Dezvalurile Unui Ziarist

Anonymus
DEZVĂLUIRILE UNUI
JURNALIST
MODALITĂȚILE INSIDIOASE ALE

GUVERNANȚILOR DE ÎNROBIRE
FINANCIARĂ A POPULAȚIEI
SAPIENTIA, 2016
traducere: Lorena Popescu
tehnoredactare și copertă: Ovidiu Buruiană
colaboratori: Adi Postoveanu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ANONYMUS
Dezvăluirile unui jurnalist: modalităţile insidioase
ale guvernanţilor de înrobire financiară a populaţiei/
Anonymus ; trad.: Lorena Popescu. - Bucureşti : Sapienţia,
2016
ISBN 978-973-7800-30-5
I. Popescu, Lorena (trad.)
336
© Editura SAPIENTIA, Bucureşti, 2016

e-mail: eeditura@yahoo.com
0756.639.211
Introducere
6 ianuarie 2012. Îmi aștept editorul la Vaudeville, Place de la
Bourse, Paris. Unul din episoadele ficțiunii ce povește criza euro,
partea din culise, se desfășoară chiar aici, în decorul desuet al
acestei braserii tipic pariziene, peste drum de „templul finanțelor”
care nu mai servește astăzi decât ca decor pentru „evenimente”
mondene.
La Bruxelles, unde lucrez ca jurnalist economic, redactez din
2005 cronica pericolelor în creștere. La început, îmi spuneam:
„ar trebui să povestesc acestea după ce totul va lua sfârșit”. Dar
această poveste nu are sfârșit.
Și atunci, cum să fac?
Să-ți imaginezi ce va urma, pentru Dumnezeu! Să-ți învingi
spaima, devenind un demirug. Așa am început să desfășor firul
fatalității. Cu, și o mărturisesc de bună voie, un pic de malițiozitate
și cu multă plăcere, am lăsat-o să-mi dicteze episoadele ce vor
urma din captivantul foileton politico-financiar care se derula sub
ochii mei. Nu era propriu-zis o revanșă împotriva unei realități
care, de doi ani, nu mă lăsase să dorm mai mult de o noapte, ci,
mai degrabă un exercițiu nevinovat de subversiune.
În vara lui 2011, mi-am prezentat textul revistei Le Monde, care
l-a și publicat, de altfel, între 25 iulie și 8 august 2011. O fuziune
stupefiantă între ficțiune și realitate a avut atunci loc. Realitatea nu
doar că ajungea din urmă ficțiunea, dar o și înghițea, o încorpora.
Am vrut să înteleg ce se petrecuse. De ce această dezlănțuire?
Avea oare toată această poveste un sens anume? Mi-am interogat
sursele, am revăzut „personaje” din ficțiune. Mi-am dat seama că
vara lui 2011 a reprezentat o întorsătură. Cursa nebună a crizei a
reînceput, cu toate minimele și maximele sale.
Vă prezint în continuare povestea (adevărată) a acestei ficțiuni
și tribulațiile apărute ca urmare a publicării ei.
1. Ficțiunea ca modalitate
de a descrie realitatea
Povestea noastră începe în vara lui 2011, mai exact pe 12 aprilie,
la ora 6 dimineața, când am coborât în gara din Rodez dintr‑un
tren de noapte, având asupra mea o documentație sumară și
o săptămână la dispoziție. În ciuda kilometrilor de materiale
trimise la Paris, aveam de o bună perioadă de timp impresia că
nu îmi dădeam prea bine seama de drama care se juca în Europa,
începând cu prima intervenție a Băncii Centrale Europene ca
reacție la explozia bulei imobiliare americane, din august 2007.
Voiam să prezint faptele într-un mod diferit. Pentru aceasta era
nevoie de timp. Mi s-a pus la dispoziție tot ce îmi era necesar. Mă
aștepta o mașină închiriată și câteva ore de drum. Direcția era un
sătuc pierdut în mijlocul pădurilor de castan și al turmelor de vite.
Despre obiectivare ca sursă de frustrare și cum poate

fi remediată
Tensiunea, așteptarea, soluțiile niciodată definitive, rezultatele
în semitonuri, loviturile de stat, decepțiile, neînțelegerile
perpetue, susceptibilitățile sau vanitatea, prezența resimțită ca un
junghi a intereselor financiare, lipsa de înțelegere a mecanismelor
economice, oboseala protagoniștilor, vorbele lor nespuse atât de
pline de sens, siderarea lor în fața violenței piețelor, neputința lor,
energia, incredulitatea, viclenia lor, reaua lor credință și, uneori,
sinceritatea lor, pe scurt, toată dimensiunea umană a acestei
crize, era aproape cu neputință de redat în articole comandate zi
de zi. Și totuși, era la fel de demnă de interes și, în același timp,
revelatoare în ce privește gravitatea situației ca și cele zece pagini
de concluzii criptate de al n-lea „summit european al ultimei
șanse” pe care, eu și colegii mei, ne încăpățânăm să îl rezumăm.
Poate pentru a ne depăși propria angoasă legată de degradarea
situației, începeam să raționalizăm dincolo de rezonabil. Nu
Dezvăluirile unui jurnalist 5
puneam prea multe întrebări legate de ipotezele experților. Faptul
de a nu putea să prezinți niciodată situațiile în dimensiunea lor
subiectivă era teribil de frustrant. Iar tot ce trebuia făcut era să
găsești puterea necesară pentru a înnegri niște pagini în plus
pentru a reda și latura aceasta.
O poveste în câteva rânduri

Povestea mi-a venit ca un suspin. Începe cu seara celui de-
al doilea tur al alegerilor prezidențiale, 6 mai 2012, adica la
un an după momentul în care am început să scriu. Nicolas
Sarkozy tocmai fusese reales pentru un al doilea mandat, când
ambasadorul Statelor-Unite i-a adus la cunoștință că în Germania
se pregătea o dramă. Îl asigura că are dovada că Bundesbank a
reînceput să tipărească mărci germane și că o parte din deputații
germani care o susținuseră până atunci pe Angela Merkel se
pregăteau să o răstoarne și să provoace alegeri anticipate.
Programul lor: abandonarea monedei europene. Începe atunci
o cursă contra-cronometru în încercarea de a o salva pe Angela
Merkel, altfel spus pentru a salva moneda euro. Președintele îl
trimite în misiune de explorare la Berlin pe unul din puținii săi
fideli, în același timp germanofon și germanofil, Bruno le Maire,
6 Anonymus
pentru a încerca să înțeleagă ce se petrece acolo. Între timp, o

operațiune secretă se derulează în cursul unei reuniuni a unei
mari bănci franceze. BNP Paribas, aflând că Crédit Agricole a avut
numeroase eșecuri în Grecia, visează să-și înghită concurența. În
timpul unei reuniuni matinale, patronul său a încheiat un pact cu
un gestionar de fonduri pentru a reuși să-și atingă scopurile.
Pe 11 mai, problemele se confirmă din partea germană:
judecătorii constituționali refuză rambursarea de către
contribuabilii germani a datoriei grecilor și cer ca băncile care au
făcut împrumuturi către Atena să renunțe la o parte din creanțele
lor. Panică în statele majore ale băncilor. Directorul Trezoreriei
și-a convocat patronii pentru a le pune la încercare capacitatea
de rezistență. Fragilitatea băncii a văzut sosind ziua cea mare.
Sarkozy nu a avut timp să clarifice această poveste cu complotul
anti-Merkel, pentru că a trebuit să gestioneze dezordinea creată
de cererile Înaltei Curți Germane. Pus în situația de a gestiona
o criză bancară majoră, pentru a doua oară în patru ani, s-a
supărat pe oamenii de finanțe. Nervii conducătorilor europeni
și ai ajutoarelor lor sunt puși la grea încercare. În cursul nopții
bruxelleze, secretarul general de la Elysée, Xavier Musca, face o
scurtă informare jurnaliștilor prezenți la summit-ul extraordinar
convocat ca urmare a hotărârii Curții Germane. O soluție se
profilează, dar aplicarea ei nu va lăsa nevătămate băncile.
La Paris, președintele Autorității Piețelor Financiare a trebuit să
meargă la birou într-o zi de sâmbătă în încercarea de a se lămuri
asupra situației piețelor de CDS, acele instrumente de siguranță
contra riscului de neplată. Dar nu fu cale să găsească vreo
lămurire, datele trimise de Statele-Unite, care dețin registrele,
fiind greu de interpretat. Și cum un necaz nu vine niciodată singur,
acesta descoperi că amicii săi din partidul socialist, aflat sub
presiune odată cu sosirea alegerilor legislative, erau tentați, la
rândul lor, să abandoneze euro. În ce priveste băncile, pregătirile
se precipitau. Michel Pérebeau, fostul patron al BNP Paribas, vrea
să își convingă omologul de la Deutche Bank, Josef Ackermann,
să preia șefia comitetului care organiza abandonarea creditelor
elene. În drum spre Frankfurt, el a dat peste un deputat european
care l-a luminat asupra subtilităților relațiilor cu aleșii germani
de pretutindeni și asupra puseului populist care a lovit o mare
parte din Europa. Situația părea foarte încurcată. Nicolas Sarkozy
se simțea prins în capcană. Consilierul său Henri Guaino i-a
recomandat să aibă în vedere o alternativă de salvare a monedei
euro cu orice preț. Dar Xavier Musca sosește la timp pentru a-i
prezenta soluția sa. Acesta a imaginat un scenariu care permitea
francezilor și germanilor să iasă cu fruntea sus. Ce mai rămânea de
făcut era să vândă acest Club Kirchberg restului Europei. La New
York, George Soros, Mario Monti, câțiva administratori ai hedge
funds și câteva eminențe chineze și ruse s-au reunit într‑un hotel
discret din Upper East Side pentru a discuta situația din Europa.
Documentele confidențiale tipărite câteva ore mai devreme
par să confirme puciul organizat contra Angelei Merkel de către
propria sa tabără. Umbra unui nou krach financiar începe să
planeze iar asupra Europei și întregii lumi. Într-un climat de criză
fără precedent, Franța se pregătește să-și aleagă noul parlament,
când pică vestea de necrezut: pregătirile germane de abandonare
a euro nu erau decât o impostură, o poveste confecționată
din diverse frânturi de către câțiva traderi pentru a-și omorî
plictiseala, dar „cumpărată” de către CIA. Adâncit în lectura unei
anchete făcute de o jurnalistă de la Wall Street Journal, Bruno
Le Maire descoperă, stupefiat, dedesupturile acestei mașinațiuni
care risca să îl coste locul său în guvern.
Unde se deosebește adevărul de fals

„Aflăm mai multe dacă cinăm cu ziariștii, decât dacă le citim
articolele”, spuse cândva un editor care nu căuta neapărat să
flateze pe cineva. Aflăm mai multe citind o ficțiune? Ceva, ceva,
da. Unele din spusele fostului președinte al BNP Paribas, în cursul
8 Anonymus
întrevederii sale cu Nicolas Sarkozy, sunt, de exemplu, preluate

dintr-o întrevedere pe care am avut-o cu el în 2010. Totul era off
the record. Alianța dintre BNP Paribas și Eton Park pentru a înghiți
Crédit Agricole este, evident, total imaginară, dar concursul adus
de acest fond speculativ la răscumpărarea lui Fortis era foarte
reală. Acest lucru a fost puțin cunoscut.
Râsul nebun imaginar al secretarului general de la Elysée,
Xavier Musca, este, de fapt, o amintire. Musca ne-a prins pe toți
din scurt în sala de presă a Consiliului... cu doi ani înainte de
noaptea dinspre 17 spre 18 mai 2012. Era în cursul unui briefing în
mijlocul uneia din acele nopți lungi de negociere. Off the record,
de asemeni. Fraza de introducere pe care i-am împrumutat-o:
„prezența noastră aici poate să vă lase să credeți că avem ceva să
vă spunem... Țin să dezmint imediat aceasta, nu avem nimic să vă
spunem” îi aparține. Ne-a siderat.
După câte știu eu, Henri Guaino, stiloul și consilierul lui
Nicolas Sarkozy, nu i-a recomandat niciodată Președintelui să
stabilească vreo uniune monetară cu Italia, cu toate că a scris că
Franța întoarce spatele istoriei sale unindu-se cu nordul Europei.
Remarca sa în ceea ce îi privește pe național-socialiștii germani
care nu au „amendat niciodată Constituția de la Weimar” este,
de fapt, o reluare a unei întrevederi cu Markus Kerber, profesorul
de finanțe publice devenit pivotul plângerilor contra tratatelor
și altor aranjamente comunitare adresate Curții constituționale
germane. Dar disputa dintre Guaino și Musca, transpusă într-un
dialog foarte liber, nu este mai puțin notorie.
Maurice Gourdault-Montagne nu a spus cu adevărat că Uniunea
Europeană servea, cum a fost cazul Comunității Europene a
cărbunelui și oțelului (CECA), la a menține împreună Parisul și
Berlinul. Dar învățasem, fiind în preajma unuia dintre iluștrii
săi predecesori, ambasadorul Franței François Scheer, cât de
complexe puteau fi relațiile dintre francezi și germani, câte lucruri
nespuse sau negândite conțineau ele, pentru a-mi asuma riscul
de a pune aceste afirmații prea puțin diplomatice în gura unui
ambasador. Geneza CECA, această lovitură de geniu a lui Jean
Monnet, cu ajutorul căreia Franța s-a desprins de statutul său de
falsă putere aliată pentru a-și agăța vagonul la trenul vest-german,
pe care, în realitate, Statele-Unite nu voia decât să îl rearmeze
de mai mulți ani, face parte din acele evenimente despre care
transpar informații tardiv și care rămân mult timp niște secrete
de-ale celor inițiați destinate cercurilor academice și diplomatice.
Am aflat că actualul ambasador nu s-a supărat prea tare pe mine
pentru că am asociat numele său cu această discuție despre
Germania unificată, inspirată din acei ani fericiți petrecuți la Bad
Godesberg în calitate de atașat al ambasadei Franței.
În ce privește faimosul dineu dintre George Soros și câțiva
diplomați de la ONU, la care Mario Monti mi-a reproșat mai târziu
faptul de a-mi fi permis să-l fac să participe, a avut loc în mod
efectiv în 2010, 2011, 2012, în același discret hotel new-yorkez
din Upper East Side. Cuvintele, și de data aceasta, sunt inventate,
dar pozițiile apărate de Soros erau binecunoscute, iar programul
10 Anonymus
dineului mi-a fost raportat ulterior cu precizie. La vremea aceea,

Europa nu era reprezentată de Monti, ci de către Tommaso Padoa-
Schioppa. Afirmația că ea visa să apeleze la țările emergente
pentru a se finanța nu e pe de-a-ntregul delirantă: din toamna lui
2011, Consiliul șefilor de stat și de guvern îl mandata într-un mod
foarte oficial pe patronul fondurilor de susținere europeană Klaus
Regling pentru a pune la punct niște „mecanisme” speciale ce
vizau drenarea de rezerve braziliene, ruse sau chineze spre piața
datoriei europene.
Jurnaliștii se află prin definiție „la mijloc”. În general, știm mai
multe decât publicul nostru, uneori mai multe decât scriem, dar
totuși nu suntem chiar „din interior”. De altfel, nimeni nu este
din interior și de peste tot în același timp. Șeful de Stat nu știe
tot ce se țese în comitetele directoare ale băncilor, chiar dacă are
informatori. Chiar și pentru Elysée, Bercy nu este casa de sticlă ce
pare a fi.
Oamenii de finanțe au mari secrete unii față de alții. Vizavi
de niște sărmani muritori cum suntem noi, ei oscilează între
ipostaza sfinxului și cea a clovnului, dar adevărul curat rareori
iese la iveală.
Președintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, nu știe
cu adevărat ce își spun Nicolas Sarkozy și Angela Merkel în timpul
colocviilor private pe care cei doi le poartă pe durata reuniunilor
prezidate chiar de el.
A imagina o ficțiune care ne poartă din biroul ambasadorului
Franței din Pariser Platz în cel al Președintelui de la Elysée,
trecând prin saloanele BNP Paribas strada Antin și prin cele, ceva
mai kitch, din Plaza Athénée din Manhattan, înseamnă să îi propui
cititorului să se închipuie pentru o clipă în pielea chiorului în țara
orbilor.
Dar această experiență nu ar putea fi decât un vis format din
flash-uri, din scene suprapuse pe firul unei narațiuni trunchiate.
Diverse povestiri sunt începute și apoi lăsate baltă, cum e cea care
îi aduce aproape pe Baudoin Prot și Alain Demarolle. Nu vom ști
nimic din conversațiile exploratorii ale lui Bruno Le Maire la Berlin.
Clubul de la Kirchberg imaginat de Musca rămâne în suspans, la
fel și OPA a lui J.P. Morgan la Société Générale. Esențialul nu se
află acolo.
Aici este vorba mai ales de a povesti liber ceea ce știu. Și anume
că, dacă jurnaliștii știu mai multe decât ar vrea – sau pot – să
spună, responsabilii politici știu mult mai puțin decât pretind.
Boss-ul este ea
Oare ce n-am citit despre Angela Merkel? „Glonțul Europei”,
după cum a titrat Libération într-un articol din 2010. La tejghea,
limbile s-au dezlegat cu mult înainte ca Arnaud Montebourg să
intoneze refrenul cu „diktat-ul german”. „Cu ce drept își permite
această menajeră est-germană obtuză, născută sub comunism
și care nu înțelege nimic din construcția europeană să pună în
pericol opera predecesorilor săi?” se întrebau unii confrați. În
general, bărbați, bizar. Dacă Parisul și Berlinul ar fi răscumpărat
integral datoria Greciei (350 miliarde de euro), criza s-ar fi oprit
12 Anonymus
acolo, îi asigurau ei. Atunci europenii ar fi făcut dovada solidarității

lor și și-ar fi spălat rufele murdare în familie. Circulați, nu e nimic
de văzut!
Ce greșeală! Cum să nu vedeți că toate ezitările germano-
nemțești au adus-o în realitate pe Angela Merkel în centrul
jocului. Dacă ar exista un Machiavelli pe scena europeană, cine
altul ar fi decât ea? Și aceasta deoarece e limpede că François
Hollande refuză acest rol în mod categoric. Angela Merkel a luat,
de altfel, în mod deschis distanță față de acesta.
Nimeni nu știe ce s-ar fi petrecut dacă, începând cu decembrie
2009, ar fi fost creat Fondul Monetar European recomandat de
economiștii Thomas Mayer și Daniel Gros sau dacă datoria greacă
ar fi fost ștearsă de către partenerii săi într-un alt mod. Nu o vom
ști niciodată. În ce mă privește, nu aș fi acceptat provocarea.
Aceasta se vede mai bine de la Atena, deoarece Grecia nu este
solvabilă. Dar această masă de apă sălcie scursă din sistemul
financiar, îngroșată de recesiune, umflă suprafața întregii Europe.
Că o mutăm dintr-o țară în alta, asta nu modifică cu adevărat
situația.
În orice caz, așa gândește Berlinul. Or, ce gândește Berlinul
contează. Mult. Atenția nu este niciodată fixată prea mult asupra
Germaniei. De aceea, doamna cancelar este în centrul ficțiunii,
fără ca acest lucru să apară direct. Aici, din nou, trebuie să căutăm
să vedem, dincolo de această Germanie visată, fantasma de
putere din imaginația noastră, și să ne apropiem de adevărata
Germanie în toată complexitatea sa și trivialitatea problemelor
politicii sale interne. Soarta Europei se joacă la Berlin și la
Frankfurt. Acest adevăr a ieșit din nou la lumina zilei în toamna lui
2011, când cancelăreasa Angela Merkel, puternică datorită acelui
„da, dar” al curții sale constituționale, s-a impus în calitate de
stăpână absolută a jocului în timpul Consiliului pentru Zona Euro
din 26 octombrie. Nimic nu pare să îi poată rezista, cu excepția
investitorilor care se îndoiesc de strategia sa economică.
Cămașa de forță ideologică
Ajunse protagoniste în ciuda voiei lor în această poveste,
băncile și-au făcut cunoscută din plin în paginile jurnalului Le
Monde nemulțumirea de a fi fost atât de puțin puse în valoare.
Dar acest aspect nu este întâmplător. Din 2008, în raporturile cu
concurența, au dat dovadă de o aptitudine halucinantă în a-și
păstra interesele pe termen scurt în ciuda stării de slăbiciune
cronică de care sufereau. O stare care le pune în situația de a
reveni sub protecția puterii publice pentru a evita orice nou șoc
din interior sau din exterior. Nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată
în vara lui 2011 că vor face aceasta atât de repede și de adânc.
Dacă ar fi rămas sub perfuziile continue ale Băncii Centrale
Europene și cele intermitente ale Trezoreriei Publice, practic
în mod necondiționat, cu siguranță că ar fi generat stupefacție
generală. Un astfel de miracol nu poate fi decât efectul unui sistem
și nicidecum al strategiei unor simpli muritori. Gestionarul de
fonduri și miliardarul american Warren Buffett poate să confirme
cu tărie că produsele derivate sunt „arme de distrugere în masă”.
Și rămâne ferm pe poziție. Or, dacă un politician îndrăznește să
fie virulent în criticile sale, va fi considerat fără întârziere drept
„populist”.
Totul se petrece ca și cum am fi păcăliți atât de perfect încât
ne-ar fi imposibil să mai auzim vocea adevărului, chiar din gura
celor pe care i-am crezut infailibili sau cel puțin superiori. Cum
cei ce erau în cunoștință de cauză și-au ținut gura, cu excepția
directorului Trezoreriei pe durata acelei întâlniri duminicale din
biroul său (episodul „La raport la Ramon”), neofiții trebuie să își
ascută bunul simț. Nimeni nu este mai în măsură să facă aceasta
decât primul dintre ei, președintele republicii, a cărui curiozitate
este încă ațâțată de ciuda de a fi servit ca alibi unui joc care îl
depășește. „Să asiguri ceea ce nu poate fi asigurat, Xavier, este o
escrocherie”, se ambalează el în paginile ficțiunii, când consilierul
încearcă să îi explice funcționarea derivatelor de credit. Remarca
14 Anonymus
sa nu este contrazisă, dar este lăsată fără răspuns și nu produce

absolut niciun efect.
Acest mod subversiv de a pune întrebări aparent idioate este
practicat cu prea multă zgârcenie. Astfel, confesiunile sunt rare.
Se petrece totuși ca, ciulind urechile, ceva-ceva să poată fi auzit.
Mario Draghi, cu mult înainte de a-l înlocui pe Jean-Claude Trichet
la șefia Băncii Centrale Europene, a spus aproape același lucru ca
și Președintele Franței care calcă în străchini, dar folosind termeni
ceva mai aleși: „Am crezut că vom putea să facem să dispară riscul
sistemului financiar, dar ne-am înșelat”, recunoscu el într-o bună
zi.
Într-adevăr, aceasta este marea, enorma greșeală, sau mai bine
zis, impostura ultimilor douăzeci de ani. Am crezut că vom putea
porționa, tranșa, decupa, distribui, face să se evapore acest risc
prin acțiuni de „securizare”, „structurare”, a „derivatelor”. De fapt,
a fost ca și când am fi pregătit un fitil îmbibat cu petrol. La prima
scânteie, totul riscă să sară în aer. Dumnezeu știe unde ne va
duce corectarea acestei derive. Toate aceste asigurări îndoielnice,
aceste artificii sofisticate și costisitoare sunt reversul mondializării
economiei și a piețelor. Falimentul lor readuce în discuție ideea
că finanțele ar putea oferi o soluție la riscurile inerente ale liberei
circulații a capitalurilor. Prin urmare, aceasta este adevărata
problemă pusă de economia reală mondializată și ea va trebui să
fie reevaluată.
Și Draghi, și Sarkozy se întreabă, fiecare în felul său, despre
pertinența și interesul inovațiilor financiare ce au avut loc în
ultimii douăzeci de ani, primul de la înălțimea cunoștințelor sale
aprofundate despre tehnicile financiare, celălalt de la înălțimea
bunul său simț. Expertiza se intersectează cu bunul simț.
Cazinoul rămâne deschis

Departe de a fi stabilizat sistemul financiar, aceste inovații
l-au făcut și mai fluctuant și, mai ales, au crescut caracterul său
sistemic, altfel spus ingerabil și neasigurabil, până pe punctul de
a-i deroga de orice responsabilitate pe cei implicați, îmbogățindu-i
totodată peste măsură.
Mario Draghi spunea în toamna lui 2010: „Publicul nu ar trebui
să mai accepte un nou plan de salvare bancar.” Un an mai târziu,
aflându-se la conducerea BCE, el va fi cel care va deschide mai
mult ca niciodată, și în mod necondiționat, supapele instituției
emițătoare (Banca Centrală) în beneficiul... băncilor. Problemele
acestora din urmă, redate în capitolul „Terminus pentru euro”
erau deja de mult timp o realitate. Nici măcar nu era nevoie de
un mini-Madoff la Atena pentru a le face să se prăbușească.
Șocul restructurării datoriei Greciei, la care se adaugă criza de
încredere din sectorul intern, ce împiedică circulația banilor,
erau arhisuficiente. Scuturat de criza datoriei suverane, dar, mai
ales, din cauza propriei sale instabilități, sectorul bancar este,
mai mult ca niciodată, un edificiu ce are construite eșafoduri pe
fiecare fațadă a sa. Pe dinăuntru, decorațiunile sunt splendide, iar
personalul mărunt, abundent. Pe dinafară, el amenință trecătorii.
Nu știm dacă cumva costurile prăbușirii sunt mai scumpe decât
cele ale salvării lui. Iar această îndoială este în favoarea sa.
Așteptând să se decidă aceasta, se încearcă o nouă renovare
costisitoare și hazarduoasă, pe speteaza colectivității, în timp
ce înăuntru maeștrii tună și fulgeră contra mizeriei și molozului,
scuturându-și praful de pe haine cu dosul palmei.
Cei care au frecventat sălile de tranzacții o știu prea bine,
traderii sunt niște mari jucători. Eșecuri, loterii diverse, pariuri
peste pariuri, poker, toate acestea ei le adoră. Este viciul lor cel
mai neînsemnat. Cei care nu au prieteni traderi, nu au decât să
deschidă un roman de Bret Easton Ellis sau să vadă Inside Job
pentru a-și da seama despre ce e vorba.
E amuzant, dar nu argumentul central din Terminus pentru
euro (ieșirea Germaniei din zona euro) a fost pretextul pentru o
îmbinare între ficțiune și realitate. Îmi imaginam o glumă proastă
16 Anonymus
a unor tineri lucrători în finanțe care provoacă un seism financiar.

Acesta va fi, într-un final, un tweet întâmplător al unui jurnalist
imprudent care va da foc la pulbere. Cel puțin în povestea mea...
Ea este animată de gustul pentru joc, de apetitul pentru zvonuri.
Jocul traderilor a răspuns la tweet-ul nefericit, adăugându-i o
informație falsă recoltată dintr-o sală de tranzacții.
Impostura traderului este la început o metaforă de ficțiune.
După 10 august a devenit o metaforă a realității înseși.
2. Fripturile de vită seamănă panică
Miercuri, 10 august 2011. Vreme senină la Trégor. Departe de
toate. Ramurile bătrânului pin se leagănă. Fără wi-fi, fără mobil.
Doar țipătul pescărușilor. Soneria nepotrivită a telefonului fix. Un
confrate și prieten:
- Ești bine?
- Ar merge și mai bine, mulțumesc. De ce?
- Ai văzut ce s-a petrecut?
- Nu.
Ce s-a petrecut? Băncile franceze se divid. Société Générale a
pierdut deja 22% chiar în timp ce acest prieten mă suna. O cădere
comparabilă cu gaura neagră care a urmat falimentului lui Lehman
Brothers în 2008. Până la sfârșitul zilei va coborî sub 15%. Acesta
este începutul mai multor săptămâni consecutive de scădere. Dar
în acest moment nimeni nu se îndoiește de aceasta.
Bănuiala provocării unui krash cade asupra mea

Prin urmare, de ce se neliniștește oare pentru mine acest
prieten al meu? Pentru că Mail on Sunday, care a lansat duminica
trecută zvonul potrivit căruia Société Générale ar fi în pragul
falimentului, n-ar avea vreo altă sursă decât Terminus pentru euro,
ficțiunea pe care am publicat-o în Le Monde sub pseudonim. În
această poveste, Société Générale, slăbită, dar nu îngenuncheată
de scăderea finanțării în dolari, este vânată de concurenta sa
americană J. P. Morgan. Toate acestea nu erau decât o speculație,
realistă, desigur, dar prin definiție imaginară. Puțin contează! Acest
prieten m-a informat de asemeni că Frédéric Oudéa, patronul
de la Société Générale, a dezmințit personal acele zvonuri și că
Autoritatea Piețelor Financiare a decis, la cererea acestuia, să
deschidă o anchetă care să determine motivele acestei scăderi
brutale a cursului acțiunilor. Cincisprezece procente în minus
înseamnă patru euro mai puțin pentru un curs de 770 milioane
18 Anonymus
de acțiuni. Aceasta înseamnă 3 miliarde de euro dispăruți.

Acum înțeleg mai bine de ce acest prieten mă întrebase dacă
totul e în regulă. Ficțiunea a devenit realitate.
Sursa guvernamentală de rang înalt era o păcăleală

Totul a început cu acest ziar necunoscut Mail on Sunday, ediția
de duminică a unui tabloid prea puțin cunoscut pentru rubrica
sa de actualitate financiară. Pe 7 august, jurnalul a publicat un
articol alarmist despre banca italiană Uni-Credit și concurenta
sa franceză, care s-ar afla în pragul dezastrului după enorma
pierdere din Grecia. Cei doi jurnaliști care semnează articolul
citează o „sursă guvernamentală de rang înalt” și pomenesc de
o întrevedere dintre Primul ministru britanic David Cameron și
președintele Sarkozy, pe 6 august. Se pare că la Société Générale
din Londra, tabloidele sunt prea puțin citite. Dar când serviciul
de comunicare descoperă în sfârșit „informația” în cursul după-
amiezii, acesta este punctul de maxim al agitației. Banca face o
dezmințire. A doua zi dimineață, cotidianul adresează scuze „fără
rezervă” băncii și cititorilor săi, recunoscând faptul că informația a
fost falsă. Ceva mai târziu, responsabilii de la ziar au invocat surse
de la City. Care? Mister. La Autoritatea Piețelor (AMF), e cunoscut
faptul că anchetele asupra zvonurilor sunt cele mai dificile de
realizat.
În ciuda promptelor scuze prezentate de Mail on Sunday și a
dezmințirii imediate făcute de Société Générale, lucrurile s-au
deteriorat. De la glumă proastă s-a ajuns la dramă. În prezent,
circulă zvonuri despre scăderea calității datoriilor emise de
Republica franceză, această faimoasă „notă” emisă de agenții
precum Standard & Poor’s sau Moody’s. Miercuri, Elysée anunță
că președintele Sarkozy a întrerupt vacanța însorită pe care o
petrecea la reședința socrilor săi pentru o reuniune neașteptată
la Paris. Obiectul acesteia, „situația economică și financiară”,
informează comunicatul de la Castel. Lipsa de precizie alimentează
speculațiile. Piețele sunt nervoase. Trei zile mai devreme,
Standard & Poor’s a făcut public faptul că trezoreria americană
nu mai era emițătorul fără urmă de risc care fusese. Pierderea
notei AAA era oricum, numai neașteptată nu. Dar ea a făcut să
crească stresul. Société Générale suportă costurile acestor datorii
și începe să cadă în mod spectacular. De-a lungul după-amiezii,
cursul a pierdut 22% de la deschiderea ședinței. Va ajunge la
14,7%. E urmată de BNP Paribas și Crédit Agricole. Acesta este
începutul unei coborâri în infern pentru băncile franceze, care vor
pierde un sfert din capitalul bursier în câteva săptămâni.
„Zgomotele de toaletă” sunt date pe goarnă

Când Nicolas Sarkozy și-a reluat drumul spre cap Nègre,
înlănțuirea fatală a zvonurilor nu luase încă sfârșit. Nici pe departe.
La agenția de știri Reuters, o tânără jurnalistă le-a parcurs pe cele
care circulau pe rețeaua internă a agenției, receptacol al „tuturor
zgomotelor de toaletă din sălile de tranzacții”, după părerea unui
confrate. Unul din aceste zgomote i-a atras în mod particular
atenția. S-ar spune că pseudo-informația din Mail on Sunday ar
proveni dintr-o răstălmăcire a acestui ziar a lui Terminus pentru
euro, foiletonul de vară din Le Monde.
La puțin timp după închiderea piețelor, jurnalista, care ulterior
va scrie că a considerat acest zvon ca fiind „amuzant”, l-a publicat
pe contul său de Twitter care nu este rezervat doar jurnaliștilor
agenției. Chiar dacă ea nu are mulți abonați, zvonul prinde și
tweet-ul face turul pieței, semnat de o „jurnalistă de la Reuters”.
Or, în mediul presei, chiar și doar numele agenției este o garanție
a veracității și a seriozității. Efectul viral al netului va face restul.
„Lipsea un semn de ironie, un smiley sau un lol în primul tweet”,
notează Clément Lacombre care a refăcut, pentru Le Monde, firul
zvonului. Când începătoarea și-a dat seama de ce se petrece,
a încercat să corecteze tirul. Trimite un al doilea mesaj în care
spune că e „în așteptarea unei explicații din partea lui Daily Mail”.
20 Anonymus
Dar lovitura a pornit. Acest al doilea tweet nu are niciun efect.

Joi dimineață, în cotidianul Libération, Nicolas Cori vorbește
amplu pe tema tweet-ului care a revelat originea căderii.
Revistele de presă ale radiourilor publice se reped la rândul lor
asupra ziarului Libération. Nu trebuie ratată ocazia de a denunța
nebunia din sălile de tranzacții. La sediul Le Monde, telefonul de
la redacție începe să se încălzească. Zvonul nu se deformează.
Jurnalul aproape că e acuzat de a fi dat o lovitură fatală lui
Société Générale. Figaro.fr postează o hârtie pe pagina de primire
în care afirmă că Mail on Sunday s-a înșelat și că relatează o
poveste preluată dintr-o ficțiune. TF1.fr îi calcă pe urme. E greu
de crezut. Terminus pentru euro nu plasează în niciun moment
Société Générale pe marginea prăpastiei, ea doar este vânată de
o concurență americană. Ce mai contează!
Spre orele 19 are loc lovitura de grație. Agenția France-Presse
publică o depeșă conform cărei foiletonul este la originea unei
informații care a provocat căderea lui Société Générale. În câteva
ore, „un zgomot de toaletă” a fost deformat, apoi transformat în
fapt dovedit.
La Reuters, jurnalista este invitată să spună că tweet-urile ei
„nu angajează redacția”. Apoi, o chemare la ordin general este
transmisă redactorilor pentru a le cere să se folosească cât mai
puțin de sistemul de mesagerie internă și să respecte, orice s-ar
petrece, regulile de verificare care fac reputația agenției, inclusiv
în tweet-urile personale. Dar este deja prea târziu. Incendiul a
fost declanșat.
Direcțiunea lui Le Monde își canalizează eforturile într-o direcție
mai periculoasă, AFP. În miezul nopții, agenția publică o corectură.
Dar totul suna atât de fals în această depeșă încât jurnalul a refuzat
această jumătate de măsură. Dimineața, prima depeșă este de-a
dreptul anulată. O decizie rarisimă. Agenția publică o știre, exact
pe aceea. Ea va adresa chiar o scrisoare de scuze jurnalului. În
sfârșit, informația își reintră în drepturi. Zvonul în sine, devine
subiect pentru mai multe articole, în special din Le Monde și
pe site-ul Arrêt sur images. Această cădere în abis omoară
epifenomenul. Într-un editorial din 13 august, Erik Iztaelewicz,
director la Le Monde, se felicită pentru ancheta deschisă de AMF
și regretă „uzuparea de către zvon”. El adaugă că „publicată de un
jurnal care nu își ascunde angajamentele proeuropene... (e vorba
de această ficțiune) se dorește a fi un exorcism”.
Ceea ce tocmai s-a petrecut m-a șocat. Și vreau să știu tot. Îmi
sun un prieten bancher să-l rog să reia firul evenimentelor din
vară. Omul acesta nu și-a luat niciodată vacanță. Versiunea sa nu
mă poate liniști.
La început, foiletonul a trecut „un pic neobservat”, îmi zice el.
Când cursul băncilor a început să scadă, oamenii și-au spus: „E
ceva normal pentru că și celelalte bănci sunt la pământ.” Băncile
franceze au fost ultimele. Aceasta nu a fost decât capitularea.
Au fost atacate ultimele insulițe care rezistaseră. S-a crezut că
este un fenomen tehnic, dar când căderea s-a prelungit și a luat
proporții mari, „au început să își spună: se pare că e un lup pe
undeva”, și „ficțiunea a adus o altă perspectivă”. La patru zile
după finalul foiletonului, zvonurile au început să circule. Și, în
plus, se spunea: „A fost foarte realist. Nimic nou. Și apoi a apărut
această percepție, la cei ce nu plecaseră în vacanță, cum că am
avea din nou de a face cu o lebădă neagră.” Dar ce e povestea asta
cu lebăda neagră?
Unde primesc inițierea în misterul lebedei negre

Prietenul meu îmi explică atunci că performanțele piețelor se
supun unei legi normale. Nici nu apuc să îmi amintesc de cursurile
de statistică, pentru că el deja continuă: „Ai 95% șanse să te
situezi în jurul mediei, și de partea bună, și de partea proastă.
Cele 5% procente care rămân repartizate de fiecare parte a
curbei în formă de clopot a lui Gauss, sunt aspecte care se pot
produce cu o probabilitate extrem de scăzută din punct de vedere
22 Anonymus
statistic. Or, vedem că acestea se petrec cu adevărat din ce în ce

mai des.” Predictibilitatea riscurilor, deci a randamentelor, tinde
să se erodeze. Acest fenomen al imprevizibilității a fost teoretizat
de către matematicianul libano-american Nassim Nicholas Taleb,
într-o lucrare apărută în 2007 (The Black Swan: the Impact of
the Highly Improbable, Random House, 2007. Apărută în Franța
cu titlul Le Cygne Noir: La puissance de l’imprévisible – Lebăda
neagră : Puterea impredictibilului –, Les Belles Lettres, 2008).
Lebădă neagră, astfel este numit un eveniment neașteptat,
o mare surpriză cu efecte devastatoare. După spusele acestui
prieten, falimentul de la Lehman din 2008 a fost o lebădă neagră,
la fel ca și catastrofa de la BP din golful Mexicului din 2010. „De
ani buni li se spune oamenilor: «Nu vă neliniștiți.» Or, tu vezi bine
că, de fapt, există motive reale de neliniște, pentru că ceea ce
este improbabil, de neconceput, din punct de vedere statistic,
sfârșește prin a se produce”, îmi explică el. Apoi, stupefiată, îl aud
spunând: „Ei bine, oare acest foileton nu este pe cale să ne spună
adevărul?” Eram în plină toropeală a verii, oamenii începeau să
își piardă toate reperele. Și peste toate, această ficțiune care
depășește realitatea... Dar dacă ar fi adevărat? Dar dacă ar exista
ceva și mai serios? Nu se poate ca bursa să se prăbușească din
senin.
Această discuție a produs în mine un puternic sentiment de
înstrăinare. Și chiar existau motive care să-mi provoace un pic
de angoasă. Este oare posibil ca un simplu jurnalist să-și poată
croi drum pe acest teren minat, știind că ceea ce scrie este citit
și de omul de rând, dar și de cei din sălile de tranzacții? Poate
el oare să-și sfideze nevroza sălilor de tranzacții, fugind de ea?
Răspunsul meu este „da”. Dacă presa generalistă ar da înapoi în
fața hipersensibilității piețelor la cel mai mic zvon, ea ar sfârși prin
a semăna cu presa financiară: expertă, dar codată, împopoțonată
cu neologisme de neînțeles și adeseori înșelătoare (termenul
splendid de „credite structurate” este un exemplu de acest gen)
și inaccesibilă publicului larg. Zvonurile autogenerate de către
piețe își află locul peste tot și oriunde. Să vrei să le eviți, înseamnă
să vrei să abolești realitatea, ceea ce este absurd. Presa pentru
marele public ar trebui să-și respecte propriile reguli etice, fără a
se lăsa contaminată de reflexele nevrotice de la finanțe. Jurnalul
a făcut tot posibilul ca să semnaleze cum că Terminus pentru euro
nu era nimic altceva decât o ficțiune. O ficțiune pentru omul de pe
stradă care asistă consternat de mai bine de patru ani la tresăririle
crizei și care ar dori să știe ceva mai multe despre ce se petrece.
3. Complotul anglo-saxon
Pe 15 august, la câteva zile după ce Le Monde a ridicat
anonimatul autorului acestui foileton, un confrate și prieten ieșit
la pensie mi-a trimis următorul SMS: „Deci pactizăm cu tabăra
anti-Franța?” Cât fler! Zvonurile despre complotul anglo-saxon
erau pe punctul să iasă la suprafață. Ele cad la fix ca să mascheze
înfrângerea în câmp deschis suferită de președintele Sarkozy în
timpul Consiliului european de pe 21 iulie.
Unde se arată că băncile franceze sunt agățate din

umbră de sistemul bancar american
La Paris, în mijlocul toropelii estivale, se șoptește că dezlănțuirea
pieței este o lovitură pusă la cale pentru a priva băncile franceze de
activitățile foarte lucrative de la banca de investiții și de gros, unde
acestea au reușit să se impună în fața celor americane. Președinta
de la Medef apare la balcon pentru a denunța un complot anglo-
saxon împotriva Franței. Pe 29 august, Laurence Parisot declară
pentru Figaro: „Am asistat la un fel de război psihologic și la o
tentativă de destabilizare a zonei euro. Piețele au reacționat,
fiind prin natura lor foarte sensibile la zvonuri, chiar organizate.”
„Micul” zvon despre Société Générale este instrumentat pentru
a-l alimenta pe cel „mare”, cel niciodată în totalitate dezmințit sau
acceptat, cum că ar exista un război monetar și financiar secret
între cele două maluri ale Atlanticului. Dovada, Fondul Monetar
International a decretat că băncile europene aveau nevoie
urgentă de bani noi. Rezultatul, acesta a stresat ceva mai mult
piețele, cel puțin a crescut un pic presiunea asupra celor din Paris.
Directoarea generală de la FMI, Christine Lagarde, îi exasperează
pe directorii băncilor franceze. Ce ingrată! Cum de îndrăznește
să-și trădeze patria? Realitatea acestui „complot american” este,
de fapt, foarte ironică.
Existau totuși motive obiective de neliniște. Căderea din august
2011 nu este pe de-a-ntregul o surpriză. Băncile sunt însetate.

Din 2008, lichiditățile sunt rare, or ele au enormă nevoie de
acestea, în special băncile franceze care, mai mult decât altele,
îi împrumută pe alții pe termen lung și împrumută de la alții pe
termen scurt. În Europa, BCE udă cu generozitate. Dar băncile
franceze au vrut și mai mult. Nu și-au limitat ambițiile la zona
euro. Din anii 90, și-au dezvoltat ca niciodată operațiunile în
dolari aproape peste tot în lume, în Statele-Unite și în Golf în
mod particular. Acolo, regele dolar nu are concurent. Dar unde să
găsești dolari? În shadow banking, „sistemul bancar din umbră”.
Acest univers cu prea puține reguli este organizat în jurul a money
market funds, fondurile care drenează, pun la cale, transformă
economiile și creditul cu ajutorul unor operațiuni complexe și al
unor instrumente cu nume abscons. Înainte ca autoritățile să se
lanseze într-o operațiune amplă de curățire, sistemul bancar din
umbră a atins o dată și jumătate talia sectorului bancar vizibil.
Pe 31 decembrie 2010, activitățile în dolari ale Société Générale
reprezentau o treime din activitățile sale în euro, deci aproximativ
un sfert din afaceri. Din momentul în care autoritățile americane
au decis să facă ordine, acest puț adânc plin cu lichidități a început,
încetul cu încetul, să sece. Fir-ar să fie! BCE nu furnizează dolari.
Ea intervine totuși pe lângă Rezerva Federală americană pentru
26 Anonymus
a procura băncilor creditele pe care acestea nu le mai găsesc pe

piață în baza unui acord numit „de swaps”, altfel spus de schimb
de euro contra dolari. Dar condițiile impuse de tandemul băncilor
centrale sunt mai puțin avantajoase decât cele rezervate celor de
acasă. Într-un cuvânt, e mai scump. La fel cum și mamei unei familii
nu îi place să meargă să ceară de la vecini când nevoia o împinge,
la fel și bancherii detestă cel mai mult să fie „stigmatizați”. Fiecare
are mândria lui. Or, dacă publicul nu a remarcat nimic din aceste
dificultăți de finanțare în dolari devenite strigătoare la începutului
lui 2011, piețele nu au ratat aceasta. Activitatea în dolari a marilor
bănci europene, mult timp o vacă bună de muls, a devenit călcâiul
lui Ahile. Și nu este singurul.
Unde ni se ascunde că Angela Merkel a vrut să

rezolve chestiunea greacă în același mod... cu un an
mai devreme!
Când a devenit limpede, în cursul lui 2011, că Grecia nu va
putea să-și înapoieze toată datoria (un euro înapoiat pentru un
euro împrumutat), se pune întrebarea: cine va achita datoria?
Răspunsul unui neofit: creditorii săi! Doar că situația era ceva mai
complicată. Constatarea de insolvabilitate a Greciei nu data de ieri.
Fusese realizată încă de la sfârșitul lui 2009. Implicit. Investitorii
cereau la acea vreme de la Atena o dobândă inacceptabilă,
care o împiedicau să-și procure de pe piață noi resurse pentru
a înlocui datoriile rambursate. Soluția aleasă a fost de a găsi
o finanțare din afara pieței la un preț acceptabil. Acesta a fost
primul „plan grec” al Europei. Statele din zona euro se substituiau
pieței pentru a permite Greciei să-și reînnoiască resursele. În
realitate, obligațiunile ajunse la scadență erau rambursate la
paritate grație împrumuturilor acordate de țările din zona euro.
Era un pas înainte, căci nimeni nu a crezut vreo clipă că Atena
va reuși vreodată să-și achite datoria. Această cvasicertitudine se
reflecta în remunerația cerută de investitori, altfel spus dobânda.
Insolvabilitatea Greciei transformă o datorie publică (Grecia) în
pierderi private (cele ale băncilor). Prim-planul grec transforma
aceste pierderi private în datorie publică, cea a micilor tovarăși
ai Greciei (celelalte țări europene, dar și FMI). În felul acesta era
salvată semnătura greacă și erau evitate eșecurile creditorilor săi,
băncile, care ele însele aveau nevoie de susținere publică pentru
a supraviețui.
Cancelăreasa Germaniei s-a indignat când situația a devenit
critică în 2011, și când s-a dovedit că Atena nu va fi în măsură
să producă excedentele imense care i-ar permite să ramburseze
datoria privată devenită publică. Angela Merkel a vrut „să pună
băncile să plătească”. Să le ramburseze da, dar nu în totalitate.
Adică tu mi-ai împrumutat 100, eu îți înapoiez 50. O idee care
aparent lezează bunul simț. Din păcate situația era mult mai
complexă.
În limbajul specializat bruxellez care abundă în acronime,
această împărțire a poverii grecești a primit numele de PSI (privat
sector involvement) sau „participare la sectorul privat”. Într-un
articol publicat în toamna lui 2011 și care a făcut mult zgomot,
Caroline De Gruyter, corespondentă la Bruxelles a cotidianului
economic olandez NRC Handelsblad (Caroline De Gruyter,
„Europe Thought It Would Be Good If banks Would Pay. In Turnet
Out to Be a Disaster”, NRC Handelsblad, 1 octombrie 2001), arăta
efectul dezastruos produs de această politică ce va conduce la
situația ca băncile să se debaraseze de datoria lor publică. Un
bancher a confirmat această greșeală în cursul unei întrevederi:
„Toți broker‑ii, chiar și cei ai căror economiști sunt germani, dau
în scris negru pe alb că PSI a fost o greșeală. Acest lucru putea fi
realizat cu condiția să se facă contra-focuri. Ei (șefii de state sau
de guverne aflați sub presiunea germană și olandeză) au suprimat
noțiunea de investiție fără riscuri. Băncile, în general, dețin un
exces de depozite pe care nu îl împrumută. Ele plasează acest
exces în împrumuturi către stat. În manualele de finanțe, dobânda
28 Anonymus
fără risc, este bunul trezoreriei. Este habeas corpus al băncilor.

Ceea ce s-a petrecut în iulie 2011 e că li s-a spus investitorilor de
pe o zi pe alta: „Dobânda fără risc nu mai există”. Iar asta era cu
mult mai mult decât putea să suporte sistemul. Un remediu mai
rău decât răul.
Datoriile suverane atârnă greu în activul băncilor, altfel spus în
catalogul bogățiilor acestora. Dacă aceste datorii valorează mai
puțin decât se credea, atunci băncile sunt mai puțin bogate decât
par. Iar dacă sunt mai puțin bogate decât par, ele riscă să aibă
dificultăți în a-și rambursa propriile datorii (pasivele). Dintr-o
dată, nimeni nu se mai grăbește să le ofere împrumuturi. Cine
anume? Ei bine, în special băncile și restul sectorului financiar.
Sistemul nu mai are încredere în el însuși. Decotarea activelor
grecești a inoculat virusul neîncrederii în sânul sistemului bancar.
De unde și ideea de a falsifica buletinul de sănătate.
În care li se taie capul mesagerilor ce aduc vești

proaste
Pentru mulți, iulie marchează începutul vacanței. Pentru
alții, este sezonul conturilor semestriale, acele date financiare
publicate la jumătatea anului de către marile întreprinderi și care
sunt aproape la fel de complete ca și bilanțurile anuale. Pentru
experții contabili acesta nu este nici pe departe un moment de
odihnă. Mai ales dacă lucrează în sectorul bancar. În special la
început de iulie 2011, căci această poveste cu PSI-ul tinde într-
adevăr să dea bătaie de cap. Obligațiunile de stat sunt înregistrate
în ceea ce se numește banking book, altfel spus inventarul stabil al
valorilor băncii, cum ar veni „rezerva” sa, prin opoziție cu trading
book unde figurează ceea ce poate fi negociat – traded – rapid
pe piață, altfel spus, produsele de pe etajeră, gata să fie vândute.
Acestea figurează cu valoarea lor numită „facială”, nominală, cea
care este dată de către emițător (trezoreria greacă, de exemplu)
la scandența împrumutului obligatoriu. Să zicem că punem
100 euro. Dacă o obligațiune greacă are o valoare nominală de
100, ea este înscrisă la 100, chiar dacă pe piață va ajunge la 70.
Motivul este simplu, anume, titlul se presupune că rămâne în
bilanțul băncii până la scadență și că la scadență emițătorul își va
onora datoria. Puțin contează care au fost capriciile pieței în acest
răstimp, dacă titlul a fost cotat la 105 (în cazul în care a scăzut
dobânda) sau la 90 (în caz de creștere a dobânzii). Acestea au fost
pentru mult timp doctrina și practica.
Acordul din 21 iulie 2011 (care nu va fi niciodată pus în aplicare)
asupra PSI prevedea că băncile trebuie să accepte să ruleze
datoria greacă (în loc să se mulțumească să fie rambursate unu
la unu de către statele din zona euro) și să accepte că fosta lor
datorie nu va fi rambursată unu la unu, ci cu o reducere. De aici
a rezultat angoasa experților contabili care s-au aplecat, în acest
început de vară 2011, asupra bilanțurilor clientelei bancare.
Meseria unui contabil constă în a realiza, cu ajutorul conturilor,
o imagine fidelă despre situația întreprinderii. Or, cu PSI, devine
dificil să continui să înregistrezi unu la unu (un euro contabil pentru
un euro valoare facială) datoria greacă, chiar dacă ea este înscrisă
în banking book. Stres în comitetele directoare ale băncilor. Cine
spune înregistrare a unei scăderi la bilanț, spune compresie
proporțională cu profiturile semestriale, „avertisment” al pieței,
cădere a cursului, eventual risc de OPA, și eliminarea primelor de
performanță ale directorilor. Ce rămâne de făcut?
Sfârșit de iunie, experții contabili europeni încep să se
întrebe cum să gestioneze această situație inedită de default
(nerambursare unu la unu) parțial provocată de un important
emițător suveran european. Sub acoperirea anonimatului,
unul din șefii administrativi mi-a povestit ce s-a petrecut.
Decizia politică a acestui default parțial nu este luată, dar a fost
anunțată ca fiind sigură. E dificil să o ignori. Între altele, dacă
germanii înregistrează o scădere, iar olandezii nu, dacă francezii
și belgienii se abțin, dar englezii nu, bilanțurile de la RBS, ING,
30 Anonymus
Dexia, Commerzbank, UniCredit sau BNP Paribas pur și simplu nu

vor mai putea să se compare unele cu celelalte. FEE tatonează
deci terenul, conștientă că atinge un punct sensibil care poate
destabiliza sectorul financiar. Și atunci redactează un comunicat
criptat de unde reiese, ca s-o scurtăm, că da, dacă vrem să oferim o
imagine fidelă asupra situației financiare a băncilor, trebuie făcută
o devalorizare și că nu ar fi un lucru prostesc să se discute despre
aceasta între europeni, pentru ca, de la Londra la Roma, trecând
prin Paris și Frankfurt, toți să procedeze în aceeași manieră. Nu
i-a scăpat conștiinciosului reprezentant al onorabilei profesii de
contabil faptul că, în realitate, Comisia Europeană, care e la curent
cu pregătirile franco-germane legate de summit-ul din 21 iulie și
cu cerințele Angelei Merkel, nu suflă o vorbă despre acest subiect
atât de important. Cu toate aceastea, ea e garantul bunei aplicări
a regulilor contabile, care se află de mult timp în balanță la nivel
de Uniune Europeană. La Berlaymont, sediul Comisiei, trona de
asemeni, o tăcere desăvârșită.
FEE va publica, în sfârșit, un comunicat pe 20 iulie 2011. În
două pagini pline, contabilii avertizează, printre rânduri, contra
riscurilor de manipulare contabilă. „Este esențial să vă asigurați
că informația furnizată permite utilizatorilor să își exercite propria
judecată și să ia decizii economice bazate pe o înțelegere clară
a circumstanțelor financiare ale entității auditate și asupra
riscurilor la care aceasta se expune”, scriu ei. Acestea fiind date,
se mulțumesc să enunțe principiul elementar al meseriei lor care,
se pare, riscă să fie încălcat.
Se pare că nu au fost pe deplin înțeleși. În conturile semestriale
din 2011, băncile franceze vor fi cele care vor trece un minim
de provizii pentru eventualele pierderi (care la acea epocă
erau aproape sigure) datorate fondului suveran grec. Această
curiozitate nu a scăpat analiștilor financiari care se apleacă asupra
bilanțurilor bancare. Vor trebui să aștepte octombrie 2011 pentru
ca, în sfârșit, un profesionist să calce în străchini în mod public.
Pe 10 octombrie 2011, în Financial Times, Stephen Haddrill,
directorul general de la Financial Reporting Council, organism
care supraveghează activitatea auditorilor din Regatul-Unit, va
pune în discuție în mod deschis profesionalismul și independența
auditorilor de bănci și a asiguratorilor francezi, acuzându-i de a fi
subestimat cu bună-știință pierderile ce urmau să fie înregistrate
datorită obligațiunilor grecești pentru a nu se atinge de rezultatele
financiare semestriale ale grupului din care fac parte.
4. Sfârșitul pactului dintre Paris și băncile sale
Când Bercy nu își ține promisiunile
În momentul în care s-a declanșat criza euro în 2010, statul
francez a cerut băncilor să facă ceva pentru a amortiza această
criză. Ele trebuiau să păstreze în bilanțul lor obligațiunile țărilor
din sud atacate pentru a evita alimentarea căderii cursului.
Reversul implicit al acestui angajament era că interesele
creditorilor bancari urmau să fie protejate. Dar Parisul nu mai
deținea în 2011 puterea policită necesară pentru a impune acest
angajament partenerului său german și, prin urmare, a trebuit
să cedeze în fața cererilor de restructurare imediată a datoriei
grecești. În vara lui 2010, la Bruxelles, Baudouin Prot, sosit să
prezinte primele conturi consolidate ale gruplui BNP Paribas
Fortis, a vorbit despre loialitatea și despre angajamentul băncii în
favoarea Europei. Un an și jumătate mai târziu, băncile franceze
vor lichida aceste poziții de zeci de miliarde. Poate fi de înțeles o
anumită amărăciune a patronilor băncii care, în iunie 2011, cedau
din nou cererii lui Christine Lagarde, pe vremea aceea ministru al
Economiei, de a păstra aceste titluri în bilanțul lor, și care, două
luni mai târziu, o vor auzi spunând pe aceeași, ajunsă între timp
director general al FMI, că instituțiile lor sunt subcapitalizate!
Patronul de la Dexia, Pierre Mariani, în momentul în care Dexia a
căzut în toamna anului 2010, o va acuza de altfel în mod deschis
pe doamna Lagarde că este cauza acestei pierderi.
Pentru numeroși observatori, Statul ar fi trebuit să permită
băncilor să lichideze gradat portofoliile fondurilor suverane
sud-europene, așa cum a făcut Deutsche Bank care nu mai
deținea nimic când ora lui PSI a sunat, în iulie 2011. Alții, inclusiv
comitetele directoare ale băncilor, consideră că, dimpotrivă,
trebuia să se treacă mult mai din timp, dar în mod organizat,
la restructurarea datoriei elene. În vara lui 2010, un membru
influent al stabilimentului bancar francez ar fi mers să se
întâlnească cu Jean-Claude Trichet, pe vremea aceea președinte
al Băncii Centrale Europene, pentru a-i cere să consimtă la
examinarea posibilității unui default ordonat al Greciei. A fost
expediat fără menajamente. Un lucru este sigur, PSI-ul atât de
drag cancelăresei germane desface în mod violent pactul bănci-
stat. Eforturile patetice din iulie 2011 pentru a masca expunerea
fondului suveran nu vor fi de ajuns pentru a-l reface. Băncile nu
sancționează pactul în sine dintre Bercy și băncile sale, ci ruptura
acestuia.
Nimic nu putea simboliza mai bine acest divorț franco-francez
decât plecarea lui Michel Pébereau anunțată în mai 2011 și care
a avut loc efectiv în luna decembrie a aceluiași an. La Paris, încă
din toamnă, limbile se dezleagă. Unii nu ezită să vorbească de
un „sindrom Pébereau”, pentru a desemna influența excesivă
a fostului patron al BNP Paribas care, punând la punct o curea
de transmisie prea eficientă cu Bercy, a întârziat adaptarea la
sectorul bancar. După 2008, „Băncile franceze nu au mai ținut
cont de faptul că trebuiau să își adapteze bussines model-ul. Se
regăseau în situația unui țăran care vedea trecând o furtună de
grindină peste ogorul său. Nu își crescuseră suficient fondurile
proprii”, a rezumat situația în toamnă un celebru consilier politic.
Trebuie spus că fostul director al Trezoreriei reușise să facă
minuni. Fiind încă președinte la consiliului de administrație al BNP
Paribas, acesta a conceput planul bancar pentru 2008 împreună
cu Christine Lagarde, pe atunci ministru al Finanțelor. Procedând
astfel, el a reușit să sustragă în mod abil băncile care beneficiaseră
de o examinare prea minuțioasă din partea autorităților europene,
cu excepția lui Natixis și a lui Dexia (franco-belgiană). În ciuda
nuanțelor aduse de Curtea de Conturi, președintele Sarkozy a
trâmbițat timp de doi ani că garanțiile acordate sectorului bancar
nu „costaseră nimic” și că, de fapt, aduseseră 2 miliarde la bugetul
statului. În timp ce băncile engleze erau naționalizate, în timp ce
giganții olandezi sau belgieni erau făcuți bucăți, în timp ce băncile
34 Anonymus
germane erau practic transformate în bad banks (societăți în care

sunt regrupate active de proastă calitate în vederea lichidării lor
progresive), sectorul bancar francez părea să fi trecut destul de
bine criza. BNP Paribas îl înghițise pe Fortis.
Société Générale, după șocul Kerviel, reușise să se redreseze
și să scape de pofta prădătorilor, iar Crédit Agricole, instalat pe
comoara sa de depozite din întreaga Franță, ajunsese să amâne
pentru mai târziu deciziile dificile.
Dar oare cerul era așa senin precum se spunea?
Cum Angela Merkel a primit „pielea” lui Michel

Pérebeau
În vara lui 2011, această imagine exemplară s-a destrămat.
Crédit Agricole ia decizia să tragă linie în ce privește finanțele
de pe piață, continuând în același timp să-și treacă pierderile
pe seama aventurilor grecești. Société Générale și BNP Paribas
plătesc „modul prea econom în care au aprovizionat Grecia”,
notează o sursă bine informată. Și trebuie adăugat: „Toată lumea
a văzut aceasta.” Planurile sociale de la banca de finanțări și
investiții se cifrează în mii de locuri de muncă. Mașina de vânzări a
modelului francez al „băncii universale” – punând la un loc banca
de detaliu (depozite și împrumuturi către gospodării și PME)
cu banca de investiții și de piață – care funcționase de minune,
începe să dea rateuri. Ideile ce propuneau separarea între aceste
două domenii de activitate, în vederea limitării expunerii puterilor
publice la riscuri de deficit din sectorul public, în vogă în Regatul-
Unit și în Statele-Unite, fuseseră sistematic măturate cu dosul
mâinii de către toate autoritățile din Paris: ministrul finanțelor,
guvernatorul Băncii Franței însărcinată cu supervizarea băncilor,
și chiar președintele republicii în persoană. Nu mai rămânea decât
ca Michel Barnier, comisarul european pentru servicii financiare,
să vină să împletească laurii conceptului de bancă universală, atât
de contestat (Vezi în special: Rym Ayadi, Emrah Arbak, Willem
Pieter de Groen, Business Models in European Banking. A Pre-
Crisis Screening. Center for European Policy Studies, Bruxelles, 20
sept. 2011).
Rezultatul e că acest atac conjugat contra fondului suveran și a
băncilor sale repune în discuție atât talia cât și modelul de afaceri
al sistemului bancar. Piețele judecă garanția publică, implicit
asupra unor bilanțuri atât de mari, ca fiind prea riscantă. Nu a
fost nicio surpriză că în toamna anului 2011, Comisia Europeană
a făcut un viraj la 180 de grade, admițând că este gata să ia în
considerare măsurile de „segregare” a riscurilor bancare.
În ansamblu, căderea vertiginoasă din vara lui 2011 nu este
fructul unui complot, ci eșecul unei înțelegeri franco-franceze
pusă față în față cu exigențele alianței franco-germane.
Sarkozy a trebuit să aleagă între propriile bănci și Berlin, între
Michel Pérebeau și Angela Merkel. Aceasta este dilema sub
semnul căreia este plasat începutul lui Terminus pentru euro.
Despre cum dușmanul se ia de bijuteriile naționale

În septembrie 2011, Wall Street Journal Europe înfige cuiul,
printr‑un articol intitulat: „Ce nu este în regulă cu băncile
franceze?”: „Totalul datoriei celor trei mari bănci americane
(Bank of America, J.P. Morgan și Citigroup) atinge 5.860 miliarde
de dolari, adică 39% din
PIB-ul american, în timp
ce ale lui BNP Paribas,
Crédit Agricole și Société
Générale cumulează
4.700 miliarde de euro,
adică 250% din PIB-
ul francez.” (Nicolas
Lecaussin...”What’s the
matter With the French
Banks?”, Wall Street
36 Anonymus
Journal Europe, 13 septembrie 2011)

Unii ar clasa rapid această analiză în raionul cu dovezi flagrante
despre un complot anglo-saxon, cu atât mai mult cu cât am
putea aminti aici cu cruzime de necazurile din trecut de la Crédit
lyonnais, caricatură a riscurilor înțelegerilor ascunse dintre bănci
și puterile publice. Ca o circumstanță agravantă, articolul este
semnat de Nicolas Lecaussin. Acest individ în vârstă de patruzeci
de ani este un fost angajat al IFRAP – care este un soi de cutie
de gândit liberală și foarte incisivă, fără vreo calificare anume în
cheltuielile publice -, autor al unui pamflet despre sarkozyism
cu titlu ambiguu: „Absolutismul eficient”. Autorul atrage atenția
tocmai asupra problemei taliei sectorului bancar în raport cu cel al
economiei naționale, într-un moment în care, după tot ceea ce s-a
petrecut în 2008, nimeni nu mai îndrăznește să conteste faptul că
aceste activități se bucură de o garanție publică implicită. A afirma
că Franța este o țară prea mică pentru a avea bănci atât de mari e
un act de sperjur. Totuși, este ceea ce gândesc majoritatea piețelor.
„Care parte din atac poate fi explicată prin jocurile operatorilor
concurenți (băncile americane de investiții)? Analiza mea conduce
la concluzia că, prin intermediul instituțiilor financiare, era testat,
în realitate, fondul suveran francez. Acest test s-a făcut asupra
Franței. Timp de opt zile, am fost totuși sub o foarte, foarte
mare presiune”, îmi explică în toamnă o persoană dintr-un post
de conducere. A reușit oare Franța să treacă testul? Într-o primă
fază, da. În toamnă, testul urma să devină mai degrabă italian
decât francez. Dar amenințarea a rămas prezentă. Începând cu
sfârșitul verii, la Paris au început să circule zvonuri despre un
guvern de uniune națională. „S-a văzut că trebuie să fim extrem
de atenți. Toate măsurile adoptate în plan bugetar și în cel al
finanțelor publice nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost acest test din
august. Mesajul era că Franța nu se găsea la adăpost în termeni
de îndatorire, de deficit, de notație. Dar a trecut cu bine”, adaugă
aceeași sursă.
5. Trebuia oare să public Terminus pentru euro?
Printre alte bizarerii, capitala europeană vede cum intensitatea
activității sale variază considerabil de la o zi la alta și de la o
săptămână la alta. Această concentrație este fatală pentru
instituțiile organizate la scară de continent unde cei desemnați
să ia decizii, experți, lobiști și jurnaliști se împart între mai multe
capitale. În unele zile foarte încărcate, nu rareori lifturile sunt
blocate pentru a primi delegațiile străine, iar gărzile fac exces de
zel și organizează pe neașteptate controale la acte pe scări. Să
circuli în imensa clădire a Parlamentului european poate să se
dovedească a fi atunci o încercare pentru nervi. Dar o surpriză
plăcută nu este niciodată exclusă.
Pe culoare cu Mario Monti

Pe 12 octombrie, pe când parlamentam la baza unei scări din
Parlament cu un gardian însărcinat să interzică accesul la etajul
unde este hemiciclul (și unde trebuia neapărat să ajung), îl văd
venind spre noi pe Mario Monti. Actualul președinte al Consiliului
Italian, care la vremea aceea era doar președintele Universității
Bocconi, este însoțit de un înalt funcționar al Comisiei și se
regăsește în aceeași situație ca și mine. Așa fost comisar european
cum e, nu are cartea magică ce i-ar permite accesul la etajul trei.
În timp ce gardianul își sună superiorul, începem să povestim
un pic. În trecut am discutat mult despre „cazul” Microsoft, pe
care l-a relansat pe vremea când era comisar pentru concurență.
De atunci, Mario Monti nu a mai părăsit niciodată cu adevărat
scena europeană. După 2008, a devenit avocatul unui „nou deal”
social. Părerea lui era că Europa riscă să moară dacă își neglijează
problemele sociale. De când cu afacerea Alstom, presa franceză
îl prezintă tot mai des drept un aiatolah al concurenței. El era
în realitate modelul onestității, om având, pe deasupra, o bună
cunoaștere a realităților economiei și finanțelor moderne. L-am
38 Anonymus
intervievat cu regularitate în ultimii ani. După apariția lui Terminus,

unde a apărut scurt la masa diplomaților și ai gestionarilor de
hedge funds, am căutat să îl revăd. A fost în van. Dar el nu uitase
cererea mea.
- Prin urmare, toate acestea s-au petrecut din vina
dumneavoastră, îmi spuse el, glumind pe jumătate. Se pare că
scrie ficțiuni foarte... realiste, adăugă el adresându-se celui care
îl însoțea.
- Nu începeți și dumneavoastră, domnule Monti! am protestat.
- Mă prezentați complotând cu gestionarii de hedge funds.
- Tommaso Padoa-Schioppa a participat la aceste dineuri,
domnule Monti. Nu cred că complota, am răspuns eu.
Monti era în realitate unul dintre rarele persoane care meritau
să se așeze în fotoliul fostului ministru italian de finanțe, în jurul
mesei de dineuri de mare anvergură evocate în al unsprezecelea
episod din Terminus pentru euro. Dar oamenilor aflați la putere
nu le place să se spună că politica nu se face la televizor și în
Parlament, ci între cei puternici, în jurul unei mese bune... și cu
ușile închise. Deși chiar așa este!
Același lucru este valabil pentru oamenii din umbră. Influentul
Alain Minc, consilier politic inconturnabil la Paris, mi-a mărturisit
mai târziu că, dacă ar mai fi fost încă președinte al consiliului de
supraveghere a lui Le Monde, „această serie nu ar fi apărut”! Pe
25 iulie, în seara apariției primului episod din Terminus pentru
euro, l-a sunat pe Erik Izraelewicz pentru a protesta. Directorul
redacției i-a răspuns că el nu înțelegea de ce aceiași care discutau
despre posibilul sfârșit al monedei euro la dineurile din oraș s-ar
ofusca dacă s-ar vorbi despre această posibilitate în presă, doar
dacă nu cumva aceste dezbateri sunt interzise publicului larg.
Minc considera că foiletonul acreditase ideea că ipoteza unei
ieșiri a Germaniei din zona euro era mai plauzibilă, ceea ce, îmi
spuse el mai târziu, era „contrar poziției jurnalului”. Și-a spus
părerea sa față de Izraelewicz... fapt care nu a avut consecințe.
Prin urmare el considera ca responsabilă și periculoasă seria
foiletonului, estimând că nu toată lumea putea să discearnă
lucrurile. Vizitatorul de seară al Președintelui investit cu autoritate
morală nu putu să împiedice publicarea, el nemaifiind de ani buni,
atotputernicul președinte al societății cititorilor.
Din fericire, nu aceeași este religia președintelui Autorității
Piețelor Financiare, Jean-Pierre Jouyet, pe care l-am plasat,
de altfel, în episodul al optulea al foiletonului într-o postură
delicată, sub trăsăturile unui „jandarm cu ochii legați”. Fără vreo
ranchiună, dar probabil nu fără ironie, el îmi zise la întoarcere:
„Dvs. și Christine Lagarde, ați fost personajele autorealizate ale
verii”. Directoarea generală a Fondului Monetar Internațional, pe
care el o cunoaște foarte bine pentru că își avea scaunul alături
de el în guvernul Fillon, a pledat începând din august pentru o
recapitalizare masivă a băncilor europene. Această idee, după
ce a suscitat mânia bancherilor și a palatului Elysée, va fi, într‑un
final, reluată de cancelăreasa germană înainte ca – surpriză! –
președintele Jose Manuel Barroso să-i urmeze exemplul, la fel ca
și ceilalți șefi de stat și de guverne europene.
Dar oare ce crede fostul ministru al Afacerilor europene despre
acest zvon nebunesc legat de Société Générale, asupra căruia
AMF a deschis o anchetă? No comment. Statuturile AMF stabilesc
o strictă (și înțeleaptă) separare a puterilor între serviciile de
anchetă și președinte. Departe de orice discurs populist legat de
40 Anonymus
iraționalitatea piețelor, Jouyet a adăugat totuși această remarcă

cu privire la „dezlănțuirea” pieței din luna august: „Zvonurile nu
sunt la originea evenimentelor... ele sunt consecința anticipării
acțiunilor pieței.” La care a adăugat, enigmatic, în legătură cu
degringolada băncilor franceze: „Nu știu dacă există vreun
complot, dar există cu siguranță oameni care nu vor binele
instituțiilor financiare franceze.”
Unde confrații fie mă susțin, fie mă diabolizează

În strâmta lume a jurnaliștilor povestea a provocat, de asemeni,
reacții contrastante. Printre confrații mei francezi, mai mulți s-au
întrebat după modelul: „Și totuși, în plină criză...” Unii se opun
clar principiului ficțiunii. Nu a fost la fel și pentru Jean Quatermer,
corespondent al Libération și autor al blogului „Culisele Bruxelles-
ului” care a urmărit povestea cu curiozitatea bulimică ce îl
caracterizează. Niciodată zgârcit în a da sfaturi, Jean m-a încurajat
în felul său, certându-mă cu blândețe. Finalul l-a dezamăgit. Faza
cu traderul care se joacă de-a sperietoarea, întâlnirea dintr-un
mare hotel din Shanghai, e un pic cam scurtă, îmi spuse el. „Nu
se poate să închei așa. Vrem continuarea.” O colegă, ce lucrează
la televiziunea olandeză și la cotidianul britanic The Independent,
mi-a povestit că străbătea cu mașina Statul Washington împreună
cu prietenul său, când a auzit vorbindu-se despre Terminus pentru
euro. „Ascultam National Public Radio (radioul public american) și,
la un moment dat, am auzit de povestea cu foiletonul care devine
realitate. Mi s-a cerut să revin la Bruxelles. A fost incredibil”, îmi
povesti ea la întoarcere. Arthur, corespondentul de la Irish Times
care a servit ca model „personajului” Charles Leesbey, jurnalistul
care trebuie să scrie despre arestarea lui Karlsruhe și care îl
intervievează pe profesorul Kerber, se amuză încă de faptul că a
ajuns erou fără să fi vrut în această poveste.
În ce privește evenimentele din ultimele luni, Terminus
pentru euro apare ca fiind un epifenomen. În momentul
apariției sale, problemele de lichidități ale băncilor franceze,
legate de raționalizarea finanțărilor în dolari, au fost dovedite,
analizate și evaluate de-a lungul notelor analiștilor de luni de
zile și, prin urmare, erau binecunoscute în sălile de tranzacții. În
revanșă, parapetul ridicat pentru a limita ruptura provocată de
restructurarea datoriei elene a fost, în final, contraproductiv. Când
conturile trimestriale fuseseră stabilite după regulile de reducere
a obligațiunilor suverane europene, într-un mod cel puțin variabil
de la o bancă la alta și de la o țară la alta în Europa, piața a înțeles
că termometrul a fost reparat. Și, prin urmare, surpriza a fost cu
atât mai mare când febra a urcat de-adevăratelea.
În toamnă, Autoritatea Bancară Europeană a pus pe toată lumea
în acord (făcându-și, astfel, numeroși dușmani) impunând reguli
de reducere comune pentru toate stabilimentele europene. Între
timp, băncile se debarasaseră de zecile de miliarde de euro de hârtie
suverană, accelerând scăderea cursului obligațiunilor publice (deci
creșterea taxelor) în zona euro. Dar, cu toate acestea, nu o duceau
deloc mai bine. În slăbiciunea lor, se temeau de o nouă rundă de
ajutoare publice, temere confirmată la summit‑ul din octombrie
de anunțul făcut de un jandarm european al concurenței, Joaquin
Almunia, legat de menținerea unui regim de excepție – altfel spus,
un control redus al ajutoarelor – după modelul celui adoptat în plin
marasm, în 2008. Perspectiva unui astfel de sprijin public nu ajuta
la aprecierea solvabilității statelor, garanți ai sistemului, în cele din
urmă. Fără a mai socoti că temerile de restricționare a creditului
de către cei care îl furnizează (băncile) umbrea perspectivele de
investiții și creștere. Cu alte cuvinte, mașinăria infernală unde criza
financiară o întreținea pe cea a datoriei și viceversa continua să
funcționeze la maxim. Între iunie și decembrie 2011, BNP Paribas
pierduse 39% din valoarea sa, iar Société Générale 53%. Trei șefi
de guvern și-au cedat locul, doi dintre ei demisionând. Când am
început să scriu Terminus pentru euro, nu îmi imaginasem că
evenimentele vor urma un curs atât de precipitat.
6. Unde funcționarea piețelor ridică întrebări
teoretice și practice intrigante
Întorcându-mă la Bruxelles la sfârșitul lui august 2011, am dat de
„serviciile de presă” (cărți oferite jurnaliștilor cu titlu promoțional
de către serviciile de presă al editorilor în momentul apariției
acestora) pe care mi le lăsase un confrate. În teanc, era și un
eseu publicat de George Soros, câteva luni înainte de prăbușirea
sistemului din septembrie 2008 (George Soros, Adevărul despre
criza financiară, Denoel, 2008). Era momentul să o deschid atunci
sau niciodată.
Când George Soros îi ridiculizează pe idolatrii pieței

Criticile cele mai aprinse și mai convingătoare aduse sistemului
financiar, exceselor sale, slăbiciunilor sale, vin din interior. Din
exterior, bineînțeles, auzim spunându-se că trebuie să fie moralizat,
să se restabilească prevalența politicului, să fie demondializat.
Dar ascultându-i pe cei care sunt în interior vedem cât de fragilă
și supusă greșelii este fascinanta mecanică a piețelor.
Într-o cărticică un pic cam dezlânată, care ține loc și de
autobiografie, de la nota de analiză macroeconomică la eseul
filosofic, celebrul speculator evreu emite o ipoteză despre explozia
unei „superbule”, cu câteva luni înainte de prăbușirea sistemică ce
a urmat după falimentul de la Lehman. Ca o concluzie a jurnalului
său de gestionar de hedge fund, care merge de la 1 ianuarie până
la 20 martie 2008, deci cu mult înainte de catastrofă, a scris: „Aș fi
preferat să concluzionez vorbind despre un beneficiu al fondurilor
în ansamblu... dar probabil că un deficit cadrează mai bine cu
scopul acestei cărți. Suntem într-o perioadă de reducere forțată
a efectului de levier și de destructurare a bogățiilor financiare. E
dificil să scapi de toate acestea.”
American prin adopție, născut în orașul Budapesta, de unde a
fugit înainte de al Doilea Război Mondial, tânarul Soros se visa
filosof. Își abandonează ideea după primele contacte cu lumea
finanțelor, la Londra, unde a ajuns pe când era adolescent. Dar nu
a renunțat niciodată la reconcilierea celor două vocații ale sale.
Sinteza lor se exprimă în conceptul de „reflexivitate a piețelor”, la
care lucrează de câteva decenii, și pe care și-a construit strategiile
de speculant, cu un succes apreciabil.
Această reflexivitate este o consecință a incapacității
operatorilor de piață de a-și fonda deciziile pe câteva elemente
obiective și factuale. Ea permite explicarea formării „bulelor”,
acele fenomene de inflație deconectate de „fundamente”, altfel
spus, de realitatea economică, de exemplu în sectorul imobiliar.
Simplificând, reflexivitatea este o tendință către egocentrism care
face să reacționeze piețele... la propriile lor reacții, pe când de
fapt, ar trebui să se adapteze la condițiile exterioare. Fenomenul
de „anticipări autorealizatoare”, altfel spus, de previziuni care se
realizează nu pentru că ar fi fost juste, ci, pur și simplu, pentru că
erau făcute, furnizează ilustrarea cea mai comună și evidentă a
acestei reflexivități. Pe o piață reflexivă, cel care câștigă nu este
neapărat cel care are dreptate, ci cel care este capabil să integreze
simultan evenimentele exterioare și reacția piețelor la ele însele,
de a le prosti, de a le devansa. Aceasta este „rețeta” lui Soros
care se autoproclamă ca fiind „filosof ratat” și „speculator de
succes”. Dar alta este concluzia trasă de octogenar la propria sa
teorie. O concluzie foarte simplă și, în același timp, radicală, căci
ea readuce în discuție fundamentele politicii economice de mai
multe decenii. Ideea că piețele tind către un preț de echilibru ar fi,
după părerea lui, greșită datorită reflexivității. În introducerea la
eseul său, el scrie: „Avem nevoie, pentru a înțelege ce se petrece,
de o nouă paradigmă. Cea care prevalează în acest moment, și
care vrea ca piețele financiare să tindă spre echilibru, este greșită
și înșelătoare. Dificultățile noastre actuale țin, într-o mare măsură,
de faptul că sistemul financiar internațional este construit pe
această bază”.
44 Anonymus
Unde aflăm că piețele sunt obsedate de viitor, nu de

prezent
Scopul unei piețe financiare nu este să dea o indicație despre
starea prezentă a unei întreprinderi sau a unui emițător de titluri
financiare, ci de a informa despre starea sa viitoare. Singurul lucru
actual în ce privește valoarea de piață sunt informațiile în baza
cărora operatorii de piețe iau decizia de a vinde, de a cumpăra
sau de a nu face niciuna din aceste două. Restul e un eșafodaj
de ipoteze. Un pariu, dacă preferăm să spunem așa. Un pariu
sofisticat, dar totuși un pariu. Informațiile care determină prețul
vizează atât viitorul cât și prezentul. Aceastea sunt în același
timp fapte (ordonate în ceea ce numim „informație financiară”,
în principal date contabile și economice) și ipoteze despre viitor
(creșterea pieței pentru o întreprindere, intrările fiscale pentru
un stat etc.). Valoarea reflectă deci anticiparea dominantelor
făcute de operatorii de piață asupra acestei situații viitoare,
ținând cont de aceste informații. Acestea sunt valabile oricare ar
fi titlurile de proprietate (acțiunile) pentru o întreprindere, titlul
de datorii (în special obligații) pentru o întreprindere, un stat sau
o organizație internațională. Astfel, valoarea unei întreprinderi
cum ar fi Google sau Skype – altfel spus, prețul său, care este
egal cu cursul Bursei de acțiune multiplicat cu numărul de acțiuni
emise – poate fi foarte mare raportat la câștigurile sale prezente.
Ea reflectă în realitate o estimare a viitoarelor sale profituri. Cu
alte cuvinte, prețul unui titlu este egal cu valoarea sa viitoare
estimată și deflatată de riscuri adiacente ipotezelor care au fost
făcute pentru a calcula această valoare viitoare. În momentul în
care se știe sigur există certitudinea absolută că o acțiune care
valorează 100 astăzi va costa 110 mâine, cursul va urca imediat
la 110 (deflatat de valoarea banilor pentru doi ani). Un asemenea
nivel de certitudine asupra valorii viitoare este desigur inaccesibil.
Pentru că viitorul este nesigur, cursul fluctuează. Și cu cât primul
este mai nesigur, cu atât mai mult fluctuează al doilea.
Întrebarea obsedantă ce se pune celui care gestionează banii
altora (sau pe ai săi) pe o piață este: va crește sau va scădea? Oare
nu am cumpărat prea mult? Pentru a obține un câștig, interesul
meu este să păstrez sau să cedez? Pentru a da un răspuns, trebuie
aflat dacă prețul titlului deținut este corect și corespunde precis
situației reale a emițătorului său. Or, acest preț, după cum am
văzut, reprezintă o sinteză a unor informații disponibile despre
situația actuală și viitoare a emițătorului în cauză. Este prețul viitor,
dar așa cum poate fi el calculat în prezent. Piața furnizează deci o
indicație sintetică și nesigură despre viitor, mereu greșită datorită
incertitudinii intrinseci a contextului și, dacă piața funcționează
bine, corectată de noile informații. Sectorul finanțelor este
un pariu continuu despre (în general) infimele variații care ar
modifica la marjă masa ipotezelor sintetizate. În momentul în
care modificați o ipoteză centrală, chiar dacă situația prezentă
rămâne neschimbată, trebuie să ne așteptăm la o variație de preț.
Profesioniștii din finanțe sunt atât de obișnuiți să gândească astfel
încât nu mai văd nimic ciudat în asta. Una din consecințele acestei
obsesii a viitorului, a ceea ce este nesigur – a riscului, altfel spus,
– este că piețele sunt ultrasensibile la zvonuri. Căci informația
suplimentară, cea care va apărea curând, dar care încă nu este
cunoscută, informația marginală, este cea care va face noul preț,
altfel spus prețul.
Pentru ca o piață să funcționeze bine, este necesar ca această
informație marginală să fie accesibilă pentru toți operatorii
în același timp. Trebuie păstrată o atitudine egală în fața
incertitudinii. Există totuși un anumit fel de informație care nu
se supune la această regulă strictă a partajului și egalității, care
poate fi „exclusivă” fără a fi ilegală, e vorba de... zvon, altfel spus
informația eronată, cea a cărei sursă este anonimă sau secundară.
Având în vedere că vânătoarea de informație exclusivă este feroce
și plictiseala este uneori mare după birouri, zvonul reprezintă,
cu adevărat, materia primă a sălilor de tranzacții. Iar aceasta nu
46 Anonymus
pentru că sălile de tranzacții ar fi prea puțin informate, ci pentru

că sunt suprainformate și, în felul acesta, cel mai bun mod de a se
distinge este de a depista informația care nu a fost încă integrată
în preț și de a juca astfel, uneori doar pentru câteva secunde,
contra pieței. De obicei, piața furnizează analiza dominantă la
formarea căreia sunt consacrate resurse umane colosale. Uneori,
subit, ea raportează vorbele care circulă, zvonurile, pe care un
simplu tweet imprudent le poate suscita. Nu este o întâmplare
faptul că sursa tweet-ului de la Reuters care a răspândit zvonul
fals despre foileton era un trader. Hiperaționalitatea dă uneori în
nevroză.
Unde înțelegem de ce Autoritatea Piețelor Financiare

realizează o anchetă legată de zvonul privind Société
Générale
Teoria piețelor și întregul drept bursier se bazează pe acest
principiu al egalității operatorilor în ce privește incertitudinea.
Acest principiu poate fi violat, aspect care nu se petrece rareori.
Această violare constituie ceeea ce se numește „abuz al pieței”.
Sunt două mari tipuri de abuz care corespund celor două forme
posibile de câștig menționate mai sus. Prima este exploatarea
unei informații privilegiate (delictul inițiatului) care îi conferă
avans în raport cu ceilalți operatori, posibilitatea de a-i devansa
în ajustarea pieței conform acestei informații care va fi prezentată
public ulterior (ne putem aminti de afacerea cu întârzierea
dezvoltării lui Airbus A380, caz în care directorii EADS (European
Aeronautic Defence and Space Company) fuseseră bănuiți de
a-și fi gestionat stocul de acțiuni conform unor informații care nu
fuseseră încă făcute publice). A doua este difuzarea de informații
false. Aceasta permite parierea împotriva pieței fără a risca,
pentru că și în acest caz manipularea va fi descoperită într-o zi sau
alta și va conduce la o ajustare a cursului. Este suficient în acest
caz să poți „prevedea” această „corecție” înaintea altora.
Posibilitatea existenței unui asemenea abuz de piață – e vorba
de manipularea cursului de la Société Générale prin difuzarea de
informații false – trebuia investigată de jandarmul de bursă prin
ancheta lansată în august 2011. Dacă cineva a prevăzut căderea
finanțelor franceze, probabil că le-a șuntat. Alfel spus, a vândut
în lipsă și, în felul acesta, și-a umplut buzunarele, câștigând o
avere. Regulamentul financiar nu interzice aceasta, dar nici nu o
autorizează decât dacă este vorba de un pariu loial. AMF va căuta
să verifice proveniența zvonului difuzat prin intermediul lui Mail
on Sunday, care a invocat mai târziu „surse din City”, și pe care
jurnalista de la Reuters le va atribui foiletonului meu Terminus
pentru euro și publicării acestuia în Le Monde.
Pe o piață eficientă unde informația este în același timp corectă
și difuzată pe scară largă, e greu să câștigi mult. Astfel, există două
moduri în care poți câștiga de două ori mai mult decât media
pieței: să ai o informație pe care alții nu o au, sau să te arăți
superior (și tenace) în analiză, cu riscul de a pierde bani o vreme
înainte de a începe să câstigi gras, uneori sume colosale, când
piața se răstoarnă și îți dă dreptate. Este vorba atunci de a paria că
sinteza informațiilor disponibile făcută de piață, cu alte cuvinte de
marea majoritate a operatorilor, este falsă. Astfel, pariind contra
pieței, unii gestionari de hedge funds își construiesc averea... sau
se ruinează.
Teoria economică ne învață că într-o piață care funcționează,
supraprofiturile tind către zero. Acest aspect poate părea profund
contra-intuitiv, și chiar să treacă drept o pură provocare la adresa
beneficiilor fabuloase adunate de bănci și de unele fonduri, fiind
totuși o constantă a economiei capitaliste. Inovația generează
profituri care sunt încetul cu încetul amplificate de concurență;
aceasta va împinge operatorii la a dezvolta noi inovații, în mod
special pentru a se distanța (temporar) de concurență și pentru
a aduna noi profituri, până când inovația se banalizează din nou,
iar concurența sparge marjele. Astfel se succed ciclurile. Pentru
48 Anonymus
a-și menține marjele la un nivel ridicat, trebuie deci exploatat sau

inovat un monopol. Inovarea este legală, în timp ce exploatarea
unui monopol, nu. Asta nu înseamnă că este imposibil. Microsoft
a reușit să exploateze pentru multă vreme un monopol asupra
sistemelor de exploatare și a recuzitei de birou, în ciuda regulilor
de concurență. Aceasta i-a permis lui Bill Gates să adune profituri
uriașe și să ajungă unul din cei mai bogați oameni din lume. Cei
care se mulțumesc să fie doar un pic mai buni decât concurenții
lor câștigă dreptul de a a obține „ceva în plus”. Această strategie
nu le va aduce niciodată superprofituri. Concurența funcționând
foarte bine pe piețele financiare (ceva mai puțin bine în cazul
serviciilor bancare), iar profiturile reducându-se în consecință,
industria financiară a dezvoltat „inovații” de remunerare pentru
a-și reconstitui marjele. Băncile și Bursele protejează de altfel
contractele de acoperire de riscuri (faimoasele contracte derivate)
pe care le concep cu ajutorul titlurilor de proprietate intelectuală.
Unde ne întrebăm despre utilitatea socială a

inovațiilor financiare
Oare aceste inovații au avut ele vreo utilitate socială sau au servit
doar la a umfla profiturile și remunerațiile? Suntem îndreptățiți
să ne întrebăm aceasta mai ales după prăbușirea din anul 2008.
Numeroase inovații dezvoltate în ultimii douăzeci de ani s-au
dovedit letale. Unii pescuiesc după cum cred ei: de exemplu,
produsele de acoperire contra riscului non-garantat al capitalului
(elementul esențial pe piețele de derivate). În această situație, un
marketing îndoielnic nu este ceva inutil pentru a dichisi ambalajul,
așa cum o arată dosarul exploziv al împrumuturilor „structurate”
acordate colectivităților locale în Franța, sau labelul acordat de
agențiile de cotare sub-produselor împrumuturilor imobiliare
americane cu grad de risc vândute sub eticheta „AAA” (garanție
maximă de solvabilitate).
Criza din 2008 trebuia să marcheze sfârșitul acestui ciclu de
„inovații”, atât de remunerator pentru operatorii de piață, dar
riscant pentru restul societății! Anumite bănci s-au repliat deja
pe „core bussiness”, după expresia consacrată a managerilor. Mai
precis, finanțarea economiei. În acest context, ele ar trebui să
remarce o scădere semnificativă a titlurilor pe care le dețin.
Dacă ar funcționa după legile pieței, în limitele funcțiilor sale și
într-o atitudine de respect față de stabilitatea financiară, industria
financiară ar trebui să genereze în medie marje slabe, pentru că
posibilitățile de inovare, și cu atât mai mult rentele de inovare,
sunt pur și simplu foarte limitate. Inutil să spunem că suntem
departe de a fi în acest stadiu.
7. Doamna de fier
Pe 19 octombrie 2011, gotha europeană participă la Frankfurt la
o ceremonie în onoarea lui Jean-Claude Trichet. Fostul guvernator
al Băncii Franței părăsește președenția Băncii Centrale Europene
după opt ani de servicii loiale și bine îndeplinite. În mod criptic,
dar fără excese. Poliglot atât cât poate fi un înalt funcționar
născut în anii 1940. Fin și încăpățânat în același timp. Surâzător,
dar inflexibil. Capabil să ridice tonul (cu ușile închise) mândru
de independența sa, dar gata să devină supus când interese
superioare sunt în joc. Orice înafară de versatil, așa cum îi vine
bine unui bancher central. Cred că nu o singură dată a avut
impresia de a fi singur la bord. Dar s-a descurcat. Trichet părăsea
Frankfurtul acoperit de elogii, literal aureolat. Și totuși a pierdut
o bătălie.
Bancherii centrali țipă din răsputeri anunțând

dezastrul
În cursul anului 2011, în lunile care au precedat plecarea sa,
președintele BCE, Jean-Claude Trichet, obișnuia să fluture în
timpul reuniunilor consiliului director un grafic ce figura curba
ratelor dobânzilor aferente împrumuturilor obligatorii pentru
fiecare țară din zona euro. Pe acest grafic, data de 19 octombrie
2010, când a avut loc faimosul summit, coincide cu o desprindere
a țărilor europene. Din acest moment, dobânzile, altfel spus,
costurile finanțării Germaniei pe de o parte, și a Europei de sud
pe de altă parte, vor fi mai divergente ca niciodată. Toți bancherii
și gestionarii de fonduri cu care am vorbit s-au exprimat în mod
unanim: summit-ul de la Deauville organizat de Sarkozy a creat
un șoc enorm. Acest acord fu „dezastruos”, va spune Lorenzo
Bini Smaghi la sfârșitul lui 2011, cu puțin timp înainte de a părăsi
consiliul director al BCE, la paisprezece luni după ce a a fost ales.
Chiar ideea participării sectorului privat bulversează complet
anticipările operatorilor de piețe. Până atunci, obligațiunile de
stat ocupau un loc aparte în strategiile investitorilor, fiind chiar
referința, dobânda fără risc, valoarea creditului curățată de riscul
de credit, mai precis un fel de etalon. Acordul franco-german
pecetluit la Deauville în octombrie 2010 distruge acest etalon.
Noțiunea de investiție fără risc se va evapora progresiv începând
cu această dată. Fără să ne fi dat seama, a fost scoasă cărămida pe
care erau eșafodate toate strategiile de investiții, cu sau fără risc.
Sarkozy agravează lucrurile în dorința de a limita

distrugerea acestui etalon
În momentul întâlnirii de la Deauville, când cancelăreasa
Germaniei îl convinge pe președintele Republicii Franceze să
accepte principiul unei „participări la sectorul privat” a planurilor
de ajutorare a țărilor europene aflate în dificultate, ea nu
acționează cum ar face-o un om de finanțe. Moralista din ea solicită
această participare, pentru că o consideră justă. Bestia politică,
căci simte că asta așteaptă germanii de la ea. Angela ar vrea să
poată spune la Bundestag că „e un fapt promis, contribuabilul
german nu va mai trebui să ramburseze niciodată integral băncile
în locul celui grec, portughez, italian sau spaniol, în cazul în care
vreuna din aceste țări nu își va respecta angajamentele financiare”.
Și ea ar vrea să o facă acum, în timp ce de mai bine de un an
toți conducătorii politici din Europa și bancherii centrali repetă
că Grecia nu va avea de unde să își plătească datoria. Pe Nicolas
Sarkozy, cu puțin înainte de Deauville, l-a făcut să înțeleagă că de
data aceasta acest fapt nu mai este negociabil. A așteptat destul.
Acest pas trebuie făcut degrabă.
Raționamentul cancelăresei este simplu și corect, dintr-o
anumită perspectivă. Ea simte sosirea testului datoriei elene.
Ceea ce dorește ea este să pună în acord situația prezentă cu
realitatea. Puțin îi pasă de obsesia riscurilor și a termenului mediu
care bântuie piețele. Pur și simplu nu mai vrea să continue să
52 Anonymus
investească în fonduri pierdute pentru salvarea Greciei, nu mai

vrea să fie garantul enormei datorii italiene sau franceze, refuză
să finanțeze ceea ce toată presa europeană numește „o a doua
salvare a băncilor”.
În hotărârea sa, intră și o parte de calcul politic, dar, de asemeni,
trebuie să o recunoaștem, o bună doză de bun simț. Problema
este că bunul simț nu este și simțul comun al piețelor. Acestea
evoluează într-o altă dimensiune unde doar viitorul contează,
unde un titlu nu valorează valoarea sa intrinsecă, ci riscul pe care
îl comportă. Merkel pare a se gândi că totuși prezentul merită
atenția noastră. Justiția terestră se face aici și acum. Dincolo,
Dumnezeu are toată puterea. Între aceasta și piețe pare a fi o
neînțelegere. O neînțelegere cu consecințe dramatice.
La Deauville, Merkel nu poate să nu observe că decizia sa
este riscantă. Ideea o frământă de o vreme, iar președintele
Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, președintele
de la Deutsche Bank, Josef Ackerman, Nicolas Sarkozy, pus la
curent de Xavier Musca, și probabil mulți alții, i-au atras atenția
asupra efectelor neașteptate care ar putea surveni. Pentru a face
voia Angelei Merkel de a încasa un câștig politic imediat fără a
agrava criza și, în definitiv, fără a crește costurile, inclusiv pentru
contribuabilul german, ar fi trebuit evitată suprimarea acestei
noțiuni de investiție fără risc. Ar fi trebuit să fi sanctuarizat riscul
grec, și la fel si datoriile „excedentare” ale celorlate țări, după cum
propusese un grup de economiști germani, în toamna lui 2011.
Dar aceasta l-ar fi obligat pe Nicolas Sarkozy să renunțe înainte
de vreme la propria sa strategie, căci în primul rând, învingătorul
era el. El este cel care a obținut crearea Fondurilor europene de
stabilitate financiară (cu sprijinul Comisiei Europene), el, care
convinsese băncile să-și păstreze propria monedă împotriva
promisiunii inverse a ceea ce ar face Merkel. Președintele francez
era deci cu atât mai prompt în a o frâna pe partenera sa cu cât
Franța alesese până atunci un partid total diferit de al lui. La fel
cum băncile refuzau să înregistreze obligațiunile suverane pe
care le dețineau în valoarea bilanțului, președintele Sarkozy voia
să întârzie momentul în care urma, la rândul său, să-și numere
propriile „pierderi politice”. Dar acest moment va sosi.
Tot ceea ce acești domni, inclusiv Jean-Claude Trichet, au putut
obține de la Angela în toamna lui 2010, când principiul unei
participări active fu decretat, a fost ca această participare să
nu intervină decât „după 2013”, și nu imediat. Este cel mai rău
compromis ce putea fi imaginat.
Compromisul virtuos fusese de a organiza rapid o participare
limitată și circumscrisă a sectorului privat, conformă cu ipotezele
realiste despre redresarea sudului Europei. Prin urmare, situația
nu ar fi trebuit lăsată să putrezească și ar fi fost necesar să fie
aprinse contrafocurile încă din iarna sau primăvara lui 2010. Exact
aceeași a fost și părerea lui Jean-Pierre Jouyer, care estimează că
restructurarea datoriei elene (inclusiv participarea la creanțele
private) trebuia făcută mult mai devreme și trebuiau lăsate
băncile să-și recupereze pierderile vânzându-și obligațiunile
grece pe piață, care au înregistrat deja o enormă reducere. În
loc de aceasta, iată ce a fost organizat tardiv și în mod haotic:
acordul cu băncile din 21 iulie care nu va fi niciodată aplicat și cel
din octombrie care nu va fi finalizat decât cu mare dificultate în
martie 2012. Între Deauville și summit-ul din 21 iulie 2011, dată
la care a fost decisă prima reducere a datoriei elene, Deutsche
Bank și-a lichidat practic pozițiile. Totuși, patronul marii bănci
germane, Josef Ackerman, va fi cel care, în calitate de președinte
al Institutului Internațional de Finanțe, lobby-ul bancar mondial,
va fi unul din principalii negociatori din partea băncilor.
Angela Merkel: noua Doamnă de Fier

Adeseori Merkel a fost descrisă ca o conducătoare indecisă,
chiar versatilă, deși o putem considera mai degrabă inflexibilă, la
limita dogmatismului. Și dacă într-adevăr e slabă, atunci este așa
54 Anonymus
pentru că acționează la ordinele unor oameni ce dispun de o

autoritate teribilă. Chiar și cei care nu cred în teoria unei puteri
oculte care ar pilota-o pe doamna Merkel consideră că există la
Frankfurt oameni care au o agendă secretă și care speră într-o
revenire la marca germană, la restabilirea suveranității monetare
a Germaniei și, deci, la „repunerea în șa” a Bundesbank-ului.
Poate că acești oameni nu dictează întrutotul conduita lui Merkel.
În schimb, cancelăreasa este totuși personajul principal al ficțiunii
pentru că ea încarnează ambiguitatea Germaniei vizavi de Europa.
Oare această resurgență a puterii germane nu era ea adevărata
miză a noului mandat al președintelui francez? François Hollande
a arătat caracterul umilitor și, în consecință, periculos, al politicii
de la Bruxelles în Grecia și alte țări, așa cum era ea dictată de
la Berlin. În realitate, fetița cuminte cu chip rotund încadrat
de o tunsoare stil Ioana de Arc, intrată la guvernare pe portița
Ministerului de Ecologie în 1994, și despre care un consilier al
cancelarului Kohl îmi spunea, pe vremea când lucram la Bonn: „e
prea de treabă”, s-a transformat într-un fel de Margaret Thatcher
continentală. Cu referințe ideologice, evident, foarte diferite, dar
cu o viziune asupra lumii la fel de solid structurată care o face să
dea în dogmatism. Margaret Thatcher plutea pe valul marii istorii,
răspândind la ea și în Europa de Vest ideologia pieței. Angela
Merkel a abordat capitalismul din sens invers. Raționamentul
său moral și economic este viabil, dar orizontul său este limitat și
neagă realitatea regulilor din finanțe. Nu pare să vrea să-și pună
prea multe întrebări despre consecințele generale al poziției sale.
Maniera sa de a se lua de capitalismul financiar global, este de a
nega logica internă, de a da cu bâta în baltă, cu alte cuvinte. Poate
că își imaginează că nu ar mai exista alta. Dar această alegere are
un preț. Iar acest preț a fost agravarea crizei euro începând cu
toamna lui 2010 și, mai ales, din vara lui 2011.
Nu este singura care s-a înșelat. Negarea insolvabilității Greciei
a făcut ravagii. În loc de a purta discuții secrete asupra celei mai
bune modalități de a reconcilia pozițiile germane și franceze,
de a concilia logica politică și logica financiară, interesul public
și constrângerea bancară, am avut parte de o suită de declarații
contradictorii de la Berlin, de la Paris și din partea bancherilor
centrali. Discuțiile franco-germane au condus până la urmă la o
soluție nu neapărat optimă determinată de constrângerile politice
pe termen scurt ale celor doi protagoniști. Ea este astfel cu atât
mai mult cu cât amânarea până în 2013 nu a fost respectată.
În ultimele zile ale anului 2011, doar efectele conjugate ale
retropedalării europene pe subiectul participării sectorului
privat (redevenită ceva excepțional, limitată la cazurile de
default dovedit, cum ar fi în „jurisprudența” Fondului Monetar
Internațional) și enormul plan de ajutorare a sectorului bancar
(aproape 500 de miliarde de euro de împrumuturi pentru trei ani,
în condiții ultra-avantajoase) au permis revenirea la un climat cât
de cât calm.
8. Escrocheria credit default swaps
(Credit default swaps, numite și CDS, sunt contracte asupra
riscului de credit al unui emițător. În caz de default de plată a unui
emițător care dispune de un CDS, vânzătorul acestui CDS trebuie
să-i verse cumpărătorului o sumă numită „noțională”. În schimb,
cumpărătorul îi plătește periodic vânzătorului un comision, primă
de asigurare.)
Duminică, 23, și miercuri, 26 octombrie, un nou acord a fost
pecetluit între șefii de stat și de guvern. Angela Merkel a obținut
revizuirea creșterii facturii adresate băncilor. Acestea vor fi
nevoite să renunțe la jumătate din creditele acordate Greciei, în
cadrul noului plan de ajutorare care este în negociere de mai bine
de cinci luni. Dar șefii precizează clar în „concluziile” formulate că
această restructurare nu trebuie să antreneze default-ul Greciei.
Altfel spus, Atena nu doar că nu va rambursa jumătate din datoria
contractată creditorilor săi privați, dar... cu atât mai mult, nu va fi
în default. Nu se mai înțelege nimic de aici.
Unde aflăm că participarea voluntară a băncilor la

defaultul grec este obligatorie
Cum trebuie procedat pentru ca Grecia să fie în default fără a fi
în default? Trebuie ca creditorii săi să îi ofere cadou o reducere,
voluntar. Să vină de la ei. Dacă vor decide să se arate generoși, ea
nu va trebui să se arate strâmtorată. Este principiul întrajutorării
între prieteni. Problemă delicată, de fapt. Suntem emoționați de
atâta tact. Trebuie deci ca această participare să fie „voluntară”,
altfel spus negociată pe picior de egalitate între debitor și
instituțiile financiare. Dar voluntariatul are și el limitele sale. În
ianuarie 2012, discuțiile legate de convertirea acestei datorii în
amiabilă durau întotdeauna foarte mult. La șase luni după prima
decizie de restructurare a datoriei elene, lucrurile încă nu erau
clare.
Dar, de fapt, de ce să nu facă Grecia default? Pentru că în caz
contrar, riscăm un „nou Lehman”, ni se spune. Măi să fie! Unul
din cei mai aprinși apărători ai acestei teze era Didier Reynders,
la vremea aceea ministrul al finanțelor belgiene, care se infiltra
peste tot, asigurând pe toată lumea cu toată autoritatea sa de
mare bogătaș belgian de mai bine de un deceniu că un default
elen ar însemna un „nou Lehman”. Și, sincer, cine putea apăra
ideea unui „nou Lehman”? Acesta era argumentul forte. Ce
contează că Lehman a fost un faliment neordonat, cât timp aici se
vorbește de o participare parțială și negociată!
De ce era așa de periculos? ne întrebam. Pentru că dacă Grecia
intră în default, credit default swaps vor fi „declanșate”. Fir-ar să
fie! Oare chiar așa periculoase puteau fi aceste CDS?
Unde descoperim o incredibilă escrocherie legată de

asigurări
Care era deci această armă misterioasă de o rară forță ce ar fi
putut împiedica ducerea la îndeplinire a unei decizii luate cu șase
luni în urmă de șefii de stat și guvern din zona euro? CDS-urile
reprezintă contracte de garanție contra riscului de default. Ceea
ce se înțelege sub denumirea de „CDS elene” sunt contractele de
garanție contra riscului de default al statului grec. Citind „contract
de garanție”, credem imediat că e vorba de o veste bună. Ne
gândim că dacă băieții au avut întelepciunea să se asigure, atunci
se poate face chestia asta. Cine zice asigurare înțelege lipsa
riscului. Sărmanii de noi! Nu am înțeles nimic din subtilitățile
finanțelor moderne. În realitate, lucrurile se petrec exact pe
dos: contractele de garanție contra defaultului grec nu sunt un
facilitator de default, dimpotrivă. Ele împiedică. Aici se impune o
scurtă explicație.
Acordarea unui împrumut comportă riscuri, în special cel de
a nu fi rambursat. Pentru acoperirea riscului numit „de credit”,
altfel spus riscul de default al creditorului, a fost inventat un
58 Anonymus
Nu
pre ne pu
t
la în zenta em
tâln așa
ire.
..
„instrument” de tip nou care s-a dezvoltat la scară mare începând

cu anii 1990. Credit default swap, sau CDS, o asigurare contra
riscului de default al creditorului. Fondul de pensii care cumpără
acțiunile Renault Nissan sau Total se poate acoperi astfel
cumpărând „CDS Renault” sau „CDS Total”. Vânzătorul acestor
asigurări se angajează că, dacă întreprinderea al cărui fond deține
titluri ajunge în situația de neplată, el se va substitui acestei
întreprinderi și îl va rambursa pe cumpărător. Evident, în schimb,
fondul trebuie să plătească o primă în fiecare an. Simplu. La o
primă vedere, un CDS este doar un contract de asigurare cu un
nume un pic criptat, un mod șiret de a extrage riscul de credit al
unui produs pentru a-l gestiona separat de alte caracteristici ale
produsului. Dar la o privire mai atentă, este o bombă cu efect
întârziat.
Cumpărând un CDS contractați o asigurare, dar nu o asigurare
pentru un produs pe care îl dețineți neapărat. De exemplu,
mașina... vecinului. Acum, puneți-vă în pielea acestui asigurat și
lăsați-vă ghidat doar de propriul vostru interes. Nu îl vedeți? O
să vă ajut un pic. Mașina nu este a voastră, dar ea este asigurată
pentru voi. Dacă ea arde, voi sunteți cei care căpătați prima. Și
atunci ce faceți? Nu ați fi un pic tentați să-i dați foc? În orice caz,
vă gândiți la asta.
Pentru a câștiga, nu trebuie să faceți politica a ce e mai rău.
Puteți să vă mulțumiți la a juca. Dacă dețineți un CDS al unui
emițător de la care nu dețineți titluri (o asigurare pentru o mașină
care nu este a voastră), interesul vostru va fi ca, de fapt, condițiile
de finanțare a acestei țări să se degradeze cât de mult posibil, ca
taxele să urce, ca ea să ajungă la default, pentru că în acest fel
prețul asigurării va urca și voi veți putea să o revindeți mai scump
decât ați cumpărat-o. Trebuie să recunoaștem că numai faptul
de a deține o asigurare pentru un produs pe care nu îl deținem
este o sursă de consternare pentru orice persoană dotată cu
un minim bun simț. Totuși, mult timp nimeni nu s-a gândit să se
întrebe despre riscurile unei asemenea asigurări.
În pielea asiguratorului insolvabil

Să ne plasăm de partea vânzătorului. Eu vă voi vinde asigurarea
pentru mașina care nu este a voastră. Eu o vând eventual și
proprietarului său. Nimic nu îmi interzice aceasta. Și de ce nu, și
unui al treilea tip, care îl detestă pe vecinul vostru, pe proprietarul
mașinii? După un an, mașina e pe butuci. Pe perioada contractelor,
eu am trei prime de 2% din prețul mașinii. Problema este că
acum eu trebuie să-i rambursez pe toți cei trei asigurați: dvs.,
proprietarul și, în sfârșit, vecinul hain. Eu am primit deci 6% (de 3
ori 2%) și acum datorez 300% (de 3 ori 100%) din prețul mașinii.
Ce se petrece acum?
Este foarte simplu. Am foarte mari șanse să pun cheia sub
poartă, pentru că nu am acești bani. Iată de ce, în Terminus pentru
euro, Musca îi spune lui Sarkozy: „Dacă trebuie pus în aplicare
contractul, urmează catastrofa.” Iată cum o magnifică inovație
financiară, care nu este nimic mai mult decât un contract de
asigurare fără fonduri de garanție, o activitate „ușor capitalizată”,
după eufemismul în vogă printre reglementatori, scade riscul
sistemic după ce a umflat temporar profiturile. Cât timp nu apare
60 Anonymus
vreun șoc, toate bune. Se vor tipări contracte așa cum se tipărește
moneda. Este fuga înainte. Când apare vreun șoc, tot ce trebuie
făcut este să cer susținerea garantului ca ultim resort, statul,
deoarece contractul nu poate fi onorat, ținând cont de dotarea cu
capital a sistemului. În orice caz, acesta este mesajul transmis fără
încetare de autoritățile monetare și financiare începând cu 2010,
când riscul de default amenința să se materializeze.
În cazul Greciei, nu se știa oficial unde erau plasate aceste mici
bombe. Deci, dacă s-ar fi declanșat mecanismul, băncile s-ar fi
panicat, ca în momentul falimentului de la Lehman, care a subscris
munți de produse derivate. „Nimeni nu are o idee precisă pe piață
despre cine le deține sau dacă există vreo mare bancă în spatele
emițătorilor”, insista chiar și a doua zi după reuniune un „înalt
responsabil european”, citat de Le Monde (Clément Lacombe,
„Abandonul creditelor nu echivalează cu un default de neplată
a Atenei”, Le Monde, 29 octombrie 2011). Această incertitudine,
adăugată la volumul datoriei și al contractelor, făcea ca defaultul
elen să fie „sistemic”, altfel spus indigerabil, pentru că ar fi putut
să antreneze blocajul sistemului financiar și falimente în lanț.
Față în față cu acest risc absolut, argumentele partizanilor unei
participări a investitorilor privați nu cântăreau greu. Totuși, erau
unele interesante printre ele. În fond, acești investitori erau foarte
în măsură să știe că Atena nu era o emblemă a virtuții. Cea mai
prestigioasă dintre băncile de investiții, Goldman Sachs, a ajutat
chiar guvernul Simitis să machieze conturile țării sale la începutul
anilor 2000, pentru a-i permite să devină membră a zonei euro.
Se știa de atunci că banca își facturase prestația cu multe sute de
milioane de euro.
Dar se pare că aceasta nu a fost de ajuns pentru ca băncile să
se transforme în creditori responsabili. Caracterul „sistemic” al
Greciei justifica astfel faptul ca toate riscurile să treacă încetul
cu încetul din dosarele creditorilor privați în ale celor de la
stat. Orice altă soluție risca să trimită la fund creditorii și, prin
urmare, să se recurgă la un nou plan de salvare făcut pe socoteala
contribuabililor.
Cauza era înțeleasă. Bestia nu trebuia trezită. Parisul urma
această linie. Gemanii erau sceptici. S-a remarcat atunci că băncile
franceze dețineau mai multe obligațiuni elene decât concurenții
lor germani. Forțând un pic nota, se putea spune că primii erau
rambursați cu banii contribuabililor germani. Bineînțeles, nu se
spunea așa ceva în gura mare, dar începuseră să se audă șoapte.
Ceea ce era deranjant.
Povestea aceasta cu bezna totală din jurul CDS care persista din
2012 era de fapt o pură legendă.
Când riscul sistemic ascunde o mare minciună

Adversarii unei risturne asumate de băncile creditoare din
Atena s-au folosit de pretextul pericolului acestor produse și de
totala opacitate a pieței lor pentru a umfla și mai mult caracterul
sistemic al defaultului elen. Se pretindea că nu se știe cine le-a emis,
unde se aflau, când urmau să se declanșeze și cu ce consecințe,
pentru că de la inventarea acestei strălucite inovații financiare,
am asistat doar la un default suveran minor. Și pentru că toată
lumea era în ceață, toată lumea ar fi urmat să intre în panică în
caz de declanșare, exact ca după falimentul de la Lehman al cărui
portofoliu de produse derivate (familia de produse financiare de
care aparține CDS) a provocat un maximum de stricăciuni, exact
pentru aceste motive. Banca Centrală Europeană nu rata nicio
ocazie de a mai pune câte un scutec efectelor potențiale sistemice
ale declanșării de CDS.
Această poveste despre CDS fantomă mă frământa. Obscuritatea
care le învăluia era greu de suportat. Aceste CDS reprezentau
niște angajamente reale. Erau aproape ca niște datorii pentru cei
care le vânduseră. Cel puțin în teorie. Primele încasate de acești
vânzători erau, la rândul lor, reale și înregistrate în conturile de
rezultate, generând remunerații, bonusuri și profituri. Unde apare
62 Anonymus
deci, în aceste conturi, contrapartea acestor prime consistente,

riscul efectiv acoperit? Am înțeles foarte bine că acest produs
financiar, la fel ca multe altele, căzuse – sau, mai degrabă,
crescuse – într-una din găurile negre ale reglementării. Totuși
băncile care schimbau aceste contracte trebuiau să aibă o idee
despre poziția pe care o adoptau. Altfel, ar fi fost vorba despre a
merge cu picioarele în sus. Și, bineînțeles, băncile știau aceasta.
Aproape toate emisiile și toate tranzacțiile legate de produsele
derivate care nu trec la bursa de schimb, altfel spus, care operează
la negru, sunt repertoriate de un organism. Această cooperativă,
DTCC (The Depository Trust & Clearing Corporation), controlată
de băncile de investiții, își are sediul în Statele Unite. Cu ocazia
unui interviu despre această specie de antrepozit uriaș de date,
i-am adresat interlocutoarei mele o întrebare: „Se dispune în acest
moment de informații complete despre portofoliul CDS suveran,
grec de exemplu, al fiecărei bănci europene? – Bineînțeles, îmi
răspunse ea. Tot ce trebuie făcut este ca o autoritate de control să
ni le ceară pentru instituțiile aflate în jurisdicția sa, iar noi i le vom
oferi.” Nu-mi credeam urechilor. Orice autoritate de supraveghere
a piețelor sau a băncilor putea să ceară informații despre instituțiile
pe care le supraveghea. Tot ce trebuia făcut ulterior era să le pună
laolaltă pentru a avea un tablou complet asupra situației.
La puțin timp după aceea, am interogat o sursă a Băncii Centrale
Europene, la Frankfurt. „DTCC ne asigură că informațiile legate de
expunerea la CDS a băncilor din zona euro este disponibilă. Aveți
într-adevăr acces la acestea?” Răspuns: „Da. Trebuie să plătești
pentru asta, dar informația este accesibilă.” Întrebare: „Prin
urmare, dispuneți de această informație?” Răspuns vizibil amuzat:
„Da, avem o idee foarte precisă despre aceasta.” Cortina trasă. Nu
vom afla nimic mai mult despre toate acestea. Fie „înaltul nostru
responsabil european” era prost informat, fie blufa.
Omerta asupra expunerii individuale a băncilor la faimoasele
CDS elene era conștiincios organizată. De cine? Pentru ce?
Instrument de acoperire sau șantaj?
Atunci de ce ideea că piața (relativ mică) de CDS elene ar
prezenta un risc ce nu putea fi calculat și atribuit instituțiilor în
particular fusese întreținută cu atâta grijă, atât de către șefi de
guverne, de către BCE, cât și de FMI, dacă cel puțin primii doi
aveau în realitate acces la informație? Pentru aceasta, trebuia să
ai acces la informație și să citești acolo cine anume erau emițătorii
acestor asigurări explozive și cine fusese astfel protejat de această
disimulare.
Orice ar fi, băncile de investiții care se află în spatele pieței de
CDS fuseseră avertizate: pentru ca să nu existe declanșarea CDS,
trebuie neapărat ca risturnele datoriei elene să fie negociate, și nu
impuse. Exagerând despre amenințarea unei declanșări a CDS, se
impunea un default negociat Greciei. Această condiție determina
europenii să ia precauții nemaiauzite în formularea modalităților
de participare a sectorului bancar la planul de ajutorare a Greciei,
într-o asemenea măsură încât analiștii financiari nu-și mai
reveneau și erau incapabili să vadă exact cât le-ar costa efectiv
pe bănci.
Cum și de ce toate autoritățile financiare și politice din Europa
și-au tăiat în halul ăsta craca de sub picioare, prezentând, în
mod mincinos, că expunerea la CDS elene ar fi o sursă de risc
sistemic? Sunt oare apărate interesele lui Deutsche Bank, ale lui
Goldman Sachs, ale lui BNP Paribas sau ale unor obscure bănci
regionale care s-ar lăsa momite de primele consistente, sau ale
tuturor laolaltă? Probabil că nu o să aflăm niciodată. Început de
2012, lobby-ul băncilor, Institulul Internațional de Finanțe, este
în continuare pe cale să negocieze restructurarea „voluntară” a
datoriei elene cu autoritățile publice, pentru a evita un „default”
și, prin urmare, declanșarea a CDS.
Înșelătoria se transformă în farsă

Care era limita dincolo de care așa-zisele CDS urmau să fie
64 Anonymus
declanșate? Cu alte cuvinte, când trebuia să fie declanșate CDS?

Cine hotăra când se încheia „participarea voluntară” și când
începea „default-ul”?
Cei care erau cu mâna pe interpretarea contractelor de CDS, altfel
spus băncile emițătoare de astfel de produse sau, mai degrabă,
brațulor lor armat, ISDA – asociație profesională însărcinată cu
activități de lobbying și de normalizare. Or, într-un mod destul de
surprinzător, ISDA a decis, după 26 octombrie, că o reducere de
50% nu era un default și nu implica declanșarea de CDS. Când în
martie 2012 s-a trecut în sfârșit la schimbul de obligațiune care
concretiza participarea băncilor la planul grec, încă plana îndoiala
în ce privește această declanșare. Rămânând stăpână pe definirea
default-ului, ISDA le acorda membrilor săi puterea de a impune
principiul unei participări voluntare la restructurarea elenă. Era
un mod de a ține situația sub control.
Dacă un creditor care renunță la a rambursa jumătate din datoria
sa nu este în situație de default de plată, atunci e greu de spus ce
este un default. Cine sunt deci încornorații care au cumpărat CDS
crezând că se vor acoperi? De ce nu îi auzim? Afacerea devine o
farsă.
28 octombrie 2011, dimineața, chiar după decizia de a înjumătăți
creditele private acordate Greciei, asist la o conferință de presă de
la Federația bancară europeană. Președinte este în acest moment
un scandinav, patron al Nordea, Christian Clausen. Băncile tocmai
au consimțit această reducere enormă, cel puțin în principiu. Dar
ISDA jură la vremea aceea că nu vor fi declanșate CDS asupra
datoriei elene dacă restructurarea este într-adevăr voluntară. Îl
întreb atunci pe Christian Clausen: „Domnule, dacă, atunci când
se reduce la jumătate valoarea unei datorii, nu se poate folosi
asigurarea contra defaultului de plată, atunci la ce servește
asigurarea?” El mi-a răspuns cu o sinceritate dezarmantă: „Este o
întrebare bună. Nu am niciun răspuns.” O colegă de la Dow Jones
înfige cuiul, în stilul revistei sale: „Credeți că acordul din această
noapte face să fie demodate CDS în calitate de instrumente de
acoperire contra riscului suveran?” Răspuns: „Nu știu. E prea
devreme să putem spune asta.” Oricare ar fi rațiunile pentru care
CDS nu ar trebui declanșate, faptele există. A avut loc un default,
dar garanția nu a putut funcționa. Prin urmare este șubredă.
Ceea ce nu a putut fi tranșat clar într-un an întreg de dezbateri
legislative, a fost stabilit într-o noapte de negocieri secrete între
șefii de Stat și lobby-ul bancar. O asigurare pe care asiguratorul
nu o poate onora este un produs fără viitor. Dacă acest Consiliu
european ar fi avut loc un an mai devreme, i-ar fi scutit de multă
trudă pe legislatorii care s-au aplecat asupra problemei încă din
toamna anului 2010.
CDS suverane îi enervaseră un pic pe diriguitorii europeni încă
din 2009. Faptul însuși că se puteau vinde sau cumpăra asigurări
asupra unei datorii publice a unei terțe părți, cu alte cuvinte faptul
că se puteau specula astfel costurile finanțării unui fond suveran
(o țară) era greu de acceptat. În septembrie 2010, Michel Barnier a
pus pe masă un proiect de regulament pentru a limita specularea,
în special à la baisse, în ce privește toate titlurile financiare,
short selling-ul, acuzat că ar avea efecte secundare deosebit de
nefaste. Când s-a pus problema CDS suverane, deputații europeni
au cerut și au obținut restricția de a putea cumpăra doar cât era
necesar pentru a acoperi un risc real. Au interzis deci specularea
datoriei suverane cu ajutorul acestui instrument. Propunerea
a fost înregistrată, totuși cu mari amendamente pentru țările
paradoxal cele mai expuse la această speculație (Spania, Italia)
care acționau sub presiunea investitorilor, care voiau să poată
menține pe cât posibil mijloacele de acoperire. Dar ceea ce le-a
luat legislatorilor un an pentru a obține (încadrarea în această
piață), băncile au decis într-o zi în mod unilateral după summit-ul
din 26 octombrie 2011, renunțând să declanșeze defaultul grec.
Băncile anihilaseră un instrument pe care legislatorul ezita să îl
interzică. În consecință continuau să rămână stăpânele jocului.
9. Navigare la vedere
Chiar în ultimele zile din octombrie, m-am dus la Paris pentru

a întâlni câțiva experți care să mă ajute să înțeleg care erau
rezultatele săptămânilor de discuții ce se încheiaseră cu summit-ul
din 26 octombrie. Scepticismul meu a fost, din păcate, satisfăcut.
Bruxelles, sat Potemkine

Și eu, și confrații mei, am scris mult despre summit-urile din
iulie și octombrie 2011. Am vorbit enorm de multe despre aceste
momente „istorice”. Mai bine am fi tăcut sau ne-am fi făcut că
nu știm nimic, căci, de fapt, am asistat la o mascadară demnă de
timpurile de glorie ale Uniunii Sovietice. În timpul acestor două
nopți din 21 spre 22 iulie și 27 spre 28 octombrie 2011, Juste Lips
(Clădirea Justus Lipsius își datorează numele umanistului flamand
Joost Lips), clădirea Consiliului unde se derulau întâlnirile dintre
miniștrii și șefii de stat, era de fapt un sat Potemkine. Adevărata
negociere se derula de partea cealaltă a străzii, în clădirea
Charlemagne care adăpostea mai ales puternica direcțiune
generală de comerț. Știam aceasta, dar acolo accesul ne era
interzis. Acolo se aflau reprezentanții băncilor, acolo se discuta
subiectul zilei, finanțarea privată a celui de-al doilea plan grec.
Totuși acești negociatori nu s-au arătat. Doar patronul Deutsche
Bank s-a oferit, câteva zile mai târziu la Berlin, să asiste la o
conferință de presă alături de ministrul de finanțe german,
Wolfgang Schauble. De altfel, ceea ce au afirmat cu această ocazie
cei doi era de neînțeles și a fost măturat de summit-ul următor.
În cursul acestor nopți și zile care au urmat, șefii de stat din zona
euro și zbirii lor negociau în direct cu un aparatcic, directorul
Institutului Internațional de Finanțe Interaționale, un anume
Charles Dallara, necunoscut publicului. Dallara nu s-a dovedit a fi
prea vorbăreț. În iulie, întors de la New York, s-a mulțumit să dea
un interviu vag la Bloomberg. Obligația sa de a informa publicul
se oprea acolo. Între timp, la Juste Lips, șaptesprezece șefi de stat
făceau pe marionetele în fața corpurilor lor de presă. Niciunul,
evident, nu avea nicio idee clară despre acordul care fusese
stabilit. Au venit totuși să își pună ștampila. În acea noapte, am
părăsit cu toții Juste Lips cu un viu sentiment de frustrare.
Prin urmare, a doua zi ne-am precipitat plini de speranță în sala
mare de presă de la subsolul de la Berlaymont, unde Comisia
europeană ne-a convocat pentru un briefing tehnic off. Mai
precis, pentru o lămurire asupra conținutului deciziilor luate în
ajun de experții Comisiei pe care îi putem desemna sub numele
de „surse europene”. Un exercițiu banal și foarte apreciat când
vine vorba de un subiect tehnic.
Avem în fața noastră, pe podium, delicata floare a administrației,
șerpașul președintelui Barroso, director general, șef de unitate
și administrator. Acesta manifesta o bunăvoință cu atât mai
impresionantă cu cât Comisia era ținută la distanță de aceste
negocieri, care îi aduceau față în față, în plan tehnic, pe tehnicienii
de la trezoreriile naționale și pe bancheri, iar în plan politic pe
șefii de guverne între ei.
Din păcate, bunăvoința nu este suficientă. Când directorul
general a început să citească literal declarația publică făcută
de președintele Barroso pe care noi o primiserăm prin poșta
electronică cu câteva ore mai devreme, și se arătă incapabil
să spună clar cine ce va plăti din cei 120 de miliarde de euro
suplimentari ce urmau să fie îndesați în cazanul grec, exasperarea
crescu cu un nivel. Lipsa de somn te face nerăbdător, chiar iritabil.
Astfel, destul de repede, au început să se audă râsete și huiduieli
dintre rândurile rare din imensa sală. Operațiunea risca să dea
într-un meci de box. Trebuia scurtată.
O altă tentativă a fost organizată pe 28 octombrie, rezultatul
summit-ului din noaptea precedentă era la fel de ininteligibil.
Aceleași cauze conducând la aceleași efecte, spectacolul fu la fel
68 Anonymus
de penibil, în plus cu o notă comică, serviciul de comunicare al

Comisiei trimițându-ne un expert bâlbâit pentru a face briefing‑ul.
I-a luat un timp infinit de mult să ne explice că în fond nimic nu
era decis, pentru că totul depindea de negocierile cu sectorul
bancar. Cel puțin, ne-am amuzat un pic.
Keep it simple for stupid, sau testul KISS

Cu fiecare etapă finalizată de conducătorii europeni în încercarea
de a calma furtuna, complexitatea „soluției” adoptate nu făcea
decât să crească. Cele două summit-uri din 21 iulie și 27 octombrie,
unde ei au încercat să organizeze „participarea sectorului privat”
la sprijinul acordat Greciei, altfel spus renunțarea băncilor la o
parte din credite, sunt un exemplu de acest gen. „Acordul din 27
octombrie este atât de greu de înțeles, cu siguranță va fi un eșec.
Nu va trece testul KISS”, îmi spuse un analist la puțin timp după
această reuniune „istorică” a șefilor de Stat și de guverne din zona
euro. L-am întrebat în continuare: „Testul KISS, ce este asta?” Keep
it simple for stupid (fă-l simplu pentru proști), îmi răspunse el.
Nimeni, pur și simplu nimeni nu era capabil să explice detaliile
acordului și să ofere o viziune clară asupra împărțirii cheltuielii ce
se presupune că a fost decisă. Probabil cu excepția tehnicienilor
administrațiilor trezoreriei și lobby-ului bancar, Institutul
Finanțelor Internaționale, care negociase pentru BNP Paribas,
Société Générale, UBS, ING și alte bănci. Dar aceștia nu erau
însărcinați să răspundă la întrebările jurnaliștilor.
Unde pachebotul intră în derivă

În ciuda levierelor și a altor instrumente speciale imaginate
între timp, investitorii continuau să crească costul finanțării a,
practic, tuturor țărilor europene. Vedeau clar că nimeni nu era
în realitate garantul acestor țări. Fondul european de stabilitate
financiară (FESF), „chestia” asta, îmi spuse atunci un bancher
din specia europenilor prudenți, abia pâlpâia în ciuda subtilelor
Pentru
reconstrucție
trebuie să
chemăm FMI-ul?
soluții imaginate pentru a-i crește forța de impact, evitând

veto-ul impus de Germania în ce privește creșterea garanțiilor
pe care era fondat. La fel ca și Sarkozy, acest analist îmi spuse
că „nu înțelegea nimic” din pateticul eșafodaj al garanțiilor, din
pernele de capitaluri și leviere, și mai ales din modul în care erau
luate deciziile. În decembrie, Mario Draghi făcea o propunere
caritabilă, și anume ca BCE, pe care el o prezida, să acționeze
ca „agent” al FESF și al viitoarelor MES (Mecanism European de
Stabilitate) pentru operațiunile de piață. Nu se mai termina de
salvat salvatorul.
Și totuși, opiniei i se vinde în continuare în chip de fir de aur
ceea ce nu era de fapt decât o adunătură de capete de ață. Îmi
amintesc, de exemplu, de această remarcă atât de tipică pentru
geniul retoric al președintelui Sarkozy, formulată în noapte de 21
spre 22 iulie: „Ținând cont de amploarea problemelor de rezolvat,
șapte ore de discuții (cu bancherii) și zece ore de summit (cu șefii
70 Anonymus
de Stat din zona euro), nu este mult, s-a desfășurat chiar destul de
repede.” La mai puțin de o săptămână după aceea, piețele erau
din nou în declin. O lună mai târziu, proiectul unei recapitalizări
a sectorului bancar european era pe masă. Italia cu datoria sa
colosală de 1.900 de miliarde abia mai pâlpâia. Pachebotul era
în derivă pe o mare în ceață, fără pic de vizibilitate. Bogata și
haotica peninsulă cu industria sa înfloritoare, cu exporturile sale
ce îl făceau să pălească pe vecinul francez, cu economisirile sale
colosale, și cu datoria sa publică la fel de mare, suporta la rândul
său asaltul piețelor. Riscurile de izbucnire sau de reconfigurare a
zonei euro, temerile de un naufragiu, ideea unificării europene,
toate acestea nu fuseseră niciodată așa de mari. După ce au luat în
vizor Italia, piețele au început să îi gâdile pe elevii buni, Finlanda,
Țările de Jos, Austria, și s-au înțeles cu guvernele că dacă lucrurile
o luau razna, toată lumea va avea de pierdut. Cum a fost posibil
să se ajungă aici?
Sarkozy „nu înțelege nimic din toate astea”

Christine Lagarde credea că vede sosind sfârșitul necazurilor. În
orice caz, așa zicea. Îi și văd silueta longilină în sala de presă de
la subsolul din Berlaymont, pe vremea când era ministru. La ora
23:00, la miezul nopții, la ora 2:00 dimineața, mereu impecabilă,
mereu zâmbitoare, mereu disponibilă. Mereu gata să acorde
încă cinci minute pentru a se face auzită la radio sau pentru a
oferi imaginile pe care confrații de la televiziune i le cereau.
Profesionalismul înseamnă femeie. Îmi amintesc de această
noapte de 9 mai 2010, de ușurarea cu care ne-a anunțat: „Vă aduc
la cunoștință deciziile importante pe care le-am luat în această
seară. Ținem să vă prezentăm concluziile înainte de redeschiderea
piețelor. Am decis să creăm un fond european de stabilitate. El va
fi dotat cu 440 de miliarde de euro. Aceasta înseamnă de patru
ori mai mult decât i-am împrumutat Greciei. Deci suficient ca să
nu ne mai facem griji.”
Plină de încredere, doamna ministru. O ascultăm, îndoindu-ne
un pic de ce spune. E ușor să fii sceptic când nu ești la comandă.
Pentru noi ăștia, sărmanii scribi, e chiar o obligație profesională.
Nu eram departe de a fi înțeles că în realitate tocmai părăsiserăm
portul. Croaziera începea. Dar la fiecare summit, comiteam
aceeași greșeală. Rupți de subtilitățile negocierilor dintre șefii
de stat, cunoscând dificultatea pilotării europene, noi măsuram
importanța deciziilor luate prin comparație cu statu quo ante,
măsurând-o cu blocajele obișnuite, cu „liniile roșii” ale unora și
altora. Din acest punct de vedere, aceste 440 de miliarde erau
o sumă colosală și literal revoluționară, dacă ar fi să ne amintim
că de câteva luni Berlinul acționa după principiul unei non-
intervenții în favoarea Greciei sau a vreo altei țări din zona euro.
O făcea în numele principiului responsabilității strict naționale
a conturilor publice (no-bailout) negociat de Germania la
summit‑ul de la Maastricht din decembrie 2010. Christine putea
deci să se mândrească pe bună dreptate de a fi luat, împreună cu
camarazii săi europeni, o decizie istorică... din punctul de vedere
al politicienilor europeni.
Doar că se înșela zicând că „era suficient ca să nu ne mai facem
griji”. Căci etalonul pentru a măsura deciziile nu era politic, ci
financiar. 440 de miliarde, însemna puțin în raport cu munții de
datorii publice și private acumulate. Au fost măturate de vântul
pieței precum casa celor trei purceluși din poveste de suflul
lupului. Era nevoie de o casă din cărămidă sau mai degrabă de un
spărgător de gheață pentru a traversa cu bine perioada. Încă nu
avem așa ceva.
Cum începe traversarea

O scurtă rememorare pentru cei care au ratat primele episoade.
În 2009, Atena anunță sfârșitul unui an dificil. Deficitul public va fi
de... 12% din PIB. Primul ministru mărturisește că predecesorii săi
au suprimat conturile în mod sălbatic. Nu fusese ceva prevăzut.
72 Anonymus
Să zicem că nu fusese prevăzut ca asta să fie picătura ce va face

ca paharul să dea pe dinafară. De asemeni, nu fusese ceva total
imprevizibil, având în vedere „carnetele” cu notele anterioare
ale elevului grec. Mereu la limită. Mereu promovând în clasa
următoare la limită. Niciodată nu a fost cineva care să-i spună „nu
ai nivelul, rămâi repetent”. Și iată că, la sfârșitul lui 2009, coliziunea
a avut loc. Totdeauna se pot găsi motive. Dar ce mai contează!
Nevoia face legea. Primul ministru George Papandreou nu vrea
să se finanțeze la prețul de 7 euro dobândă pentru 100 de euro
împrumutați. Dar face parte din Uniunea Monetară. Trebuie făcut
ceva. Problemă: nu a fost ceva prevăzut. Să ajuți Estonia, Ungaria,
de acord. E vorba de o mică bursă acordată outsider-ilor. Dar nu
pentru insider-i, pentru cei care sunt deja membrii clubului. E(u)
roii nu se prăbușesc niciodată. Este scris în tratatul european.
Faimosul articol 125 („Uniunea nu răspunde de angajamentele
(...) unui stat membru, nici nu și le asumă (...). Un stat membru
nu răspunde de angajamentele (...) altui stat membru, nici nu și le
asumă.” Articolul 125 din Tratatul de Funcționare a Uniunii), drag
profesorului Markus Kerber, instigatorul a mai multor recursuri
împotriva BCE și a Fondului European. O uniune de samurai.
Fiecare stăpânul propriului său destin până la moarte. Decembrie
2009. Agitație la Comisia Europeană. Comisia declară: „Articolul
125 nu este un subiect. Nu că nu ar fi foarte clar, dar ne regăsim
față în față cu niște circumstanțe excepționale, prin urmare regula
de no-bailout nu se aplică.” Berlinul își arată dezaprobarea: „V-
am spus-o prea bine, să se descurce!” Piețele sunt încăpățânate.
Iarna se retrage. Au apărut primii muguri. Taxele cresc. Tonul
scade. Un pic. „O să impunem condiții, condițiile noastre”, spune
Wolfgang Schauble, ministrul de finanțe german. „Dar trebuie să
fie revăzut tratatul.”
Martie 2010. Se lucrează la un plan de 110 miliarde. Care să țină
trei ani, zice-se. Dar focul se reaprinde.
Noaptea de 9 mai 2010. A șaizecea aniversare de la declarația
lui Schuman. Semn cu ochiul făcut de istorie. Părinții fondatori se
răsucesc în morminte.
Moștenitorii preiau drapelul. Lellouche și-a exprimat strigătul
inimii: „Am schimbat tratatul peste noapte.”
Primul Fond European de Stabilitate Financiară a luat naștere.
Și-a făcut apariția în hârtii sub acronimul englez EFSF sau francez
FESF. Ingineria financiară se invită la masa șefilor de stat și de
guvern. Capacul nu a fost pus. În iulie 2011, în timpul celei de-a
`nșpea conferință de presă de noapte, președintele francez a
apucat din nou furculița de partea greșită: „FSEF, pardon SESF... În
sfârșit, nimeni nu înțelege nimic din asta.” Directorul Trezoreriei
îl observă din profil. Ce își spunea oare atunci Ramon Fernandez?
Naufragii în serie
Aflându-ne la bord, multă vreme am vrut să credem că odată ce
prima furtună greacă va fi trecut, navigația va deveni mai calmă.
În realitate, am intrat într-o foarte, foarte lungă pânză de ceață.
Radarele extinse la maximum semnalau aisberguri pe ici colo.
Consiliul european transformase Titanicul în spărgător de gheață.
Mă rog, cel puțin încerca. Flotila se clătina.
Aprilie 2010. Caiacul portughez, pe cale să se scufunde, fusese
adus la bord. Operație de salvare ușoară.
Noiembrie 2010. Ferry-boat-ul irlandez se răsturna. Greșeala
îi aparține Dubaiului, care tocmai s-a declarat în default, spre
surprinderea tuturor. O prăpastie s-a deschis dedesupt de sălile
zdravene ale băncilor irlandeze. Jumătate din parcul imobiliar al
insulei era la vânzare. Valuri puternice. Un al treilea naufragiat
urcă la bord. Între timp, echipajul și-a dat seama că prora era mai
puțin tranșantă și rezistentă decât păruse a fi.
Pentru cei 440 de miliarde de euro garanție anunțați, EFSF nu
putea emite decât aproximativ 250 de miliarde în condițiile cele
mai avantajoase, singurele acceptabile pentru Germania, cele
care erau făcute pentru cel mai bine cotat emițător de datorie
74 Anonymus
(AAA). Analiștii financiari curățaseră termenele de contract (EFSF

este un fond privat de drept luxemburghez). În realitate, piețele
nu acordau nicio primă la mutualizarea mijloacelor europene.
Dovada: capacitatea de îndatorare egala destul de mult suma
garanțiilor acordate de către cele șase țări participante dintre
cele șaptesprezece care dispuneau de faimoasa notă magică
AAA. Garanția celorlalte ajungea, practic, doar pentru unt. Era
insuficient. Acest lucru putea epuiza Europa. Fapt care nu a
scăpat nimănui. EFSF va fi revizuit pentru prima oară în martie
2011, pentru a doua oară în iulie 2011, pentru a treia oară în
octombrie 2011. Prin urmare, în prima sa formă a durat zece
luni, în a doua patru, în a treia trei... Începând din 2011, o nouă
versiune a fondurilor, Mecanismul European de Stabilitate (MES),
dotat cu un adevărat capital „permanent”, a fost anunțat pentru
jumătatea lui 2013. În 2011, înființarea sa a fost programată
pentru jumătatea lui 2012. În paralel, „puterea focului” deținută
de acest fond trebuia să ajungă de la 250 la aproximativ 1.000
de miliarde de euro pentru a „susține” o țară sau alta aflată în
dificultate. Dar așa ceva nu se putea. În momentul în care a fost
luată decizia, abia mai avea acces pe piață.
10. Despre arta de a-i face pe
contribuabili să plătească
Pe 3 și 4 noiembrie 2011, președintele Sarkozy a fost gazda
summit-ului G20 la Cannes. Aceasta ar fi trebuit să fie o mare
ocazie de voluntariat politic. Ca și cum veleitățile lui George
Papandreou, care pentru moment a avut periculoasa idee de a-i
consulta pe Greci cu privire la politica sa, nu erau suficiente, în
aceeași săptămână o altă veste proastă veni să strice petrecerea:
Fondul European de Stabilitate Financiară renunță să emită cele
câteva miliarde anunțate, de teamă de a nu plăti prea mult pentru
acest balonaș de oxigen. Cercul vicios al crizei bancare și al crize
suverane continuă să funcționeze în regim integral.
Când David trebuie să îl salveze pe Goliath

În cei cincisprezece ani care au precedat criza, bilanțurile
bancare au explodat, literal. Legat de toată nebunia asta,
progresia îndatorării publice pare destul de rezonabilă. Pasivele
băncilor reprezentau în 2004 aproximativ de două ori valoarea
PIB-ului din zona euro. În momentul căderii de la Lehman, acestea
au crescut la 250%, în timp ce rezervele de capitaluri aveau
tendința să scadă în mod proporțional. Această progresie nu se
explică prin creșterea economiei europene, care era în măsură
să justifice o creștere proporțională determinată în sectorul
bancar. În realitate, creșterea economiei se apropia de 2% în acea
perioadă. Boom-ul bancar era provocat de faptul că distribuirea
de credite, în special interbancare, a continuat să se facă fără vreo
legătură cu producerea de avere, și că activitățile slab capitalizate,
cum ar fi tranzacțiile de produse derivate, s-au dezvoltat în mod
exponențial. Era un fenomen de bulă clasică: activul băncilor crește
sub efectul unei inflații necontrolate a activelor, permițându-le să
adune din ce în ce mai multe resurse la pasiv sub formă de datorii.
La acesta se adaugă nu mai puțin clasicul mecanism de levier.
76 Anonymus
Altfel spus, arta de a „ridica” din ce în ce mai multe activități

cu un capital din ce în ce mai redus, și de a finanța din ce în ce
mai multe active prea puțin lichide (și adeseori mai rentabile)
cu resurse reduse, pe cât posibil (deci mai ieftine). Diferența
dintre costul finanțării și randamentul plasamentului (spread)
alimentează profituri din ce în ce mai mari. Criza din 2008 este
deci o criză de obezitate pe care reglementatorii o abordează...
cu multă greutate. Căci băncile se opun, după cum am putut să o
constat în timpul mesei organizate în iunie 2010 de către lobby-ul
bancar european. La acea vreme, eram în pline dezbateri legate
de „noile reguli de la Bâle”. Bâle?
Bâle, oraș vesel de la frontiera dintre Germania, Franța și Elveția,
unde se reunesc în grup restrâns bancherii centrali din lumea
întreagă pentru a-și discuta afacerile – afacerile noastre. Acest
club, numit „Comitetul de la Bâle”, și-a pus în cap să stabilească
standarde mondiale pentru industria bancară. Finanțele
globalizându-se, era necesar să se evite situația ca statele să se
dedea la o concurență mai puțin onorabilă în materie de regulație
și să încurajeze acumularea de riscuri în sistem. La o economie
globală să fie reguli globale. Cunoaștem cântecul. „Bâlienii” de
asemeni. Finanțele sunt afacerea lor. Ei nu se interesează de
detalii. Ei merg direct la ceea ce este esențial. Iar esențialul, în
finanțe, este „levierul”. Levierul care, împreună cu economia
de scară (creșterea producției, cu mijloace constante, grație
masificării), este unul din cei doi piloni ai economiei moderne. Pe
bună dreptate, levierul este marea, singura afacere a financierilor.
„A face pârghie (levier)”, înseamnă a ridica o piesă din fontă
printr-o simplă apăsare de picior, grație unei bucăți solide
de fier care se sprijină la jumătatea sa pe un ax central și care
este plasată cu cealaltă extremitate a sa sub piesa de ridicat. În
finanțe, a face pârghie, înseamnă a „ridica” un clopot din fontă,
altfel spus o investiție riscantă de 5 euro, având un capital de doar
un euro sub talpă. Miracolul se realizează grație… datoriei, adică
barei de fier care se pune sub clopot și pe care ne sprijinim. Dacă
este bine plasată, cu un efort relativ limitat, putem ridica mult.
Meseria bancherului constă în a alege clopotul, în a instala bara
de dedesupt și în a apăsa pe ea. Cu cât clopotul ridicat este mai
mare, cu atât el câștigă mai mult. În finanțe e ca în fizică, levierul
multiplică forța.
„Bâlienii” sunt păcăliți cu argumente înșelătoare

Prin anii 1990, bancherii centrali s-au prins de treaba cu levierul :
dimensiunile barei de fier, soliditate, lungime, poziția axului
central. S-au lansat în studii foarte savante. La finalul eforturilor
depuse, au decretat rațiile capitalului, altfel spus, o măsură ce
reglementează cantitatea de risc pe care o bancă și-l poate asuma
cu un euro fonduri proprii (care îi aparține).
Ne asigură ca astfel au conferit securitate sistemului,
„optimizând” utilizarea capitalurilor disponibile. La final, au fost
păcăliți cu argumente înșelătoare. În cei douăzeci de ani care au
precedat criza din 2008, nivelul de capital al băncilor, calculat în
funcție de riscuri (altfel spus, restul bilanțului), a căzut vertiginos…
pe măsură ce profiturile creșteau. În anii 1990, cu un capital de
un singur euro, se finanțează nu 5, ci 15, 20 sau 30 de euro de
plasament. Este evident că anumite reguli au fost concepute
greșit. Multe dintre ele au fost pur și simplu evitate în numele
unei inovații financiare și pentru libera circulație a capitalurilor.
Băncile nu s-au mulțumit că au reușit să-și limiteze obligațiile
cu privire la fondurile proprii și să impună ideea că trebuia să-
și evalueze singure propriile riscuri. În plus, ele au dezvoltat, la
început mai lent, apoi într-un ritm exponențial, activități „în afara
bilanțului” care scapă regulilor de bază ale informației financiare,
oricărei supervizări și oricărei reguli de dotare a capitalului. Știind
că prudența are un preț și că „instinctele animale” sunt regula,
riscurile proliferează, iar profiturile saltă producând rezultatul pe
care l-am văzut: la primul șoc, sistemul se dovedește a fi asigurabil
78 Anonymus
doar de către… state. Aceleași state vor fi desemnate doi ani mai
târziu ca fiind niște ectoplasme iresponsabile și supraîndatorate,
sursă de necazuri pentru propriile lor popoare. Avem impresia că
visăm.
După 2008, cei care trebuiau să fie garanții sistemului, dar care
nu au reușit să îl securizeze, și-au dat seama de dimensiunile
propriilor greșeli. Se pregăteau să-și revadă ciornele. E cel mai
nesemnificativ lucru din ce era de făcut. Deci s-au repus pe
treabă. „De data aceasta vom fi fără milă”, au jurat ei. „Vom limita
levierele. Nu mai poate fi vorba să își asume cineva riscuri inutile.”
Dar cu cât bancherii centrali anunță că vor fi mai voluntari, cu atât
mai mult s-au amplificat lamentările fraților lor, simpli bancheri
comerciali. Să reducă levierul, evident, este ceva complicat.
Trebuie găsit un ax central mai solid, ceva care să îl lungească. Mai
pe scurt, tot sistemul trebuie revăzut. Iar aceasta costă scump și
reduce profiturile. Nu e ceva bun pentru afaceri.
Suntem în iunie 2010, iar amintirea crizei financiare este încă
foarte proaspătă. Un potop de cărți și de articole începe să curgă,
denunțând excesele băncilor de investiții. Este greu de negat
faptul că unii au mers prea departe și că toți au ascuns o parte din
activitățile lor cele mai riscante, neînscriindu-le în bilanț, dar care
acum riscă să iasă la iveală ca niște cadavre de care au fost agățate
prea puține greutăți. Dificil să pledezi nevinovat. Trebuie găsit de
urgență un argument solid pentru a calma ardoarea bâlienilor. Iar
acesta a fost găsit. Ne-a fost servit ca meniu de rezistență, dincolo
de masa excepțională de la lobby-ul bancar european.
Iată-l aici, în substanță: „Dacă ne cereți prea multe capitaluri,
nu o să mai putem acorda împrumuturi, deci nu vom mai putea
finanța economia reală. Vă promitem o creștere anuală de 2% a
creditului, în loc de 3,3% cu condiția ca nimic să nu se schimbe.
Toate acestea vor provoca o pierdere de 4% din creșterea PIB-
ului cumulat pe zece ani și 5 milioane de locuri de muncă («Noul
regulament bancar amenință locurile de muncă și creșterea»,
comunicat al Institutului de Finanțe Internaționale și al Federației
bancare europene, 10 iunie 2010).” Tremurăm... de stupoare.
La vremea aceea, mai mult de 1.000 de miliarde de euro de
capital și garanții publice fuseseră acordate băncilor europene
pentru a le aduce la zero, fără a mai socoti sprijinul practic
nelimitat acordat băncilor centrale. Imprudența și lăcomia au
condus lumea în recesiune, aruncând milioane de persoane în
șomaj. Salubrizarea sectorul bancar era la vremea aceea abia
pusă la punct. În zona euro, această acțiune este finanțată de
Frankfurt pentru aproape nimic. Aceasta permite atingerea unor
marje confortabile, reîmprumutând clienților cu o dobândă de 4%
sau 5% banii luați cu împrumut de la Banca Centrală cu o dobândă
de 1% sau 2%.
Eu și confrații mei, ne ciupeam ascultându-l pe năstrușnicul
consultant de la PwC (PricewaterhouseCoopers - cea mai mare
companie de servicii profesionale și de audit din lume), „expert”
gras plătit de către clienții săi aici prezenți, derulând cifrele cu
o voce sugrumată. Ne anunța sfârșitul lumii pentru mâine, când
de fapt el a avut loc ieri. Jambonul nu are succes. „Bullshit”, îmi
șoptește un confrate american. La fel ca noi toți, sute de jurnaliști
prezenți aici la Bruxelles, și el a fost expus de câteva luni la
operațiuni de relații publice repetate în cerc larg sau restrâns, off
the record sau on the record. Putem spune despre „Bâle 3”, altfel
spus noile reguli legate de dotarea cu capital decise după criza
din 2008, că băncile s-au implicat cu totul pentru a sublinia faptul
că soarta lor era în mâinile unor iresponsabili periculoși. Sărmanii
bâlieni! Fie bancherii centrali nu înțeleg nimic în ce privește
bussiness-ul bancar pe care ar trebui să îl supravegheze, și atunci
tot sistemul ar trebui aruncat de urgență la gunoi, fie își cunosc
foarte bine meseria și manipulează după propriul lor interes.
Totuși, acest șantaj legat de credit crunch (restricționarea
creditului) a funcționat destul de bine. Bancherii centrali sunt,
la prima vedere, oameni civilizați și pacifiști. Și, înainte de
80 Anonymus
toate, sunt bancheri. În toamna lui 2010, au publicat noile rații

de capitaluri, desigur, mai exigente decât precedentele, dar...
rezonabile. Băncile au timp să se pună la punct până în 2018.
Nu le mai auzim plângându-se. Creșterea puterii va fi deci foarte
progresivă. În ce privește noutățile – rațiile lichidităților și levierul,
și alte metode de limitare a riscurilor –, acestea fuseseră „greșit
calibrate”. „Bâlienii” sunt trimiși înapoi la dragele lor studii să
mai aprofundeze. Se pare că se grăbiseră. Trebuie revăzut totul.
În caz contrar, ați ghicit... credit crunch. În Europa, Comisia de
la Bruxelles este însărcinată cu transpunerea acestor reguli în
dreptul european (dezbaterea legislativă despre aceste noi norme
nu a avut loc cu adevărat decât în toamna lui 2011, la întoarcerea
parlamentului). Unul dintre responsabili, căruia i-am încredințat
din plângerile din partea industriei, mi-a spus la puțin timp după
o masă că, după estimările lui, marile bănci franceze, ținând cont
de profiturile pe care le obțin, nu ar avea nevoie, fără a schimba
ceva în practicile lor legate de remunerație, decât de două sau
trei exerciții contabile pentru a satisface noile norme, care oricum
nu se vor aplica decât din 2018. E ceea ce se numește o reformă
radicală! În septembrie 2010, economistul și editorialistul vedetă
de la Financial Times, Martin Wolf, scria: „Muntele (comitelul de
la Bâle) a fătat un șoarece.” Adevărat sau fals? Lobby-ul bancar
privind rațiile de capitaluri (sau de solvabilitate) a încetat odată
cu publicarea noilor reguli de capital, supranumite „Bâle 3”. Fluxul
de comunicate a încetat în mod miraculos. Această tăcere avea un
parfum de victorie.
De la căderea băncilor la falimentul statelor

Odată cu declanșarea crizei euro la sfârșitul lui 2009, discursul
despre necesitatea reducerii deficitelor și a cheltuielilor publice
nu a încetat să crească în volum. A devenit atât de asurzitor încât
le-a acoperit pe toate celelalte. Toți se tem, pe bună dreptate,
că datoria țărilor europene, care reprezenta deja 66% din PIB
în 2007, va depăși 90% la finalul lui 2011. Ceea ce înseamnă o
creștere considerabilă. Dar nu trebuie să uităm că explozia
datoriilor publice care a survenit este rezultatul crizei din 2008.
Ea rezultă din efectul combinat al planurilor de salvare bancară,
al spargerii bulei financiare, al căderii rețetelor fiscale datorate
recesiunii din 2009 și stagnării care a urmat.
Pur și simplu, statele nu au umerii atât de largi, chiar dacă
ar vrea asta, pentru a recupera mulțimea de datorii înscrise în
pasivul băncilor. În Europa, își amestecă grosso modo 40% din
PIB în conturile lor. Ceea ce e deja mult, dar pentru a amortiza
o criză bancară de amploarea celei cunoscute, este prea puțin.
Când un sector în care datoriile cântăresc 250% din PIB se
duce de râpă, trage după el pe toată lumea. Se poate încerca o
amortizare, folosirea plaselor de salvare, temperarea, aplicarea
unui tratament diferențiat, pe scurt, gestionarea mai mult sau
mai puțin inteligentă a crizei. Dar nu mai este cale de a evita
căderea atât timp cât nu s-a reușit restabilirea băncilor. Dacă cei
în cauză s-ar prinde că doar o zecime din aceste datorii private
– de exemplu – a servit la finanțarea activelor depreciate și că,
prin urmare, aceste active nu vor permite rambursarea datoriei
care a servit la finanțarea lor, ei vor trebui „să treacă prin aceste
pierderi” într-un fel sau altul. Capitalurile bancare ce trebuiau
să servească drept plasă de salvare s-au dovedit a fi derizorii. Și
uite așa se ajunge la situația că trebuie să ștergem 17% din PIB. O
nimica toată. Între 2006 și 2010, datoria medie a țărilor din zona
euro a ajuns de la 68% la 85%. În Irlanda, unde disproporția dintre
sectorul bancar și cel economic era cea mai mare, ea a ajuns de
la 25% la... 100%.
Datoriile noastre, problema voastră

Oricine s-ar apleca asupra supraîndatorării statelor ar trebui
să aibă în vedere ce îi datorăm bulei de credit care a reînceput
să se umfle începând cu anii 2000, sub efectul unei politici
82 Anonymus
monetare indulgente a Statelor-Unite, a cupidității sectorului

financiar și dereglării creditului care a permis cedarea de facto
sectorului bancar a funcției de a crea monedă. Disproporția
dintre sfera financiară și bogăția economică, din care decurge
cea a statelor, este motivul pentru care criza nu se mai sfârșește.
Pur și simplu povara este prea mare pentru a fi purtată de
colectivitate. Sângerarea este inevitabilă și va dura multă vreme.
Transferul de datorie privată către public nu a luat sfârșit. După
exemplul secretarului trezoreriei americane John Connally care,
după explozia sistemului Bretton Woods, le spunea europenilor
referitor la dolar „este moneda noastră și problema voastră”,
băncile au spus statelor „datoriile noastre, problema voastră”.
Guvernanții nu au altă alegere decât să le impună cetățenilor
și succesorilor lor să devină garanții unui sistem ale cărui fructe
le-au cules bancherii, și ale cărui riscuri le-au fost întotdeauna
necunoscute.
Și asta nu e tot, în plus, aceștia sunt constrânși să practice la
rândul lor supraîndatorarea, levierul excesiv, pe scurt, să se joace
cu piețele pentru a gestiona această povară a datoriilor într-un
moment în care colectivitatea investitorilor a decis în mod precis
și ferm să nu se mai încreadă în așa ceva, să nu mai „ia credite”.
Acesta este motivul pentru care mașinăria isteață și oarecum de
speriat al Fondului European de Stabilitate Financiară, împreună cu
eșafodajul său de garanții, de perne de securitate și de „colaterali”
(active puse în gaj), care se presupune că va acorda ajutor
financiar încadrat în suma de 440 de miliarde de euro, nu a reușit
să rezolve problema. Ceea ce băncile au putut face timp de ani de
zile, statele să văd nevoite să interzică. Procesul de deleveraging
(reducerea levierului) a fost declanșat. Statele trebuie să găsească
modalitatea de a-și crește singure „capitalurile”, altfel spus
capacitatea economiilor de a produce resurse fiscale, fără de care
ar fi antrenate în spirala supraîndatorării și sărăcirii. Profiturile
enorme făcute în vremuri de creștere a pericolelor par a fi dincolo
de posibilități. Aceste profituri imense se încarnează în această
clasă a noilor bogați, plecând de la care Thierry Pech (Thierry Pech,
Vremurile bogaților. Anatomia unei secesiuni, Le Seuil, 2011) a
făcut o analiză a „secesiunii”. Acestea profituri se înscriu în peisaj,
în nord și în sud, sub forma infrastructurilor rezervate acestei
clase cu putere de cumpărare fabuloasă, capabilă să facă să iasă
din pământ un port de agrement și să împingă o pădure de iahturi
în porturile din Africa de Nord unde totuși serviciile publice de
bază sunt în default sau regresează. „Adevăratul agent” produs
de un sistem pervers a fost distribuit, și nu va fi solicitat, sau va
fi, dar într-o măsură foarte mică, în numele protejării proprietății
private. Restul societății și-a recuperat falsele valori și adevăratele
datorii.
11. Căutați greșeala
În mai puțin de zece zile, în noiembrie 2011, trei șefi de guvern
au trebuit să se retragă. Pe 11, fostul bancher central Lucas
Papademos lua locul lui George Papandreou care a avut proasta
inspirație de a sugera un referendum. Pe 16, Mario Monti, fostul
comisar european, îl înlocuia pe Silvio Berlusconi la palatul Chigi.
Pe 20, spaniolul Mariano Rajoy punea capăt aventurii socialiste
Zapatero. A fost singurul ajuns la putere ca urmare a alegeriilor.
Ceilalți fuseseră șefi de „guverne tehnice”.
Despre cum se instalează adevărata austeritate

Peste tot au loc lovituri bugetare ce au condus la o delimitare
clară între serviciile publice și regimurile sociale, punând uneori
capăt unor privilegii din altă epocă. Era greșit să se creadă că
această unanimitate în ce privește austeritatea este rezultatul
unei politici pe deplin asumate, cu consecințe la care s-a reflectat
în mod matur. Austeritatea ca soluție exclusivă a crizei datoriei
este în realitate impusă de piețele europene aflate în vid de
putere. Este o politică implicită.
Dar ce fac piețele? Suferă. Se folosesc de toate mijloacele de
presiune posibile și imaginabile pentru a-și crește profiturile
strigând în gura mare că vor să evite falimentul. Manipulează
faimoasele CDS și se folosesc de ele ca de un instrument de șantaj.
Înainte de demisia lui Silvio Berlusconi, CDS asupra fondului
suveran italian era superior celui vietnamez. Altfel spus, riscul ca
Italia să nu își onoreze datoriile se presupunea a fi mai mare decât
cel pentru Vietnam. „Chiar crezi că e normal să fie așa?”, m-a
întrebat un amic bancher referitor la această situație paradoxală.
Și i-am răspuns imediat: „Evident că nu, nu este normal. Dar asta
arată nivelul de încredere al investitorilor. Dacă nu le pune nimeni
capul în vasul de toaletă, nu cedează.” L-au gonit pe Berlusconi
și l-au primit pe Monti. În fond, au obținut mai mult decât
președintele BCE Jean-Claude Trichet, care a adresat în august
o scrisoare stupefiantă lui cavaliere în care detalia programul
economic de urmat. Planurile de austeritate franceze erau
inspirate din teama de a pierde triplul A. Dar piețele nu cumpără
reformele guvernării economice europene. Realismul lor politic le
face să se îndoiască de faptul că un președinte francez ar accepta
impunerea unor restricții bugetare de la Bruxelles. Trebuie să
vadă ca să creadă.
În prezent, întreaga zonă euro se află angajată într-un proces
de ajustare bugetară brutal care va face din 2012 un an de
recesiune. Nimeni nu are nici cea mai mică idee despre felul în
care se va reporni motorul, dacă cumva va fi repornit într-o zi, și
care va fi prețul plătit între timp. În numele dezîndatorării, spirala
supraîndatorării este pe cale să se declanșeze. Unii vorbesc deja
despre „deceniul pierdut”.
În timpul iernii lui 2010, Thomas Mayer și Daniel Gros au compus
împreună un scurt document care începea astfel: „Cazul Greciei
ne face să intrăm în a doua fază a crizei financiare, și anume
cea a defaultului suveran (Daniel Gros, Thomas Mayer, How to
Deal With Sovereign Default in Europe: Towards a Euro(pean)
Monetary Fund, CEPS Policy Briefs, nr. 202, februarie 2010).”
Economiștii care au apărat crearea unui fond monetar european
când toată lumea îl considera irealizabil explicau de ce această a
doua fază urma să dureze ceva timp. Ceea ce se petrecea în Grecia
era un simptom, nu boala însăși. Avem de a face cu o problemă
generală în Europa și, de asemeni, în Statele-Unite, o problemă
a supraîndatorării publice rezultată din criza financiară și nu din
căderea subită a fondului suveran grec. Aceasta nu însemna că
toate țările ce au trebuit să facă față unei severe crize bancare vor
bascula în insolvabilitate, ci că ne regăseam în fața unui fenomen
istoric fără precedent în istoria Uniunii Monetare și chiar a Uniunii
Europene, și că trebuia să se încerce o rezolvare sistemică. Mayer
și Gros nu erau, de altfel, singurii care țineau astfel de discursuri.
86 Anonymus
Însă suntem foarte uimiți de disponibilitatea dovedită de șefii

europeni în a nu auzi mesajul acestora.
Unde aflăm că Grecia intra în faliment din cauza

datoriei la fiecare doi ani, începând din anul 1829
Cazul Greciei este fascinant, la propriu. Iată aici o țară care a
intrat în comunitatea economică europeană strecurându-se pe
fereastră. Actualul secretar general al Comisiei Europene, temuta
Catherine Day, mi-a povestit într-o zi că, drept urmare a scandalului
aderării Greciei, ea și partenerul său François Lamoureux, care a
fost brațul drept al lui Jacques Delors la Bruxelles, au redactat
regulile stricte de aderare din anii 1980. Grecia „aderase”, cum
se spune, în 1981, pe vremea când încă nu adoptase în propria
sa legislație națională, decât într-un mod foarte virtual, dreptul
european. Neavând o administrație demnă de acest nume, se
pregătea deci să-l încalce. Toată lumea o știa. Totuși, a fost primită
la masa Consiliului European într-un spirit de camaraderie prea
puțin sinceră, specifică conclavurilor diplomatice. Zarurile erau
măsluite chiar de la început.
Iar acum s-a ajuns în situația că sunt multe greșeli mari ce
trebuie corectate. O căsătorie ratată nu duce neapărat la un
divorț fericit. De acolo până la a dubla miza, nu era decât un pas.
Care a fost făcut cu bucurie în 2001, odată cu primirea Greciei
în Uniunea Monetară, cu prețul unei extraordinare prelucrări
contabile ce a avut loc în anii următori, acțiune făcută cu știrea și
în văzul tuturor, toate acestea în timp ce guverne de toate culorile
își arătau generozitatea față de o populație complice la un fals
miracol. Când Comisia Europeană a vrut să pună capăt acestor
acte a fost lovită peste degete. Franța și Germania s-au opus în
2005 să autorizeze funcționarii europeni să auditeze agențiile
statistice naționale.
Cu acea ocazie, o dată în plus, lecțiile istoriei nu au fost
învățate. De când Grecia și-a declarat independența în 1829,
după un ultim război
împotriva Imperiului
Otoman, jumătate
din timp (literal, un
an din doi) s-a aflat în
incapacitatea de a-și
plăti datoriile. Prin
aceasta, ea deține
un record absolut
în Europa, unde
defaulturile suverane
nu sunt neapărat
rare, și, în general, sunt asociate cu conflictele armate.
De asemeni, poate părea amuzant că toți păreau ca și căzuți din
cer când, la sfârșitul lui 2010, George Papandreou s-a înfățișat ca
un tont la Bruxelles, admițând că statisticile sale fuseseră greșite.
Iar asta nu a fost tot.
După ce au dovedit o complezență vinovată și interesată
(datoriile contractate de Atena permiteau finanțarea exporturilor,
în special militare, germane și franceze), iată că „partenerii”
europeni ai Greciei au fost prinși începând cu 2010 de o
veritabilă isterie punitivă irațională. În primul plan de ajustare
negociat în aprilie 2010, se presupunea că Grecia va degaja un
excedent primar anual de... 6%. Or, un excedent de 2% sau de
3% este considerat deja de către economiști a fi o performanță
foarte onorabilă, 4% este excepțional. În realitate, Norvegia este
singura țară care a realizat vreodată performanța ce era așteptată
de la Atena. Mai precis, Europenii și FMI i-au cerut lui George
Papandreou să găsească petrol în marea Egee. Dacă nu cumva
l-au încurajat să vândă Cicladele prin intermediul lui Goldman
Sachs, ca să dea un avânt rețetelor de privatizare. Era evident
că primul plan grec nu putea fi urmat. E foarte probabil ca cei
50% reducere din datoria acumulată să nu fie de ajuns pentru a-i
88 Anonymus
permite să redemareze. Grecia este pentru Europa „o bulă micuță

cu efecte pentru următorii zece sau cincisprezece ani”, îmi spune
la finalul lui 2011 un funcționar european foarte bine informat.
„Cultura e cea care trebuie modificată”. Un întreg program.
Politica struțului
Desigur, cazul Greciei este un pic special, dar nu extraordinar.
În fond, cam la fel se procedează și cu celelalte țări din zona
euro. Conducătorii europeni, începând cu Comisia, dovedesc o
determinare încrâncenată... în a-și ascunde capul în nisip. De doi
ani încoace, rezultatul la care au ajuns a fost o anumită ajustare
a faimosului pact de stabilitate și creștere, acel contract fiscal
ce trebuia să facă mai ușoară lipsa de uniune politică, în loc să
reușească reducerea amplorii crizei supraîndatorării publice și
private la care s-a ajuns.
După situația cu Grecia, aceștia par a spune: am încălcat
contractul nupțial, prin urmare vom pecetlui un nou contract și
mai rigid, și mai puțin aplicabil, pentru a evita ruptura. Dezbaterile
degenerează în interminabile pălăvrăgeli despre procedurile
de control. Control a ce? A celor două criterii nenorocite de la
Maastricht (limita de deficit de 3% din PIB și limita stocului
datoriilor de 60% din PIB), stabilite în urmă cu douăzeci de ani.
Pentru a înfrunta criza – cea mai gravă din ultimii optzeci de ani –,
nu s-a găsit nimic mai bun decât aceste două numere inventate în
perioada preistorică a episodului actual, într-un moment în care
mondializarea financiară era în stadiul de premiză. La acea vreme
nu exista nimic din ceea ce urma să provoace cataclismul, poate
doar bazele intelectuale ale greșelilor ce urmau să fie făcute. Și
aceste erori sunt încă menținute în vigoare. Soluția falimentului
este căutată în programul sistemului care a dat faliment. Toate
acestea sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât încă din anii ´90 era
contestată pertinența celor două criterii nenorocite mâzgălite pe
un colț de masă. Dat fiind faptul că guvernele Uniunii Europene și
instituțiile sale nu au găsit nimic altceva de ce să se agațe, aceste
numere au fost completate de „regula de aur” germană, iar faptul
că nu au nicio altă perspectivă nu este neliniștitor. Este terifiant.
Aceasta ne indică în ce măsură ei navighează într-un vid politic și
intelectual sideral.
Dar să nu fim nedrepți. Noile proiecte ale pactului de stabilitate
și de creștere prezintă unele ajustări, și anume în câmpul
supravegherii macroeconomice. Aceste ajustări au fost, de altfel,
pretextul unor lungi dezbateri legate de procedurile de control.
Ele au permis să se ajungă la următoarea concluzie: sârgul cu
care conducătorii naționali contestă de ani buni legitimitatea
instituțiilor comune, războiul surd dintre capitalele naționale
și capitala europeană fac ca orice transfer suplimentar de
suvernanitate la Bruxelles să fie inimaginabil în lipsa unei reforme
instituționale profunde. Dacă înșiși conducătorii nu au încredere
în instituțiile lor comune, atunci cum putem cere altora să aibă
încredere în ele?
90 Anonymus
Violența atacurilor contra Bruxelles-ului din ultimele luni

auzite la Paris, provenind din partea unor persoane prea puțin
suspectate de euroscepticism este șocantă. Cu siguranță, tradiția
suveranistă este solid ancorată în Franța, la cel mai înalt nivel
al statului. Dar este de neconceput faptul că criza va permite o
asemenea dezinhibare. Sfidarea popoarelor și de acum și cea
a elitelor rodea carena vaporului european. În loc să se ajungă
la o înțelegere asupra fondului, se dezbate asupra procedurilor,
altfel spus, asupra împărțirii puterii între multiplele centre de
legitimitate. Este un război fără sfârșit care va dura încă mult chiar
și după ce nu va mai fi vreo putere de împărțit!
Comisia reacționară
Controlul exersat de Bruxelles asupra procedurilor bugetare
în vederea aplicării faimoaselor criterii magice ridică, e drept,
probleme constituționale și politice spinoase. El marchează o
evoluție federală a Europei, care nu va putea fi tranșată în zori
în secret la un conclav al șefilor de stat, pentru a calma, zice‑se,
piețele. A oferi asigurări asupra intenției de a întări puterea
punitivă a Comisiei, pe de o parte, și a o submina pe de altă parte,
este o bătaie de joc la adresa lumii. Ceea ce îi face nu doar pe
investitori să ne neliniștească, ci și pe orice cetățean de bun simț.
Oare ne surprind toate acestea?
În același timp, sincer, cine ar dori să încredințeze o putere
economică și mai mare unei instituții – Comisia Europeană –
crispată într-un mod atât de caricatural asupra propriilor referințe
ideologice, și atât de incapabilă să admită că pur și simplu face
politică, și nu doar drept sau economie? La începutul lui 2011,
ea publica prima sa „trecere în revistă anuală de creștere”, ce
trebuia să fie un fel de declarație politică generală a guvernului
economic european al cărui amiral se consideră. Să te ciupești
de mână, nu altceva, în fața sugestiilor acestei producții de casă,
care recomandă aplicarea unor soluții liberale simpliste la niște
situații naționale foarte contrastante, și care pleacă sistematic
la război împotriva a ceea ce este public. Oare când va vedea
Bruxelles‑ul că transportul feroviar, de exemplu, funcționează
mai bine în Franța, sub conducerea unei firme publice, decât în
Regatul Unit, unde logica privatizărilor a fost finalizată? Oare când
va vedea el că toată corupția corpului medical din laboratoarele
farmaceutice aduce mai multe daune sistemului de asigurare
a sănătății decât principiul însuși al solidarității financiare între
asigurații sociali? Când va fi capabil să observe că individualizarea
relațiilor dintre salariați și angajatori nu este neapărat soluția
contra șomajului, dar este cu siguranță o sursă de precaritate,
care are și un cost social? Probabil că niciodată. Comisia continuă
să facă din extinderea domeniului pieței un panaceu, încurajată
în convingerile sale de persistența pe ici și colo a unor rente de
situație contestabile.
La finalul acestei treceri în revistă anuale gratinate, Jacques
Delors calificase documentul astfel: „Este cel mai reacționar din
cele enunțate vreodată de către Comisie.” Încrederea se câștigă.
Această încăpățânare europeană în a corecta greșelile
trecutului, făcând altele noi l-a făcut pe Paul Krugman să spună că
zona euro nu mai are mult de trăit. Totuși economistul și laureatul
premiului Nobel american lăudase în trecut reacția europeană
la criza din 2008. La acea vreme, Gordon Brown făcea parte din
atelajul Consiliului European. Primul ministru britanic nu făcuse
din apartenența țării sale la Uniunea Europeană o monedă de
schimb politică, așa cum a procedat succesorul său. Înțelegea
lumea finanțelor și a arătat imediat cu degetul spre adevăratul
subiect, dereglările economiei mondiale, monopolul dolarului,
hipertrofia sectorului financiar.
Acultându-l pe comisarul european Olli Rehn repetându-și
„litania” în cursul numeroaselor conferințe de presă ce semănau
atât de mult unele cu altele, nu putem să nu ne gândim la povestea
lui Epaminondas, micuțul african căruia mama sa i-a dat numele
92 Anonymus
gloriosului general. Plin de bunăvoință, Epaminondas primește

fără încetare reproșuri din partea mamei sale, deoarece aplică
în mod sistematic la problema zilei soluția care se potrivea cel
mai bine problemei din ziua anterioară. Într-o zi, spre exemplu,
s-a întors acasă cu mâinile pline de firimituri unsuroase. Nașa sa,
la care și-a petrecut ziua, i-a oferit o prăjitură cu nucă de cocos,
dar el nu a știut cum să o transporte. Văzând resturile lipite de
degetele fiului său, mama l-a certat: „În loc să fi strâns prăjitura în
mâini, trebuia să o învelești într-un șervețel și să o pui pe cap, sub
pălărie”, îi spuse ea. „Foarte bine”, zise băiatul. A doua zi, drept
mulțumire pentru ajutorul primit, nașa îi oferi lui Epaminondas o
bucată de unt. Dar ce făcu băiatul cu ea? Ceea ce îi spusese mama-
sa! A învelit-o într-un șervețel și a pus-o pe cap, sub pălărie... și
s-a întors în sat cu fața acoperită de dâre gălbui. Soarele arzător
topise în totalitate bucata de unt. „Ce-ai făcut cu bunul simț pe
care ți l-am dat la naștere?”, se lamenta mama. După mai multe
situații de genul ăsta și câteva palme la fund, băiatul a hotărât
să facă o vizită vrăjitorului. „Le ce te ajută să ai ochi în față dacă
nu știi să îi folosești cu bun simț?”, îl luă peste picior bătrânul. Și
atunci i-a spus un secret: „Caută să nu mai faci ce ți se spune fără
a te gândi bine înainte”.
Piețele financiare sunt precum mama lui Epaminondas, dau
soluția pentru problema din ajun. Ziua în care conducătorii
europeni, și nu doar Olli Rehn, vor dovedi că sunt capabili să nu
mai fie în mod disperat fideli greșelilor din trecut, de a nu se mai
supune fără a reflecta voinței mamei, piețele vor înceta să se
mai enerveze. În așteptarea acestei zile, nu servește la nimic ca
facultatea de a gândi să fie delegată piețelor. Mai ales că ele nu
cer așa ceva. Nu cer decât să fie înțelese.
Priceperea guvernelor și a investitorilor în a se

iluziona este o constantă
Economiștii Reinhart și Rogoff au calculat că datoria statelor
urcă până la 86% în următorii trei ani după o criză bancară (medie
calculată după mai multe sute de crize începând cu secolul al XIX-
lea). În zona euro, datoria publică a crescut cu aproape un sfert
din 2008. Ceea ce ar fi trebuit să inspire conducătorilor europeni
mai multă indulgență față de propria politică. Până acum, nu s-au
descurcat prea rău. Problema constă mai mult în modul în care
gestionează criza decât în cifra datoriilor. Chiar dacă e mare, poate
fi gestionată (dar nu la scara unei țări, cum ar fi cazul Greciei). Oare
chiar este necesară autoflagelarea de genul: „iată-ne pedepsiți
pentru acești ani de proastă gestionare”? Că parlamentul francez
nu a putut vota nici măcar un singur buget echilibrat de peste
treizeci de ani, cu siguranță ca nu e ceva de laudă. Dar oare este
singura greșeală comisă?
În concluzie, doi economiști au remarcat că „perioadele de mare
mobilitate a capitalurilor au produs în mod repetat crize bancare
mondiale”, inclusiv, dar nu doar, cea din anii ´90. „Tehnologia s-a
modificat, talia oamenilor s-a modificat și moda se modifică. Dar
priceperea guvernelor și a investitorilor la a se iluziona, făcând
loc unor accese periodice de euforie care se termină în general
în lacrimi, pare a fi rămas o constantă (Carmen Reinhart, Kenneth
Rogoff, De data aceasta e altfel. Opt secole de nebunie financiară,
Pearson Education, 2010)”, au concluzionat ei. De când sistemul
economic se bazează pe folosirea generalizată a monedei, trebuie
să jonglăm mereu cu bulele, lipsa ori excesul de lichidități, inflația,
deflația, riscul de credit, lipsa ori excesul de încredere, (aproape)
ca și cum povestea abia a început. De fiecare dată trebuie
reînvățată lecția. Această criză nu este o excepție. Strigând în gura
mare că știu drumul, conducătorii
noștrii tocmai au alunecat pe panta
cea mai înclinată. În sfârșit, sunt
și ei la fel ca și noi. Nu sunt nici
bancheri centrali, nici traderi. Se
lasă impresionați de cifre.
12. Tipărirea de bani
BCE în stare de asediu

Pe 24 noiembrie 2011, am plecat la Frankfurt. Criza a făcut valuri
chiar și în redacțiile ziarelor, unde prudența nu este neapărat
virturea cea mai rară. Propusesem ziarului meu, La Tribune, un
subiect despre mișcarea „Occupy Frankfurt”, o replică germană
a ninety-niners. Acești activiști americani turbați contra puterii
de pe Wall Street s-au făcut cunoscuți prin sloganul: „Suntem
cei 99%”, 1% fiind acea parte din populație al cărui nivel de trai
a explodat în ultimii treizeci de ani”. Voiam să aflu cine erau cei
care se instalaseră de câteva săptămâni la Frankfurt la picioarele
Băncii Centrale Europene, de ce erau acolo, ce credeau ei. Așa
m-am trezit într-o dimineață de noiembrie tremurând în fumul
iritant al unui bistrou amârăt, ascultând tineri vorbindu-mi despre
o lume pe care nu o mai doreau. Cea care trebuia să urmeze era
concepută pe loc. Și nu era ușor.
La acea vreme, dezbaterea despre intervenția BCE pe piața
obligatară era în toi. Când piețele și agențiile de notație, după
Italia, s-au luat de elevii buni, cum ar fi Finlanda, Țările de Jos,
Austria și chiar Germania, tabuul monetizării datoriei începea
să șovăie. Fusese deja atins în primăvară când Franța propusese
ca Fondul European de Stabilitate să se refinanțeze cu ajutorul
BCE. Aceasta însemna că trebuiau tipăriți bani pentru a permite
țărilor aflate în impas să-și ruleze datoria. Veto german și olandez
imediat. Ceea ce nu era decât un punct pe ordinea de zi a
conclavurilor bruxelleze a devenit în câteva săptămâni subiect
de dezbatere publică. Peste tot putea fi auzită aceeași muzică,
salvarea nu putea veni decât de la Banca Centrală Europeană,
singura capabilă să tipărească bani. Starea de necesitate impunea
o soluție simplă. Duelul dintre state și piețe trebuia să înceteze,
trebuia trasă masa de sub coatele investitorilor cuprinși de
îndoială. Era nevoie de cineva care să poată spune: orice ați vinde,
eu voi cumpăra. Mine, mine, mine. „Pentru mine, pentru mine,
pentru mine.” Atunci nu ar mai fi nici cumpărători, nici vânzători.
Nu vor mai fi prețuri. Nu vor mai exista piețe. Și va fi pace. Era
nevoie ca guvernele nehotărâte să fie înlocuite de un suveran,
unul adevărat, care să se folosească de monopolul său asupra
emisiei monetare pentru a pune pe toată lumea de acord. Acest
suveran nu putea fi decât BCE.
Dar și de data asta Germania era de veghe și se crispa din ce
în ce mai mult, pe măsură ce creștea presiunea. Întâi a avut
loc retragerea lui Axel Weber din cursa pentru succesiunea lui
Jean-Claude Trichet, al cărui mandat se termina în 2011. Locul
era ca și acordat patronului de la Bundesbank. Dar Weber s-a
opus de la început politicii de răscumpărare, fie ea și măsurată,
a datoriilor publice inițiată în mai 2010 de Trichet. Nu dorea
să gestioneze moștenirea acestuia. Se zvonea că era pe cale să
ajungă la Deutsche Bank. În orice caz, pentru BCE era pierdut.
Apoi a avut loc demisia cu mult zgomot, pe 9 septembrie 2011, a
lui Jürgen Star, economistul șef de la Banca Centrală Europeană,
german și el, pentru aceleași motive. În prezent, Jens Weidmann,
succesorul lui Weber, era cel care se revolta. Violând fără rușine
secretul care înconjoară deliberările dintre bancherii centrali,
altfel spus disputele lor, acesta și-a dat drumul peste tot în
presă. Monetizarea? Over my dead body (doar peste cadavrul
meu), răspundea acest bărbat de vreo patruzeci de ani cu alură
de premier. La Frankfurt, bătălia avea loc mai puțin pe pavajul
înghețat din piața Willy-Brandt, printre corturi, cât la etajele
elegante din turn.
Draghi sau tehnica judocanului

Cine greșea? Cine avea dreptate? Nu cumva Parisul era pe cale
să ne reservească, la patruzeci de ani după primul șoc petrolier,
o nouă versiune a celebrului „nu avem petrol, dar avem idei”, și
96 Anonymus
anume, monetizarea datoriilor? Erau oare nemții niște ayatolahi

periculoși care nu înțelegeau nimic din fenomenul monetar, după
cum îmi spuneau confrații americani? În Statele-Unite, Rezerva
Federală uda literal piața cu lichidități pentru a lupta contra
riscurilor de recesiune. Banca Angliei făcea la fel. În Europa
continentală se tot strângea cureaua. Trichet, pentru a răspunde
celor care îl acuzau de dincolo de Rin de lipsă de ortodoxie,
mergea peste tot spunând că bilanțul BCE scăzuse de trei ori
față de cel de la FED din 2008. Era adevărat. Dar această situație
relativă nu satisfăcea pe nimeni. Însemna prea mult pentru Buba
(Banca Centrală Germană) și prea puțin pentru Elysée.
Prin urmare, fiecare frază a noului președinte al BCE era
examinată cu atenție în așteptarea marelui moment... sau
al sfârșitului lumii, în funcție de unghiul din care era privită
problema. Draghi păcălea cu îndemânarea unei pisici. A doua
zi după Consiliul European din 9 decembrie 2011, unde șefii
europeni au decis să facă un pas spre uniunea fiscală, după cum
cereau nemții, pecetluind un nou tratat, acesta a dezvăluit un
enorm plan de ajutor acordat sectorului bancar. Dar nici vorbă de
răscumpărarea masivă a datoriilor publice. Aceste operațiuni nu
vor fi „nici nelimitate, nici nedefinite” în timp, repeta el, reluând
aproape textual ceea ce spunea predecesorul său. „BCE va slăbi
dacă își va încălca mandatul.” Trichet nu ar fi spus nimic altceva.
Aici, o dată în plus, această aparentă reținere putea fi interpretată
în două moduri complet diferite. Erau cei care credeau că BCE
era prizoniera dogmatismului german. „Vom vedea dacă BCE
este într-adevăr independentă de Germania”, îmi spusese fostul
ministru al Afacerilor Externe, socialistul Hubert Védrine în ajunul
reuniunii din 8 spre 9 decembrie. Atitudinea ponderată a lui
Draghi părea să indice că în ceea ce îl privește lucrurile nu erau
așa. Dar erau unii care credeau că în realitate Draghi se servea
de neputința de a interveni masiv ca de o armă pentru a forța
Germania să accepte o mai mare mutualizare a datoriilor publice.
Într-adevăr, Berlinul refuza creșterea ariei de acțiune a Fondului
european de stabilitate și a Mecanismului cu același nume, cele
două instrumente create pentru a împrumuta țările cărora piața
le cerea dobânzi prea mari. Frankfurt cerea aceasta în mod
explicit. Președintele BCE folosea tehnica judocanului: se folosea
de forța adversarului pentru a-l învinge. Germania îi interzisese să
se opună pieței și îl obliga să se limiteze la sectorul bancar. Prin
urmare, ceea ce rămânea de făcut era să se ocupe Germania de
piețe. Trebuia să îi pună pe francezi și pe nemți spate în spate.
Paralizați de frică
„Nu se va putea ieși din situația asta fără suferință, dar putea
fi și mai rău”, îmi spuse un bancher. Mai rău? „Mijlocul e simplu,
soluția e dură. E cea propusă de Lenin în 1917, care a spus
«eu intru în default în ce privește datoria mea». Argentina, de
asemeni: hiperinflație după un default spectacular sau războiul.
Îți abandonezi creditele, dar pentru că ai nevoie de bani, precum
Irakul în 1990, mergi să îi ceri de la vecinul tău. Iată care sunt
modalitățile pentru a reduce datoria în mod radical”, continuase
el. Războiul.
Mersesem la Frankfurt pentru a înțelege că nu exista vreo
soluție simplă și de dorit în același timp. BCE nu putea da de capăt
problemei de una singură. „Sistemul financiar este dublul a ceea
ce trebuia să fie. Operatorii știu că există un enorm surplus de
credit. Sunt paralizați de frică”, îmi explică un interlocutor off the
record. Prin urmare, „toate recomandările macroeconomice sunt
de fațadă”.
Niciunde altundeva, mai mult decât la Frankfurt, nu am avut
impresia că dansăm pe marginea unui vulcan. Neliniștea era
palpabilă. Cum să reduci cantitatea imensă a datoriei publice și
private? „A apăra ideea că ar putea fi inclusă în bilanțul nostru,
înseamnă a ne juca cu viețile noastre. Dacă facem asta, Uniunea
monetară ar putea muri în cincisprezece minute”, adăugă sursa
98 Anonymus
mea. „Și deci, cum trebuie procedat? Inflația?”, am sugerat eu.

Ar permite diminuarea valorii stocului datoriilor, deci reducerea
greutății. „Având în vedere amploarea problemei, aceasta ar
devasta societatea.” Fără a mai pune la socoteală că doar cuvântul
in-fla-ți-e ar provoca un reflex pavlovian de frică în Germania,
unde ar fi sinonim cu ascensiunea nazismului.
Eram avansați. În acea zi, am plecat spre gară, drumul era
presărat de magazine de condimente indiene, de vânzători de
kebab și de sexshop-uri amărâte. Capul îmi era plin de gânduri
întunecate, iar picioarele mi-erau amorțite de frigul din nopțile
interminabile de noiembrie. Căldura de la ICE pentru Bruxelles
avea gustul amar al unei amânări. Se prea poate ca tinerii din
corturile din piață să aibă dreptate în ce privește dorința lor de a
reconstrui tot. Nu aveau mare lucru de pierdut.
Între timp, trebuia făcut ceva cu dobânzile care atârnau greu,
cu reticența oamenilor de finanțe în a renunța să-și primească
rentele, cu cea a conducătorilor politici de a căuta mai degrabă
interesul comun decât să-și lustruiască egoul, cu nesiguranța,
cu întrebările fără răspuns, cu îndoiala și cu teama. Eram forțați
să mergem înainte pe o potecă îngustă într-un câmp minat.
Pe cât de frustrant putea să pară, nu era decât o succesiune
de pași mici, de soluții parțiale pentru a evita ca criza să ducă
la o sărăcie generalizată și la tensiuni ce ar putea face să sune
dangătul unității europene și să pună capăt la ceea ce părea a fi o
scurtă paranteză liniștită. În același timp, era nevoie de un gram
de credință, de un vârf de inflație și de ceva economii pentru a
eroda stocul datoriilor, jucând în același timp numitorul (datoria)
și nominatorul (bogăția) solvabilității. Dar pentru a reuși una ca
asta, trebuia evitată catastrofa imediată. Trebuia câștigat timp.
Or, doar Banca Centrală putea fi de ajutor. Criza intrase, fără
să anunțe, în cea de-a treia fază. După criza financiară și criza
datoriei, s-a transformat într-o criză a monedei.
Misterul Musca
În Terminus pentru euro, nu îndrăznesc să pun în gura lui Xavier
Musca, secretarul general de la Elysee, intenția de a sugera că
Banca Centrală Europeană joacă în ultimă instanță rolul de
creditor. M-am înșelat. Nu îndrăzesc să-l fac să spună că ea
trebuie să ridice zidul de care se va sparge tentația suicidară a
piețelor. Este o greșeală. Această cerere este miezul poziției
franceze cel puțin din toamna lui 2011. Încă și mai rău, credeam
că dau dovadă de îndrăzneală încredințându-i fostului director
al trezoreriei paternitatea unui „Club de Kirchberg” imaginar,
un fond ce gestiona activele țărilor aflate în dificultate unde se
negocia restructurarea datoriilor publice. De fapt, cedasem
autocenzurii.
Xavier Musca este omul cheie în această poveste (cea adevărată),
latura franceză, pentru că este secretarul general de la Elysée, iar
în această calitate brațul drept al Președintelui și principalul său
consilier, nu doar pentru că a văzut născându-se criza în 2007, ci
și pentru că a făcut parte din cei care au „moșit” moneda unică în
anii ´90. De când a plecat Jean-Claude Trichet, niciun alt actor din
prim plan nu cunoaște atât de bine ca el circumstanțele nașterii
monedei euro. E clar că nimeni nu știa la fel de bine ca el că o
schimbare a doctrinei monetare era un no go absolut, un tabu, un
impas pentru Berlin. Așa credeam eu. Iată de ce nu îndrăzneam
să-l întruchipez în distrugătorul dogmei, el, care cunoștea secretul.
Inventând Clubul Kirchberg, nu îmi permiteam să fac decât un
pas modest spre viitor. Mă mulțumeam să evidențiez priceperea
înalților funcționari de genul său în a transpune în realitate, cu
ajutorul unor montaje elegante, necesitățile și constrângerile
politice ale patronilor lor. Am dat dovadă de prea multă prudență.
Crezând că mă aproprii de realitate, am lăsat-o să-mi scape.
Știm în prezent că Musca a pledat pentru o îmblânzire a doctrinei
monetare. Este oare un demers pur tactic întreprins fără o
speranță reală de a convinge și care viza încurajarea Germaniei să
100 Anonymus
se implice mai mult în Fondul European de Stabilitate Financiară?

Dacă este așa, e semnul unei alianțe obiective și paradoxale între
Paris și Frankfurt, care împing și unul și celălalt Berlinul în același
sens, dar cu mijloace opuse: Parisul contestând dogma monetară,
Frankfurt prin încăpățânarea sa în a o respecta. Dar oare nu este
vorba de o pledoarie sinceră pentru o anulare a politicii monetare?
Mister. Înalții funcționari îi acordă ceva încredere.
Fabrica de rumeguș
Ca să simplificăm, putem spune că francezii s-au înșelat mizând
totul pe termen scurt, iar nemții pe termen lung. Primii cred
că gravitatea situației va impune monetizarea datoriei. BCE s-a
implicat deja un pic cumpărând hârtie pe ici colo. Or, cu cât deține
mai multe datorii publice, cu atât este mai interesată, în calitate de
instituție, să continue să facă asta pentru a salva valoarea a ceea
ce deține. În ochii multor germani, acest gest este un compromis.
Aceștia consideră că o traiectorie bugetară credibilă pentru zece
ani, aliată cu reforma politică din Europa, poate ajuta.
În ajunul reuniunii din 9 decembrie toți credeam că ne
îndreptăm spre o reconciliere a celor două abordări. Ne imaginam
o deschidere a Germaniei către o reformă politică monetară în
mod inoportun gravată în marmura tratatelor, devenită total
anacronică, în timp ce francezii făceau un pas nu doar către
„cultura de stabilitate”, ci și către o uniune politică pe care au
respins-o dintotdeauna.
Toate acestea au fost făcute pentru a nu da jos statuia lui
Trichet, pe care toți cei cu putere de decizie din Europa (cu
excepția clerului de la Buba și a turmei păstorite) l-au ridicat
deja pe piedestal, și pentru a nu recunoaște că fundamentele
politicii monetare pe care a fost construită BCE au fost contrazise
de criză. Banca Centrală a evitat problema stabilității financiare,
despre care ne dăm seama acum că este, înainte de inflație,
miezul problemei. Fără intenția de a o insulta, amintim faptul că
circumstanțele în care a apărut (două crize petroliere inflaționiste
și triumful monetarismului) nu sunt străine de statutul său. Pentru
mulți, soluția nu mai este nici modelul de la FED, care provoacă
supraîndatorare și riscuri sistemice, nici în cel de la Buba care,
în circumstanțele prezente, produce deflație. Ea se află într-o a
treia cale ce trebuie inventată, unde creația monetară revine sub
controlul public în loc de a fi abandonată spiritelor animalice din
finanțe, unde ea nu mai este prizoniera unei frici iraționale de
inflație fără a fi încredințată vreunei puteri.
Din păcate, la summit-ul din decembrie 2011, cuplul Merkozy a
dat naștere unui avorton de tratat, o chestie mică și bolnăvicioasă
de patru articole, într-o primă fază, și apoi de patruzeci și trei, care
nu va putea niciodată să meargă pe propriile picioare. Procedurile
sunt ajustate. Astfel, a fost construită conform normelor ISO o
uzină-gulag siberiană care transformă păduri întregi în rumeguș,
apoi în pulbere. Mergem înainte. Dar care este noima acestei
întreprinderi?
Cuplul format de cancelăreasă și de Președinte a salvat
aparențele, nu se mai scaldă în armonie și încredere. Contractul
făcut de predecesorii lor nu a rezistat testului vieții în comun.
În aceste condiții, este dificil să se asume riscul de a reveni în
fața suveranului sau a reprezentantului său pentru a-i vinde o
promisiune eternă.
O amintire cu gust amar

Îmi amintesc, pe vremea studenției, de ziua în care i-am văzut
sosind la congresul partidului democrat-creștin francez de la
vremea aceea, CDS, pe Wolfgang Schäuble și Karl Lamers. Era
în 1994. Cei doi tenori ai CDU german veniseră să-și publice
faimoasa hârtie în cuprinsul căreia pledau pentru un „nucleu
dur” între participanții inițiali la Uniunea Monetară, adică Franța
și Germania. Era vorba de crearea unei uniuni politice după
standardele democratice, cu o bună doză de control parlamentar.
102 Anonymus
La acea vreme, se pregătea Uniunea Monetară al cărui calendar

fusese deja stabilit la Maastricht. Ceea ce ei aduceau nu era o ofertă
fermă, ci un balon de probă. Patru ani se scurseseră de la atentatul
care l-a privat pe Schäuble de folosirea propriilor picioare. Îl revăd
ieșind împreună cu Lamers din Mercedesul lor negru, întâmpinați
de o mână de oameni, rătăcind apoi pe culoarele din Centrul de
Congrese de lângă Lyon. Nu-mi amintesc să li se fi oferit un loc
la tribună. Și mai ales, nu cred că au primit vreodată un răspuns
consistent la oferta lor. Nici de la Creștin-Democrații sociali, nici
de la RPR, nici de la vreun alt partid important, nici de la guvernul
lui Edouard Balladur, împietrit în coabitare. Cu germanii nu se
ajungea niciodată la o discuție consistentă. La un moment dat, o
vagă teorie a „cercurilor concentrice” a văzut lumina zilei, iar un
analist a conchis: „Ne învârtim în cerc.”
Nu eram singura persoană care a fost tentată să facă o paralelă
între aluziile ministrului Schäuble despre o uniune politică și acest
episod din trecut. El a fost evocat într-o duminică din decembrie
2011 pe canalul France Culture în emisiunea L’Esprit public,
realizată de Philippe Meyer, al cărui fidel invitat era, de mai mulți
ani, Jean-Louis Bourlanges. Fostul deputat european a relativizat
imediat importanța acestor propuneri. Era surprinzător. Aproape
tot ceea ce spunea fostul tovarăș de drum al lui François Bayrou
era demn de interes. După plecarea sa la Bruxelles în 2007, l-am
regretat. Oamenii politici la care talentele retorice se desfășoară
fără a prejudicia calitățile dialectice formează o specie rară și,
pentru a spune tot, pe cale de dispariție. În general, suntem puși
față în față fie cu demonstrația, fie cu stilul. Iar uneori, din păcate,
cu niciuna. Am văzut cândva un diplomat de rang înalt smulgând
un surâs lui Bourlanges interpelându-l în modul următor: „Jean-
Louis, dumneavoastră care sunteți în același timp un teoretician
și un practicant al declinului instituțiilor comunitare...” Realitatea
este că acest european decepționat a avut grijă să amintească în
acea dimineață că Lamers și Schäuble nu aveau mandat din partea
lui Kohl să facă această ofertă de uniune politică. Remarca sa era
cu atât mai interesantă cu cât a asistat probabil la acel faimos
congres despre care eu am o amintire amară. Era cazul, spunea el,
ca răspunsul să fie proporțional cu legitimitatea ofertei. Posibil.
Din partea mea, mi-ar fi plăcut să fi putut citi o hârtie redactată de
Bourlanges-Juppé, sau Barnier-Wauquiez sau, ceva și mai insolit...
Dati-Bayrou. Îi așteptăm în continuare.
Atitudinea schizoidă a Franței pune Europa în pericol

Lucrarea Sarkozy la Bruxelles (Florence Autret, Sarkozy à
Bruxelles, Le Seuil 2007), se referă și la cazul lui Henri Guaino. La
vremea la care milita contra Uniunii Monetare alături de Philippe
Seguin, acesta scrisese mult despre integrarea europeană.
Cel care devenise pana candidatului, apoi a președintelui
Sarkozy, indica în ce măsură Franța, Republica Franceză, era, la
modul fundamental, incompatibilă cu federalismul european
și corolarele sale: divizarea puterii între entitățile federale,
supranaționalitatea. Pentru Guaino, la toate acestea, se adăuga
o dimensiune geopolitică. Franța aparținea înainte de toate
spațiului mediteranean or, centrul de gravitație al Uniunii
Europene, de când includea și insulele britanice, țările nordice și
Europa de Est, se deplasase spre nord. Franța, Franța lui, nu putea
deci să se dezvolte în acest context.
Astfel, Guaino nu se delimitează prea mult de germani, cât de
compatrioții săi francezi care au făcut euro și Europa: o mână de
înalți funcționari, inspectori de Finanțe și alți bancheri centrali.
Cenzura nu datează de ieri. În momentul în care Robert Schuman
susținea faimosul său discurs de pe 9 mai în salonul Orologiului de
pe Cheiul Orsay, președintele Consiliului Georges Bidault, poate
că nu era la pescuit, dar, în orice caz, prea puțin îi păsa de toată
povestea asta. Planul Monnet-Schuman nu era, de altfel, atât un
monument de diplomație, cât un model de economie administrată.
Influența Franței asupra construcției europene se hrănea dintr-o
104 Anonymus
tradiție administrativă puternică

și conducătoare. Nu e de mirare
că nu și-a găsit locul nici sub
umbrela gaulistă, nici sub cea
socialistă. Paralizia integrării
europene nu rezultă doar din
neînțelegerile franco-germane.
Ea provine din contradicțiile interne ale sistemului nostru politic.
În Franța, Europa a fost afacerea tehnocrației a cărei tradiție se
încarnează în Comisia Europeană și Curtea de la Luxemburg. Ea
nu este rezultatul partidelor politice.
Ambivalența franceză vizavi de integrarea europeană se
încarnează în duo-ul Guaino-Musca. În Terminus pentru euro, ca
reacție la ce pare a fi o trădare din partea nemților, unu vrea să
meargă mai departe, celălalt vrea să relipească cioburile. Aceste
reacții sunt mai mult decât două poziții antagoniste, ele figurează
o aceeași ambiguitate, expresie a unei nehotărâri tipic franceze,
ilustrare a unei „atitudini schizoide” tipică hexagonului, după
părerea lui Jean-Pierre Jouyet. Poziția Franței este, pe scurt spus:
„Vreau un guvern economic, dar în condițiile puse de mine, fără
se ne împărțim prea mult instituțiile... Vreau guvernul economic
al Republicii Franceze într-o Europă laică și câteva deficituri”, a
rezumat el cu umor. Franța proiectează propriul său model asupra
Europei. Germania face la fel cu al său. Dar ele nu sunt identice!
Regimul executiv puternic într-o parte, regimul parlamentar
sub papucul lui Karlsruhe, în partea celalaltă. Centralism aici,
federalism acolo. Cu greu s-ar putea găsi ceva mai opus. Dacă am
fi încercat să reconciliem cele două culturi cu douăzeci de ani în
urmă, poate că am fi ajuns la un rezultat. În schimb, am lăsat să
degenereze sinteza celor două în monstru birocratic : Bruxelles. În
prezent, nu suntem nicăieri, tot ce putem face e să așteptăm un
miracol din partea cuplului franco-german în noaptea bruxelles-
eză, întocmai ca idioții satului.
13. Visul bateriei
Summit-urile europene se succed și seamănă între ele. Încetul
cu încetul, teatrul politic integrează elemente din realitatea
economică și financiară care par a-l face să conveargă ușor către
o „soluție”. Care? Nimeni nu poate spune.
Îndreptându-mă către cartierul european într-una din serile
summit-ului, întrebându-mă despre cum voi spune povestea
acestor nopți ale Consiliului European, am avut viziunea vastului
hangar încercuit cu sârmă ghimpată din Chicken Run.
Un decor de război civil

Primul semn care anunța un summit a fost sosirea armatei lângă
sensul giratoriu Schuman și apariția bretelelor învelite în sârmă
ghimpată de-a lungul trotuarelor. Aceste bretele se desfășurau
apoi în jurul sensului giratoriu, centru simbolic al puterii europene
înconjurate de Comisie, de Consiliul de Miniștri și de serviciul
diplomatic. Acest sens giratoriu devine, în orele care preced
sosirea „șefilor”, centrul unei operațiuni de securizare ce vizează
să-l sustragă oricărei realități. Magazinele se golesc. Riveranii
trebuie să ridice de la comisariat o autorizație pentru a circula în
„perimetrul securizat”.
Cât de departe este ziua în care aceste bariere vor deveni
permanente și când se vor instala blocuri de beton pe șosea, așa
cum este acum de-a lungul liniei verzi ce separă Israelul de celelalte
teritorii sau cum se face în jurul ambasadelor Statelor-Unite,
pretutindeni în lume? După ce ne-au obișnuit cu dezbrăcarea
aproape la piele în fața paznicilor atotputernici pentru a avea
dreptul de a urca într-un avion, oare vom simți vreo respingere în
a vedea clădirile guvernamentale transformate în zone militare?
Această realitate rămâne în general ascunsă. Uneori, ea reușește
să se ivească de după vreo imagine, din interstițiile ficțiunii
politice, din spatele vreunui comentariu în direct; un girofar ici, o
106 Anonymus
sârmă ghimpată colo ne indică ce se află în spatele decorului. De

ce niște conducători aleși democratic doresc să fie precedați de
camioane blindate și de bariere rutiere în vremuri de pace? Care
este oare sensul acestei puneri în scenă din care transpare în mod
vizibil teama și neîncrederea față de lumea reală? Cum ar putea
fi interpretată simbolica unui summit care oferă, partea dinspre
stradă, o scenă de război și ai cărei eroi se strecoară în curte,
printr-o poartă disimulată, în bârlogul din Juste Lips? Am putea
să ne întrebăm, dar nu o vom face pentru că altul este rolul care
ne-a fost desemnat în această superproducție politică. Suntem
embedded, altfel spus „încorporați”. O să muncim de partea
cealaltă a sârmei ghimpate, cu ajutorul cardului galben atârnat
la gât, acest sesam cu hologramă care ne permite să intrăm în
teatrul de operațiuni.
În cuibarele din acaju

Ce facem? Clocim. Sau, mai degrabă, stăm pe cuibar. Pe durata
unui summit, holul imens din faimosul Juste Lips se transformă în
cuibar industrial unde sute de jurnaliști „acreditați”, altfel spus,
dichisiți cu cardul măgulitor ce le poartă poza, numerotați ca într-o
crescătorie, cotcodăcesc, se agită, pălăvrăgesc într-un spațiu de
1.000 m2. Pe când o directivă pentru confortul corespondenților
pe durata summit-urilor cărora le este afectată „suprafața minimă
pe cap de animal”, ca în lumea crescătoriilor?
Cotcodac, cotcodac, cotcodac fac găinile. Tap, tap, tap fac
gheruțele care se agită pe tastatură toată noaptea, pentru a
livra a doua zi dimineață ouă proaspete împreună cu cafeaua de
dimineață.
În cuibarele din acaju,
În cotețele cu bijuterii,
se aude conversația
găinilor dându-și cu părerea,
cântă Souchon.
Nu prea știm cum să negăm spusele sale. Regii cuibarului,
„șefii”, își au și ei locul în această mică uzină. Un loc aparte. Sus.
La etajele din Juste Lips unde cotcodăcesc după un program
neschimbat. La începutul reuniunii, fiecare își încălzește vocea. E
ceea ce se numește un „tur de masă”. Apoi urmează dineul în
timpul căruia, în general, sunt organizate lupte singulare ce se
pot prelungi până noaptea târziu și care sunt de obicei numite
„bilaterale” sau „trilaterale”, în funcție de numărul participanților.
Acest „senat aviar” poate dura pâna a doua zi la ora unu, interval
în care este compus cântecul de final ce ar trebui să fie intonat,
pe cât posibil, în cor. Corul lasă uneori de dorit, dar niciodată nu
este lăsată neterminată vreo partitură. În acel moment, doar șefii
coboară pentru întâlnirea cu adunătura cotcodăcindă pentru
asaltul final de seducție.
În așteptarea momentului atât de așteptat, seducătorii
înnăscuți adresează curții dovezile lor de iubire. Acestea sunt
distilate prin intermediul tinerilor cocoșei cu ciocul abia întărit
care vin să livreze periodic lotul lor de „indiscreții”. Cocoșii și
mesagerii acestora au favoriții lor. Astfel, se formează la intervale
regulate, în așa-zisul lobby dintre rândurile strânse dintre mese,
grupe de diverse mărimi unde informația începe să circule în
invizibil pe atâtea frecvențe pe câte idiomuri sunt în Uniune. Apoi
cotcodăceala devine de două ori mai mare, promiscuitatea fiind
propice schimbului.
Bruxelles nu este chiar capitala bio. Aici se produce în baterie,
în rânduri strânse, în lanț, într-o atmosferă mai degrabă fraternă,
dar de concurență acerbă. Cred că cititorul a înțeles, să alergi
în aer liber, pe îndelete, să ciugulești ici și colo, să explorezi noi
câmpuri și să faci doar trei sau patru ouă pe săptămână, toate
acestea sunt apanajul găinilor de lux. Există și așa ceva. Dar sunt
rare. Iar locurile lor sunt invidiate. Dar sfârșesc mai des decât am
crede prin a se converti la productivism.
De îndată ce primul proiect de concluzii (acordul în varianta
108 Anonymus
sa formală) ajunge la
parter, revăzut și semnat,
fotocopiatorul începe să
fumege ca o combină agricolă
ce seceră un lan de grâu prea
uscat. Fiecare primește câte o
gură de grăunțe de măcinat.
În general, cocoșii cei mai
mândrii se arată a fi și cei mai
generoși. Unii se folosesc de strategii subtile de diferențiere, cu
riscul de a ceda cultului tinerilor, după cum a făcut președintele
Consiliului Herman Van Rompuy, mare precursor al tweet-ului
politic.
Este de la sine înțeles că în timpul acestei perioade de intensă
reproducere, și în așteptarea paradei finale, găinile trebuie să
ciugulească. Producția furnizează cele necesare. Juste Lips are
masa deschisă. Înainte de criză, orarul standard era de joi, ora
16 până vineri, ora 13 (cu o întrerupere de câteva ore în timpul
nopții). Dar de doi ani încoace, nu mai este nicio regulă. Duminica,
miercurea, joia, sesiunile pot fi oricând deschise. Producție la
cerere. Flux continuu.
Oaspeți aviari ai producției, ne dezalterăm și ciugulim pe gratis.
Destul de prost, fapt liniștitor pentru contribuabil. O găină nu va
ști să mănânce pe seama oricui. În țara în care domnește tartina,
producția oferă invitaților săi sandviciuri a căror pâine are de a
face cu bagheta la fel cum are de a face un McNugget cu o găină
de curte. Asceticul înalt funcționar francez care a condus pentru
o bună bucată de vreme această baterie particulară împărtășește
cu crescătorii autentici sensul economiei și al ordinii. Vânzarea de
alcool la bar se întrerupe la ora 22, noi trebuie să stăm pe cuibar
până la ora 4. Succesorul său nu a considerat că ar trebui să ridice
prohibiția.
Dat fiind faptul că ne hrănim cu toții cu aceeași pâine veche și
bem informația de la aproximativ aceleași surse, cum e posibil ca
ouăle noastre să nu fie identice? De ce să plătești cheltuielile de
încălzire și de masă pentru 500 de găini, când s-ar putea clona oul
perfect?
Elogiul diversității
În primul rând, nu trebuie subestimată mândria noastră de
genitoare. Deși reduse la un statut cvasi-identic datorită producției,
rămânem captive dorinței de a face oul cel mai reușit. Din orgoliu,
din dorința de recunoaștere, din spirit pur de competiție sau din
dragoste pentru munca bine făcută. În al doilea rând, oul perfect
nu există. Oricine afirmă contrariul este un mincinos. Această
imposibilitate este o certitudine reconfortantă. Acolo unde unii
nu văd decât o agitație vană și o mulțime de cheltuieli inutile, nu
este în realitate decât o sănătoasă emulație socială.
Aceasta nu împiedică faptul ca în coteț să fie o ierarhie și
să existe, în realitate, mai multe specii. Ele sunt diferite prin
idiomul pe care îl vorbesc, prin penaj și productivitate. Specia
cea mai remarcabilă și meritorie este în mod incontestabil cea a
editorialiștilor care pot produce până la unu sau două ouă pe oră.
Ea este pentru ogradă o campioană, un lider. Nu rareori aceste
superouătoare cigulitoare sunt golașe și foarte bine făcute. Unele
pot atinge un metru nouăzeci. Dar sunt și unele mici tare care
manifestă o capacitate de rezistență neașteptată. Mister al naturii.
Au nervi de oțel și pinteni puternici ce se freacă de la tropăiala
agitată. Rareori își părăsesc locul. Secretul lor constă, pe lângă
remarcabila rezistență fizică, într-un spirit de castă infailibil care îi
face să rămână treze până la ore târzii din noapte, când se hotărăsc
să suspende trimiterea depeșelor până a doua zi dimineața, cu
alte cuvinte, să încheie armistițiu. În restul timpului, nu rareori
ciugulesc stând pe ouă în același timp. Limba lor de predilecție
este engleza, dar mai sunt și unele care cotcodăcesc în franceză,
italiană sau germană, sau în toate patru. Unele au fost văzute
110 Anonymus
purtând atele ca să își protejeze articulațiile. Riscurile meseriei.

Spre deosebire de acest grup de stakanoviste, mai este un grup
la fel de ușor de recunoscut, cel al puicuțelor care au făcut din
diversele nuanțe ale penajului lor un argument de marketing.
Adeseori sunt văzute agitându-și picioarele lungi cu pinteni
vopsiți, dând din aripi, de-a lungul holurilor. Fără a fi renunțat
în întregime să zboare, acestea merg, ca să spunem așa, ca pe
ouă. O ureche ascuțită va remarca accentele sâsâite ce ies din
ciocul lor strâns. Infinita varietate de penaje, de forme și de aluri
care poate exista între aceste două tipuri ideale este o sursă de
fascinație fără sfârșit.
Toate au un sfârșit
De-al lungul serii, totuși, oboseala contribuind și ea, diferențele
se estompează și o cacofonie veselă înlocuiește ordinea
minuțioasă de la început, până când o rafală de sonerii și alte
semnale indică scurte conferințe de presă nocturne, munca de
teren a starurilor producției.
Aceste briefing-uri vin uneori, la marile ocazii, din partea regilor
curții în persoană, dar cel mai adesea de la ai lor missi dominici.
Legea țării de origine își reintră atunci în drepturi, cârdurile de
puicuțe se îndreaptă vesele, într-un monolingvism regăsit, spre
sălile de presă pentru a auzi confirmându-se ceea ce au aflat
deja din întâmplare din indiscrețiile care circulă de o vreme pe
ecran, grație muncii de neînlocuit a superouătoarelor și magiei
internetului. Aceste întâlniri care preced și anunță pauza nocturnă
oferă ocazia unor ciudate momente de comuniune între genuri.
Climaxul acestor foiletoane rămâne fără doar și poate apariția
cocoșilor, în pene și oase, pentru cântul final. Aceștia își desfac
cu o plăcere vizibilă evantaiul penelor colorare ce le ascunde
posteriorul și fac să răsune mult așteptatul „cucurigu” final.
Ieșind de acolo, străzile Bruxelles-ului, chiar așa cu aspectul lor
zburlit din cauza sârmelor ghimpate, au prospețimea unei preerii.
14. Și acum?
30 ianuarie 2012. Ritualul Consiliului de la Juste Lips se reia.
Imuabil. Sosirea, așteptarea, spectacolul. Rezultatul previzibil,
prevăzut și.... în mod straniu, decalat. 2012 seamănă cu 2011 și
cu 2010. Focul mocnește în Grecia. La Bruxelles, este pecetluită
în această seară o nouă promisiune, aceea de a echilibra (sau
pe aproape) bugetele naționale până în 2014. Promis. Pentru
toată viața. Deficit nu mai mare de 0,5% din PIB. O să fie înscris
în Constituție. Iar dacă lucrurile nu or să fie așa, cei în cauză
vor fi legați de stâlp în piața publică. Prin aceasta se înțelege
condamnarea și amendarea de către judecătorii din Luxemburg a
țării care nu a operat conversia. Și aceasta la cererea uneia sau a
mai multora dintre țările semnatare ale tratatului.
Sămânța unui șoc major între Franța și Germania, în caz de
alternare, tocmai a fost plantată. Candidatul socialist la alegerile
prezidențiale franceze nu vrea să audă de vreun amendament la
Constituție. François Hollande a promis o lege organică ce include,
desigur, obiectivul fixat prin noul tratat, dar care nu face din el
un imperativ categoric. El prevede o lege pe care o altă lege să o
poată schimba. Or, asta e exact ceea ce nu vrea Angela Merkel.
„Regula de aur” bugetară pe care ea o solicită este o regulă „de la
care nu ne putem sustrage cu ajutorul majorității din Parlament”.
Ea nu este o lege. Este o normă cu rang constituțional. Merkel nu
poate trece cu vederea faptul că în Franța Parlamentul nu a votat
un buget de echilibru de peste... treizeci de ani.
La ora 23:00 Nicolas Sarkozy își face apariția în prima sală de
presă franceză. Singur. În această seară, producția nu a prevăzut
un final în doi, cu cancelăreasa. Merkel va vorbi la o jumătate de
oră după ce va încheia el. Nu se teme de faptul că publicul ar putea
pleca. Ea a devenit starul. Este roză și proaspătă. Președintele nu
are rolul pozitiv. Acum el arată precum Jean-Claude Trichet după
9 august 2007, când președinția Băncii Centrale Europene pe care
112 Anonymus
o ocupa a început să semene cu o cursă solitară fără escală în

jurul lumii. Este întunecat, tras la față, cu trăsăturile șifonate, ca
o pânză de in scoasă de la mașină după ce a fost stoarsă la o mie
două sute de ture pe minut.
Înapoi la Paris
Președintele Republicii nu are nimic special de spus. Nu ne
este foarte clar dacă asta îl deranjează sau dacă puțin îi pasă.
Nici măcar nu pomenește de regula de aur, care va aduce totuși
o schimbare majoră în politica bugetară franceză. Iar Grecia?
„Negocierile avansează în direcția bună”, spune el. Adevărul
este că mai rău nu se poate. Ce crede președintele despre ideea
lansată în week-end de Woflgang Schäuble, ministrul german de
finanțe, despre încredințarea frâielor bugetului grec unui comisar
european? „Nu se pune problema de a pune vreo țară, oricare
ar fi ea, sub tutelă. Grecia este o țară suverană”, spune el. Este o
țară suvernă cu aceeași monedă ca și Franța și care se scufundă
în mod tragic. Președintele nici măcar nu își mai dă osteneala să
spună că trebuie, că dorește să găsească o soluție. Se mulțumește
să nege problema. Angela Merkel, pentru a susține tratatul său
de stabilitate bugetară, a refuzat ca subiectul să fie abordat
între șefii de Stat și de guvern. Nicolas Sarkozy dă impresia că se
dezice complet de el, că nu depinde de el, că politica nu poate
să decidă. Îl întrebăm despre cum au făcut britanicii, și după ei
cehii, de s-au sustras noului tratat ce impune echilibrul bugetar.
Dă din colț în colț. Face glume despre „prietenii noștrii britanici”
și despre cehii „care de asemeni sunt prietenii noștri”. Răspunsul
tărăgănează. Nu mai are nici cap, nici coadă. În final, cade într-o
logoree ininteligibilă. În sfârșit, își revine vorbind despre „ieșirea
din ambiguitatea” care caracterizează relațiile dintre Londra și
Uniunea Europeană. Suntem ușurați văzându-l ieșind la suprafață.
Ne facem că înțelegem ce zice, deși nu este prea clar. E obosit.
„Mă întorc la Paris”, a concluzionat el. Ne era clar că abia aștepta.
Cortina trasă. În culoarul care leagă sala franceză de sala germană,
unde Angela Merkel se lasă așteptată, un confrate și compatriot
al cancelăresei mă întreba jumătate râzând: „Crede că o să fie
reales de milă?” Nu a fost prea drăguț.
Cancelăreasa își face prezentarea așezată, flancată de purtătorul
de cuvânt al cancelăriei, Steffen Seibert. E liniștită. Precisă.
Tehnică și plictisitoare în descrierea nenumăratelor decizii pentru
„consolidarea creșterii”, „pentru a lupta împotriva șomajului
tinerilor”, „accelerarea reformelor structurale”. Afirmă „succesul”
tratatului fiscal dorit doar de ea. Legat de Grecia vorbește de o
Sonderüberwachung, o „supraveghere specială”, în cazul în care
programul de ajustare nu va fi aplicat. În octombrie, era vorba
despre Dauerüberwachung („supraveghere continuă”), pentru că
regimul raporturilor trimestriale ale „troicăi” („Troica” desemnează
trioul de experți de la Banca Centrală Europeană, de la Comisia
Europeană și de la Fondul Monetar Internațional desemnat să
definească planul de redresare a finanțelor și aplicarea sa) punea
nervii prea mult la încercare, afirmase Nikolaus Meyer-Landrut,
consilierul european al cancelăresei, în timpul unui briefing.
Schaüble cu ideea sa de a desemna un comisar ad hoc nu era deci
dezmințit de cancelăreasă. Trebuia să ne fi așteptat la așa ceva.
Revenire la etajul unde era situată bateria. E miezul nopții. Copia
a fost trimisă la Paris. La ce o fi servit reuniunea asta? La nimic, sau
la a-i permite Angelei Merkel să își reia mesajul despre stabilitatea
bugetară. Asta-i tot. Altfel, reuniunea nu a adus nimic nou. Cei
douăzeci și șase de șefi de Stat și de guvern pot să se întrebe în
mod legitim ce au căutat la Bruxelles. Principiul tratatului fusese
blocat de ei în decembrie 2011. Negocierile dintre diplomații
luaseră sfârșit. Nu mai era decât de reglat participarea Poloniei la
unele summit-uri limitate teoretic pentru cele douăzeci și șapte
de țări din Uniunea monetară, din care ea nu face parte. În cel mai
rău caz, era un subiect pentru secretarii de Stat, sau, în cel mai bun,
pentru ambasadori. Tot ce mai rămăsese era semnarea tratatului.
114 Anonymus
Cu tot cu intervalul necesar pentru traducerea în douăzeci și trei

de limbi obligatorii, totul trebuia încheiat în martie 2012.
Pericolul euronaționalismului german

Dezechilibrul puterilor dintre Paris și Berlin nu a fost niciodată
atât de vizibil. Short term pain, long term gain, scrisese Schaüble
în Financial Times la sfârșitul verii lui 2011. „Suferă acum pentru
a te bucura mai târziu”. Dă dovadă de probitate pentru a merita
apoi încrederea. Această viziune germană nu a fost niciodată atât
de puțin contestată în arena politică. Niciodată nu a fost atât de
puțin contrazisă, datorită campaniei prezidențiale franceze sau a
pierderii triplului A. Din cauza deficitului care se adâncește, din
cauza lipsei de creștere și, mai ales, din cauza golului politic. Timp
de doi ani, Nicolas Sarkozy a folosit argumentul urgenței pentru
a se opune obsesiei germane legată de disciplina bugetară. Când
Berlinul refuza să ajute celelalte țări din zona euro sub pretextul
de a nu le deresponsabiliza, Parisul îl încuraja, căci aceste ezitări
alimentau contagiunea și amplificau, în realitate, factura pe care
Berlinul refuza să o plătească. Și avea dreptate. Îndoielile legate
de angajamentul solidar al celorlalți Europeni alături de Grecia au
apărut din nou odată cu ancorarea europeană a Portugaliei. Ele
au alimentat speculațiile legate de solvabilitatea spaniolă și cele
despre datoria italiană.
Parisul avea dreptate. Contagiunea pândea, într-adevăr. Dar să
faci o constatare nu înseamnă a face politică. Când a trebuit să
vorbească despre „guvern economic”, altfel spus să definească
contrapărțile politice în cazul modificării pe care tocmai o suportase
contractul original al Uniunii monetare dintre douăzeci și șapte de
țări suverane europene, când a trebuit să dea consistență acestei
vechi revendicări sarkoziene, Parisul și-a regăsit vechile reflexe de
apărare încrâncenată a propriei suveranități bugetare. S-a dorit,
pe cât posibil, ca această constrângere datorată regulilor comune
să se exercite prin intermediul unei diplomații între egali; altfel
spus, între miniștrii și șefii de Stat, decât între instituțiile comune
cum ar fi Comisia și Parlamentul European. Or, această diplomație
eșuase în mod lamentabil. Se schimbase într-un fel de indulgență
vinovată vizavi de Grecia. Permisese un pact franco-german nociv
în 2005, în baza căruia cele două țări transgresaseră regulile...
pentru a-și urma fiecare calea. Subiectele supărătoare nu au
fost niciodată abordate. Regulile erau mai degrabă încălcate sau
ignorate, decât aplicate sau schimbate. „Excesul de politețe și de
deferență între șefii de Stat afectează grav Europa”, scria Mario
Monti în vara lui 2011.
A fi trebuit să aibă loc o dezbatere cu cancelăreasa Germaniei,
dezbatere pe care o evita cu un dos de mână cu un tupeu
nemaiauzit, caracteristic excedentelor formidabile produse
de economia sa. „Nu ni se poate reproșa că am fi competitivi”,
se spune la Berlin, prefăcându-se că această derivă face parte
din problemă. Această dezbatere fusese lansată timid la Paris
în 2010, când Christine Lagarde, la acea vreme ministru al
economiei, arătase public cu degetul spre „dezechilibrul” care
rezulta din malthusianismul german al cererii. Germania, după
părerea lui Schröder, este un fel de Coree de Sud aflată în centrul
pieței europene. Adică reprezenta o problemă. Acest fapt trebuia
discutat. Dar aceasta nu s-a petrecut. Decât să aducă în discuție
acest subiect, care probabil că ar fi fost susținut de Parlament
și de Comisie, Parisul a preferat să folosească toată energia de
care dispunea pentru a-și salva prețioasa suveranitate bugetară,
dovedind astfel că nu avea nicio intenție să aplice regulile la care
pretindea că subscrie. Prin urmare, Germania, care ar fi trebuit
să accepte pentru ea însăși ajustări economice în sus (creșteri de
salarii, de prețuri și de cereri) pe care le impune altor țări în jos
(scăderi de salarii, de prețuri și de cereri) se poate mulțumi să țină
predici restului Europei fără a se atinge de propriul său model.
La ineficiența economică generală se adaugă acum riscul de a
dezvolta resentimente față de Berlin.
116 Anonymus
Dacă întreaga Europă pare pentru moment siderată de

aplombul cancelăresei creștin-democrate, dincolo de Rin
nemulțumirea crește. Social-democrații afirmă că sunt gata
să reconsidere alegerile economice făcute de ultimul cancelar
provenit din rândurile lor (Gerhard Schröder) și de cea care l-a
urmat la conducere. Acestea fiind spuse, faptul că doar Germania
putea să formuleze contestația era un motiv îndreptățit de
îngrijorare pentru cei 370 de milioane de europeni care nu sunt
reprezentați de Bundestag. „Euronaționalismul german (Ulrich
Beck, „Democrația directă nu este de temut”, Le Monde, 27
decembrie 2011)”, numit astfel de sociologul Ulrich Beck, nu este
un orizont acceptabil. Cu greu se întrevedea ce fel de prosperitate
și de stabilitate putea garanta o Europă ce opera o triere între
cetățenii cu drepturi depline și cei de mâna a doua.
Bruxelles, mormântul Europei?

Orizontul nu ar fi atât de sumbru dacă am dispune de o
alternativă, dacă, în locul „dictaturii pentru salvarea publică
(sintagma îi aparține lui Alain Minc)” germano-nemțești ar exista
vreo altă cale. Această cale evidentă ar fi cea a instrucțiunilor
europene funcționale, a instituțiilor politice reprezentative care
să fie expresia credibilă a acestei fracțiuni de suveranitate pe care
popoarele europene sunt dispuse să o exercite în comun. Din
păcate, le este greu să facă asta. Ar trebui oare perfecționate cu
orice chip cele existente sau ar trebuie inventate altele, reunite în
jurul nucleului format de țările ce sunt gata să facă front comun în
fața puterilor în declin (Statele-Unite) și a celor ce ascensionează
(China și cele în curs de dezvoltare), așa cum auzim din ce în ce
mai des? Conducătorii europeni se lovesc deja de prea mult timp
de această întrebare. În loc să răspundă la întrebare, au lăsat de
izbeliște instituțiile existente. Obsesia liberală a Comisiei Europene
se desfășoară în golul lăsat de absența proiectului și a spațiului de
dezbateri politice, în timp ce își repetă credința în superioritatea
pieței asupra altor forme de alocare a resurselor. Cheltuiala

publică este sistematic pusă la colț. Oferta este erijată în cerere
și își reafirmă cu un zel fascinant iubirea față de consumator și
sfidarea față de cetățean.
Acesta fiind peisajul din fundal, ce ironie să vezi avântul luat de
Germania! Criza a ajutat să ia avânt o țară care s-a opus de ani
de zile cu cea mai mare înverșunare preceptelor de la Bruxelles.
Republica federală este campioană la toate categoriile în materie
de „ajutoare de Stat”, altfel spus subvențiile întreprinderilor
detestate de Bruxelles, care începe încet-încet să își moduleze
politica în această privință. Este în același timp teoreticiană și
practiciană a puterii sindicale, adeptă fidelă a blocării capitalului
întreprinderilor și profund reticentă față de cultura pieței care
a triumfat la Londra, și de asemeni vizavi de edificarea marilor
bănci private pe care a cunoscut-o Franța. Pe scurt, un veritabil
118 Anonymus
contramodel. Când, într-un final, Schröder a început să aplice

rețetele macroeconomice în conformitate cu preconizările de
la Bruxelles (mărirea competitivității prin crearea unui cadru
legislativ social mai lejer și prin crearea unei clase de muncitori
săraci), Germania și-a accelerat transformarea într-un monstru
mercantil, iar consecințele le putem vedea.
Pe de altă parte, în colțul lor, cei 751 de deputați europeni își
tocesc coastele pentru a elabora o agendă legislativă care nu
vorbește pe limba tuturor și despre care, prin urmare, niciun
cetățean nu știe cu adevărat în baza cărui mandat a fost stabilită.
După șaizeci de ani de construcție europeană, Bruxelles ar fi
trebuit să devină un loc binecuvântat unde să fie clamată voința
suverană a 450 milioane de cetățeni și unde să se realizeze
miracolul democratic european. În schimb, riscă să se transforme
într-o fosilă instituțională. Nu se poate estima sfidarea pe care o
inspiră. Și dacă totuși am încerca asta, alegerile ce urmează riscă
să se dovedească a fi o cruntă trezire la realitate. Dacă salvarea
repetată a monedei euro și a sistemului financiar se plătesc cu
prețul democrației, e greu de spus cum ar putea supraviețui
Europa ca proiect politic.
Terminus pentru euro. Un an mai târziu: au fost oare

toate acestea predestinate?
Vechea ordine a murit. Nu trăim într-o stare de haos, ci de
dezordine. De unde și ideea acestei seri a alegerilor improbabile
din mai 2012 cu care începe Terminus pentru euro. Mai 2012,
aproape că am ajuns la această dată. La un an distanță, îmi dau
seama că ideea nu fusese atât de extravagantă. Când lucrurile
urmează un curs relativ liniștit, alegerile sunt un moment foarte
important. De data aceasta, ele sunt umbrite de un soi de fatalitate
a crizei care ne apare sub chipul unui simplu ambasador.
În „Cucerirea” (La Conquête), filmul în care Denis Podalydès
îl plasează pe Sarkozy în mai 2007, victoria Președintelui este
confiscată de soția sa Cécilia care îl părăsește. Abia devenit alesul
francezilor, este părăsit de aleasa lui. Drama intimă umbrește
reușita politică. În Terminus pentru euro, nu Cécilia, ci Angela,
„jumătatea sa cea mai bună” de pe celălalt mal al Rinului (și al
Elbei), modelul său, vesta sa de salvare, este cea care îl părăsește
sau îl amenință că o va face. La umilirea adusă de faptul că a fost
redus la statutul de jucărie a politicii germane se adugă aceea
că a fost avertizat despre aceasta de un terț, trimisul american.
Președintele a ajuns la capătul puterilor, suferă nu doar în sfera
intimă, ci și acolo unde ar fi trebuit să triumfe, în sfera politică.
De când particip la summit-urile parcă trase la indigo dintre
conducătorii europeni, de câte ori nu am fost întrebată de prieteni:
„Dar ăia de sus, pricep și ei ceva? Au habar de ce fac?” Întrebarea
trăda scepticism. Confuzia generală a ieșit de mult la suprafața
actualității politice, în ciuda poleielii sub care profesioniștii în
story telling caută să o ascundă. Avem memoria scurtă. Uităm
repede promisiunile nerespectate, variațiile de discurs și lecțiile
istoriei. Dar când revirimentele și dezmințirile se succed la
interval de câteva săptămâni, e foarte greu să disimulezi ceea ce
este evident. Improvizația domnește pe scena politică. Ea este
rezultatul contaminării cu virsul financiar al societății și al lumii
politice. Pe acestea două am vrut să le prezint în Terminus pentru
euro, confuzia și contaminarea. Bancherii nu sunt siguri în legătură
cu amploarea riscurilor și se tem pentru propria lor supraviețuire.
Sunt examinate cele mai nebunești opțiuni bugetare. Montaje
financiare demne de cele mai sofisticate hedge funds văd lumina
zilei cu binecuvântarea statelor. Ceea ce era de neconceput devine
posibil. Mai toți sunt atinși de febriliatea ambiantă, când nu știi
nimic, nu te temi de nimic, iar ignoranța merge până în pragul
cataclismului. Timpul a trecut, aducând o mulțime de surprize
bune și rele. Totuși ficțiunea rămâne de actualitate.
Terminus pentru euro
Ficțiune politico-financiară
1. Victorie amară
Începutul lui mai 2012, Nicolas Sarkozy tocmai a fost reales.
Contracandidat: Marine Le Pen. La Cartierul General al
campaniei petrecerea se desfășoară discret când, deodată,
a apărut ambasadorul american, purtător al unei vești de
necrezut: Germanii vor să tipărească mărci germane.
Duminică, 6 mai 2012. Nicolas Sarkozy tocmai a fost reales
președinte al Republicii cu 69,3% voturi, contra 30,7% pentru
adversara sa, Marine Le Pen. Față în față cu un nou aprilie 2002
după primul tur, populația de stânga s-a abținut masiv în această
duminică.
Este ora 22:00 la Cartierul General al UMP (L'Union pour un
Mouvement Populaire). Învingătorul și-a adunat în jurul său
apropiații, aleșii majorității, șefii de trib ai partidului. Ambianța nu
este chiar de sărbătoare. La alegerile legislative de la sfârșitul lui
iunie, toată lumea se aștepta la un cataclism socialist și frontist.
Stânga nu va lăsa să îi scape șansa. În rândurile neogaulliste,
candidaturile independente se înmulțesc ca pâinile, anunțând tot
atâtea alianțe secrete pentru al doilea tur. Fuziunea dintre cele
două drepte se va face la bază. Marele rău nu este niciodată o
certitudine, dar uneori se petrece. Istoria va ține minte că în 2012
învingătorul din 2007 a devenit în cel mai bun caz clona lui Chirac,
iar în cel mai rău caz cel care o va pune în evidență pe concurenta
sa. Rareori victoria va avea un gust atât de amar.
Într-un colț, Bruno Le Maire și Laurent Wauquiez își sorb în
tăcere apa minerală, când deodată văzură trecând un oaspete
neașteptat: ambasadorul Statelor-Unite, Charles Rivkin. Flancat
de două gărzi de corp, diplomatul traversă mulțimea ajungând la
Președinte. În acest moment, cei doi bărbați s-au tras deoparte.
122 Anonymus
Este aproape ora 23:00. Președintele i-a chemat pe Claude

Guéant și pe Henri Guaino într-un birou de la ultimul etaj. În
momentul în care Alain Juppé s-a alăturat grupului, învingătorul
zilei a scos din buzunar o foaie A4 îndoită și a pus-o pe masă
fără să scoată vreun cuvânt. Henri Guaino fu primul care și-a
aplecat ochii asupra foii unde se etalau într-un cadru de 15/9 cm
trăsăturile lui Konrad Adenauer (om politic german, care a trăit
între anii 1876-1967) și formele ascuțite ale cancelăriei federale.
- Domnilor, vă prezint noua marcă germană. Câteva milioane
de astfel de hârtii vor umple depozitele unei imprimerii din
Mecklembourg. Ambasadorul Rivkin a fost formal, germanii
vor reîncepe să-și tipărească propria bancnotă, zise atunci
Președintele.
O tăcere glacială se așternu asupra grupului, iar ea sfârși prin a
fi întreruptă de Președinte.
- Henri? Deci?
- Să îl alegi pe Adenauer ca efigie a noii Germanii posteuropene,
este ceva destul de picant, zise Henri Guaino printre dinți sub
pretextul de a destine atmosfera. Pana Președintelui nu s-a ascuns
niciodată, dintotdeauna a fost împotriva monedei unice.
- Păstrați-vă lecțiile de istorie pentru mai târziu.
- Când Rivkin vorbește de „germani”, domnule, noi ce trebuie să
înțelegem? întrebă Juppé, punând punctul pe i. Ca întotdeauna.
- Mi-ar plăcea să-mi spună careva, Alain. Avem zeci de cârtițe
infiltrate printre mâncătorii de bretzel, sute printre cei de după
ecranele de pe bulevardul Mortier, dar n-a răsuflat nimic despre
chestia asta. A trebuit ca Unchiul Sam să ne citească povestea. Și,
pe deasupra, în seara alegerilor!
Din biroul secretarului general nu se mai aude acum decât
murmurul îndepărtat al conversațiilor care urcă de la etajele
inferioare prin ferestrele întredeschise. Luna mai este deosebit
de blândă anul acesta.
- Iată ce mi-a zis, cuvânt cu cuvânt, Rivkin, reluă Președintele. Îl
citez: „Dacă naționaliștii de la CDU (Uniunea Creștin-Democrată)
și liberalii ar provoca alegeri anticipate și ar obține majoritatea,
putem începe numărătoarea inversă. Euro va mai avea doar șase
luni înainte de a se prăbuși.” Bolnavii ăștia sunt pe cale să pună în
aplicare planul lui Le Pen. Cu ea aș putea să mă bat. Dar în cazul
ăsta, ce vreți să fac? Liberalii, catolicii, socialiștii! Și mai cine? Mi-a
luat cinci ani să pot să o ating pe umăr pe Angela fără ca ea să
tresară. N-o să răstorn sondajele germane cu o baghetă magică!
se enervă el.
Claude Guéant se decise să-și descleșteze maxilarele.
- Dacă nu am aflat nimic până acum, poate că nici nu e nimic
de aflat. Dacă e o cacialma? De cinci ani încoace, americanii ne
împing în brațele lui Merkel. Nu putem face niciun pas pe alături
fără ca ei să nu scoată fluierul. Să vină să vă vadă așa, în seara
alegerilor, după campania care a fost – și ţinând cont de întâlnirea
cu Adunarea, care va urma – e cam cusut cu ață albă, nu? Obama
vrea să vă ofere proaspăt ales, ca trofeu lui Merkel. Crede că în
felul acesta poate să rămână stăpân pe situație. Americanilor nu
le e teamă doar de dumneavoastră. Lor le e teamă de orice, de
Frontul Național, de Die Linke (în trad. „Stânga” - un partid politic
puternic din Germania), de sfârșitul lui euro. Le era frică chiar și
de Zapatero. Să spunem lucrurilor pe nume! Maniaci să fie ei la
cârme. Doar în Barroso au cât de cât încredere.
- Cât de mult aș vrea să vă cred, Claude. Dar că e adevărat sau
fals, un lucru se știe, euro pleacă în trombă. Iar noi suntem pe cale
să pierdem controlul. Și nu doar în parte. În totalitate. Nu îi doresc
nimănui să fie nevoit să gereze o asemenea încurcătură. Și cu atât
mai puțin mie, reluă Președintele. Obama își mizează realegerea
pe lovitura asta. Dacă își asumă riscul să ne informeze, înseamnă
că are motive.
Întorcându-se către Guaino:
- În afară de restabilirea etalonului-aur, Henri, aveți vreo altă
idee?
124 Anonymus
- Domnule, este vorba de șantaj pur și simplu. Este o provcare

inacceptabilă! răspunse pana.
- Mulțumesc că subliniezi asta. Am discutat deja despre asta.
Certificatul meu de gaullist nu este mai puțin valabil decât al
vostru. Trebuie să avem luciditatea de a recunoaște că am pierdut
războiul, zise tranșant Președintele. Găsiți-mi-l pe Xavier. Și puneți
mâna pe Trichet. Se pare că de când și-a părăsit turnul a devenit
mai vorbăreț.
Cei trei bărbați se îndreptară spre ieșire, când Președintele îi
strigă:
- Și mai ales, nici un cuvânt la Bercy!
Iată-l pe Președinte într-unul din rarele sale momente de
singurătate. Michel Pébereau, fidelul vizitator de seară, nu îi
spusese el oare de sute de ori: „Zona euro este consolidată de
vârf, Germania, și de ce se află jos, Grecia.” Prins de campania
electorală, nu l-a mai revăzut pe fostul președinte de la BNP
Paribas de mai multe săptămâni. Trebuia neapărat să îl revadă.
Strategia cancelăresei era un mister. Începe întotdeauna prin a
respinge și sfârșește, la fel de sistematic, prin a renunța la propriile
sale propuneri, asigurându-și o egală lipsă de popularitate atât în
interiorul cât și în exteriorul țării sale.
Există totuși un punct asupra căruia nu a dat înapoi, cel puțin
deocamdată, participarea băncilor la eliminarea unei părți a
datoriei elene. Argumentul său este de o simplitate biblică: „Acum
că știm despre greci că nu vor rambursa întreaga datorie, a sosit
vremea să cerem investitorilor privați, care s-au lăsat seduși de
remunerația atrăgătoare a creditelor elene, să-și verse zeciuiala.
Contribuabilii au plătit de-ajuns. Nu încape în discuție ca aceste
pierderi să fie înscrise doar în debitul națiunilor.”
Deja în vara lui 2011, a fost nevoie să se improvizeze o
„participare a creditorilor privați” în favoarea unui al doilea plan
de ajutorare a Greciei. Parisul a reușit în mod abil să-și reducă
daunele. Ni s-a promis că nu va mai avea loc o „a doua Grecie”.
Dar răgazul s-a dovedit a
fi de scurtă durată. Piețele
au revenit la conducere,
obligând Fondul European
să intervină pentru a
susține Portugalia, Spania
și Italia. De fiecare dată în
mod dureros.
Mutualizarea datoriilor
Sudului clar nu putea fi
acceptată. De mai multe
luni, din nou, ministrul german de finanțe, Wolfgang Schäuble, a
revenit la conducere pentru a vorbi de restructurări în zona euro.
Până în prezent, degeaba.
La Paris, Ramon Fernandez și Xavier Musca l-au convins pe
Președinte că cererile germane erau rețeta catastrofei pentru
sistemul bancar european, în special cel francez. „Crédit Agricole
este în prima linie, dacă apar necazurile”, îi explicară directorul
trezoreriei și secretarul general de la Elysée. Prin urmare, Bercy
are ordin să nu miște. Din păcate, din acea seară, raportul de forțe
pe care Parisul a reușit să îl stabilească cu Berlinul s-a schimbat.
Dacă ceea ce afirmă Rivkin este adevărat, dacă într-adevăr
cancelăreasa riscă să fie dată jos înainte de alegerile din
toamna lui 2013 de un grup al deputaților euro-secesioniști,
atunci Președintele nu va avea de ales, pentru a salva moneda
europeană, decât să-i acorde garanții „prietenei” sale, Angela.
E clar că va trebui să sucească brațul Trezoreriei și tenorilor din
finanțele franceze. Dacă americanii au dreptate, bineînțeles.
Dar își permite oare Președintele să se îndoiască de cuvântul lui
Rivkin?
La etajele inferioare, rumoarea a scăzut. Revenit printre fidelii
săi, Președintele îl ia deoparte pe Bruno Le Maire.
- Bruno, trebuie să îți încredințez o misiune.
2. Mic dejun de zece cifre
Banca greacă Emporiki, proprietate a lui Crédit Agricole, este
victima unei fraude contabile. Nimeni nu mai vrea să plătească.
La BNP Paribas, se pregătește un raid, căci este o ocazie prea
bună pentru a controla Banca Verde.
Luni, 7 mai 2012. Alain Demarolle abia intrase pe strada Antin
că se și întrebă dacă nu ar fi putut să invoce pretextul unei
reuniunii a investitorilor la Londra pentru a se sustrage de la
invitația patronului BNP Paribas. Ultimele luni au fost epuizante.
Cacofonia guvernelor despre euro, grevele care au paralizat Franța
pe durata iernii și acum puseul extremei drepte la prezidențiale,
totul a condus la a enerva la maxim piețele. E nevoie mereu de
supraveghere, de arbitraj.
Toate acestea ar fi greu de suportat dacă nu ar fi consolarea
reîntoarcerii la Paris după anii de exil la New York. Vechea casă
din strada Antin, veranda discretă, luxul tăcut al saloanelor, la
o mie de mile de ostentația new-yorkeză, păstrează un farmec
inegalabil. De la fereastra salonului unde l-a introdus preparatorul,
gestionarul contemplă arhitectura din sticlă a pieței Saint-Honoré.
Un servitor arajează scaunele în jurul meselor din marmură. E
abia ora 8:30.
Vizitatorul este smuls din reverie de un „Bună ziua, Alain” franc
și direct. Baudouin Prot, președinte al consiliului de administrație
a primului grup bancar francez, tocmai intrase. El, căruia îi place
atât de mult să se înconjoare de directori de bănci, a venit singur.
Poarta s-a închis în urma lui fără zgomot.
- Cum îți merge? începu bancherul.
- Așa și așa, dar țin cârma. Tu? întrebă Demarolle.
La cincisprezece ani distanță, cei doi bărbați au urmat aproape
aceleași drumuri: ESSEC (Grande École de Commerce) pentru unu
din ei, HEC (L'École des Hautes Études Commerciales de Paris)
pentru celălalt, apoi ENA (L'École Nationale d'Administration) și
inspecția finanțelor. Totuși, Baudouin Prot a trecut de la Bercy
direct la BNP, în timp ce cadetul său a făcut școala la fără frecvență:
la City și Wall Street, unde angajatorii săi erau bănci de investiții
americane, ambele dispărute între timp. S-a reîntors dintr-o lume
unde totul se strică și trece, pe când la Paris, totul, de la terasele
cafenelelor la mulajele de pe tavane, pare a fi făcut pentru a da
un sentiment de eternitate.
- Alain, perioadele de criză sunt întotdeauna favorabile pentru
consolidări. Am făcut o treabă bună acum trei ani cu Fortis.
Fereastra nu s-a închis. Trebuie făcute o serie de operații și mi-ar
plăcea să lucrăm din nou împreună, explică Baudouin Prot.
Fortis, o lovitură splendidă, își aminti Demarolle. S-a încheiat
cu preluarea controlului asupra primei bănci belgiene de către
grupul francez, în aprilie 2009. Tânărul și strălucitul gestionar a
intrat în afacere cu puțin timp înainte de răscumpărare. La acea
vreme, bătălia i-a înnebunit pe apărătorii independenței băncii
belgiene sub protecția statului, și cei ai vânzării către francezi. În
februarie, o primă adunare generală s-a întors împotriva armatei.
Timp de săptămâni, brațul de fier era pe prima pagină a ziarelor.
Dar conducătorii francezi nu și-au pierdut sângele rece, cu atât
mai mult cu cât guvernul belgian nu mai avea niciun chef să
poarte în brațe acest monstru bancar, care s-ar fi prăbușit oricum
sub propria-i greutate. În preajma adunării generale decisive,
banca de investiții Goldman Sachs și alte câteva dețineau 47 de
milioane de titluri suplimentare, pe care le-au cules de la bursă
la un preț derizoriu. În total, 5% din capital, și aproape 20% din
drepturile de vot se aflau în mâinile prietenilor băncii cu stele.
Printre ei se număra și Alain Demarolle, care conducea la acea
vreme activitățile lui Eton Park în Europa.
În ziua Z, el s-a aflat în fruntea unui pachet de 68 de milioane
de titluri Fortis. Aliat fidel, el a ajutat la smulgerea lui Fortis din
ghearele coalițiilor de acționari belgieni ruinați și isterici și să o
treacă sub patronajul lui BNP Paribas. Titlul a fost cotat a doua zi
după istorica adunare generală de trei ori mai mult decât valorase
128 Anonymus
la început de decembrie. Pe scurt, un win-win game.

Bancherul continuă:
- Emporiki este pe marginea prăpastiei. Filiala noastră de acolo
ne-a informat că tocmai a fost identificată o fraudă serioasă în
gestiune. Se pare că ar fi deja în moarte clinică.
- Chifflet ți-a spus despre asta?
- Nu. L-am intersectat la consiliul federației săptămâna trecută.
Tace ce mutul. Sincer, nu îl văd să recapitalizeze. Chifflet a fost
numit pentru a termina cu Pauget. Sucursalele regionale nu îl vor
ierta pentru că le-a băgat rezervele într-o gaură fără fund.
În 2006, luat pe sus de euforia financiară a epocii, directorul
de la Crédit Agricole, Georges Pauget, s-a aventurat în Grecia.
Piramida cooperativelor, a mutualelor locale și regionale care l-a
adus la putere nu este neapărat doritoare de aventuri exotice,
dar nici nu li se opun. Casele sunt pline. Banca Verde își oferă o
grecoaică drăguță, Emporiki. Acțiunea valora până la 40 de euro.
Acum costă 25 de euro. Foarte repede, cursul a început să scadă.
În aprilie 2011, nu mai valora decât a douăzecea parte din ce a
plătit banca franceză și anunța o pierdere de un miliard pentru
exercițiul care tocmai se încheia. Costul de ieșire este enorm,
aproximativ 2 miliarde de euro de pierderi. În Grecia, climatul
social este putred, guvernul suspendat. Nu au fost niciodată
înregistrate atâtea zile de grevă de la marile mișcări sociale care
au precedat sosirea coloneilor în 1967. Ca să nu mai spunem
că niciun cumpărător nu se înghesuie la poartă. Succesorul lui
Pauget a renunțat să vândă Emporiki. Ce păcat!
Patronul de la BNP Paribas reluă:
- Emporiki nu mai valorează nimic. Bilanțul său este plin de
titluri de trezorerie. Nu mai poate conta pe BCE pentru a face o
prelungire. În zilele ce urmează, pun pariu că Frankfurtul îi va cere
Atenei să pună la punct un scenariu de salvare... sau să declare
falimentul.
Până în prezent, guvernele europene făcuseră tot ce era
posibil pentru a evita scenariul unui faliment bancar. Deflagrația
provocată de căderea lui Lehman era un argument imbatabil
pentru partizanii salvării cu orice preț. Dar, până în prezent,
aceasta s-a făcut cu prețul unei îndatorări din ce în ce mai mari. În
cazul băncii elene, nu mai puteai să te încrezi în nimeni.
Demarolle își dădu seama unde vrea să ajungă bancherul, când
acesta reluă:
- Doar Crédit Agricole le poate ajuta, dar dacă va continua să
plătească, Chifflet va ajunge un nou Pauget, iar casele bancare îl
vor expedia. O să caute o altă soluție. Dar nu va găsi. Pentru că
nimeni nu va vrea să mai dea vreun ban după o asemenea fraudă.
Dacă declară falimentul, pur și simplu, poți fi sigur că Papandréou
va suna la Elysée în aceeași oră, care va face presiuni, căci Franța
are multe alte interese în zonă. Chifflet este prins la mijloc.
- Ce crezi că va urma?
- Cred, Alain, că rana va continua să supureze. Vor tergiversa. Și
când își vor da seama de gravitatea situației, nu o să mai fi timp
nici măcar pentru amputație. Posibil ca Emporiki să fie cartea care
va face să se răstoarne tot castelul.
- Și între timp?
- Trebuie să ne punem pe poziții, să cumpărăm titluri pentru
a avea dreptul să știm ce se petrece, și să pregătim următoarea
lovitură, salvarea lui Crédit Agricole și dezmembrarea sa.
Prot făcu o pauză. Deja de peste un deceniu, băncile comerciale
continentale desfășoară un lobby intens pentru a pune mâna pe
sectorul cooperativ și mutualist. Până în prezent, doar Britanicii au
reușit demutualizarea. Cu siguranță că o criză poate face minuni,
se gândea Alain Demarolle.
- După cum îți dai seama, BNP Paribas nu poate să înainteze
descoperită pe terenurile lui Crédit Agricole. Nu în acest moment.
E prea devreme. Fără a mai pune la socoteală faptul că există
riscul să crească cursurile în linie dreaptă. Dar te avertizez...
Cineva bate la poartă. Baudouin se oprește. Un telefon urgent.
130 Anonymus
Se scuză și îl părăsește pe gestionar fără a-și încheia fraza.

În mare, el îi propune să refacă, mai mult sau mai puțin,
lovitura Fortis. Operațiunea nu este în totalitate lipsită de riscuri.
La Bruxelles, la vremea aceea, acționarii denunțaseră o acțiune
concertată, ca urmare a descoperirii unui listing intitulat „Tremonia
către BNP”, pe numele unuia dintre conducătorii băncii belgiene,
unde figurau Eton Park, Goldman Sachs și ceilalți „prieteni” ai
băncii franceze. Numele său indica fără urmă de ambiguitate că
se angajaseră toți să voteze pentru vânzarea către BNP Paribas.
Or, această acțiune concertată nu fusese declarată autorităților
de supraveghere financiară, după cum o cere legea, afirmau
adversarii lui BNP Paribas. Afacerea a fost acoperită de nisipuri.
Pentru a avea șansa de a construi un dosar și de a câștiga, ar fi fost
nevoie de o grămadă de documente de la autorități, despre toți
acești investitori. Or, Eton Park era înregistrat în insulele Caïmans.
Aceasta îngreuna procedura, iar succesul era hazardat. Activiștii
depuseseră armele. Când Michel Pébereau a declarat, un an mai
târziu, ziarului La Libre Belgique: „Am fost una din primele mari
bănci internaționale care au anunțat decizia de a se retrage din
paradisurile fiscale”, nimeni nu a mai avut nimic de spus.
În momentul în care Baudouin Prot s-a reîntors, decizia
gestionarului era aproape luată. Tot ce mai avea de făcut era să îi
convingă pe investitori. Dar cazul Fortis pleda pentru el.
- Quid, dacă Emporiki se prăbușește fără acționarul său?
- În orice caz, titlul Crédit Agricole va suferi. Trebuie să ne
acoperim. Să facem un stoc de CDS pentru a ne proteja contra
riscului de default de la Crédit Agricole SA. O să găsim tot timpul
vânzători, iar în funcție de ce vor aduce...
La ora 9:30 Alain Demarolle traversă din nou veranda cu pas
ușor și se îndreptă spre cafeneaua pe care o scrutase cu o oră în
urmă. Crédit Agricole merită un pahar la tejghea.
3. Le Maire la Berlin
Ce se țese în Germania? Un pact anti-Merkel cumva? Nicolas
Sarkozy îl deleagă pe germanistul guvernului, Bruno Le Maire,
pe lângă Maurice Gourdault-Montagne, ambasadorul Franței la
Berlin.
Marți, 8 mai 2012. Bruno Le Maire urcă cu pas hotărât pe Under
den Linden spre ambasada Franței. Masivă, cu aer încăpățânat,
Poarta Brandeburgilor se conturează pe cerul albastru închis
berlinez la capătul bulevardului.
„Bruno, ție care îți place atât de mult de ei, mergi într-o misiune
de recunoaștere la Berlin ca să vezi ce se pune la cale acolo”, îi
spuse Nicolas Sarkozy duminică seara. Președintele francez nu a
fost niciodată un mare germanofil, dar conștient de faptul că nu
se poate face mare lucru în Europa fără a ține cont de variabila
germană din ecuație, avea mereu unu, doi pe lângă el. Elevul de
la școala normală era unul dintre aceștia. „Gourdault-Montagne
sigur e liber în perioada asta. Va fi încântat de vizită”, adăugă el.
O bucurie ce friza exaltarea îl cuprinse pe Bruno Le Maire la
perspectiva acestei misiuni. Să zboare la Berlin cu binecuvântarea
Președintelui, dar fără ofițer de securitate, nici constrângerea
ordinii de zi, era ceva de nesperat. Nu trăise un asemenea
sentiment de libertate de ani de zile, de pe vremea când, ca tânăr
diplomat ce lucra la disuasiunea nucleară, își făcea bagajul în
câteva ore pentru Orientul Apropiat sau Europa Centrală.
După ce și-a depus lucrurile într-o cameră a rezidenței, Bruno
Le Maire i se alătură ambasadorului în sala de mese de la primul
etaj. Preliminariile au fost reduse la minim.
- Ați călătorit bine?
- Excelent.
Telegrama diplomatică trimisă luni dimineață de la Paris pentru
a anunța sosirea sa nu vorbește decât despre o „misiune de
explorare pentru noul tratat de la Elysée dorit de Președinte”.
Ideea acestui nou tratat este în realitate a lui Le Maire însuși.
132 Anonymus
A prezentat-o la finele anului 2010 într-un material intitulat

„Condițiile victoriei din 2010”, pe care l-a semnat împreună cu
Copé, Baroin și Jacob, publicat în Le Figaro. Un an mai târziu, nu
mai era vorba de a rejuca 1963, ci de ceva mult mai prozaic, și
anume de a vedea dacă edificiul construit începând de atunci
nu cumva este pe cale să se prăbușească. Fără să piardă vremea,
ministrul agriculturii dintr-un guvern care expediază problemele
curente îi explică diplomatului adevăratul motiv al venirii sale:
vizita lui Rivkin la Președinte, posibilitatea unui pact anti-Merkel,
eventualitatea alegerilor anticipate din 2012 și reîntoarcerea la
marca germană.
În loc să intre direct în subiect, diplomatul se lansă într-o lecție
de istorie:
- Germania s-a schimbat mult, după cum știți, Bruno, începu el
fără să trădeze cea mai mică surpriză.
Maurice Gourdault-Montagne fusese tânăr consilier politic la
ambasada de la Bonn un sfert de secol mai devreme.
- Între micuțul oraș ascuns de verdeață, așezat timid de-a lungul
unei bucle a Rinului, și metropola forfotindă care este Berlinul, se
află o lume. Și anume, cea care separă vechea Germanie de cea
nouă, adăugă el.
„Îmi servește aceeași poveste ca și parlamentarilor leneși și altor
invitați de marcă în trecere prin Berlin, pe care Quai d’Orsay îi
cere să îi găzduiască pe socoteala Republicii”, se gândea Bruno Le
Maire. Deși iritat că era luat drept un începător, trebuia să admită
că diplomatul are dreptate. Nu avea decât să se uite la noua
fațadă neoclasică flambantă a hotelului Adlon, de peste drum de
ambasadă. Această renovare îi conferea un plus de mândrie pe
care originalul nu îl avusese. Ca multe alte edificii berlineze, trăda
și el gustul Germaniei reunificate pentru luxul kitch. Un mesaj
politic prin el însuși.
„Nu se reconstruiește niciodată în mod identic”, își spuse
ministrul îmbrățișând cu privirea Pariser Platz. Paris va fi mereu
un oraș al secolului XIX, iar Berlin, în ciuda fațadelor sale prusace
reconstruite, aparține secolului XXI.
- Ne înșelăm, Bruno, asupra caracterului consensual al societății
germane. Noi, francezii, suntem hipnotizați de modelul său social,
format din compromisuri constante. În realitate, este o societate
foarte conflictuală. Din ce în ce mai mult. Subestimăm eforturile
cancelăresei care vrea să determine Bundestag-ul să înghită
dumicatul. Sfidarea germanilor vizavi de euro, critica lor față de
tot ce a fost întreprins în ultimii trei ani pentru consolidarea zonei
sunt în punctul de convergență a două fenomene contradictorii:
o suferință socială din ce în ce mai mare și, în același timp, o
încredere în sine mărită a națiunii germane.
- Este paradoxal.
- Poate că nu chiar așa de mult. Pe vremea când eram la Bad
Godesberg (program politic al anilor `50-60), ortodoxia gestionării
în comun și negocierile colective păreau de nedepășit. Astăzi nu a
mai rămas mare lucru din toate acestea. Nici aici și nici în vreo altă
parte a Europei. Recitiți excelenta carte a lui Serge Milano despre
sfârșitul modelului german. Datează din anul 1998. S-a ajuns deja
acolo. Impunerea în noile landuri a convențiilor colective și a
salariilor la oră din vechile landuri a fost fatală. Mult timp m-am
întrebat dacă Kohl a dinamitat în mod voit sistemul din interior,
sub pretextul de a-l generaliza. Rămâne un mister. În orice caz,
construcția a implodat încetul cu încetul.
- Totuși, de la criză socială la rezilierea pactului european, nu e
decât un pas.
- Un pas. Dar poate că nu chiar atât de mare. Această trecere
nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi fost consimțită, inclusiv de către
corpurile intermediare. Este o mișcare profundă. E ca și cum
ar exista un interes superior al țării care să justifice repunerea
în cauză a fundamentelor. Modelul social era pentru lumea
economică ceea ce Grundgesetz („legea fundamentală”) este
pentru lumea politică, un fundament. Și totuși, a fost abandonat.
134 Anonymus
Puteți numi aceasta revoluție, contrarevoluție, precum cei de

stânga de la Die Linke, sau refundamentare, prea puțin contează.
Este un fapt istoric.
În timp ce asculta demonstrația diplomatului, Bruno Le Maire
își aminti de remarca pe care Peter Sloterdijk le-o adresase
lui și lui Dominique de Villepin în timpul unei discuții private
pe Quai d’Orsay cu mulți ani în urmă: „Săracii sunt partea care
prisosește societății. Există o mișcare violentă de desolidarizare
la care asistăm atât în Franța cât și în alte părți... Toate aceste
pot provoca mari revolte. Poporul este neîncrezător. Iar poporul
are mereu dreptul la neîncredere pentru că nu deține puterea”,
spusese el. Neîncredere, iată ce simțea el crescând de câteva luni.
Probabil că în curând se va schimba în sfidare.
Maurice Gourdault-Montagne continuă inepuizabil.
- Germania a încetat să mai fie egalitară. Este o ruptură
fundamentală. Aceasta a avut loc lent de-a lungul ultimilor
douăzeci de ani. Datează de dinainte de euro. Faptul că acum
contractul Germaniei cu Europa este afectat de o asemenea
bulversare nu are nimic surprinzător. La Bundestag, un ales
de stânga din trei este anticapitalist. Îi las pe Verzi de o parte.
Priviți la profesorul Kerber, cel care a condus guerilla împotriva
tratatelor europene în fața Curții Constituționale: a recrutat
dintre cei de stânga, dintre cei de dreapta, dintre liberali mai
ales. Nu se mai înțelege nimic. Patronatul? Nu se mai știe prea
bine de partea cui este de când fostul patron al patronilor, Hans-
Olaf Henkel, s-a alăturat lui Kerber și a pledat pentru crearea
unei Uniuni Monetare fără Franța. Unde sunt marile Konzerns?
De partea CDU legitimist? Împotriva ei? Mergeți să aflați... Poate
că Germania este, în fond, mai apropiată de Regatul Unit decât
noi. Între Europa și mondializare, este pe punctul de a o alege pe
ultima.
- Dar, în sfârșit, puterea germană nu este legitimă decât în sânul
european.
- Sunteți sigur de asta? Există la Paris o tendință de a idealiza ce se
petrece aici. Am avea de câștigat dacă am lua o anumită distanță.
Noi și germanii avem în comun faptul că nu știm să împărțim
puterea. Iar când o deținem noi, o aplicăm într-un mod radical
diferit. Plecăm deci cu un dublu handicap. Afirmăm adeseori că
Europa înaintează grație locomotivei franco-germane. În ce mă
privește, după atâția ani, am ajuns la convingerea că situația se
prezintă exact pe dos. De fapt, Europa servește astăzi scopul
pentru care a fost creată, să gereze o relație franco-germană
în mod structural dezechilibrată și conflictuală. Ceilalți sunt cei
care ne țin laolaltă, nu noi suntem cei care asigurăm unitatea
europeană.
- Este o părere cam dură, domnule ambasador, replică Le Maire
pentru a tăia acest adevărat atac contra propriilor discursuri
despre cooperarea franco-germană. Este o versiune a istoriei pe
care o citim prea puțin în telegramele pe care le trimiteți.
Dacă ar fi intrat la Quai cu cincisprezece ani în urmă, Le Maire
poate că s-ar fi alăturat grupului diplomaților de elită, acești „baby
ambasadori” cum ar fi Pierre Sellal, care au intrat devreme în anii
1990, creând un ușor curent de aer într-o casă care ducea mare
lipsă de așa ceva. Poate că astăzi ar fi fost în poziția gazdei sale,
gustând din luxul suprem al puterii de a judeca și de a consilia fără
a trebui să decidă. În schimb, trebuia să se bată cu un batalion de
cvadragenari capricioși și cu grămezi de pisici de salon, care i-au
tăiat deja calea către Bercy cu un an în urmă.
Ora 10:00. Ministrul părăsi ambasada. Nu a aflat nimic ce nu știa
deja. Să îl asculți pe ambasador nu era un complot anti-Merkel,
ci doar fructul unei mișcări istorice de fond irezistibile. „Nu este
genul de mesaj pe care Elysée ar dori să-l audă”, se gândi el. Decis
să se bucure pe deplin de acest rar și divin moment de singurătate,
o luă la pas pe cel mai frumos bulevard din Berlin. La colțul cu
Friedrichstrasse, observă jocul reflexiilor trecătorilor în vitrina cu
porțelanuri de Meissen, pe cât de delicate, pe atât de perimate,
136 Anonymus
când începu să sune telefonul. Era ambasadorul. Reuters tocmai îi

trimisese o depeșă ce anunța că vineri Curtea Constituțională de
la Karlsruhe își va da avizul asupra mecanismului de stabilizare a
monedei euro. Aparent, constituționaliștii vorbesc din nou despre
asta. Motiv să ia foc piețele. E clar.
4. Ziua în care Karlsruhe a spus „nu”
Tribunalul Constituțional German consideră că mecanismul
de stabilitate al euro violează suveranitatea bugetară a
Parlamentului. Decizia are efectul unei bombe. Un consiliu
Ecofin este convocat de urgență.
Vineri, 11 mai 2012, ora 14:00. Așezat în fața laptopului,
corespondentul de la Irish Times frunzărește enorma revistă
de presă europeană pregătită zi de zi de Comisie. În sfârșit,
depeșa mult așteptată sosi: „Conform Curții Federale Germane,
mecanismul de stabilitate al euro violează suveranitatea bugetară
a Parlamentului... Judecătorii consideră că legea din 21 decembrie
2011 ce ratifică noul articol 136 din tratatul de la Lisabona
împreună cu tratatul internațional ce crează un mecanism
permanent de stabilitate financiară sunt, în parte, contrare
Constituției federale”, citi Charles Leesbey pe ecran.
Un ușor frison străbătu sala de lucru situată la subsolul din
Berlaymont. Aici își petrece jurnalistul partea cea mai importantă
din zi, de când, la sosirea sa la Bruxelles, în 2008, a trebuit să
înapoieze biroul închiriat în International Press Center, ca urmare
a nu se știe câtălea plan de economii decis la Dublin. Aici se află
la doi pași de sala de conferințe unde se ține tradiționalul midday
briefing al Comisiei. „Bine ați venit la midday brainwashing”,
obișnuia să spună confratele său de la Daily Telegraph, înainte de
întâlnirea zilnică.
La citirea depeșei, Charles Leesbey lăsă să alunece în coș cele
optzeci de pagini de știri „proaspete” pe care aceste rânduri
tocmai le-au umbrit definitiv.
- Ai văzut asta, Charles? Îl întrebă vecinul său de la El Pais.
- Am văzut.
- Vor să arunce în aer tot sau ce?
- Probabil.
- L-ai întâlnit pe Kerber, tipul care a depus plângerea?
- I-am luat un interviu anul trecut la Berlin. Dar ziarul meu nu a
138 Anonymus
vrut să publice nimic. Îl considerau „prea marginal”.

- Cum e?
- Un pic sărit. Dandy. Dar coerent.
Vibrația telefonului a întrerupt conversația. Este Dublin, șeful
serviciului internațional:
- Ai una. Avem nevoie de trei, o hârtie mare despre decizie, o
alta despre cei care au depus plângerea și o a treia în care să faci
o analiză. Revenim.
Ziarul se închide la ora 19:00 la Dublin, la ora 20:00 la Bruxelles.
Charles Leesbey are șase ore la dispoziție.
L-a întâlnit pe Markus Kerber în toamna anului 2011, în vastul
și elegantul său birou găzduit sub acoperișurile din Hackescher
Markt, în inima unui cartier aparținând de noul Berlin, la o
aruncătură de băț de Spree și de insula cu Muzee. Manuale de
drept și de economie aproape peste tot, un facsimil din „Acuz...!”
agățat la intrare, așa cum fusese el publicat în Aurore în 1898,
afișe retro pe ici colo, și trei tineri colaboratori prezenți la
posturi dădeau birourilor din Europolis, think tank-ul (laborator
independent de idei) pe care îl conducea, un aer de celulă de
rezistență.
Profesorul de finanțe publice de la Technische Universität era
afabil, dar când venea vorba de conducătorii europeni, bineînțeles
inclusiv compatrioți de-ai săi, nu găsea cuvinte suficient de dure.
„Astăzi nu sunt la putere decât impostori”, zicea el. „Trichet,
Schäuble, Merkel? Niște prizonieri ai trecutului, prizonieri ai
propriilor lor diagnostice himerice.” Klaus Regling, cel care pilota
de bine de rău fondul de salvare de 440 de milioane de euro creat
în 2009 ? Un „Mefisto german” căruia Markus Kerber îi reproșase
că a dovedit o neglijență vinovată în modul în care s-a realizat
controlul situației din Grecia, pe vremea când era însărcinatul
Comisiei cu dosarul în cauză. „Istoria îl va judeca pe acest domn
așa cum se cuvine.”
Când, mai târziu, în cursul zilei, la Ministerul Federal al
Finanțelor, Charles Leesbey își aminti întâlnirea de la Hackescher
Markt, corespondentul său îi spusese: „E un nebun, nu-i așa?”
Iar discuția s-a încheiat acolo. E drept că Markus Kerber era în
mod intenționat provocator. Dar nebun? Nu. A jucat un rol
cheie în precedentul recurs care s-a încheiat pe 30 iunie 2009
cu suspendarea punerii în practică a „Tratatului de la Lisabona”.
Curtea nu a îndrăznit să se atingă de tratatul european. S-a
luat de un text anex, pe care l-a anulat, estimând că drepturile
Bundestag-ului erau insuficient protejate, limitând de facto și de
jure transferurile de suveranitate care ar urma.
„Germania liniștită îngroapă visul european... Curtea
Constituțională a pus capăt idealului unei federații europene”,
a concluzionat imediat Le Monde. Era greu să contrazici această
observație.
Raționamentul lui Kerber și al celorlați cincizeci de reclamanți
asociați sub umbrela lui Europolis era de o mare simplitate.
Noaptea de 9 spre 10 mai 2009, când a fost semnată înțelegerea
în ce privește Grecia, Uniunea Europeană a basculat într-o
stare de excepție, de non-drept. „Consimțirea germană la
europenizarea monedei” a fost trădată. Europa trecuse de la
o uniune de drept la o uniune de transfer, în plan financiar, se
înțelege. Acest act de „solidaritate”, termen pe care profesorul
îl contesta, era un „cec în alb” semnat de contribuabilul german.
Vehementul Pierre Lellouche, la vremea aceea ministru francez
al Afacerilor Europene, nu lăsase el să-i scape, în timpul uneia
din memorabilele sale conferințe de presă, fraza: „S-a schimbat
tratatul peste noapte?”
„Recursul nostru este un recurs împotriva violării drepturilor
fundamentale, de proprietate și de participare democratică”,
îi spusese Kerber lui Leesbey. Marșa în totalitate pe violarea
suveranității bugetare a Bundestag-ului. Întrebarea era pertinentă
nu doar în Germania. În aceste timpuri de sărăcie bugetară,
deputații olandezi sau francezi se băteau pentru câteva mii de
140 Anonymus
posturi de funcționari sau pentru supraviețuirea câtorva spitale

și, în același spirit, guvernele lor se angajau să ofere mai multe
miliarde sau sute de euro Greciei sau Portugaliei, garanții sau
împrumuturi a căror actualitate arătau că erau doar formali. În
primăvara lui 2011, Markus Kerber și noul său aliat, Hans-Olaf
Henkel, fostul patron al patronilor germani, au încercat să facă
apel contra planului portughez. În van. Dar nu s-au declarat învinși.
„Suspendarea Curții de la Karlsruhe care reafirmă suveranitatea
bugetară a Bundestag-ului o să îi facă să sară în sus de bucurie”,
se gândea Leesbey. Tocmai face ultimele corecturi la textul său
despre Europolis, când telefonul reîncepu să vibreze: era sunat
din biroul lui Volker Kauder. Patronul grupului CDU al Bundestag-
ului și loialul susținător al cancelăresei îi poate vorbi peste treizeci
de minute. Exact timpul ca Leesbey să arunce un ochi asupra
comunicatului Curții.
Surpriză! Doar versiunea originală în germană este disponibilă
pentru moment. Nu îi vine să-și creadă ochilor.
Ce contează că această decizie are consecințe pentru 450
de milioane de persoane, și nu doar pentru 80 de milioane
de germani! Ce contează că ea a făcut să cadă bursele și să se
cutremure guvernele! Judecătorii germani se adresau restului
lumii în... germană. „«Germania deasupra a orice», la aceasta se
rezumă în definitiv legea fundamentală”, se gândea irlandezul,
prins de unul din accesele sale regulate de furie contra aroganței
francezilor, suficienței germanilor și disprețului britanicilor. Dacă
asta este Europa, la ce bun?
Ora 15:10. Jurnalistul se smulse cu greu din bodogăneala sa.
Dar nu are de ales. Trebuie să se oprească. Și-a încheiat textul pe
un ton răzbunător:
Ceea ce frapează, în demersul lui Kerber și al prietenilor săi,
nu este doar absolutismul parlamentar care nu consimte la a
împărți suveranitatea cu câteva instituții europene, oricare ar
fi ele, ci și o agresivitate rar întâlnită la adresa Franței. Despre
acest atac în toată regula al lui Kerber și Henkel împotriva
președintelui francez Sarkozy, depune mărturie un curier adresat
membrilor Bundestag-ului: „Nu dorește decât să se folosească de
excedentele din balanța de plăți și comercială germană pentru a
dispune de ceva ce nu a fost capabil să creeze: competitivitatea
economică.”
Animatorii de la Europolis nutresc o profundă ostilitate față
de ceea ce ei numesc „intervenționismul patologic” al politicii
franceze, a cărui „guvernare instituțională în Europa, în general,
și în cadrul Comisiei, în particular”, este o ilustrare perfectă...
Și a încheiat cu aceste cuvinte:
- De aici și până la a spune că Henkel și Kerber se cred rezistenți,
într-o țară aflată sub influența vătămătoare a vecinului lor francez,
nu este decât un pas.
Ora întâlnirii cu Kauder a sosit. Spre marea surpriză a lui Leesbey,
tenorul CDU afișează un calm olimpian.
Leesbey începu:
- Nu este oare o iresponsabilitate din partea Curții să rupă astfel
o construcție elaborată cu migală timp de trei ani de către șefii de
stat și de guvern aleși în mod democratic?
- Datoria sa este să vegheze la respectarea Constituției germane,
nu de a proteja mandatul conducătorilor executivi europeni.
- Cum credeți că se vor desfășura în continuare evenimentele?
- Trebuie să o întrebați pe cancelăreasă.
- În fine, această decizie cade ca un trăznet! Piețele cad. Totuși,
zona euro cade din nou în cea mai gravă criză din 2009.
- Piețele vor sfârși prin a înțelege. Stabilitatea financiară este
importantă, dar suveranitatea și interesul popoarelor sunt
prioritare. Se pare că acest aspect a cam fost uitat. Trebuie să
avem încredere în imaginația politicienilor și a oamenilor de
drept că vor găsi o soluție adecvată pentru a proteja prerogativele
parlamentelor. E mai bine să înfrunți o criză acum decât să ne
fragilizăm instituțiile pe termen lung.
142 Anonymus
- Domnule Kauder, Curtea

spune de asemeni că nu
poate să existe un mecanism
de solidaritate europeană
fără o procedură de faliment
ordonată de statele care
beneficiază de ea. Sunteți de
acord?
- Da. Cu atât mai mult cu
cât este aproximativ exact
ceea ce cuprindea mandatul
care i-a fost încredințat
cancelăresei Merkel chiar
înainte de summit-ul din martie 2011.
- E clar ce înseamnă falimentul unei întreprinderi. Dar în cazul
unui stat, ce înseamnă falimentul?
- Este același lucru. Se adună în jurul mesei toți creditorii și toți
debitorii, se evaluează ce a rămas și se repartizează datoriile și
posesiunile.
- Iar apoi, dacă se decide lichidarea, cum se petrece aceasta,
domnule Kauder? Se poate lichida un stat?
Irlandezul îl auzi atunci pe german plecând cu un râs sonor și
glacial.
- Vă mulțumesc pentru telefon, spuse el înainte de a închide, ca
și cum amuzamentul său trebuia să țină loc de răspuns.
Departe de a fi uimit, Kauder este încântat. Suspendarea decisă
de Curte vizavi de electori. „Kerber a câștigat bine merci”, se
gândea Leesbey, când bip-ul unui sms se auzi din mobilul său.
„Extraordinary ecofin meeting Saturday 12.
Arrivals from 11 am.
Background briefing Friday 6 pm.”
Din nou își va petrece week-end-ul la Juste Lips, în spatele
ecranului.
5. La raport la Ramon
Directorul Trezoreriei, Ramon Fernandez, a convocat crema
bancherilor francezi duminică dimineață, 13 mai, la Bercy.
Înaltul funcționar vrea să aibă o imagine clară despre situația
stabilimentelor vizavi de scandalul Emporiki.
Mai întâi a fost acest incredibil frison german care a dat foc
pieței. Valorile financiare europene pierduseră 5% într-o singură
după-amiază de vineri, Crédit Agricole 7%. „Dispozițiile sufletești
teutone”, cum le numise un colaborator al lui Jean-Paul Chifflet,
patronul de la Crédit Agricole, făcuseră să se evapore literal toate
lichiditățile de pe piața interbancară. Încă nu era noaptea de 16
septembrie, căderea lui Lehman. Dar nu eram prea departe. Toată
lumea se suspecta. Fiecare se uita la cine ce datorie are, la cine va
cădea primul. Și, ca și când toate acestea nu erau de ajuns, a fost
apoi povestea cu frauda elenă. Lovitura din partea Greciei!
Duminică, 13 mai. Îndesat în fotoliul de director al trezoreriei,
cu ochii încercănați, dar cu privirea ascuțită, Ramon Fernandez se
lupta să-și ascundă iritarea:
- Tipul este un escroc. Un lucru e sigur, Jean-Paul, trebuia oprit
de la început. Care sunt propunerile voastre?
Liniște. Jean-Paul Chifflet are alura de zile proaste. Încă o
duminică în care trebuie să stea cu burta pe carte ca un școlar.
Înaltul funcționar înfige cuțitul în rană:
- Nu înțeleg, aveați pe cineva care supraveghea gestiunea de la
Emporiki, nu-i așa?
- Am supravegheat, bineînțeles. Dovada este că l-am prins,
răspunse patronul de la Banca Verde.
- Un pic cam târziu. Atena nu este totuși la capătul lumii. Cum
faceți la New York sau în China? O afacere nu se controlează cu
Google Earth, totuși.
Înaltul funcționar nu avea reputația de a păcătui din prea multă
milă.
Frauda începuse cu aproape un an în urmă. Emporiki, filiala
144 Anonymus
greacă a grupului, propunea câteva fonduri, plasate cu precădere

în valori locale: bonuri de trezorerie, acțiuni sau obligațiuni
ale emițătorilor de la Atena. După anul 2010 care a fost plin
de optimism, în care indicele crescuse cu peste 20 de puncte,
economia s-a înfundat în 2011 într-o recesiune din care nimeni nu
prevedea că va ieși prea repede. La sfârșitul lui 2011, un anume
Kostakis, unul din elementele cele mai promițătoare din zona de
„gestionare a activelor”, ar fi găsit, zice-se, soluția miraculoasă
pentru a susține randamentele. În realitate, noile aporturi de
investitori serveau în parte la a plăti interesele vărsate fondurilor
aflate deja sub gestiune. O piramidă Ponzi în forma sa cea mai
clasică. Și, într-adevăr, banca reușise să câștige părți din piață,
afișând un randament total nesigur în jurul a 5%, grație unor
„strategii de acoperire inovatoare”. Alarma fusese dată cu câteva
săptămâni în urmă, după închiderea exercițiului pentru anul 2011.
Bilanțul și contul nu se potriveau. O parte din pasiv se evaporase
în mod misterios. La începutul lunii mai 2012, problema a fost
identificată de către inspectorii de la casa mamă care s-au deplasat
la fața locului. Rapid, un suflet caritabil s-a îngrijit să-l dea afară pe
responsabilul cu gestiunea. Și toată povestea a fost făcută publică
într-un număr al Kathimerini: „Un discipol al lui Madoff bântuia la
Emporiki”, titrase cotidianul economic.
- Care sunt opțiunile? întrebă Ramon Fernandez.
- Trebuie să așteptăm finalul anchetei realizate de autoritățile
elene.
Să aștepte finalul anchetei! Înaltul funcționar nu își credea
urechilor. El, care de trei ani tot aleargă de-a lungul și de-a latul
digului european în încercarea de a colmata fisurile, aude acum
că trebuie să aștepte! „Banca Verde este un ochi slab în sector”,
se gândea el. Fără enorma saltea de depuneri, probabil că ar
fi deja la pământ. În martie 2009, Bercy l-a plasat pe Bertrand
Badré în postul strategic de director al finanțelor. Un inspector
de finanțe, singurul din tot consiliul de administrație. Unul
bun, elevul lui Fernandez de peste un an; fostul complice al lui

Frédéric Oudéa, tânărul patron de la Société Générale, în timpul
cabinetului Sarkozy la Bercy. A plecat după doi ani, cedându-și
locul unui alt inspector de finanțe ales de Elysée, Bernard Delpit.
Seraiul trăgea cu ochiul. Dar cu o floare nu se face primăvară, nici
măcar la Banca Verde.
Patronul de la trezorerie se încăpățânează:
- Dacă îmi permiteți, Jean-Paul, această filială este o gaură fără
fund.
Abătut, interlocutorul său nu zise nimic. După pierderi de 2
miliarde în 2010, anul 2011, care ar fi trebuit să aducă beneficii,
anunță o catastrofă. Fără a mai pune la socoteală faptul că
perspectiva unei mari curățiri a creditelor acordate Greciei a
deschis o trapă sub picioare. Banca sa va muri de sete dacă
în următoarele patruzeci și opt de ore Banca Centrală nu va
redeschide robinetul. Avea nevoie de mai mult decât o prelungire,
de o adevărată recapitalizare. Or, casele regionale au pus deja la
borcan aproape 6 miliarde de euro în 2009 pentru a șterge urmele
dezmățului de la filiala new-yorkeză. Or să bombăne. Această
146 Anonymus
afacere elenă obscură îl va costa mult mai mult decât rambursarea

câtorva amărâți de investitori. Și probabil că cvadragenarul cu
ochi deschiși din fața lui este cel care va stabili prețul.
Chiar dacă a fost primul care a traversat curtea pustie de la
Bercy în această dimineață, patronul de la Crédit Agricole nu
era singurul așteptat. Decizia de la Karlsruhe a făcut să reapară
spectrul crizei sistemice din 2008. Nu doar că piețele au îndoieli
legate de urmărirea ajutoarelor acordate Irlandei, Portugaliei și
Greciei, dar sunt de asemeni neliniștite de amploarea pierderilor
pe care băncile le vor înregistra în conturi datorită acestei chestiuni
legate de „procedura de declarare a falimentului statelor”.
Directorul trezoreriei a convocat cvadriga finanțelor franceze
pentru o dare de seamă.
- Trebuie să ne pregătim. Suntem pe punctul de a pune pe
picioare Clubul de la Kirchberg. El este cel care trebuie să limiteze
procedurile de default cerute de germani.
- Este un remake al „planului de participare voluntară” de anul
trecut? îndrăzni Frédéric Oudéa, tânărul patron de la Société
Générale.
- Nu întrutotul. Asta este versiunea soft. În cazul acela, trecem
la altceva. Fără lipituri la termenele limită sau la cupoane.
Pentru moment, teoretic, nu discutăm decât de proceduri și de
guvernare. Dar germanii vor vrea să punem hotărârile în aplicare.
Iar practic, perifericele riscă să fie dezmembrate.
- Pe punctul de a împinge Grecia afară?
- Nu o putem exclude.
- Dar Draghi o să urle.
- O să urle... și, în sfârșit, își va aminti cine l-a numit.
O tăcere de plumb se așternu în micuța încăpere. Toți cei prezenți
erau în măsură să știe ce poate provoca un seism financiar. Toți,
în afară de Baudouin Prot, au fost numiți în posturile lor după
demolările din decembrie 2008. Jean-Paul Chifflet l-a înlocuit pe
Georges Pauget. François Pérol a preluat șefia grupului BPCE după
ce l-a format fuzionând Băncile Populare și Casele de Economii.
Ramon Fernandez însuși datorează noua sa situație plecării
directorului de la trezorerie, Xavier Musca, aspirat la Elysée după
plecarea lui Pérol. În ce privește ultimul „invitat”, Frédéric Oudéa,
un alt cvadragenar, el a urcat pe treapta supremă de la Société
Générale prin grația unui trader zelos care, involuntar sau în mod
inconștient, a făcut să cadă capul patronului său.
Directorul de la trezorerie vrea să își facă o idee mai clară despre
situație. Sunt acoperiți sau nu în caz de default grec?
- Declanșarea CDS în caz de restructurare a unui suveran este
o chestiune juridică spinoasă, începu Oudéa. Omul puternic de
la Société Générale a ordonat în ajun o fișă pe acest subiect, dar
singurul jurist care o deține este în trekking în Atlas. Imposibil de
găsit.
În ce privește Crédit Agricole, circulă în ultima vreme zvonuri
pe piață cum că banca ar vinde toate brațele de asigurare asupra
perifericelor. Totuși, Crédit Agricole, foarte prezent pe piața
suvernilor belgieni și italieni, deține prea puține hârtii elene,
puse deoparte la Emporiki. Punctul său slab este mai degrabă
Portugalia. Acoperirea sa? În privința asta, din nou, responsabilii
nu au putut fi contactați la timp.
Baudouin Prot pare mai bine pregătit. În 2009, apoi în 2010,
banca cu stele a făcut un fel de pact cu Bercy pentru a păstra în
documentele sale datoria suverană a țărilor periferice, din care
deține un pachet enorm. „Ne vom asuma responsabilitățile”,
repetase el adeseori, sperând să fie bine recompensat pentru
acest gest cetățenesc. Cât timp Grecia este singura lovită, situația
poate fi gerată. Pozițiile sunt acoperite.
În ce îl privește pe François Pérol, el dezminte orice expunere.
Reuniunea de criză se întrerupe din lipsă de muniție.
În timp ce directorul de la Trezorerie își trimitea atelajul la
grajduri, ministrul de finanțe savura câteva ore de liniște. Dar
nemilosul său BlackBerry reîncepu să sune.
148 Anonymus
- Ramon? Ceva noutăți?

- E simplu, habar n-au ce se petrece, probabil cu excepția lui
Prot.
- Promițător.
- Iar noi avem o problemă cu CASA.
- Care CASA?
- Crédit Agricole SA. Vor să lichideze filiala greacă. O fraudă. A
apărut deja în presă. Două miliarde, cel puțin.
- Ați permis scurgeri la o bancă greacă? Vreți să fiu linșat la
următorul consiliu ECOFIN, Ramon?
- Trebuie găsită o soluție de casă, poate chiar ar trebui să apelăm
la casa mamă.
- Aveți vreo idee? Cum vedeți lucrurile pentru marți?
- O să aterizăm, domnule ministru. O să ne scuture un pic, dar
o să aterizăm.
Duminica asta nu are prânz. Săptămâna a început deja. Se
anunță agitată.
6. Mânia președintelui
Nicolas Sarkozy trece prin niște zile groaznice. Ceea ce a aflat în
legătură cu situația de la Crédit Agricole și practicile financiare
de acolo îl depășește. Fostul patron de la BNP Paribas, Michel
Pébereau, primit la Elysée, este admonestat.
Luni, 14 mai, ora 20:00. La Castel, între două depeșe neliniștitoare
despre campania legislativă, Președintele e în consultări. Grea zi!
Dimineața a venit cu pachetul său de vești proaste. S-a dovedit că
Crédit Agricole nu avea probleme decât în Grecia.
Căderea piețelor din Europa a scos la iveală eșecuri la filiala new-
yorkeză. Echipa s-a lăsat tentată de primele asupra CDS-urilor din
GIP (Grecia, Irlanda, Portugalia) și a plasat în ultimele zile mari
cantități pe lângă băncile și companiile de asigurare europene.
În prezent, prețurile au explodat literalmente. Nu își mai poate
răscumpăra garanția, decât cu condiția să-și sacrifice un braț.
Or, contractele o expun în caz de probleme serioase legate de
datorie. Suficient ca să o dea la fund. Jean-Pierre Chifflet a venit
să explice toate acestea la Bercy la sfârșitul dimineții, iar echipa
s-a îndreptat repede spre Castel pentru o reuniune de urgență
cu Xavier Musca; el reușise deja să îi prezinte în linii mari situația
Președintelui. Principalul rezultat a fost că acesta și-a ieșit din fire.
După-masa s-a întâlnit cu Trichet. Fostul bancher central îi
păruse îmbătrânit, mai cărunt ca niciodată. Chiar ieșit la pensie,
cel care fusese, imediat după el, francezul cel mai puternic din
Europa, nu s-a lepădat de atitudinea glacială care l-a făcut mereu
să se simtă inconfortabil. „Inflația”, „consolidarea bugetară”,
„reformele structurale”, sunt singurele cuvinte care ies din gura
lui. În afară de a pune toată Europa sub tutela BCE și a FMI, ce
altceva propune el? Povestea cu pretinsul complot împotriva lui
Merkel nu este încă elucidată. Trichet nu a crezut-o nicio secundă.
În schimb, suspendarea decisă de Curtea Constituțională
Germană îi provoacă ulcer. „Dacă ar fi fost vorba de eliminarea
din zona euro a țărilor din sud, s-ar fi procedat la fel”, zise el.
150 Anonymus
Karlsruhe ia Europa drept ostatic. Ca o consecință, băncile au

reînceput să ceară de mâncare de la BCE. Acești mastodonți se
comportă ca niște păsărele abia ieșite din ou. De data aceasta,
criza politică o grăbește pe cea financiară. Nicolas Sarkozy e sătul
până peste cap să tot acopere extravaganțele copiilor răsfățați din
finanțe. Nu le-a spus el oare de o sută de ori că trebuie să termine
cu orgiile?
De data aceasta vrea să știe:
- Xavier, aș vrea să îmi explici acum. Ce sunt CDS-urile astea? Îmi
spuneți toți: „Altceva este esențial”, acesta este un „accesoriu”,
„doar fundamentele contează”... Astăzi, o să întoarcem placa.
Lăsăm deoparte fundamentele. Vorbim despre accesoriu. Te
ascult. Ce e cu piatra asta de moară care atârnă de gâtul lui Crédit
Agricole?
- Sunt contractele de asigurare, răspunse secretarul general.
- Asigurare contra a ce?
- Contra riscului de default al unui stat.
- Dar de când statele dau faliment?
- E ceva rar, dar uneori se petrece. Argentina în 1997, Rusia în
2003, Indonezia...
- Dar Franța? Intră și Franța în faliment? Când a fost ultima oară
când Franța nu și-a onorat datoriile?
- La Revoluție.
- Prin urmare, crezi că suntem într-o perioadă pre-revoluționară?
- Nu eu, piețele... De fapt, nu, este o asigurare concepută să nu
servească la nimic. E un risc ce nu trebuie să se petreacă.
- Și totuși se petrece?
- Ar fi mai bine să nu se petreacă. Dacă ar trebui declanșată
procedura, ar urma catastrofa. De aceea, Crédit Agricole o duce
rău, pentru că în acest joc, ea este asiguratorul, nu asiguratul.
- Ceea ce înțelegi tu prin „catastrofă” e momentul când nu mai
există nicio altă soluție decât să ataci statul? E momentul când eu
trebuie să iau un aer grav ca să spun în fața camerelor că „totul
este sub control”, în timp ce, în realitate, animalul sângerează?
Așa este? În timp ce eu fac anestezia, ei prelevează organul, da? Și
apoi, noi trebuie să asigurăm îngrijirea postoperatorie.
- Băncile se află sub presiune. Fluctuațiile de schimb, îndatorarea
publică, catastrofele naturale, trebuie să se acopere.
- Dar eu, eu nu sunt sub presiune? Eu nu am nevoie de acoperire?
Să asiguri ceea ce nu poate fi asigurat, asta se numește într-un fel,
Xavier, se numește escrocherie! Băieții ăștia ar fi în stare să vândă
enciclopedii de doișpe volume unor orbi.
- Au, într-adevăr, un anumit sens politic, îndrăzni atunci Musca.
- Pardon?
- ...
Secretarul general lăsă privirea în jos. E depășit. Uneori,
tristețea urca în gâtul său de înalt funcționar ca o eructație în
gâtul unui bebeluș. Faptul că relația sa cu Președintele rezista în
ciuda acestor momente era un semn clar de sănătate.
Așteptându-și rândul în liniște, Michel Pébereau, pus la
pământ, asculta schimbul de replici dintre cei doi bărbați. Fostul
președinte al BNP Paribas ar fi dat orice să nu fi fost aici în acest
moment. Domeniul său este Bercy. De acolo, a orchestrat în 2008
o operațiune de salvare fără precedent. Referință în domeniu. A
fost în umbra doamnei ministru. Rolul său preferat. Dar de câteva
săptămâni situația s-a schimbat. Cureaua de transmisie cu Elysée
pare să dea rateuri. Și nu înțelege de ce. Dar ar vrea să știe.
Președintele se întoarce spre el, luându-și un aer în mod fals
liniștit, fiind trădat de tresărirea umerilor:
- Michel, nu îmi spuneți că și la BNP Paribas vindeți chestii de-
astea... V-a lăsat Noyer să faceți așa ceva?
- Dl. Noyer și, înaintea lui, Dl. Trichet, domnule Președinte.
Derivatele sunt seva finanțelor moderne. Nu ne putem descurca
fără ele. Este o sevă ce poate deveni toxică, e drept. Warren Buffett
le-a numit „arme de distrugere în masă”. Aș zice mai degrabă că e
vorba de o disuasiune.
152 Anonymus
- De disuasiune?
- Altfel spus, că sunt foarte utile, cu condiția să fii aproape foarte
sigur că nu le vei folosi niciodată.
- Pentru că dacă vă veți folosi de ele, riscați să provocați propria
distrugere simultan cu cea a adversarului, așa e?
- Am putea spune și așa.
- Iar când arsenalurile sunt pline și arhipline, ce faceți, Michel?
Semnați un tratat Start între bănci?
- Din partea mea, sunt convins că soluția va fi aprobată de
controlul intern. Este cea mai bună protecție contra derivatelor.
Totul se află acolo.
- Controlul intern? Ce control intern? Ţărănoii ăia au bilanţul
plin de aşa ceva! Cât timp curge, pompăm. Asta este regula lor de
gestiune, Michel. Cum spunea celălalt escroc american? Cât timp
cântă muzica, dansăm, aşa-i?
- Într-adevăr, au un anumit simţ politic, îndrăzni atunci Musca.
- Pardon?
- ...
- Chuck Prince, domnule Preşedinte.
- Pardon?
- Nu, voiam să spun că Crédit Agricole are o problemă de
guvernare. Probabil că ar trebui să îşi reîmprospăteze procedurile
şi conducerea.
- Aveţi ceva sfaturi pentru ei?
- În ce ne priveşte, domnule Preşedinte, cât timp am condus
eu banca, politica mea a fost întotdeauna aceea că era posibil
să vindem un produs cât timp cel puţin unul dintre membri
consiliului director înţelegea despre ce este vorba.
- ... Vrei să repeţi, Michel?
- ...
- Îmi spuneţi asta şi credeţi că mă liniştiţi, Michel? Iar ceilalţi?
Ceilalţi membri ai consiliului aveau dreptul să nu ştie despre ce
este vorba? Ei se aflau acolo doar pentru a-şi încasa cecurile? Un
tip care înţelege vag decide pentru toţi ceilalţi care nu au priceput
nimic. Şi la final, dacă totul merge bine, toată lumea câştigă. Voi
numiţi asta control intern? Asta nu e guvernare, Michel, asta e
corupţie!
Bancherul se făcu vânăt. În liniştea din birou, nu se mai aude
decât suflul celor trei bărbaţi. Respiră. Privesc în altă parte. Este
ora 21:00. Noaptea s-a aşternut în grădinile de la Elysée. După
câteva secunde interminabile, Pébereau se ridică şi întreabă:
- Am terminat, domnule Preşedinte?
- Puteţi pleca, răspunse gazda fără să ridice ochii.
Pébereau ieşi. „Se sufocă”, se gândea Musca. „Va trebui să îl
adunăm în bucăţi”.
- Dacă îmi daţi voie, Nicolas, nu ar fi trebuit să-l ofensaţi. În
fond, nu este vina lui.
- Nu, dar îţi dai seama de enormitatea argumentului său?
- Domnule Preşedinte, nu este atât de extraordinar. Carlos
Ghosn nu ştie să repare o maşină.
- Diferenţa este că dacă maşina nu merge, ne dăm imediat
seama de aceasta pentru că în cel mai bun caz ea nu demarează,
iar în cel mai rău caz explodează. Cu şmecheriile lor de târg,
ar putea să explodeze peste doi ani, dacă înţeleg eu bine, şi să
arunce în aer toată planeta. Între timp, continuă să-şi arunce pe
piaţă fierotaniile la un preţ mare.
- Sincer, nu cred că vom putea scoate din impas Crédit Agricole
fără Michel. BNP are nevoie să-şi consolideze baza de depozite
care este foarte strâmtorată. Toată lumea va avea de câştigat.
Este o ocazie rară de a consolida acest sector.
- Eşti sigur de mişcarea asta? Câţi sunt cei cărora trebuie să le
cerem avizul?
- Crédit Agricole are 6 milioane de acţionari.
- Nu este o prezidenţială, dar nici departe nu suntem. Îţi
aminteşti de isteria belgienilor când BNP Paribas a pus mâna pe
Fortis, prima bancă belgiană?
154 Anonymus
- Totul depinde de modul în care prezentăm situația acţionarilor.

Cred că de data aceasta au înţeles că nu se poate continua aşa.
Riscă să piardă mult dacă nu schimbăm nimic.
- Dacă zici tu... Cum e cu consiliul de miniştri de economie?
Vreau să fim pregătiţi. Fără rateuri. Să ieşim de acolo cu capul sus.
Deci cine va participa, Clubul de la Kirchberg?
- Draghi, Rehn, Regling. Din partea băncilor, nu ştim încă.
- Descurcă-te cumva să aflăm!
E ora 21:15. Preşedintele priveşte o secundă afară şi reia:
- Un „salt cuantic”, spunea el, Olli Rehn, în mai 2010. Nebunul
satului, da! E mai degrabă un salt în gol. Trebuie să luăm totul de
la capăt. Ce zici de asta, Xavier?
- O să fie dureros, dar urma să trecem şi prin asta într-o zi sau
alta.
- De fapt, eşti un optimist.
Secretarul general se pregătea să iasă din birou, când
preşedintele îl chemă înapoi.
- Când mai vorbeşti cu el, spune-i lui Michel să mă sune. Seară
bună, Xavier.
- O seară bună, Nicolas.
7. Râsul nebun al lui Musca
E trecut de miezul nopţii. Noaptea de 17 spre 18 mai 2012.
Secretarul general tocmai a vorbit în faţa jurnaliştilor obosiţi
ce au urmărit dezbaterile summit-ului extraordinar al șefilor de
stat şi de guvern.
Noaptea de 17 spre 18 mai 2012. Un nou summit extraordinar
al şefilor de stat şi de guvern al celor 27 a fost convocat pentru
a pansa rănile din zona euro. În ciuda orei târzii, holul din Juste
Lips e plin de sunete de tastatură. Câţiva jurnalişti muşcă din
nişte sandvișuri infame, cu picioarele cocoţate pe mese. Alţii îşi
înregistrează ştirea radio pentru a doua zi.
„Briefing SEC GEN acum, sala FR 2.25.”
Sms-ul purtătorului de cuvânt francez a sosit la doisprezece
şi jumătate noaptea. În locul califului, va veni vizirul. Ceea ce
înainte de criză nu era decât un punct informal într-un colţ de
masă, uneori cu Jean-David Levitte, consilierul diplomatic, alteori
cu Xavier Musca, pe vremea când nu era decât consilier economic
la Elysée, s-a transformat de-a lungul lunilor într-o adevărată
conferinţă de presă. Prezenţa neobişnuită a secretarului general
de la Elysée indică gravitatea situaţiei.
După mai bine de o oră, Xavier Musca soseşte în sfârşit în sala
2.25. Trecu de-a lungul rândurilor şi s-a aşezat pe un scaun pliant
în faţa rândului de jurnalişti însărcinaţi să îl însoţească pe şeful
statului peste tot. Chipurile lor îi sunt familiare. În spatele lui,
pupitrul albastru-alb-roşu de unde va vorbi mâine Preşedintele
domină asistenţa, precum o statuie a Comandorului. Alături de
el, Emmanuel Moulin, fost membru al cabinetului Lagarde care a
venit şi el la Elysée, afişează acel aer impasibil care vine bine celor
aflaţi în cercurile puterii.
Xavier Musca este obişnuit cu aceste exerciţii de pur spin, acest
subprodus al blairismului (ideologia politică a lui Tony Blaire,
fost prim-ministru al Marii Britanii între anii 1997-2007) care s-a
vândut atât de bine în Europa, şi în care ucenicii francezi nu sunt
156 Anonymus
prea departe în a-şi depăşi maeştrii britanici. Mizând în mod abil

pe setea de informaţii şi, trebuie să o recunoaştem, pe oboseala
care invada corpul de presă pe măsură ce serile petrecute închişi
între zidurile consiliului se prelungeau, Musca excela în a distila
mesajele pozitive. Făcea glume, lansând câteva săgeţi, deschise
ceva piste şi încerca să închidă abil altele. Pe scurt, pregătea
spiritele pentru mesajele şefului de stat. La o oră atât de târzie,
ziarele sunt închise de mult timp, în afară de americani. Chiar şi
agenţiile au semnat un armistiţiu şi au încetat să trimită depeşe.
Trebuie ca trupele să se odihnească. Dar ziarele de mâine încep
deja să se coacă în minţile lor.
„Am zice că suntem la o repetiţie de teatru”, îi şopti la ureche
o colegă lui Charles Leesbey. Corespondentul irlandez aştepta la
fel ca şi ceilalţi, de aproape o oră, cu o sticlă de Chaudfontaine la
picioarele scaunului şi cu pleoapele grele ca nişte cortine de fier
care nu cereau decât să fie coborâte.
În acel moment, neştiind prea bine cum să înceapă, Xavier
Musca a ales să contracareze nerăbdarea şi curiozitatea publicului
său:
- Prezenţa noastră aici ar putea să vă facă să credeţi că avem
ceva să vă spunem.
Făcu o pauză şi adăugă:
- Ţin să vă deziluzionez, nu este nimic de spus.
Sala izbucni în râs. Secretarul general, la rândul său, izbucni
într‑un râs nebun. Victimă a propriului său umor, încercă de
mai multe ori să reia firul spuselor sale. În van. Timp de câteva
secunde interminabile, cuvintele se opreau pe buzele sale care
nu lăsau să scape decât un chicotit. După repriza de râs, un
disconfort cuprinse asistenţa, în faţa spectacolului acestui om
care îşi pierduse controlul.
- Îţi imaginezi presiunea sub care se află, îl compătimi un
confrate de-al lui Leesbey.
Corsicanul îşi veni, în sfârşit, în fire, şi încheie introducerea, nu
chiar atât de improvizată:
- Era să uit, am o veste! Consiliul European tocmai a reînnoit
mandatul preşedintelui Van Rompuy pentru doi ani şi jumătate.
Sala izbucni în râs din nou. Reconfirmarea lui Herman Van
Rompuy? Non-evenimentul prin excelenţă. Sărmanul preşedinte
al Consiliului! El care ar trebui să fie „farul” Europei, „chipul” său
şi „vocea” sa în lume, „un nou Delors”... Ce-am putut auzi! I se dă
dreptul să rămână în poză, aşteptând să fie trimis la magazia cu
accesorii.
- Nu o să vă fac exegeza deciziei de la Karlsruhe. O cunoaşteţi la
fel de bine ca şi mine. La modul esenţial, judecătorii şi-au exprimat
neliniştea cu privire la suveranitatea fiscală a Parlamentului.
În principiu, era vorba de a-i determina pe deputaţi să voteze
măsurile de consolidare fiscală negociate de Comisia Europeană,
la BCE şi la FMI cu fiecare ţară în parte. Este un subiect, aş spune,
germano-nemţesc.
Făcu o pauză şi apoi reluă.
- A doua lor cerere ne priveşte pe toţi, pentru moment. Curtea
se nelinişteşte de „hazardul moral” creat de această plasă de
siguranţă. Subiectul nu este nou. Decizia ne forţează să îl abordăm
mai frontal decât am făcut-o până în prezent. Prin urmare, vom
accelera lucrările. În săptămânile care urmează, Klaus Regling,
directorul general de la Facilitatea de Stabilizare a Euro, Olli Rehn,
comisarul european pentru afaceri economice şi monetare, şi
Mario Draghi, de la BCE, se vor apleca asupra problemei împreună
cu Autoritatea Europeană de Supervizare Bancară. Nu pot să vă
dau mai multe detalii. Concluziile Consiliului, care vor fi publicate
mâine, se mulţumesc să consfinţească crearea „Clubului de la
Kirchberg”.
„Kirchberg, regatul judecătorilor comunitari şi a celei mai mari
maşini de spălat finanţele mondiale”, gândea Leesbey. Pe platoul
cu acelaşi nume din apropierea oraşului Luxemburg se întinde din
anii 1960 clădirea sumbră a Curţii de Justiţie din Luxemburg. Mai
158 Anonymus
recent, o serie de oficine contabile şi de filiale de bănci europene

specializate în gestionarea bunurilor şi-au instalat birourile din
sticlă şi oţel. Tot acolo este instalat şi fondul european destinat
stabilizării euro din vara lui 2010.
Xavier Musca ar fi făcut faţă acestor câteva remarci. Dar deja o
treime din sală era cu braţul ridicat.
Consimţi deschiderea sesiunii de întrebări şi răspunsuri.
- Având în vedere ora înaintată, sper că veţi înţelege că voi
răspunde doar câtorva întrebări. Domnule?
- Care va fi mandatul acestui club?
- Să pună la punct o procedură de restructurare sau de default
care să poată implica toţi creditorii, publici şi privaţi.
- Ce părere are preşedintele BCE, Mario Draghi, despre acestea?
- Trebuie să îl întrebaţi pe el. Dar sunt convins că Banca Centrală
Europeană va participa la lucrări în mod constructiv.
Bancherul central era în realitate nebun de furie şi nu se
ascundea. Cu un an înainte, când fusese vorba în timpul unei
reuniuni aşa-zis secrete de la Luxemburg, despre a scoate Grecia
din zona euro, predecesorul său trântise uşa. Draghi făcea faţă.
Dar şi el se arătase ameninţător:
„Doamnelor şi domnilor, problema nu este de a contesta decizia
Curţii Constituţionale Germane. Dar ţin să vă avertizez. Primele
optsprezece bănci europene sunt expuse datoriei ţărilor periferice
care este de aproape 400 miliarde. Guvernul german consideră că
această asanare a finanţelor publice este ceva ce se poate numi
o anulare a datoriilor. Putem admite că restructurarea băncilor,
care este incompletă, iar noi repetăm aceasta de peste doi ani,
poate fi grăbită de restructurarea suveranilor. Dar voi pune
următoarea întrebare: suntem noi oare pregătiţi, dacă va fi cazul,
să ne asumăm falimentul unei bănci europene de talie mare sau
chiar medie? Dispunem noi de instrumentele necesare?”
Miniştrii se frecau la nas ca elevii furaţi de peisaj prinşi de
profesor.
„Între noi fie vorba, răspunsul este nu, continuă Mario Draghi.
Prin urmare, recomand ca în paralel cu lucrările Clubului Kirchberg
să se deruleze și lucrări asupra gestiunii unui default bancar.”
A doua zi după falimentul de la Lehman Brothers, pe 15
septembrie 2008, se presupunea că Comisia Europeană urma să
studieze arta şi modalitatea de a falimenta o bancă fără a sabota
sistemul. Au trecut doi ani şi jumătate de atunci. Comisia nu a
înaintat aproape deloc.
Remarcile bancherului central păreau să fi căzut ca o ploaie
rece în sala de reuniune a şefilor de Stat. Dar Xavier Musca, care
nu se afla acolo în calitate de portavoce a dispoziţiilor sufleteşti
ale BCE, făcu o pauză.
În sala de presă, multe mâini au rămas încă ridicate.
Corespondentul unui cotidian francez, autorul unui blog celebru,
luă la rândul său cuvântul.
- În fond, pentru a proteja suveranitatea parlamentului german,
veţi extinde această suveranitate şi asupra bugetelor altor ţări
europene. Credeţi într-adevăr că ceilalţi vor înghiţi aceasta?
Nu vă este teamă că ceea ce este considerat indispensabil din
perspectiva Constituţiei germane se va revela incompatibil cu cea
a Spaniei, Greciei sau Portugaliei?
- Las interpretările la latitudinea dumneavoastră.
- Lucrările Clubului de la Kirchberg vor putea stabili pentru o
ţară sau alta necesitatea de a părăsi, chiar şi temporar, zona euro,
aşa cum se sugerează în Germania?
- Nu se urmăreşte aceasta.
- Radio-Paris minte, Radio-Paris minte, Radio-Paris este al
nemţilor, îi surprinse atunci pe toţi jurnalistul într-un mod prea
puţin discret.
Corespondenta unui cotidian al orașului olandez La Haye
întrebă:
- Olandezii se plâng că fondurile lor de pensii vor înregistra
pierderi de 10% sau 20% din activele pe care le deţin. Cum a
160 Anonymus
reacţionat prim-ministrul Mark

Rutte în timpul discuţiilor?
- Doamnă, nu se poate face
o omletă fără a sparge ouăle.
Munca noastră constă în a
repartiza sarcina în mod echitabil.
În primul rând, deţinătorii titurilor
elene, irlandeze sau portugheze
au beneficiat mai mulţi ani de
randamente superioare. Nu
există randament fără risc. În al
doilea rând, când a fost vorba de
a reglementa derivatele, acele
contracte de asigurare asupra
riscului suveran, în special fondurile de pensii au venit să se
plângă spunând că o să le facem să sângereze dacă vom scumpi
costurile acestor instrumente. Trebuie să ştim: sunt asiguraţi sau
nu? Sunt acoperiţi sau speculează? Preşedintele a avut o discuţie
bilaterală foarte constructivă cu Mark Rutte. Fiecare înţelege că
nu va exista nicio soluţie dacă nu participă toată lumea.
- Se spune că dl. Sarkozy şi dna Merkel ar fi avut o discuţie
tensionată înainte de întrunirea Consiliului...
- În cadrul unei reuniuni, dacă toată lumea se preface că este
de acord, lucrurile nu avansează şi nimeni nu ascultă. Dacă avem
evenimente care merită, le prezentăm, vorbim despre ele şi,
astfel, se realizează un progres.
Este trecut de ora două dimineaţa. Secretarul general pleacă la
fel cum a venit, fără dosare şi fără notiţe. Doar cu ochii ceva mai
încercănaţi.
Când sala începu să se agite în mod penibil, Leesbey se întoarse
spre vecina sa.
- Crezi că pieţele se vor linişti cu chestia asta?
- Pieţele nu, Bundestag-ul poate că da.
8. Jandarmul cu ochii legaţi
Jean-Pierre Jouyet, preşedintele Autorităţii Pieţelor Financiare,
european convins, nu vrea să creadă ce se vorbeşte. Toate
informaţiile care au ajuns la el duc în aceeaşi direcţie: tabu-ul
legat de moneda euro e pe cale să cadă.
Sâmbătă, 19 mai 2012. Din vastul să birou (nr. 17) din Piaţa
Bursei, Jean-Pierre Jouyet aruncă un ochi spre coloanele palatului
Brongniart. Templul finanţelor nu mai adăposteşte de ani buni
decât evenimente organizate de profesioniştii din comunicaţii.
Un decor de teatru. Sunt departe vremurile când piaţa la termen
pariziană (Matif) conducea jocurile în Europa şi rivaliza cu
concurentele sale americane. Acum douăzeci de ani, bârlogul
mişuna de traderi tineri şi ambiţioşi care strigau de la etaj ordinele
primite de la clienți.
De multă vreme, echipamentele electronice au făcut o amintire
din pieţele unde se striga, iar Londra şi Frankfurtul au ajuns din
urmă Parisul în ce priveşte instrumentele derivate. Finanţele
au devenit un joc de scrieri invizibile unde matematicienii,
informaticienii, avocaţii şi contabilii domnesc, în calitate de
stăpâni. Supravegherea acestei industrii stranii care nu a fost
niciodată mai puternică şi mai impalpabilă a devenit o provocare.
Preşedintele Autorităţii Pieţelor Financiare a petrecut o bună
parte din săptămână acordând asistenţă lui Crédit Agricole. A
trebuit să pună la punct comunicarea legată de catastrofala fraudă
elenă, apoi, după ce s-a dat verdictul pieţelor, după „lovitura”
germană, a trebuit să întindă o plasă de siguranţă. Prioritate
absolută, evitarea contaminării altor bănci de pe piaţă. Extensia
Băncii Centrale nu va împiedica o recapitalizare majoră. Elysée
nu a dorit să îi ofere toate detaliile, dar simte că se pregăteşte o
revoluţie.
Vorbim despre a-i încredinţa banca de detaliu lui BNP
Paribas, iar activităţile pieţei lui Deutsche Bank. Cotaţia a
rămas suspendată toată săptămâna. Va trebui, la un moment
162 Anonymus
dat, să facă o ofertă acţionarilor şi să le ceară părerea. Casele

regionale, deşi majoritare, nu mai sunt pregătite să bage mâna în
puşculiţă. Iar dacă, în plus, Deutsche le va oferi o primă drăguţă
pentru răscumpărarea activităţilor de piaţă al căror fundament
l-au contestat dintotdeauna, nu este prea clar ce ar putea opri
tandemul prădătorilor franco-germani. O pagină din istoria
financiară franceză este pe punctul de a fi întoarsă. „1894-2012,
aici zace Crédit Agricole”, se gândea inspectorul de finanţe.
În acel moment, un tânăr colaborator îşi strecură capul prin
poarta întredeschisă.
- Pot intra ?
- Da. Deci ?
- Datele de la Depository Trust & Cleaning Corporation confirmă
ceea ce bănuiam. Volumul CDS suverane din zona euro a explodat.
În ce priveşte Grecia, s-a ajuns la 50 de miliarde de euro de la 10
cum era la începutul anului, şi de zece ori mai puţin acum un an.
Şaizeci de miliarde în Spania, 25 în Portugalia.
- Iar Franţa ?
- Volumul s-a triplat în doisprezece luni, la 150 de miliarde.
Activitatea este destul de intensă, s-ar părea.
- Cine se află în spate ?
- Fondurile. Insulele Caïman, Delaware, Luxemburg.
- Băncile?
- Probabil. Ar trebui să-i întrebăm mai multe pe americani şi să
analizăm datele.
- Iar vânzarea ? Cine îşi asumă riscurile ?
- O bună parte din instituţionalii europeni. Preţurile au crescut
atât de mult, încât sunt foarte tentaţi.
- Idioţii !
Degeaba şi-a legiferat Europa propriile produse derivate,
acele contracte de mare risc remuneratoare vomate de sistemul
financiar de aproape două decenii într-un ritm din ce în ce mai
frenetic, pentru că a renunţat să-şi stabilească propriul registru
de active şi tranzacţii. Rezultatul, de îndată ce jandarmii pieţelor
continentale au o întrebare, trebuie să ridice degetul şi să ceară
permisiunea fratelui mai mare american pentru a consulta
registrele sau să se pună în genunchi în faţa FSA britanică care
supraveghează ce se petrece la City.
Practic, trebuie să se mulţumească cu ce le oferă DTCC,
acest «depozit» virtual unde sunt înregistrate milioane de
contracte: peste 3000 de miliarde de dolari de active cu valoare
îndoielnică, combinaţi într-o reţea inextricabilă de obligaţiuni
reciproce dintre bănci şi fonduri, ce atârnă precum sabia lui
Damocle deasupra sistemului financiar.
Totuşi ar fi foarte util de ştiut. De la începutul lunii, ratele
obligaţiunilor au crescut în mod periculos. Un imens val speculativ
a reînceput să măture Europa. Dar spre deosebire de 2009, el nu
se mai limitează doar la periferie. Garanţiile oferite ţărilor din
sud contamintează garanţii. Franţa şi Belgia sunt în prima linie.
Între cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale, Moody’s a tras
semnalul de alarmă: în aproximativ şase luni, Franţa ar putea
pierde faimosul AAA care îi permite să facă împrumuturi la un
cost rezonabil. Totul, în promisiunile electorale ale candidaţilor
la investitura supremă, de oricare parte s-au aflat, a indicat că
obiectivul reducerii deficitului public la 3% în 2013 nu va fi atins.
Dacă agenţia de cotaţie confirmă, ţara riscă să fie atrasă în aceeaşi
spirală ca şi cei mai modeşti vecini ai săi. O scădere a rating-ului,
înseamnă cel puţin 2 miliarde de euro dobânzi suplimentare pe
an. Aceasta înseamnă prăbuşirea eşafodajului de împrumuturi
dintre europeni, care se bazează pe semnătura a şase ţări, cele
mai bine cotate, printre care şi Franţa.
- Mulţumesc, Laurent. Mai ai o secundă?
- Sigur.
- Imaginaţi-vă că vă adresaţi preşedintelui Republicii. El vă
întreabă: „Laurent, ce putem face să ne împotrivim acestor
bastarzi?” Ce i-aţi răspunde?
164 Anonymus
- Nu ştiu, domnule preşedinte.

- Fă o încercare.
- Păi... Cereţi Autorităţii Europene să interzică operaţiunile în ce
priveşte CDS suverane speculative?
- Răspuns corect, Laurent. Chiar credeţi că va funcţiona?
- Nu, evident. Vor trece pe la New York, iar speculaţia se va
dubla.
- Dar totuşi propui aşa ceva?
- Dumneavoastră aţi cerut neapărat un răspuns, domnule
preşedinte.
- Nu eu, Laurent, Preşedintele... Poţi pleca. Mulţumesc şi week-
end plăcut.
- Mulţumesc, domnule preşedinte.
Jean-Pierre Jouyet completă rapid rubrica „recomandări” din
nota sa: „În aceste condiţii, suspendarea tranzacţiilor legate de
anumite operaţiuni cu caracter speculativ este pe deplin justificată.
În acest sens, un demers pe lângă Autoritatea Europeană a
Pieţelor, în acord cu omologii noştri germani, este foarte indicată.
Directiva din 2011 în ce priveşte vânzările în lipsă prevede acest
aspect în mod explicit în caz de perturbare gravă a pieţei.”
Îl chemă pe preparator să ducă nota secretarului general, îşi luă
vesta şi coborî.
În afară de câţiva turişti americani rătăciţi, Vaudeville este
practic gol în această după-masă de sâmbătă. Vizitatorul său îl
aştepta frunzărind Libération. Cotidianul de stânga visează la un
«val roz» la legislative. Cei doi bărbaţi s-au strâns în braţe. Au
comandat meniul zilei. Văzânt tenul bronzat al prietenului său,
Jean-Pierre Jouyet se întrebă dacă nu ar fi fost mai bine să fi
rămas doar avocat.
- Arăţi bine.
- Team building la Zermatt. Aici?
- Criză acută. N-avem idee cum va fi săptămâna viitoare. Rutină,
ce să mai zic...
- Am luat ieri cina cu François. Mi-a spus că are loc o adevărată
dezbatere în partid, de parcă ar fi referendum. Oamenii s-au
săturat. Nu văd ce interes ar avea să rămână prinşi în cămaşa de
forţă. Discursul Frontului Naţional îşi face drum către oameni.
Jean-Pierre, tabu-ul e pe cale să cadă. Iar aceasta nu este neapărat
o veste proastă.
- Nu începe şi tu.
- Aş putea să transmit complimentele tale. Povestea cu grecii e
grotescă. Li s-a dat încă un cec anul trecut, iar ei tot în aer sunt.
Nimeni nu a înţeles prea bine ce tot plătesc băncile. Iar măsurile
de susţinere continuă să plece în pachete de 50 de miliarde.
Totul pare o farsă. Trebuie să îi lăsăm să iasă. Rezolvăm conturile.
Acoperim pierderile. Pleacă şi, în câţiva ani, se recalifică. Condiţiile
sunt clare.
- Iar tu îţi imaginezi că a doua oară lucrurile se vor opri acolo?
De multă vreme problema nu se mai referă doar la Grecia. Pe ce
planetă trăiesc prietenii tăi?
- Dacă nu facem nimic, ce crezi că se va petrece? Fă un pas
înapoi şi priveşte. Ne dăm la fund, Jean-Pierre. Ne dăm la fund.
Uită-te la povestea cu Moody’s. Ar fi prea drăguţ să îi numeşti
doar idioţi şi manipulatori. Iar motive sunt. E drept, riscăm
să se repete scenariul cu „Neuro”, un euro curăţel destinat
europenilor nordici. De aceea avem nevoie de un plan B, Jean-
Pierre. Pentru ce? Pentru ce, te întreb, ar trebui să continuăm să
negăm realitatea? Din fidelitate pentru Musca şi Trichet? Pentru a
recompensa nopţile petrecute la negocieri în 1990-1991? Pentru
a-i face pe plac lui Delors? Să fim serioşi. Trebuie să privim spre
viitor. Nu există trei opţiuni: fie sacrificăm Grecia, fie federalizăm.
Pieţele nu se vor împotrivi unei susţineri necondiţionate.
- E uşor să fii radical, când eşti în opoziţie, sau întins pe un
şezlong pe marginea unei piscine cu vedere spre Cervin. Există
o cale de mijloc, mai grea, dar mai responsabilă. E ceea ce se
încearcă cu Clubul de la Kirchberg.
166 Anonymus
- Ce Club de la Kirchberg? Pieţele nu înţeleg nimic din toate

astea. Ce e cu povestea cu „falimentarea”, „hazardul moral”? Să
restructurăm, dar pentru ce, Jean-Pierre? Argentina a făcut-o de
două ori în 2001, înainte de intrarea în faliment. Trebuie să ieşim
din ceaţă. Dacă facem să dispară incertitudinea, rezolvăm 80% din
problemă.
- Nu-mi vine să cred că ţii un astfel de discurs.
- Dar tu eşti cel care visează! Pune-te în locul nemţilor şi al
olandezilor. Or să vireze către extrema dreaptă. Singura soluţie
este să li se spună să-şi asume o parte din pierderi pentru a scăpa
de problemă. Între noi fie spus, ştii bine că deja au început să facă
asta de aproape un an. Am un client care şi-a recuperat peste 60%
din creditele sale elene. Grecia poate deveni o nouă Majorca, dar
la fel de bine poate deveni otravă mortală pentru Europa... Ce
destin!
- Euro este cel mai puternic simbol al realităţii europene care a
fost văzut de mai bine de cincizeci de ani. Închipuie-ţi, în schimb,
simbolul destrămării Uniunii Monetare.
- Jean-Pierre, am fost la Frankfurt săptămâna trecută. Am luat
prânzul cu unul din economiştii lor. Ghici ce mi-a spus la finalul
mesei? „Ah, frumoasele zile de altădată ale deprecierilor!” La
BCE. La Frakfurt. Băieţii ăştia nu văd nicio scăpare. De ce ar fi ei
singurii care trebuie să ştie? Ce vă îndreptăţeşte să ţineţi oamenii
în ceaţă?
E mult mai mult decât putea să suporte fostul director de la
trezorerie. Credea că va găsi un pic de alinare alături de un prieten.
Şi s-a trezi dojenit ca un licean. Telefonul său începu să sune. Se
scuză şi se îndepărtează o clipă, apoi revine.
- E Xavier. Trebuie să plec acum. Scuză-mă.
- Nicio problemă... Lasă, plătesc eu.
Jean-Pierre Jouyet se îndepărtă. Preşedintele unei autorităţi
independente nu răspunde pe loc la o convocare a executivului.
Nu e nimeni naiv. Dar aparenţele sunt salvate.
9. Zbor de afaceri la Frakfurt
Michel Pébereau îşi luă zborul către Frankfurt, unde trebuie
să ia masa cu patronul de la Deutsche Bank. Obiectivul: să pună
la punct o strategie pentru ca Josef Ackerman să accepte să
inspecteze Direcţiunea Trezoreriei Europene.
Joi, 24 mai 2012, aeroportul de la Roissy-Charles-de-Gaulle.
- Cine este analistul acesta austriac despre care mi-aţi dat
acea notă? îl întrebă Michel Pébereau pe tânărul său consilier
ridicându-se din fotoliul de la salonul VIP. Trebuie să ia zborul AF
de la ora 9:50 spre Frankfurt.
- Contele Kacper Povisajnsky. Mai degrabă un „Mitteleuropäer”,
decât un austriac. Descendent al unei familii ucrainene, diplomaţi,
muzicieni, mecena... Dar adaptat timpului său: câştigă de pe
urma investitorilor, în principal fonduri care îi cumpără analizele.
Gestiunea de la Londra ne transmite documentele lui.
- Interesant.
Intrat în avion laolaltă cu ceilalţi pasageri, Jean-Paul Gauzès,
aşezat în primul rând, moţăie, când deodată îl văzu apărând pe
preşedintele de la BNP Paribas. Noul pasager se instală în dreapta
sa, lăsând un loc liber între ei. S-au salutat. Poate că fostul jurist
de la Dexia şi fostul prim-bancher al Franţei nu s-ar fi cunoscut
niciodată, dacă primul dintre ei nu ar fi fost primit în grupul celor
trei sau patru deputaţi cei mai influenţi din Parlamentul European
în ce priveşte problemele financiare. A ajuns acolo cu susţinerea
aleşilor CDU... şi în detrimentul colegei sale UMP Rachida Dati,
care a dus împotriva lui prima şi ultima sa luptă de parlamentar
european. Supranumit „Dl. Reglementare financiară”, alesul
normand s-a dovedit a fi un fin tactician, ştiind să reziste când era
necesar, dar nu mai mult decât trebuia injoncţiunilor pariziene,
jucând până la capăt alianţa cu germanii și împingând simţul
umorului până la a merge la Londra pentru a vorbi în franceză
despre reglementare financiară în faţa gestionarilor de hedge
funds, meduzaţi.
168 Anonymus
- Care sunt veştile din Parlament? întrebă fostul preşedinte de

la BNP.
- Câte se poate de bune, domnule preşedinte.
Cu riscul de a părea slugarnic, Jean-Paul Gauzès alese să păstreze
pentru interlocutorul său fostul titlu, aşa cum se procedează
pentru unii miniştri.
- Dosarele se derulează cum trebuie, dar climatul este apăsător.
- Apăsător?
- Marine Le Pen a reluat torţa pentru a crea un grup parlamentar.
Campania prezidenţială i-a dat aripi. Face echipă cu un anume
Madlener, un tânăr olandez din partidul pentru libertate, PVV.
Fac propagandă electorală pe lângă toată dreapta dreptei. FPÖ
austriac îi susţine. Naţionaliştii flamanzi de la Vlaams Belang
(partid de dreapta din Belgia) aleargă după ei.
- Are vreo şansă?
- Nu în timpul acestui mandat. Bruno Gollnish a dat-o deja în
bară. Dar face să se vorbească despre ea. Se pregăteşte pentru
2014, când Jobik-ul (partid de extremă dreapta din Ungaria)
maghiar şi „Adevăraţii Finlandezi” vor fi la Strasbourg.
- Hmm... nu mai e mult până atunci...
Bancherul se întoarse către asistent şi îi ceru nota:
- Dacă vă interesează dereglările politice din Europa, vă
recomand această lectură.
- Oficina lui Povisajnsky.
Poate fi văzut din când
în când în Parlament.
Dintotdeauna m-am întrebat
pentru cine lucrează.
- Aveţi încredere în el?
- Nu mai mult sau mai
puţin decât în alţii. Observ
că a prevăzut blocajul
slovac, spasmele slovene,
crisparea finlandezilor şi dă impresia că vede clar jocul politicii
germane, ceea ce e o performanţă. În ce priveşte Franţa este mai
puţin perspicace. Era convins că Nicolas Sarkozy nu va fi reales
pentru că era de origine iudeo-maghiară. În sfârşit, îl cred cel
puţin într-o privinţă, efectul de contagiune a populiştilor asupra
dreptei clasice. Să mă ierte Dumnezeu, domnule preşedinte, dar
m-a frapat o coincidenţă în ultimul discurs al lui Marine Le Pen.
- Ce lecturi amuzante aveți, Jean-Paul.
- Vechi reflex de avocat. Pentru a combate un duşman, trebuie
să îl cunoşti. Priviţi.
Deputatul îi întinse vecinului său un paragraf subliniat:
„Nu-i credeţi pe apostolii autoproclamaţi ai Pax Europeana care
ne vestesc catastrofa în cazul în care vom dezlega pactul faustian
al monedei ilegitime. Dimpotrivă, a sosit vremea să punem bazele
unei noi înţelegeri franco-germane. Credeţi-mă, la Berlin oamenii
sunt gata să repornim de la noi baze. Dragii mei prieteni, aşa cum
ar fi spus generalul de Gaulle, trebuie să părăsim euro înainte să
ne părăsească el...”
Luând înapoi hârtia pe care i-o întinse vecinul să, deputatul
continuă:
- Ei bine, imaginaţi-vă că am auzit acelaşi pretins citat al
generalului din gura unui deputat CDU la ultimele întâlniri ale
PPE. Am verificat, şi ştiţi ceva?
- Da, este fals, ştiu. „În ce priveşte puterea, în orice caz, nu voi
abandona lucrul înainte ca el să mă părăsească pe mine. Salutul”,
cită din memorie bancherul.
- Mă impresionaţi, domnule preşedinte.
- Oamenii aceştia nu respectă nimic, nici măcar amintirea
generalului de Gaulle. Dar nu faceţi prea mult caz de aceste
coincidenţe, Jean-Paul. Trebuie să ne ţinem pe linia de plutire cu
orice preţ. Ce aveţi de făcut la Frankfurt, dacă îmi permiteţi?
- Werner Langen m-a invitat pentru week-end. Îşi botează
nepoata. Avem ceva de lucru la CRD 4.
170 Anonymus
- Langen?
- Un deputat de la Palatinat. El este cel care s-a ocupat de
regulamentul legat de produsele derivate. Este un confrate destul
de dificil, are schimbări de dispoziţie imprevizibile. Dar, în sfârşit,
cu insistenţă şi diplomaţie, poate fi convins.
- Credeam că există o adevărată alianţă între aleşii francezi şi
cei germani.
- Într-un anumit sens, da. Britanicii, care sunt mai puţin
numeroşi, sunt clar mai redutabili. Dar în politică, la fel ca şi în
cuplu, se ajunge la înţelegere trecând prin mici certuri. Iar apoi
germanii sunt şi ei constrânşi. În realitate, de când d-na Merkel
s-a aliat cu liberalii, pur şi simplu plutesc. În general, nu sunt de
acord cu Merkel, fie pentru că face prea mult, fie pentru că face
prea puţin.
- Sincer, Jean-Paul, poziţia lor în ce priveşte euro este foarte
greu de înţeles.
- E mai rău de atât, domnule preşedinte. În timp ce trag în
Merkel şi scot măruntaiele liberalilor, se pregătesc de o viitoare
alianţă cu Die Grünen, Verzii. În Parlament lucrurile sunt absolut
clare. Dintr-o dată, CDU, inclusiv Langen, au acceptat tot felul de
amendamente din partea ecologiştilor. UMP trece în plan secund!
Să-i loveşti frontal nu serveşte la nimic, trebuie doar ca uneori
să fie ajutaţi să raţioneze un pic. Dacă nu l-aş fi oprit pe Langen
care voia să treacă dintr-o dată, încă am purta negocieri asupra
regulamentului produselor derivate. Slavă Domnului, la Consiliul
de Miniştri, preşedinţia poloneză a făcut jocul şi au putut închide
gura britanicilor.
- Ne bazăm pe voi, Jean-Paul. Orice ar fi, nu vă lăsaţi deturnaţi sau
descurajaţi. Ceea ce faceţi este foarte preţios. Foarte important.
Ce sau cine desemnează exact acest „noi”? Dându-şi seama
că aceste recomandări părinteşti erau destinate atât pentru a
încheia discuţia, cât şi pentru a-l lumina, deputatul se întoarse
spre hublou. În jos, masa verde închis a muntelui Taunus se
desprindea precum o insulă pierdută între împletiturile văilor
fluviilor Rin şi Main. Începu aterizarea la Frankfurt.
Prânz. Bolidul negru trimis de Deutsche Bank gonea pe partea
stângă a autostrăzii, spre centrul oraşului. Aşezat pe bancheta din
spate, Michel Pébereau trebuia neapărat să clarifice situaţia legată
de operaţiunea Crédit Agricole. Cu siguranţă, Josef Ackermann va
dori să abordeze această chestiune în timpul prânzului. Degeaba
l-a informat pe preşedintele de la Deutsche Bank că nu mai deţine
responsabilitatea operaţională, că îi este greu să nu mai transmită
mesaje.
- Mă credeţi prost? Ackermann știe deja că adunarea generală
este pe 20 iunie. Ceea ce el vrea să ştie este dacă, cumva, casele
vor accepta schimbul, zise el nervos la telefon.
BNP Paribas a propus acţionarilor o înţelegere pe măsură. În trei
timpi. Mai întâi, un schimb de acţiuni ale băncii cu stele contra 25%
de la holdingul de vârf, CASA, în casele regionale. Apoi, începând
cu 2013, participarea caselor la capitalul de grup BNP, care le
integrează atunci în structura sa, multiplicându-şi astfel de patru
sau cinci ori aria de servicii de detaliu şi gestiunea depozitelor
particularilor, în care este destul de slabă în acest moment. Pentru
a încheia, structura de deasupra dispare, urmănd vânzarea băncii
de investiţii către Deutsche Bank, curăţarea filialelor şi integrarea
în BNP.
În faţa injoncţiunilor trezoreriei, comitetul director parizian
al CASA a coborât repede garda. Dar complexitatea operaţiunii
sperie casele regionale. Or, în lipsa lor, nimic nu este posibil.
Unele s-au plâns deputaţilor şi la Elysée de destrămarea grupului.
A mai rămas doar o lună până la adunarea generală extraordinară
decisivă. Deutsche Bank este de acord să-şi joace rolul, cu condiţia
să nu fie prinsă într-un coşmar procedural. „O dată, un preţ. E tot
ce îşi doresc acţionarii mei”, i-a spus mereu Josef. Or, el nu are să-i
ofere nimic tangibil.
Fostul director al trezoreriei a venit mai ales ca să vorbească
172 Anonymus
despre euro. O dată în plus. Vrea să pună la punct cu omologul

său o strategie comună în vederea negocierilor ce vor avea loc
în cadrul Clubului de la Kirchberg. Voia mai ales să-l încurajeze
să candideze la şefia Trezoreriei Europene, care, din cauza
laşităţii conducătorilor politici, a ajuns să fie botezată „Mecanism
European de Stabilitate”. Ackermann va părăsi Deutsche Bank în
2013. Este omul potrivit.
Ajuns în faţa porţilor glisante ale turnului Deutsche Bank, Michel
Pébereau s-a întors către colaboratorul său:
- Aţi trimis mesajul pentru aniversarea lui Baudoin?
- Da, domnule preşedinte.
- Foarte bine. Atunci, pe curând.
10. Prietenul Henri
Preşedintele Sarkozy nu-şi mai vine în fire. El care şi-a construit
campania electorală pe rolul său de salvator al monedei unice
îşi vede eforturile sabotate de schimbarea de atitudine de la
Berlin. Henri Guaino vrea să îl convingă să renunţe.
Vineri, 25 mai 2012, sfârşit de după-amiază. La aproape trei
săptămâni de la „victoria” din 6 mai, rareori cerul a fost atât de
sumbru deasupra Elysée-ului. La micul dejun, Nicolas Sarkozy
a primit o delegaţie a candidaţilor UMP la legislative care l-au
implorat să binecuvânteze o alianţă cu Frontul Naţional. Este
singura modalitate, după părerea lor, de a stopa restrângerea
anunţată a grupului lor în cadrul Adunării şi de a ieşi din
alternativa unei coabitări cu stânga şi o coaliţie cu un grup FN.
Preşedintele candidat şi-a construit campania pe statura sa de om
de stat, rolul său în salvarea monedei euro, succesele sale la G20,
progresele legate de reglementarea financiară. Dar eşecul total
cu Crédit Agricole şi falia deschisă provocată de Germania în digul
de protecţie al monedei euro au sabotat eforturile sale.
Cele mai recente sondaje sunt alarmante: 230 locuri pentru
UMP, contra 313 în Adunarea câştigătoare. Ca să nu mai spunem
că sunt numeroşi, câştigătorii, care îşi vor pune capetele în joc. Cu
250 de locuri, socialiştii pot bloca tot. Frontiştii, la rândul lor, ar
putea forma un grup de 50 de aleşi. „Doar cu 15 mai mulţi decât
în 1986”, remarcă Claude Guéant.
Totuşi, preşedintele nu se calmează. Are impresia că vede
rederulându-se filmul din 2004-2005... dar cu o nouă distribuţie,
cu el în rolul lui Chirac, şi cu Copé în cel al unui Sarkozy ambiţios
şi triumfător din deceniul 2000. Să cedeze în faţa secretarului
general al UMP, să cadă în capcana unei alianţe cu Frontul Naţional
îl exasperează mai mult decât să adopte postura unui monarh în
coabitare, precum Chirac sau Mitterrand, pentru cel de-al doilea
mandat. Trebuie să-şi reintre în mână.
Săptămâna viitoare, universitatea din Aix-la-Chapelle (Aachen
174 Anonymus
- Germania) îi va decerna premiul Charlemagne, decernat Angelei

Merkel în 2008 şi lui Jean-Claude Trichet în 2011. Îi aşteaptă pe
Henri Guaino, Xavier Musca şi Emmanuel Moulin pentru a-şi
pregăti discursul.
Henri soseşte primul.
- Henri?
- Totul depinde de punctul nostru de plecare, domnule
Preşedinte.
- Punctul de plecare? Este foarte simplu, Davos în 2011. Angela
Merkel şi cu mine, nu vom abandona niciodată moneda euro.
- Totuşi, de atunci s-au petrecut unele aspecte. Ceea ce părea
ferm stabilit tocmai a fost repus în discuţie de către Curtea
Constituţională Germană, în ciuda faptului că am pierdut aproape
orice marjă bugetară şi că trebuie să plătim pentru aceasta un
preţ exorbitant. Nu ne putem preface că toate acestea nu au avut
nicio urmare.
Profitând de lipsa secretarului general, reţinut de o reuniune la
Trezorerie, Guaino încerca să îl readucă pe Preşedinte pe terenul
său. Arlezianul nu ştie să se prefacă. E peste puterile lui. Iar acesta
este un motiv în plus ca Preşedintele să îl iubească. El continuă:
- Trebuie să subliniaţi respectul pe care îl aveţi faţă de
democraţia germană şi de preocuparea guvernului federal de a
respecta Constituţia, domnule Preşedinte. Dar trebuie să îi faceţi
să înţeleagă că o mână de jurişti germani nu poate dicta Franţei
politica sa. Una din două, fie Merkel v-a abandonat sau, să zicem,
visează să facă asta, şi în acest caz sunteţi dezlegat de jurământul
făcut, fie continuaţi alături de ea, aşa cum vă cer destul de mulţi
oameni, inclusiv americanii, dar în acest caz condiţiile trebuie să
fie impuse de dumneavoastră. Credeţi-i pe germani pe cuvânt.
Lăsaţi-i să reflecteze senini la uniunea lor monetară dintre oameni
virtuoşi, dintre contabili meticuloşi, luxemburghezi şi austrieci
aşa-zişi ireproşabili. Între timp, recâştigaţi-vă libertatea! De ce să
nu vă gândiţi la o zonă monetară cu Italia? Am regăsi un avantaj
competitiv colosal, în timp ce astăzi exporturile noastre sunt
minime, iar industria noastră moare literalmente.
- Henri, deliraţi. Nu mai suntem în campanie. Trebuie să
gestionăm situaţia, acolo. Cu Uniunea pentru Mediterana, mi-aţi
vândut o nouă Comunitate Europeană a carbonului şi a oţelului.
Şi abia dacă am reuşit să plantăm trei eoliene pe coasta tunisiană,
şi tot atâtea panouri solare în Sahara.
- Dar asta pentru că o dată în plus a trebuit să-i includem pe
germani în ecuaţie. De când lucrăm câte douăzeci şi şapte s-a
terminat. Pentru euro, în orice caz, aveţi nevoie de un plan B. Este
clar că planul A a murit.
- Henri, nu scrieţi istorie înainte ca ea să fie făcută. După părerea
lui Xavier, lucrurile sunt mai complicate.
Secretarul general de la Elysée tocmai a intrat, urmat de
Emmanuel Moulin. Vorbind de lup…
- Veşti despre Crédit Agricole?
- Am reuşit să respingem AG după al doilea tur al legislativelor.
Jean-Pierre Joyet a fost un pic tras de urechi, dar s-a rezolvat.
- Iar Generala ?
- SocGen? Data de închidere a ofertei J.P. Morgan este 15 iulie.
În curând o să avem pace. AMF se ocupă de treaba asta. Acţionarii
sunt cei care trebuie să decidă. Nu aveţi niciun interes să luaţi
vreo poziţie. În ce priveşte Crédit Agricole trebuie demonstrat
că avem o soluţie, iar eu vă recomand să staţi deoparte. Spuneţi
doar că autorităţile franceze vor continua să vegheze la interesele
deponenţilor francezi, oricare ar fi acţionarii de la banca lor.
- V-aţi gândit la discurs?
- Premiul Charlemagne? Va trebui să improvizaţi.
- Nu acelaşi lucru m-a sfătuit Henri!
- Pieţele vor căuta în discursul dumneavoastră cea mai mică urmă
de discordanţă cu Berlinul. Dacă agenţiile vor găsi aşa ceva, vor
trage concluzii dramatice în termeni de notaţie. FM nu aşteaptă
decât una ca asta ca să explice că vindeţi ieftin suveranitatea
176 Anonymus
franceză, iar socialiştii ca să vă trateze drept un trădător al cauzei

europene. În ce o priveşte pe Merkel...
- Vine şi ea?
- Cancelăria nu a ştiut să îmi confirme dacă va fi acolo sau
nu. În orice caz, nu există o altă soluţie decât să reluaţi drumul
împreună. Nu am idee ce informaţii deţine Van Rompuy, dar la
Bruxelles, se crede că ea şi-a pus capul în joc.
- Între noi fie spus, credeţi în povestea cu complotul?
Henri reluă atunci cuvântul ca şi cum întrebarea i se adresa lui.
- Ce complot? Xavier, ştiţi la fel de bine ca şi mine că nu există
niciun complot. Că nu e vorba decât de eterna istorie care se
repetă, adică cea a unei Germanii care îşi caută locul în Europa,
dar care nu îl găseşte. Vedeţi doar contorsiunile pe care suntem
obligaţi să le facem. Nu este un complot, este o neînţelegere
fără sfârşit. O neînţelegere care ne-a adunat pe toţi patru aici,
încercând să le rezolvăm LOR problema. Aşa-zisul puci a avut deja
loc în ziua în care s-a dat sentinţa Curţii.
Consilierul se opri, ezitând să spună ultimul argument, apoi
îndrăzni:
- Naţional-socialiştii nu au amendat niciodată Constituţia de la
Weimar. Au aderat la ea până în 1944.
Xavier Musca ridică uşor din sprâncene şi reluă cuvântul ca şi
cum nimic nu s-a întâmplat. Relaţia dintre cei doi oameni nu a fost
niciodată decât cel mult cordială. În ultimele săptămâni a frizat,
nu o dată, ostilitatea.
- Sincer, serviciile nu au aflat nimic tangibil care să acrediteze
teza potrivit căreia liberalii şi CDU s-ar pregăti să o susţină.
Tentaţia este prezentată clar, dar de aici până la a trece la fapte e
o mare prăpastie. Iar americanii nu vor să spună mai multe decât
au spus. Am chiar impresia că au fost la fel de surprinşi ca şi noi
de decizia de la Karlsruhe.
- Am făcut paşi mari în privinţa asta. Care ar fi, Xavier, opţiunile
tale? reluă Preşedinte.
- Dacă admitem ipoteza că ar fi ameninţată de o lovitură, atunci
trebuie să folosim Clubul de la Kirchberg pentru a-i da mijoacele
să pună cap la cap piesele disparate ale acestei coaliţii.
- Cum ar fi?
- Trebuie să le lăsăm să vină singure. Ea este cea care trebuie
să caute printre propriile rânduri ca să îşi dea seama până unde
poate merge.
- Dar dacă preţul ce trebuie plătit este sacrificarea Greciei?
- Nu văd cum am putea refuza.
- Iar apoi?
- Apoi, trebuie să vedem cine a mai rămas în barcă. Se revine
la o regrupare strânsă cu nucleul reunit în jurul Germaniei, iar pe
margine, ţări legate printr-un sistem de schimb fluctuant, un fel
de şarpe monetar european.
- De ce parte a liniei de plutire ne aflăm, Xavier? Trebuie să ne
recalificăm, nu va trece toată lumea de nivel.
- Trebuie văzut. Nu e stabilit.
- Mă lăsaţi să aleg între ciumă şi holeră.
- Cealaltă opţiune ar fi să procedăm ca şi când nu am şti nimic.
- Deci să facem pe proştii?
- Câştigăm timp aşa cum am făcut anul trecut acceptând
cererea lor de participare a creditorilor privaţi. Trebuie să-i
lăsăm să exploreze impasul în care se află şi apoi să le întoarcem
argumentul.
- Care?
- Hazardul moral. Cei care riscă, îşi asumă riscurile. Mergem
până la capăt. Vom face din Kirchberg fondul monetar european
propus de Wolfgang Schäuble, dar după modelul nostru. Mai
crescut. Vom aduna titlurile periferice. Apoi vom gestiona
pachetul de obligaţiuni ca pe un veritabil fond, obţinând
performanţă, randament etc., cu un preşedinte german, sau mai
puţin germanic. Apoi vom transforma contribuabilul german în
proprietar-investitor în Grecia şi Portugalia. Cumpărăm Sudul, ce
178 Anonymus
mai! Iar în ţările aflate sub program, organizăm deflaţia cum am

făcut şi până acum, dar lăsându-le „libertatea” de a intra într-un
sas monetar de recalificare.
- Amândoi sunteţi la fel de nebuni! Puneţi-mi asta negru pe alb,
Xavier. Vreau să fiu simplu şi clar. Vreau să fiu cel care îşi asumă
responsabilităţile. Cel care înţelege Germania. Cel care apără
interesele Franţei. Cel care caută şi propune soluţii... În rest, vă
descurcaţi voi.
E ora 19:00. De câteva minute, pe culoar se aud strigăte.
Preşedintele le dădu drumul sfetnicilor săi.
11. Marii manipulatori de pe Wall Street
În această seară de duminică 27 mai, „crema cremei”
finanţelor mondiale s-a reunit la Plaza de New York. George
Soros, John Paulson, Mario Monti, Stephen Schwarzman dezbat
despre Europa, care pune din nou lumea pe jar.
Duminică, 27 mai 2012. New York, Plaza Ateneu. În salonul
acestui hotel din Upper East Side în stil fastuos, uşor desuet,
lumina discretă subliniază pliurile suple ale draperiilor cu franjuri
şi înfrumuseţează velurul aurit al scaunelor Empire. Atmosfera
aminteşte mai degrabă de cea a New York-ului fraţilor Rockefeller,
decât de gusturile ţipătoare ale noilor tenori de pe Wall Street.
Aici, un influent gestionar new-yorkez adună periodic floarea
finanţelor, plus câţiva diplomaţi de rang înalt. În această seară,
el i-a adus faţă în faţă, în centrul mesei, pe John Paulson şi pe
George Soros. Imperiul celui dintâi cântăreşte 37 de miliarde de
dolari, al celui de-al doilea 28 de miliarde. Mai mult decât averii
lor, cei doi celebri gestionari de hedge funds îşi datorează aura
câtorva lovituri memorabile: un pariu despre răsturnarea pieţei
imobiliare americane în 2007 pentru primul, iar pentru celălalt un
pariu despre ieşirea lirei sterline din şarpele monetar european în
1992. Două big shorts care i-au făcut să câştige miliarde.
Este prezent şi patronul de la Blackstone, Stephen Schwarzman,
care domneşte asupra a 100 de miliarde. La Wall Street, mai
mult decât oriunde altundeva, bogăţia este întotdeauna relativă.
Alături de financiari, un pumn de ambasadori veniţi să asculte cele
două oracole vorbind despre Europa care, din nou, pune lumea
pe jar în această lună de mai 2012. Fostul comisar european şi
consilier al băncii Goldman Sachs, Mario Monti, care participă
pentru prima oară la astfel de ideas dinners, aşteaptă curios
începutul dezbaterilor. A fost ridicat la rangul de reprezentant
eminent al bătrânului continent de la dispariţia compatriotului
său, Tommasso Padoa-Schioppa (1940-2010, om de finanțe
italian, fost membru al Grupului masonic Bilderberg, unul dintre
180 Anonymus
fondatorii Uniunii Monetare Europene).

După prezentările şi mulţumirile uzuale, oaspetele s-a întors
către omul de finanţe ungar.
- Date fiind circumstanţele, sugerez să îi dăm imediat cuvântul
lui George. Ne spuneaţi acum doi ani, prieten drag, că euro avea
50% şanse să supravieţuiască şi tot atâtea să dispară. Care este
diagnosticul dumneavoastră astăzi?
- Şi astăzi aş spune acelaşi lucru, cu excepţia faptului că
alternativa, care era mai puţin vizibilă la acea vreme, sare acum
în ochii oricărui observator atent. Spuneam atunci că Europa
ar putea fi paralizată şi distrusă de xenofobie şi naţionalism.
Trebuie să recunoaştem că acest scenariu nu a fost niciodată mai
probabil ca astăzi. Nu suntem departe de aceasta. Anul trecut,
am avut acele manifestaţii monstru în Grecia, apoi în Spania.
În prezent, alegerile franceze şi acele stranii speculaţii despre
retragerea germană din eurozonă. Dintr-un risc financiar, acesta
s-a transformat într-unul politic.
De douăzeci şi patru de ore a început să escaladeze zvonul
despre o alianţă CDU-FDP împotriva cancelăresei Merkel.
Lovitura a pornit de la Spiegel Online. Pe 25 mai după-masa,
ediţia în linie a săptămânalului hamburghez a creat evenimentul.
Cu titlul „Pactul care pecetluieşte sfârşitul euro”, un articol
anunţă punerea în minoritate a cancelăresei de către Bundestag
şi posibilitatea alegerilor anticipate la sfârşitul lui 2012. Intitulată
sobru „Propunere pentru un contract de coaliţie”, o notă în alb
fără antet, ce poate fi descărcată de pe site, schiţează în două
pagini în linii mari un nou acord între democraţia creştină şi
liberali, prin care ei se angajează asupra unei „ieşiri ordonate” din
zona euro până în ianuarie 2014. Sursele articolului sunt la rândul
lor, toate, anonime, cu excepţia patronului grupului majoritar
în Bundestag, Volker Kauder, care dezminte jovial şi respinge
„speculaţiile iresponsabile”. Dacă investitorii se vor nelinişti, lucru
foarte probabil, ştirea de la Spiegel ameninţă să blocheze accesul
la pieţele din Spania şi chiar din Italia exact în momentul în care
blocajul constituţional german va pune la îndoială mecanismul
european de stabilitate. Europa se află din nou pe marginea
prăpastiei.
Octogenarul reluă:
- Este tragic să vedem cât de puţin au fost asimilate lecţiile Marii
Depresii de către Europa, în special de către Germania. Să pui
povara ajutorării pe umerii ţărilor debitoare este o nebunie. Le va
conduce la depresie. Vor fi literal date afară. Dar, ca să fiu foarte
sincer, nu cred în povestea asta cu ieşirea voluntară a Germaniei
din zona euro propagată de presă. Germanii, marea majoritate,
greşesc, dar nu sunt sinucigaşi.
- George, ascultându-vă, vedem clar care sunt riscurile exploziei,
mai puţin cele ale consolidării zonei...
- Acesta este paradoxul. E frapant în ce măsură cele două ramuri
ale alternativei rămân la fel de deschise, în ciuda turnurii tragice
pe care o iau evenimentele. Progresele cele mai importante
au fost făcute pe linie constituţională. Acolo găsim baze noi şi
interesante. Mişcarea abilă care a constat în a crea acest Club de
la Kirchberg după decizia Curţii Constituţionale este o lovitură de
maestru. Şi nu vom putea spune niciodată în ce măsură Banca
Centrală Europeană a operat o revoluţie. Tot ceea ce a fost creat
din 2010 ar putea conduce la crearea unei Trezorerii Europene,
pentru care, personal, am pledat dintotdeauna. Şi nu am fost
singurul. Dominique Strauss-Kahn a fost huiduit la King’s College
în aprilie 2010 exprimând această idee. Jean-Claude Trichet a
scăpat un pic mai bine anul trecut. Dar ideile îşi croiesc drumul.
Doar o mutualizare masivă a datoriei din zona euro sub tutela
unei autorităţi fiscale federale va permite ieşirea prin partea de
sus.
- Mulţumesc, George. Nu îmi dau seama dacă afirmaţiile
dumneavoastră sunt optimiste sau, mai degrabă, pesimiste.
Mario, doriţi să spuneţi ceva?
182 Anonymus
- Mulţumesc. Sunt un pic stânjenit vizavi de prietenii noştri,

pentru că acest subiect ne conduce inevitabil la politică. Mi-e
tare teamă că îi vom obosi cu dispoziţiile sufleteşti ale bătrânelor
noastre democraţii. Dar, în sfârşit, după cum spune proverbul:
„Nici cea mai frumoasă fată din lume nu poate oferi mai mult
decât are.”
Un val de râsete traversă asistenţa. Fostul comisar nu are egal în
a lega punţi între politică şi aspecte din viaţă, atrăgându-şi astfel
simpatia publicului. El continuă:
- Împărtăşesc, desigur, şi aş spune de două ori părerea lui
George: situaţia este gravă, dar nu în totalitate disperată. Fiind
vorba de problema Trezoreriei Europene, care este în mod natural
cheia, aş rezuma situația la o alternativă. Aveţi pe de o parte
Bundestag-ul care ar vrea, în esenţă, ca Trezoreria Europeană să
îi dea socoteală, iar pe de altă parte Parlamentul European care,
cu argumente la fel de valabile, doreşte ca miniştrii naţionali de
economie să le demonstreze că acţionează în interesul comun
european. Este o situaţie instituţională şi constituţională în
oglindă, literalmente greu de descâlcit. Sincer vorbind, nu văd
vreo soluţie clară.
- Altfel spus, căutaţi un geniu politic care să o rezolve.
- Dacă cunoaşteţi vreunul, este binevenit la Bruxelles.
- Ni i-aţi dat pe Tocqueville şi Lafayette. Nu suntem siguri că vom
avea o persoană de calibrul lor de dat.
- Lăsând gluma de o parte, nu doresc să dau impresia că
minimalizez gravitatea situaţiei. Europa are nevoie de un balon
de lichidităţi...
Îşi ridică atunci privirea către vecinii chinezi şi ruşi:
- Un balon de lichidităţi. Nici mai mult, nici mai puţin. Şi, fiţi
siguri, piaţa comună nu va supravieţui sfârşitului monedei unice.
Căci într-o Germanie strânsă de gât de reevaluarea propriei
monede, presiunea va fi enormă pentru a face să explodeze toate
disciplinele europene, chipurile pentru a proteja competitivitatea.
Or, dacă sustrageţi moneda unică şi piaţa comună Uniunii
Europene, nu mai rămâne mare lucru. În ce priveşte restul
lumii, asta ar însemna sfârşitul multiculturalismului. Pun deci
întrebarea: cine ar avea interesul să existe o lume fondată doar
pe relaţii bilaterale? Nimeni, credeţi-mă.
- John, împărtăşiţi această analiză? Este posibil ca evenimentele
să basculeze fie într-o parte, fie în cealaltă?
- Am ascultat cu mult interes ce au spus George şi Mario. O
să mă scuzaţi pentru faptul că nu mă voi aventura pe un teren
care nu îmi aparţine, politica. După cum văd eu lucrurile, riscul
major pentru Europa este fragilitatea sectorului bancar. Nu voi da
decât un exemplu, dependenţa de bănci în legătură cu fondurile
monetare americane. Băncile estimează la 1200 de miliarde de
dolari resursele acestor fonduri. În ziua în care se vor delimita de
acestea, vor avea o mare problemă.
- O mare problemă?
- În mod cert, au devenit mai puţin atractive pentru investitorii
americani de când agenţiile scad în mod regulat nota; în plus,
regulatorul american insistă pe lângă aceste fonduri ca ei să
investească într-o hârtie mai lichidă decât cea de la Société
Générale sau UniCredit. În 2010, când Securities şi Exchange
Commission a lansat un prim avertisment, aproape că s-a produs
o catastrofă. În 2008, a fost pur și simplu nevoie ca Rezerva
Federală să deschidă robinetul pentru a evita asfixierea. Sincer,
încă şi astăzi suntem într-o situaţie sistemică la un deget de crash.
Iar dacă ar fi singurul risc, am putea să îl gestionăm. Dar, din
păcate, nu este aşa!
George îi făcu atunci semn maestrului de ceremonii.
- John are dreptate. Adaug că nu putem să criticăm în acelaşi
timp excesul de regulaţie financiară şi să deplângem proasta
sănătate a sectorului bancar, explică fondatorul lui Open Society,
care simte o plăcere răutăcioasă în a şi-i pune în spate pe confraţii
săi de finanţe, apostoli ai lui „să regulăm tot mai puţin”.
184 Anonymus
Paulson, personal, nu gustă teoriile abstracte ale lui Soros

despre reflexivitate şi alte slăbiciuni ale pieţelor. Inspirând
profund, a replicat:
- Există regulări bune şi rele. Pentru moment, nu am reuşit decât
să strangulăm, literalmente, creditul, adică restabilirea.
Gazda cinei simţea tensiunea crescând între cei doi guest stars.
Recentră discuţia:
- Vedeţi posibilitatea unui crash financiar în Europa?
- Un crash, nu ştiu. Nu puteam prevedea atât de ușor un crash,
răspunse Paulson cu un surâs. Dar, în orice caz, o ajustare brutală,
da, cred eu.
12. Surse anonime
O ziaristă de la Wall Street Journal este pe urmele unei ştiri
enorme și pleacă la Shanghai să îl întâlnească pe „Ingo”, un
trader foarte la curent cu informaţiile obţinute de CIA despre
proiectul german de ieşire din zona euro.
Duminică, 10 iunie 2012, ora 9, Shanghai. Aşezată în holul
de la Sofitel, Alice J. Singer observă du-te-vino-ul oamenilor de
afaceri brazilieni, americani, coreeni. Planeta afacerilor defilează
sub ochii ei. Decorul este banal. Dacă nu ar fi trăsăturile exotice
ale majorităţii vizitatorilor, s-ar putea crede într-un mare hotel
din Frankfurt pe Main, noul său port. „Vreau ca Banca Centrală
Europeană să devină un turn de sticlă pentru tine”, îi spusese
redactorul şef de la Wall Street Journal, înainte de plecarea ei
de la New York. Aproape că a reuşit. Din păcate, nu erau mai
multe mistere pe culoarele de la BCE decât într-un manual de
macroeconomie.
S-a plictisit de moarte în primele luni, până când l-a întâlnit
pe Matt. Operator financiar la Goldman Sachs, acesta a reuşit
să integreze convenţiile oraşului de provincie fără a renunţa la
umorul său new-yorkez. El este cel care i-a deschis cu adevărat
porţile oraşului. Tot el este cel care i-a vorbit pentru prima oară de
„Ingo”. „Vrea neapărat să vorbească cu corespondentul unui mare
jurnal anglo-saxon, îi spuse el. Ingo nu este numele său adevărat.
Dar întâlneşte-te cu el. Am impresia că ce vrea el să spună este
într-adevăr enorm.” Era cu trei săptămâni în urmă.
A vorbit de două ori cu Ingo. Prima oară i-a părut a fi paranoic.
Se temea de Sioux. Dar Matt avea dreptate, merita osteneala.
Ajunsese la sursa tsunami-ului contra căruia BCE lupta de mai
multe săptămâni. Nu îi venea să îşi creadă urechilor. În ziua celei
de-a treia întâlniri, Ingo nu a venit. În a treia zi a primit un mesaj
din Shanghai: „Nu voi vorbi decât cu dumneavoastră şi doar faţă
în faţă.” Aflase suficient de multe pentru a-şi convinge redactorul
şef să o trimită în China ca să-şi întâlnească informatorul. Astfel a
186 Anonymus
ajuns în această dimineaţă de duminică la 9.000 de kilometri de

bază.
- Alice?
- Bună ziua, Ingo, ce surpriză! spuse ea râzând.
- Să mergem.
Pe stradă, zgomotul traficului este infernal. Se îndreaptă spre
un parc.
- Încă nu am înţeles cum aţi ajuns să scrieţi acea notă pe care
mi-aţi arătat-o, Ingo?
- În martie, piaţa era foarte liniştită. Petreceam multă vreme
discutând cu Johannes despre Reuters. La el, la Londra, lucrurile
erau la fel. Ne amuzam făcând speculaţii asupra portofoliilor unor
clienţi pentru a vedea cât ar pierde dacă totul ar redemara în
trombă.
- Aveţi dreptul să faceţi asta?
- Ştiţi, toată lumea joacă şi pariază în sălile de tranzacţii.
Distracţia noastră era mai degrabă inofensivă în comparaţie cu
a altora.
- Dar de ce să scrieţi cu mâna voastră un fals acord de coaliţie
între CDU-CSU şi FDP?
- A fost ideea lui Markus, un prieten care lucrează pentru un
editor de jocuri de rol din Hamburg. Într-o seară când era în
trecere prin Frankfurt, i-am povestit cum îmi petreceam zilele
cu Johannes. Se ambalase. Mi-a spus: „Oferă-mi un joc politico-
financiar pe tema căderii lui Merkel, iar eu îl voi prezenta şefului
meu. O să ai un mare succes.” L-am sunat imediat pe Johannes la
Londra, şi am început chiar în acea noapte să lucrăm la material.
În acel moment am conceput acordul de coaliţie. Am desenat
chiar o bancnotă de 100 de mărci, iar în efigie era reprezentat
Adenauer şi Waschmaschine.
Timp de mai multe săptămâni, cei doi prieteni s-au jucat de-a
demiurgii. Au scris scenari, au simulat căderi la bursă, au schimbat
texte şi fişiere. PNG între Londra şi Frankfurt. Pe 19 mai, Ingo,
când a descoperit informaţia din Spiegel Online despre complotul
anti-Merkel, a recunoscut imediat acordul său de coaliţie din
documentul ataşat articolului.
- Începând din acel moment am fost foarte neliniştit. Nu
înţelegeam cum au ajuns documentele noastre pe site-ul Spiegel,
şi, mai ales, de ce erau prezentate drept documente autentice
confidenţiale.
- Nu v-a sunat nimeni?
- Nimeni.
- Dar cum a avut loc scurgerea documentelor?
- Piraterie informatică, probabil. Nu ne-am luat măsuri de
precauţie. Pentru noi, nu era decât un joc.
Înainte de a părăsi Europa, Alice a vorbit cu Johannes care era
la Londra. O pusese pe pista confraţilor de la hedge funds unde
lucra. Este evident că cineva a umblat în dosarul în care păstra
fişierele. Inclusiv dosarul se volatilizase între timp.
- Când s-a petrecut asta, m-am gândit să merg la poliţie. Dar
Johannes mi-a spus: „Las-o baltă, or să creadă că baţi câmpii.”
- Acum riscaţi să fiţi daţi în judecată pentru manipularea cursului.
- Aici în niciun caz.
- Nu intenţionaţi să vă întoarceţi?
- Ca să asist la deflagraţie? Nu, mulţumesc.
Alice deţine acum toate piesele puzzle-ului. A venit la Shanghai
mai ales ca să întregistreze o ultimă mărturie şi să recupereze
stick-ul USB cu documentele care i-au fost promise.
- Mulţumesc, spuse ea, strecurând stick-ul în geantă.
Acum ştie mai multe decât Ingo. Graţie surselor de la jurnalul
din Londra, a aflat că documentele fuseseră trimise de directorul
de fonduri unde lucra Johannes către Foreign Office şi M16. CIA,
circumspectă într-o primă fază, le-a acordat credit în baza celor
aflate de la proprii săi informatori din mediile politice germane.
La ora 10:00 Alice s-a reîntors la Sofitel. Mai are două ore până
la închiderea ziarului. Mai are doar câteva citate de adăugat.
188 Anonymus
Promisese că la prânz, ora Shanghai-ului, va trimite articolul

la New York. Atunci va fi ora 23, sâmbăta, pe coasta de est a
Statelor-Unite. Gândul că ziarul va fi citit la Frankfurt sau Paris
abia duminică dimineaţa, la ora la care ea îi lua interviul lui
Ingo, o entuziasma. Nu se gândise niciodată că chinezii trăiau cu
treisprezece ore „mai devreme” decât ea.
Duminică, 10 iunie 2012, ora 15:00, la Shanghai. Alice se
înregistrează pentru următorul zbor pentru New York. La Paris
este ora 8:00. Bruno Le Maire savurează câteva ore de linişte în
apartamentul său din Paris. În foarte scurt timp va pleca la Évreux
pentru a vota, însoţit de soţie şi de cei doi fii. Nu se nelinişteşte
prea tare pentru scaunul său.
La fel ca şi în 2007, Frontul Naţional nu şi-a dat osteneala să îi
opună un candidat – sau măcar o candidată – care să reprezinte
o concurenţă serioasă. Nu va pierde anul acesta circumscripţia
lui Jean-Louis Debré, pe care i-a încredinţat-o Preşedintele. În
schimb, locul său în guvern îl nelinişteşte. După 20 mai, Nicolas
Sarkozy l-a făcut Ministrul al Economiei. Capitalul său european,
fibra lui germanofilă au fost de data aceasta în favoarea lui.
Frumoasă revanşă împotriva lui François Baroin care i-a răpit locul
cu un an în urmă. Dar acum concurenţa riscă să vină pe partea
stângă. Conform sondajelor, Partidul Socialist ar putea să facă
meci egal cu UMP în al doilea tur al legislativelor. Francezii, ca
de obicei, vor să fie conduşi de centru. Dacă Preşedintele trebuie
să ofere garanţii, nu este exclus să îl alunge de la Bercy. Bruno Le
Maire aşteaptă cu nerăbdare un semn de la „PR”, Preşedintele
Republicii, în idiomul cabinetelor ministeriale.
Cotrobăie în teancul de ziare de week-end pe care i le-a adus
acasă un motociclist de la jandarmerie. Titlurile franceze nu
vorbesc decât de riscurile unui puseu frontist, de scenariul unui
guvern minoritar şi de OPA a lui J.P. Morgan la Société Générale.
Cu inima strânsă, deputatul luă în mână Wall Street Journal.
Dintr-o dată, un titlul enigmatic îi atrase atenţia.
Leaked Document Fake, din partea trimisei noastre speciale
Alice J. Singer la Shanghai.
Presupusul complot contra cancelăresei Angela Merkel, aflat la
originea spectaculoasei căderi a pieţelor din ultimele săptămâni,
este în realitate o farsă grosolană. Zvonul funest a plecat dintr-o
sală de tranzacţii din Frankfurt. Printr-o serie de întâmplări
incredibile, acest zvon a sfârşit prin a fi acreditat de cele mai înalte
autorităţi din serviciilor secrete europene şi americane, înainte
de a fi „dezvăluit” pe 19 mai de către Spiegel Online. Dar pretinsul
acord secret publicat de site-ul săptămânalului german era un
fals... WSJ l-a întâlnit la Shanghai, unde acesta s-a refugiat, pe
omul care s-a aflat la originea acestei afaceri care a adus Spania
pe marginea defaultului de plată...
Articolul se întinde pe trei coloane, punctat de confidenţele
aiuritoare ale traderului.
Afacerea a servit în mod clar interesele mai multor hedge
funds, care şi-au consolidat în ultimele săptămâni poziţiile asupra
suveranilor periferici şi a pieţelor financiare europene ce erau
mai expuse. Aceşti investitori, care avuseseră acces la informaţiile
confidenţiale difuzate din greşeală de către cancelării, şi-ar fi dat
degeaba osteneala dacă nu ar fi fost decizia Curţii Constituţionale
germane din 11 mai, care a făcut să scadă mult piaţa. „Este o
întâmplare deosebit de ironică şi amorală, comenta un analist.
Deşi sursele au fost false, Curtea a confirmat într-o oarecare
măsură justeţea anticipărilor lor. Dar a făcut-o prea devreme,
limitând astfel câştigurile. Paulson & Co, condusă de Paulson, ar
fi putut câştiga doar el mai multe sute de milioane de dolari pe
trimestru...”
Absorbit de lectură, Bruno Le Maire n-a auzit telefonul clipind
şi vibrând frenetic pe masă. E deja ora 8:30 când deputatul
normand, sub şoc, lăsă ziarul pe masă. Ecranul minuscul al
aparatului indica: „trei apeluri ratate”. Se uită la telefon. Pe ecran
erau afişate iniţialele „PR”.
Cuprins
Introducere................................................................................ 3
1. Ficțiunea ca modalitate de a descrie realitatea.....................4
2. Fripturile de vită seamănă panică....................................... 17
3. Complotul anglo-saxon........................................................ 24
4. Sfârșitul pactului dintre Paris și băncile sale........................32
5. Trebuia oare să public Terminus pentru euro?....................37
6. Unde funcționarea piețelor ridică întrebări teoretice și
practice intrigante............................................................. 42
7. Doamna de fier.................................................................... 50
8. Escrocheria credit default swaps......................................... 56
9. Navigare la vedere............................................................... 66
10. Despre arta de a-i face pe contribuabili să plătească........75
11. Căutați greșeala................................................................. 84
12. Tipărirea de bani............................................................... 94
13. Visul bateriei.................................................................... 105
14. Și acum?.......................................................................... 111
TERMINUS PENTRU EURO - Ficțiune politico-financiară
1. Victorie amară................................................................... 121
2. Mic dejun de zece cifre...................................................... 126
3. Le Maire la Berlin............................................................... 131
4. Ziua în care Karlsruhe a spus „nu”.....................................137
5. La raport la Ramon............................................................ 143
6. Mânia președintelui.......................................................... 149
7. Râsul nebun al lui Musca................................................... 155
8. Jandarmul cu ochii legaţi................................................... 161
9. Zbor de afaceri la Frakfurt................................................. 168
10. Prietenul Henri................................................................ 174
11. Marii manipulatori de pe Wall Street..............................180
12. Surse anonime................................................................. 186

Dezvalurile Unui Ziarist

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dezvalurile Unui Ziarist

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anonymus

MODALITĂȚILE INSIDIOASE ALE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© Editura SAPIENTIA, Bucureşti, 2016

Despre obiectivare ca sursă de frustrare și cum poate

O poveste în câteva rânduri

pentru a încerca să înțeleagă ce se petrece acolo. Între timp, o

Unde se deosebește adevărul de fals

întrevederii sale cu Nicolas Sarkozy, sunt, de exemplu, preluate

dineului mi-a fost raportat ulterior cu precizie. La vremea aceea,

acolo, îi asigurau ei. Atunci europenii ar fi făcut dovada solidarității

sa nu este contrazisă, dar este lăsată fără răspuns și nu produce

Cazinoul rămâne deschis

a unor tineri lucrători în finanțe care provoacă un seism financiar.

Bănuiala provocării unui krash cade asupra mea

de acțiuni. Aceasta înseamnă 3 miliarde de euro dispăruți.

Sursa guvernamentală de rang înalt era o păcăleală

„Zgomotele de toaletă” sunt date pe goarnă

Dar lovitura a pornit. Acest al doilea tweet nu are niciun efect.

Unde primesc inițierea în misterul lebedei negre

statistic. Or, vedem că acestea se petrec cu adevărat din ce în ce

Unde se arată că băncile franceze sunt agățate din

2011 nu este pe de-a-ntregul o surpriză. Băncile sunt însetate.

a procura băncilor creditele pe care acestea nu le mai găsesc pe

Unde ni se ascunde că Angela Merkel a vrut să

fără risc, este bunul trezoreriei. Este habeas corpus al băncilor.

În care li se taie capul mesagerilor ce aduc vești

Dexia, Commerzbank, UniCredit sau BNP Paribas pur și simplu nu

germane erau practic transformate în bad banks (societăți în care

Cum Angela Merkel a primit „pielea” lui Michel

Despre cum dușmanul se ia de bijuteriile naționale

Journal Europe, 13 septembrie 2011)

Pe culoare cu Mario Monti

intervievat cu regularitate în ultimii ani. După apariția lui Terminus,

iraționalitatea piețelor, Jouyet a adăugat totuși această remarcă

Unde confrații fie mă susțin, fie mă diabolizează

Când George Soros îi ridiculizează pe idolatrii pieței

Unde aflăm că piețele sunt obsedate de viitor, nu de

pentru că sălile de tranzacții ar fi prea puțin informate, ci pentru

Unde înțelegem de ce Autoritatea Piețelor Financiare

a-și menține marjele la un nivel ridicat, trebuie deci exploatat sau

Unde ne întrebăm despre utilitatea socială a

Bancherii centrali țipă din răsputeri anunțând

Sarkozy agravează lucrurile în dorința de a limita

investească în fonduri pierdute pentru salvarea Greciei, nu mai

Angela Merkel: noua Doamnă de Fier

pentru că acționează la ordinele unor oameni ce dispun de o

Unde aflăm că participarea voluntară a băncilor la

Unde descoperim o incredibilă escrocherie legată de

„instrument” de tip nou care s-a dezvoltat la scară mare începând

În pielea asiguratorului insolvabil

Când riscul sistemic ascunde o mare minciună

deci, în aceste conturi, contrapartea acestor prime consistente,

Înșelătoria se transformă în farsă

declanșate? Cu alte cuvinte, când trebuia să fie declanșate CDS?

Chiar în ultimele zile din octombrie, m-am dus la Paris pentru

Bruxelles, sat Potemkine

de penibil, în plus cu o notă comică, serviciul de comunicare al

Keep it simple for stupid, sau testul KISS

Unde pachebotul intră în derivă

soluții imaginate pentru a-i crește forța de impact, evitând

Sarkozy „nu înțelege nimic din toate astea”

Cum începe traversarea