COMUNICARE CURS 5

COMUNICAREA NONVERBALĂ (I)

Considerații introductive
Orice mișcare transmite informații despre stările fizică și, respectiv,
psihică ale unei persoane. Cu excepția cazurilor patologice, mișcările umane nu
sunt aleatorii; ele reflectă realitatea momentului.
În situația unei conversații, s-a observat că în fapt, comunicarea verbală
deține 35% iar comunicarea nonverbală 65%. Altfel spus, limbajul nonverbal
constituie dimensiunea ascunsă a comunicării.
Corpul uman poate fi comparat cu un text care vorbește, un text ca sursă
de informații și interacțiuni, a cărui voce trebuie permanent interpretată.
Deci, conștient sau inconștient, intenționat sau neintenționat, voluntar sau
involuntar, trimitem și primim mesaje nonverbale și, pe baza acestora, emitem
judecăți și luăm decizii pentru noi și pentru cei din jurul nostru, în ceea ce
privește experiențele proprii și experiențele altora.

Definiție

Comunicarea nonverbală implică suma tuturor stimulilor (cu excepția

celor verbali) prezenți în contextul unei situații de comunicare, generați de
individ și care conțin un mesaj potențial.

Funcțiile comunicării nonverbale:

1. Funcția de repetare a ceea ce a fost comunicat verbal, de clarificare

sau de accentuare a ceea ce dorim să exprimăm;
2. Funcția de completare, relaționată cu funcția de repetare. Mesajele
de repetare pot funcționa de sine stătător, pe când cele de completare
adaugă un ceva cuvintelor (exemplu: aprecierea verbală poate fi
însoțită de o bătaie ușoară pe umăr);
3. Funcția de substituire a ceea ce ar fi putut fi comunicat verbal
(exemplu: la întâlnirea cu un prieten, deschiderea brațelor pentru
îmbrățișare înlocuiește cuvintele care ar exprima sentimentele de
afecțiune);
 4. Funcția de regularizare ajută la clarificarea situației (exemplu:
mișcarea capului pentru exprimarea acordului respectiv a dezacordului
sau tăcerea semnificând faptul că nu suntem pregătiți pentru a lua
cuvântul);
5. Funcția de contradicție a mesajelor verbale (exemplu:
interlocutorul susține verbal că este perfect calm, însă indicii
nonverbali demonstrează contrariul: mâinile îi tremură, îi transpiră și
clipește des); în acest caz, trebuie să decodificăm, în primul rând,
mesajul nonverbal și, ulterior, mesajul verbal.

Disfuncțiile comunicării nonverbale:

1. Limbajul nonverbal parazitează mesajul. Interesul pentru ceea ce

se spune poate trece în planul secund, deoarece atitudinile și gesturile
sunt primele percepute de auditoriu;
2. Limbajul nonverbal susține sau întrerupe comunicarea. Privirea,
surâsul, anumite gesturi de deschidere ale mâinii asigură și mențin
contactul și prezența vie într-o conversație. Dimpotrivă, ridicarea
privirii spre tavan, mimica sau postura de închidere a mâinilor, a
brațelor, marchează pauza sau chiar ruptura în comunicare.

Limbajul nonverbal este alcătuit din următoarele elemente:

1. Gestica sau gesturile: gesturi ale capului, ale mâinilor, ale pumnilor,
ale brațelor, ale picioarelor, ale întregului corp;
2. Mimica sau expresia feței: mișcarea ochilor, a gurii, a întregii
înfățișări;
3. Postura sau poziția corpului oferă informații despre atitudinea,
emoțiile, gradul de curtoazie, implicarea afectivă și statutul social pe
care indivizii cred că îl dețin sau pe care și-l revendică;
4. Prezența personală se referă la forma sau la structura corpului, la
vestimentația sau la mirosul persoanei;
5. Comunicarea tactilă se manifestă prin tipul, intensitatea și frecvența
atingerii, prin modul de a da mâna, de a îmbrățișa, de a lua de braț etc.
Particularitățile sunt dependente în mare măsură de vârsta, statutul
interlocutorilor, de tipul de relație instituită și de normele care
reglementează relația;
6. Limbajul spațiului sau proxemica are în vedere patru tipuri de
distanțe: intimă, personală, socială și publică, fiecare cu câte două
moduri de realizare: apropiat și îndepărtat.
1. Gestica (gesturile) îndeplinește anumite funcții:
a. Gesturile transmit un mesaj, substituindu-se cuvintelor;
b. Gesturile repetă o informație, acompaniază cuvintele și le reiau;
c. Gesturile susțin discursul;
d. Gesturile exprimă stări interioare și traduc emoții.

2. Mimica sau expresia feței este dată de privire sau expresia

ochilor și de zâmbet sau expresia gurii. Ochii și partea de jos a
feței sunt zonele privite cel mai intens în timpul comunicării.
Partea de sus a feței (fruntea și sprâncenele) este asociată cu
variabila cognitivă; zone medie (ochii și pleoapele) se asociază cu
variabila emotivă; partea de jos a feței (nas, obraji, gură, bărbie) se
asociază cu forța instinctelor.
Observații:
- contactul vizual este esențial și are în vedere rolul lui a
privi / a nu privi partenerul de comunicare (simpla interceptare a
privirii poate fi tradusă ca dorință sau intenție de a comunica);
- în situații de comunicare față în față, participanții se privesc
între 50% - 80% din timp;
- privirea directă poate transmite onestitate și intimitate, însă
în anumite situații traduce amenințare;
- privirea directă, continuă și insistentă deranjează;
- privirea care evită privirea partenerului de comunicare
trădează timiditate sau rea-voință;
- privirea într-o parte sau lipsa privirii poate să denote
dezinteres, răceală iar evitarea privirii semnifică ascunderea
sentimentelor, lipsa de confort sau vinovăția;
- pupilele dilatate indică emoții puternice pozitive sau
negative etc.

3. Postura sau poziția corpului îndeplinește anumite funcții:

a. Postura exprimă o atitudine în raport cu ceilalți. Astfel,
sentimentele de prietenie sau de afiliere sunt corelate cu
aplecarea corpului înainte, cu orientarea către partener și cu
relaxarea corpului;
b. Postura indică intensitatea stării emoționale. Astfel, starea
depresivă este marcată de mișcări puțin numeroase ale capului
și numeroase mișcări ale picioarelor, iar starea de nervozitate se
manifestă prin jocul cu obiectele și prin bătaia degetelor;
c. Postura evidențiază și subliniază mesajele verbale;
d. Postura înlocuiește cuvintele și transmite adevăratele mesaje.