au
importanţă pentru mine. Voi spuneţi ce vreţi, căci nu mă
veţi abate din dorinţa mea! Eu vreau și trebuie să Îl văd,
căci pe El îl iubesc mai presus de toate!”
De fiecare dată când aceste spirite bune îl auzeau cum
vorbește, îl lăudau pentru imensa lui dragoste faţă de Mine.
Cu toate acestea o perioadă de timp s-au ţinut departe de
el, astfel că el nu a mai văzut nimic altceva decât ceea ce
apărea în faţa trupului său. Văzând că spiritele l-au părăsit,
s-a gândit că cererea lui ar putea fi păcătoasă. Și așa s-a tot
gândit el o zi întreagă la ce ar trebui să facă: fie să urmeze
sfatul spiritelor, fie să rămână fidel dorinţei sufletului său.
În cele din urmă sufletul a triumfat asupra tuturor
106 Jakob Lorber
spiritelor și el își spuse: „Fie așa cum vrea sufletul meu!

Sunt un păcătos atât timp cât locuiesc în acest trup, dar
ce poate face păcătosul altceva, când sufletul este aprins
de un dor fierbinte, decât să Îl privească pe cel care l-a
creat pentru viaţa eternă? Voi rămâne așadar credincios
primei mele intenţii: Dragostea mea pentru Dumnezeu nu
trebuie să slăbească. Eu nu pot să las să treacă neobservată
această iubire!
Bătrânul nostru a mers iar și iar în acel loc și s-a rugat și
mai fierbinte. Când au trecut încă trei ani, un alt om ajunse
în acele locuri și se adresă bătrânului nostru astfel: „Omule
drag, ce faci aici pe înălţimile acestea? Nu știi că te poţi
ruga cu adevărat numai în biserici? Tu însă îţi săvârșești
rugăciunile numai pe acest munte!” La acestea credinciosul
nostru răspunse: „Iubite prieten, trebuie să recunosc
sincer că nu am putut cu adevărat să mă rog în nicio biserică
așa cum o fac pe aceste înălţimi cu adevărat sfinte. Dacă mă
uit aici de jur împrejur, la iarba, la pădurile și deasupra mea
la cerul larg și liber, sufletul îmi spune: Aceste frumuseţi
ale marelui templu natural al lui Dumnezeu îi sunt Lui cu
mult mai aproape decât sculpturile în lemn cu care sunt
împodobite bisericile!”
La acestea, străinul răspunse: „Dragă prietene, sunt
perfect de acord cu tine. Dar aș vrea să mai aflu de la
tine încă ceva, și anume, din ce cauză anume te rogi așa
fierbinte?”
Auzind această întrebare, credinciosul nostru rămase
încremenit un timp, se gândi și răspunse: „Vezi tu, unii
oameni se roagă pentru sănătate, unii pentru avere, pentru
una sau alta. Eu însă pun accent numai pe un singur lucru
și acela este Domnul Dumnezeul meu! Și de aceea vreau
să Îl văd cel puţin o dată în viaţa mea pe acest pământ.
Atunci voi avea mai mult decât cerul și pământul ar putea
vreodată să îmi ofere. De aceea mai degrabă aș muri decât

să renunţ la această dorinţă a mea!
Prietenul, auzind toate acestea întrebă din nou: „Cum
ţi-L imaginezi tu pe Dumnezeu? Este foarte posibil ca El
să ţi se fi arătat deja și să fi vorbit cu tine. Dacă tu însă nu
L-ai recunoaște, împlinirea rugii tale ar fi în zadar!”
La această întrebare omul nostru rămase și mai
încremenit și în cele din urmă răspunse străinului: „Dragul
meu prieten, trebuie să admit că în această privinţă nu
am nici cea mai mică idee! Ideea mea despre forma în
care apare Dumnezeu este atât de neclară, încât nu știu
dacă Dumnezeu arată cam ca un om sau dacă e compus
din trei oameni ce au un trup comun. Sau forma fiinţei
lui Dumnezeu este o lumină infinită în care aceste trei
persoane divine plutesc și acţionează.” Străinul îi spuse
atunci credinciosului: „Nu ai citit niciodată ce a spus Hristos
despre El însuși când apostolii L-au rugat să le arate pe
Dumnezeu Tatăl? El a spus: „Eu și Tatăl suntem unul! Cine
mă vede pe Mine Îl vede pe Tatăl; căci Tatăl este în Mine
și Eu sunt în Dumnezeu Tatăl!”
Credinciosul nostru începu să mediteze la toate acestea.
El își aminti atunci de cei doi tineri care călătoreau spre
Emmaus și îl întrebă ceva neașteptat pe străin: „Iubite
prietene! Spune-mi dacă tu ești vreun eremit sau vreun
evlavios ori învăţat în scripturile sfinte, căci un om obișnuit
nu rostește astfel de cuvinte!”
La această întrebare străinul nu mai răspunse nimic,
îl luă pe bătrân de mână și îl ridică de la pământ și îl duse
până pe vârful muntelui. Abia aici el deschise gura din nou
pentru a-i spune: „Frate, vezi tu, cel pe care îl implori de
trei ani se află acum în faţa ta. Eu însumi sunt Dumnezeul
cerurilor și al pământului și nu mai există nimeni altcineva
mai presus de Mine! Să îmi rămâi credincios în inima ta,
108 Jakob Lorber
chiar dacă nu Mă vei mai vedea niciodată în această viaţă!

Așa cum auzi acum vocea Tatălui Meu, tot astfel trebuie
să o auzi, atât aici pe această culme, cât și oriunde te vei
afla în numele Meu! Tu ai găsit Viaţa și aceasta nu îţi va fi
luată în veci! Cu adevărat îţi zic ţie: „Sufletul tău nu va gusta
moartea niciodată! Amin!”
Spunând acestea El dispăru, iar credinciosul nostru
plânse, îl lăudă și îl preamări pe Dumnezeu întreaga noapte
și a căutat culmile cu și mai mare ardoare decât înainte.»
Vedeţi deci, munţii vă povestesc și astfel de întâmplări!
De aceea mergeţi cu drag pe munte sau cel puţin rugaţi-vă
Mie imaginându-vă că sunteţi pe munte – fapt care arată
un suflet pur – și veţi întâlni și voi ce a întâlnit bătrânul din
povestirea noastră.
Munții – oglinda interiorului

Ce ne mai învaţă munţii? Ei vorbesc cifrat oamenilor
care îi admiră. Cel care este un observator atent poate să
deducă ușor în ce stare se află sufletul său. Așadar munţii
sunt o adevărată oglindă spirituală pentru cel care vrea să
se privească în ei.
Aţi auzit deja probabil că pentru fiinţa umană trezită din
punct de vedere spiritual, fiecare formă sau fenomen din
natură are o semnificaţie profundă. Așadar, un astfel de
om are nevoie să arunce doar o privire asupra unui munte
pentru a vedea cât de luminat este, dacă este pe deplin pur
sau înconjurat de o ceaţă albăstruie, mai apoi care părţi
ale muntelui sunt mai mult sau mai puţin înceţoșate sau
unde anume se află în jurul muntelui, în jos, la mijloc sau
pe culmile sale și ce fel de ceaţă este. El cunoaște, așadar,
fundalul spiritual al acestor apariţii.
În cazul în care se află într-o stare plăcută sau
melancolică, dacă a simţit o dorinţă arzătoare să urce
la un moment dat pe munte sau dacă a simţit contrariul

acesteia, el nu își va da seama ce stări au pus stăpânire pe
el la vederea muntelui. Nu își va da seama nici dacă a avut
sentimentul unei dimineţi însorite sau ale unei după-amiezi
obositoare sau sentimentul unei seri somnoroase sau un
sentiment bizar și apăsător în timpul nopţii și cât timp a
ţinut această stare.
Desigur că astfel de fenomene și de senzaţii corespund
exact stării interioare a celui care observă. Senzaţiile
trebuie să concorde cu fenomenele din natură, căci
acestea în sine nu sunt o mărturie valabilă. Când însă
starea interioară este în concordanţă cu fenomenul, atunci
muntele îl înștiinţează pe om despre ce se petrece cu el.
Dacă de exemplu cineva ar ieși dimineaţa și ar admira
un munte pe deplin pur și acesta nu i-ar încânta sufletul,
ci l-ar umple de îngrijorare – în acest caz fenomenul ar fi
în dezacord cu starea interioară, muntele fiind o oglindă
fidelă pentru observator. Imediat ce puritatea spirituală a
muntelui atinge sufletul, muntele îi spune privitorului: „Cu
câtă curăţenie sufletească mă privești tu pe mine? Purifică-te
pentru ca tu să te înalţi în tine peste lumea ta senzorială,
așa cum mă ridic eu deasupra noroaielor adâncurilor!” În
acest caz, privitorul își vede imaginea în oglinda muntelui
așa cum ar trebui ea să fie și nu așa cum este.
Un alt caz de dezacord ar fi acela în care un om ar ieși
dimineaţa sau într-un alt moment al zilei și ar privi un munte
de-a dreptul întunecat și ar avea un sentiment foarte vesel
și vioi. Ce ar trebui să simtă privitorul cu această ocazie în
faţa imaginii muntelui posomorât?
Să lăsăm muntele însuși să ne spună câte ceva despre
aceasta: „Privește-mă, tu călător vesel, în dimineaţa
însorită a stării tale! Înainte de a mă privi erai trist și
întunecat, așa cum sunt eu când sunt înconjurat de nori!
110 Jakob Lorber
Furtuni puternice se abătuseră asupra ta, iar eu te-am scos

asemenea fulgerului din masa mea de nori. Tu însă nu te-ai
descurajat, ci ai stat semeţ în faţa mea: o stâncă înaltă, de
neclintit care înfruntă astfel de încercări. Furtunile care au
ameninţat că te nimicesc s-au transformat curând în îngeri
salvatori care te-au eliberat de povara nopţii tale. Astfel,
micuţul meu prieten care ești acolo în vale, privește cu
atenţie imaginea ce se află înaintea ta! Doar dacă vei vedea
suficient de des imaginea mea în faţa ochilor tăi și îţi va
apărea așa cum m-ai văzut tu în starea mea vei rămâne în
dimineaţa constantă a stării tale. Pe mine nu mă va nimici
această furtună, iar tu mă vei privi în curând și mai pur, căci
eu îţi arăt cum și tu erai asemenea mie!”
Vedeţi, acestea sunt două puncte culminante ale
raporturilor de dezacord dintre fenomene și stări!
Între aceste două extreme mai pot interveni multe alte
aparenţe, mai mult sau mai puţin aflate în dezacord, toate
fiind însă ușor de recunoscut pentru că ele nu se mai extind
la întreg, ci doar la anumite părţi ale sufletului. Cel mai dificil
este să judeci corect apariţia totală!
În ceea ce privește însă fenomenele armonioase,
acestea nu necesită explicaţii ulterioare. Căci acolo unde
un suflet însorit privește un munte însorit, el devine și mai
luminos și i se face dor de pura înălţime. Acolo însă unde
un suflet întunecat privește un munte întunecat, devine și
mai întunecat și unui astfel de om cu siguranţă nu i se mai
face dor de înălţimea muntelui.
Când o fiinţă are un suflet însorit, iar un munte întunecat
îi strică dispoziţia, o astfel de indispoziţie nu este altceva
decât o trezirea a stării propriu-zise care exista deja ascunsă
în sufletul său. Muntele îi arată atunci acelei fiinţe tot ce
se ascunde în ea. Imaginile unor munţi înalţi și mai ales ale
munţilor cu gheţari, așa cum este muntele Grossglockner,
au o precizie cu mult mai mare decât cele ale unor munţi

mai puţin înalţi, pentru cel care ia în consideraţie faptul că
starea de rezonanţă ocultă cu un munte se amplifică cu atât
mai mult cu cât vârful lui se înalţă mai sus peste adâncimile
Pământului. Munţii sunt mai importanţi din acest punct
de vedere datorită pajiștilor lor pure, acolo locurile fiind
cu mult mai încărcate spiritual. Din această cauză, astfel
de munţi au o influenţă mai mare asupra fiecărui suflet.
Ceea ce am descris aici despre muntele Grossglockner
este valabil pentru toţi munţii. Dacă veţi avea în vedere
toate cele descrise mai sus și veţi acţiona în consecinţă,
binecuvântarea interioară a muntelui vă va inunda sufletul,
așa cum munţii inundă cu binecuvântarea lor exterioară,
întregul ţinut.
Așa cum Eu am urcat cu drag pe munte și am săturat
acolo atâţia înfometaţi cu pâine puţină și m-am iluminat
pe munte și de pe munte am coborât în împărăţia Mea
– tot astfel v-am zis vouă toate acestea despre munţi,
deschizându-vă cu aceasta o mare poartă către împărăţia
vieţii veșnice. Meditaţi la faptul că nu este lipsit de
importanţă faptul că Eu, creatorul și zămislitorul munţilor,
ultima dată când m-am rugat am făcut-o pe munte! De
aceea urmaţi-Mă pe Mine în toate și astfel veţi atinge
scopul vieţii, care sunt Eu!
Aceasta vă zic Eu, Cel care odinioară a separat cerul
de munţi. Munţii sunt tot o parte a cerului. Priviţi-i ca pe o
mare binecuvântare care pornește de la Mine și veţi avea
sufletul viu pentru totdeauna! Amin!
Cuprins
Introducere ................................................................. 3
PARTEA I
MĂRTURII DESPRE NATURĂ ..................................... 5
PARTEA A II-A
MUSCA – O MINUNE A CREAŢIEI ............................. 41
PARTEA A III-A
MUNTELE GROSSGLOCKNER - O EVANGHELIE A
MUNŢILOR ............................................................... 75

Misterele Naturii Lorber

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Misterele Naturii Lorber

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jakob Lorber

... sau ce minuni putem vedea în lumea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României

© Copyright Sapientia 2004, 2013

Prin descoperirile recente știinţele naturii au ajuns

conferă viaţă întregii lumi, însufleţind-o și manifestându-se

MĂRTURII DESPRE NATURĂ

Potențarea vieții în lumea animală

mici animale au formă sferică, suprafaţa lor este netedă,

Modalitatea în care aceste fiinţe iau naștere este pe măsura

punct mare cât un grăunte de nisip, care sunt de fapt o

aproape în același timp, partea feminină a viermelui

animală va fi descris în cele ce urmează printr-un alt

sub forma unui fluid și este eliminată imediat printr-un

Aceste vieţuitoare au toate cele cinci simţuri prezente

cânta, chiar cuvinte sau propoziţii întregi ale unei limbi,

viermi, insecte și chiar să spargă pietricele. Corespunzător

căile Mele, nici măcar îngerii din ceruri, ci doar Eu singur

copacului care face fibrele și canalele crengilor de zeci de

sub formă de fruct al copacului, având la început o mărime

îmbogăţind în acest mod specia acelui copac.

trec în lumea animală, de unde sunt conduse pe o a doua

dulce-uleioasă, acel suc plin de foc care a fost produs de

Despre felul cum iau naștere vijeliile

bogăţie de spirite umile ale materiei. Și atunci las să se

Să nu vă imaginaţi însă că materia (pietre, pământ,

Ființa cutremurului de pământ

În adâncul fiinţei pământului se găsesc măruntaiele

de deschiderea zăgazurilor și de căderea apei. De aici

multor izvoare. Și marea, care se află în legătură cu apele

insuficiente, au loc adeseori acele ridicări ale pământului

împinși cu putere de către spiritele păcii ca o adunătură de

Polul Nord și Polul Sud

și au aspectul unor întinderi cu ţepi asemenea pielii unui

care acţionează din exterior. De la acest stomac pornește

urma frecării puternice trebuie să redea ultimele resturi

care crește rapid sub ea. Din acest exemplu ne putem da

Fluxul și refluxul (procesele respirației)

saturare. Fiindcă polul consumat nu se poate satura din

expiraţiei corpului pământului. Procesul de respiraţie în

digestiei. Hrana, care prin structura ei negativă este prea

atât trunchiul, cât și partea de dedesubt a frunzelor.

de ofilire a unei plante rupte de rădăcina sa și care prin

particule dizolvate în aer care îi sunt asemănătoare. În

naște prin ordinea ei eternă o fiinţă pentru altă fiinţă, o

aflat încă în legătură cu el. În acest mod, sufletul poate să-și

MUSCA – O MINUNE A CREAȚIEI

Cum se naște musca?

Când viermișorul atinge mărimea normală (aceea a unei

de aripi de pe marginile exterioare este prevăzută cu

Musca și rolul ei în echilibrarea electricității

devine atât de ușoară datorită absorbţiei de energie, încât

singură muscă transformă într-o singură zi fierbinte de

Musca – salvare a vieții omului

regiunile din imediata apropiere. Dacă inspiraţi într-un

Să vedem în continuare ce fac aici micilor noastre

Musca și păstrarea curățeniei aerului

oamenii mai în vârstă, care își mișcă mai greoi corpul.

proporţie. Care este atunci efectul acestui fenomen?

Viaţa acestuia se află în afara oricărui pericol dacă

Musca - chimie și distribuire a electricității

aceea că alimentele au un conţinut excesiv de acid. Unele

folositor, iar munca chimică, despre care am vorbit

Vedeţi așadar că murdăria lăsată de o muscă nu se