Curs Bacteriologie

CURS BACTERIOLOGIE COLEGII UNIVERSITARE SI FACULTATEA DE MOASE
1
2
3
4
CAPITOLUL I
INTRODUCERE IN MICROBIOLOGIE. MORFOLOGIA BACTERIANA.
STRUCTURA CELULEI BACTERIENE
Microbiologia apartine stiintelor biologice si se ocupa cu studiul

microorganismelor, organisme cu dimensiuni sub limita de vizibilitate a ochiului
liber.
Microorganismele apartin regnului Protista, ce cuprinde organisme cu organizare
simpla, de multe ori unicelulare.
Protistele superioare sunt alcatuite din celule de tip eucariot : alge, protozoare,
fungi
Protistele inferioare sunt alcatuite din celule de tip procariot :bacteriile
Microorganismele cu structura de tip eucariot si procariot sunt organisme
independente, au metabilosm propriu si contin enzimele necesare replicarii.
Virusurile , un alt grup de microorganisme, sunt agenti infectiosi de dimensiuni
inferioare bacteriilor, cu parazitism obligatoriu intracelular. Ele nu au metabolism
propriu si nu se pot multiplica in afara unei celule vii.
Viroizii sunt particule infectante asemanatoare virusurilor, dar alcatuite numai din
ARN.
Prionii sunt particule infectante alcatuite ( aparent ) numai din proteine.
Principalele caracetre ale celulelo de tip procariot, prin comparare cu cele de tip
eucariot sunt următoarele : ( Tabelul I : )
Tab. I : Asemanari si deosebiri intre celulele de tip eucariot si celulele de tip

procariot
CELULE EUCARIOTE CELULE PROCARIOTE
(Gr. : Eu = adevarat ( gr : Pro = inainte de
Karion = nucleu ) karion = nucleu)
Nucleu delimitat de o membrana Nucleu ( nucleoid ) nedelimitat de o
nucleara, cu nucleoli, format din mai membrana nucleara, format dintr-un
multi cromozomi singur cromozom circular
Citoplasma caracterizata prin Absenta organitelor celulare
prezenta organitelor celulare: Prezenta doar a unor granule de
reticul endoplasmic, aparat Golgi, depozit
mitocondrii.
Ribozomii de tip 80 S ( subunitati 60 Ribozomii de tip 70 S ( subunitati 50
S si 40 S) S si 30 S)
Perete celular absent Perete celular prezent
Diviziune prin mitoza si pe cale Prin diviziune binara simpla
sexuata, cu formarea zigotului prin
meoiza
Asemanari :
Membrana citoplasmatica are aceeasi structura lipoproteica
5
Ambele tipuri de celule au atat ADN cat si ARN.
STRUCTURA CELULEI BACTERIENE
Structura celulei bacteriene este studiată cu ajutorul microscopiei optice şi

electronice.
Microscopia optica – permite o marire de 900 – 1000 X, astfel incat se pot
distinge structuri de 0.1 – 0.2 micrometri. Microscopul fotonic posedă o sursă de
iluminat, un condensor care reglează intensitatea luminii, un sistem de lentile care
amplifică imaginea, şi platina, suprafaţa pe care se aşează preparatul microscopic.
Microscopia in camp intunecat, prin iluminare laterala permite vizualizarea bacteriilor
transparente si care nu se coloreaza prin metode uzuale (treponeme, leptospire)
Microscopia in contrast de faza permite diferentierea intre celulele vii si cele moarte, pe
preparate colorate .
Microscopul cu fluorescenţă – la care sursa de lumină foloseşte radiaţii din domeniul
U.V. apropiat spectrului vizibil şi vizibil.
Microscopia electronica permite vizualizarea unor structuri de 0.001 micrometri.
Microscopul electronic foloseşte lentile electronice: câmpuri magnetice, electrice sau
electromagnetice, care acţionează asupra unui fascicul de electroni acceleraţi, pe care îl
poate focaliza sau defocaliza. Un astfel de microscop are o putere de rezoluţie de
100.000 ori mai mare decât a uni microscop optic.
MORFOLOGIA BACTERIANA
Bacteriile sunr organisme monocelulare.

In functie de forma celulei, bacteriile se clasifica in :
- coci, cu forma sferica
- bacili, cu forma de bastonas
- bacterii cu forma spiralata: treponemele si leptospirele.
Bacteriile pot fi izolate sau grupate in aranjamente caracteristice : perechi ( diplo),
lanturi ( strepto), gramezi ( stafilo), tetrade, etc. Aceste aranjamente rezulta
datorita planurilor dupa care se face diviziunea celulara si a faptului ca bacteriile
rezultate nu se separa complet decat dupa mai multe diviziuni.
STRUCTURA CELULARA
Celula bacteriana, celula de tip PROCARIOT este alcatuita din ( Figura I.1.) :
Structurile interne ( obligatorii) sunt :
- nucleul ( nucleoid),
- citoplasma si ribozomii,
- membrana citoplasmatica si
- peretele celular
6
Structurile externe ( facultative ) sunt :
- capsula
- cilii ( flagelii)
- pilii
- sporul
FIG.I.1. : Schema structurii celulei bacteriene
7
NUCLEOIDUL este constituit dintr-o molecula circulara de ADN, pliata, avand

aspectul unor fibrile de DNA. In stare nepliata are lungimea de 1 m. Se considera
astfel ca formeaza un singur cromozom. Rolul sau este de codificare a informatiei
genetice a celulei.
ADN-ul poate fi extras din celula bacteriana prin liza blanda a celulei urmata de
centrifugare.
Imagini de microscopie electronica arata ca DNA –ul este atasat intr-un punct de o
invaginatie a membranei celulare numita mezozom, cu rol in diviziuna celulara.
In afara de nuleoid, in celula bacteriana pot exista mici molecule circulare de
DNA extracromozomial, numite plasmide
CITOPLASMA contine apa si un numar mare de tipuri de moecule organice si
anorganice . Ea este puternic bazofila, datorita numarului mare de ribozomi si molecule
de ARN. Organitele celulare sunt absente. Frecvent, in citoplasma bacteriilor se gasesc
granule de depozit ( amidon, glicogen , sulf, acid -hidroxi-butiric), vacuole ( lichide si
gazoase). Unele bacterii prezinta incluziuni specifice ( corpusculii Babes-Ernst sau
granule de poli-metafosfat, la Corynebacterium diphteriae).
MEMBRANA CITOPLASMATICA ( MEMBRANA CELULARA) este formata din

fosfolipide si proteine. Modelul « mozaicului fluid » prezinta membrana formata din
doua straturi fosfolipidice, cu portiunea hidrofoba spre interior si portiunea hidrofila
spre exterior, moleculele proteice fiind inglobate in dublul strat fosfolipidic. Unele
molecule proteice proemina la suprafata externa, altele la suprafata interna, altele fiind
transmambranare. Proteinele functionala sunt intr-opermanenta mobilitate.
Invaginatii ale mambranei formeaza structuri functionale numite mezozomi.
Fuctiile membranei celulare sunt :
- bariera osmotica si membrana selectiva, care prin sistemele de transport
realizeaza concentrarea intracelulara a substantelor nutritive.
- Sediul transportului de electroni si a fosforilarii oxidative, continand enzimele
ciclului acizilor tricarboxilici.
- Excretia exoenzimelor hidrolitice.
- Rol in diviziune, prin formarea septului de diviziune si prin intermediul
mezozomilor .
- Rol in sinteza peretelui celular.
PERETELE CELULAR
Structura de rezistenta, situat la exteriorul membranei celulare , avand in
compozitie un polimer specific – PEPTIDOGLICAN.
Peptidoglicanul este un polimer complex, format din : lanturi de acid N-acetil
muramic si N-acetilglucozamina, si avand catene laterale tetra peptidice unite prin
lanturi polipeptidice . In structura tetrapeptidelor intra acidul diaminopimelic, precursor
al lisinei inalnit numai la procariote.
Bacteriile Gram-pozotive au peretele celular alcatuit din 40-50 straturi de
peptidoglican, precum si din acizi teichoici.
8
Bacteriile Gram negative au peretele alcatuit din 1-2 straturi de peptidoglican, dar
au o membrana externa fosfolipidica, precum si lipopolizaharidul ( endotoxina).
Spatiul dintre peptidoglican si membrana externa se numeste spatiu periplasmic.
(Fig. I.2)
Fig. I.2. Schema structurii peretelui la bacteriile Gram-pozitive şi Gram-negative

(după J.Douglas Sleigh)
Functiile peretelui celular sunt multiple :

-asigura forma si dimensiunile celulei, in conditiile unei presiuni osmotice
ridicate intra celular.
-are rol in diviziunea celulara, sevind de primer pentru propria biosinteza, si ia
parte la formarea septului de diviziune.
-este sediul unor antigene de suprafata, cu rol in inducerea raspunsului imun.
-este sediul unor enzime
-lipopolizaharidul bacteriilor Gram nrgative are rol de endotoxina.
Protoplastii, sferoplastii si formele L

Bacteriile lipsite de perete celular, prin hidroliza de catre lizozimului, sau prin
blocarea sintezei peretelui de unele antibiotice, in conditiile unei presiuni osmotoce
favorabile , supravietuiesc sub forma de protoplasti ( Gram –pozitive ) sau sferoplasti
( Gram-negative, care isi pastraza membrana externa).
9
Bacteriile care, de obicei sub actiunea penicilinei, pastreaza reziduuri de
peptidoglican, si care se pot divide, iar repuse in mediu favorabil, fara antibiotic, revin
la forma normala se numesc forme L. Formele L pot produce infectii cronice, iar
revenirea la forma normala poate determina recaderea infectiei.
STRUCTURI EXTERNE ( FACULTATIVE )
CAPSULA
Capsula este un invelis extern , sintetizat de unele bacterii in mediul natural de
viata ( conditii favorabile). De cele mai multe ori are structura polizaharidica
( pneumococ, Klebsiella), dar poate fi si polipeptidica ( Bacillus anthracis), sau din
acid hialuronic ( Streptococcus pyogenes ).
Capsula adevarata ( propriu – zisa) formeaza un strat dens, bine delimitat, ce
inconjoara peretele celular.
Glycocalixul este format dintr-o retea de fibre polixaharidice.( Streptococcus
mutans)
Slime – ul este un strat fin , discontinuu de material capsular prezent la suprafata
unor bacterii.
Capsula are rol major in invazivitatea bacteriilor patogene, prin protectia
impotriva fagocitozei si a actiunii unor antibiotice.
Antigenele capsulare au rol in identificarea bacteriana si clasificarea bacteriilor
in serotipuri ( pneumococul )
Glicocalixul are rol major in aderenta ( Str. Mutans, cu rol in aparitia placii
dentare si a cariei dentare isi datoreaza aderenta de smaltul dentar glicocalixului.)
CILII ( FLAGELII) sunt formatiuni filamentoase, lungi si subtiri, cu structura

proteica, alcatuite din subunititati numite flageline ( proteine contractile).
Dupa numarul si dispozitia flagelilor, bacteriile pot fi : monotriche ( un singur
flagel polar), amfitriche ( doi flageli ) lofotriche ( un grup de flageli la o extremitate),
peritriche ( mai multi flageli pe toata suprafata bacteriei).
Rolul cililor este de a asigura mobilitatea bacteriilor. Avand o strucTura proteica,
au proprietati antigenice ( antigenele flagelare).
PILII ( FIMBRIILE) sunt structuri filamentoase scurte, alcatuite din proteine

numite piline. Exista doua feluri de pili :
- pili comuni, mai numerosi pe suprafata celulei bacteriene, cu rol in adeziune,
avand rol de factori de patogenitate
- pilii sexuali ( sex pili), intalniti mult mai rar ( de ex. la E.coli). Au rol in
conjugarea bacteriana, formand punti de legatura intre celule, urmat de transferul
unidirectional de material genetic de la o celula la alta. Sunt codificati plasmidic.
SPORUL bacterian este o forma de rezistenta, fiind totodata singura forma de

diferentiere la bacterii. In conditii nefavorabile de mediu unele specii bacteriene pot
sporula : nucleul si o mica portiune adiacenta de citoplasma se inconjoara de un
perete gros, rezistent, impermeabil, format din mai multe invelisuri sporale, bogat in
10
dipicolinat de calciu. Initial se formeaza endosporul, care apoi se detaseaza de
restul celulei . Continutul scazut de apa, si prezenta dipicolinatului de calciu confera
sporului o rezistenta crescuta la temperatura, uscaciune si aciunea substantelor
dezinfectante.In conditii favorabile, sporul germineaza, cu formarea unei celule
vegetative.Dupa pozitia endosporului in celula, acesta poate fi : terminal,
subterminal, central, iar dupa dimensiunile sale, poate fi deformant ( mai mare decat
corpul bacterian ) sau nedeformant ( mai mic decat corpul bacterian).
11
CAPITOLUL II.
FIZIOLOGIA BACTERIANA
CRESTEREA SI NUTRITIA BACTERIANA. METABOLISMUL
BACTERIAN
Diviziunea bacteriana este o diviziune simplă ( binară). Diviunea celulară

începe când creşterea constituenţilor celulari atinge o masă critică. Replicarea
semiconservativă a cromozomului este urmată de formarea septului de diviziune şi
de separarea celulelor fiice ( după una sau mai multe diviziuni consecutive).
(Fig. I.3., I.4.)
Creşterea in vivo diferă de cea in vitro, fiind influenţată de factori ca:

- statusul nutriţional al pacientului
- pH mediului
- factorii de apărare celulară şi umorală ( Ig, complement)
- enzimele gazdei ( protează, hialuronidază)
Fig. I.3. Schema diviziunii unei bacterii– după S.T. Abedon
12
Fig. I.4. Diviziune unei celule bacteriene- imagine de microscopie electronică

(după K.Todar)
Cresterea bacteriana se refera la cresterea numarului de celule.

Timpul necesar unei populatii bacteriene sa se divida, deci sa-si dubleze numarul
se numeste timp de generatie. La bacteriile cu diviziune rapida ( majoritatea), timpul
de generatie este de 20 min – 3 h. La bacteriile cu diviziune lenta ( Mycobacterii )
timpul de generatie este de 20 h.
Fazele multiplicarii unei culturi bacteriene sunt
1. Faza de latenta ( lag) : celulele bacteriene intrduse intr-un nou mediu, nu se
inmultesc, ci se acomodeaza noilor conditii, isi sintetizeaza enzime si isi
maresc volumul, pregatindu-se pentru diviziune
2. Faza exponentiala ( log), in care celulele se divid in ritm constant, iar
numarul creste logaritmic. Celulele, in aceasta faza , sunt tinere, au toate
caracterele morfologice , biochimice si antigenice specifice si sunt foarte
sensibile la actiunea agentilor antimicrobieni.
3. Faza stationara, cand datorita scaderii concentratiei oxigenului, modificarii
pH, acumularii de metaboliti toxici, rata diviziunilor incepe sa scada,
numarul de bacterii care se divid fiind egal cu cel al bacteriilor care mor.
4. faza de declin, cand numarul bacteriilor care mor este mei mare decat al
celor care se divid, substantele nutritive din mediu se epuizeaza treptat,
putinele celule ramase se hranesc utilizand substantele nutritive rezultatel
din celulele moarte si lizate. ( figura I.5.)
13
Fig. I.5. Fazele multiplicării unei populaţii bacterien în mediu lichid
Faza exponentiala ( log) poate fi mentinuta un timp nelimitat prin

aprovozionare cu substante nutritive, aerare, mentinerea pH si inlaturarea
metabolitilor toxici. Aceste culturi obtinute in aparate speciale numite
chemostate, se numesc culturi continue.
NUTRITIA BACTERIANA
Pentru a supavietui si a se multiplica, bacteriile au nevoie de :

A : substanţe necesare pentru sinteza de componente structurale si pentru
metabolismul celular
B : energie.
Există diferenţe mari între bacterii în ceea ce priveşte necesarul de substanţe
nutritive. Unele pot sintetiza toate substanţele necesare pornind de la elementele cele
mai simple. Altele necesită substanţe organice gata sintetizate sau cel mult le pot
obţine prin degradare enzimatică a unor molecule complexe ( proteine, acizi
nucleici) preluate din mediu.
Factorii anorganici
Cele mai imporatante elemente anorganice necesare bacteriilor sunt : hidrogenul,
oxigenul, carbonul si azotul.
14
H2 si O2 sunt obţinute din apă. Apa este un element indispensabil creşterii şi
supravieţuirii bacteriilor.
C şi N2. În funcţie de sursa acestor elemente bacteriile se clasifică în :
- autotrofe, care utilizează CO2 ca sursă de C. Acestea , în funcţie de sursa de energie,
sunt: - fotoautotrofe, folosesc energia luminoasă solară
- chemoautotrofe, folosesc energia rezultată din oxidarea unor compuşi
anorganici.
- heterotrofe, bacterii parazite, care necesită compuşi organici ca sursă de C şi
energie.( de ex. glucide). Bcteriile patogene şi chiar saprofite asociate omului
sunt heterotrofe. In mediul de viaţă reprezentat de organismul uman, ele găsesc
substanţe nutritive complexe, disponibile, neavând nevoie să utiliyeye mecanisme
de biosinteză proprii. Principala sursă de carbon este reprezentată de carbohidraţi,
care sunt degradaţi prin :
- 1. oxidare
- 2. fermentare ( în absenţa O2), acest proces furnizând şi energia sub formă de
ATP, forma universală de rezervă de En.
Principala sursă de N2 sunt sărurile de amoniu, preluate din mediu sau obţinute prin
dezaminarea unor aminoacizi rezultaţi din liza proteinelor.
Alte elemente necesare pentru funcţiile celulare. P, S, K, Ca, Mg Fe ( co-factori

enzimatici, transport de electroni, et.)
Urme de Cu, Co, Mn, Zn, sunt necesare ca stabilizatori ai unor enzime.
Factorii organici
In general nu pot fi sintetizati de bacterii, fiind nevoie de o sursă exterioară.
1. Aminoacizii sunt obţinuţi de bacterii din proteinele pe care le găsesc în mediu, le
preiau şi le degradează enzimatic până la aminoacizi, care vor fi utilizaţi în
sinteza proteinelor bacteriene.
2. Purinele şi pirimidinele – precursori ai acizilor nucleici şi coenzimelor.
3. Vitamine necesare pentru fomarea coenzimelor.
Unele substanţe necesare bacteriilor sunt molecule mici, care difuzează liber prin
membrana celulară, sau împotriva unui gradient de concentratie, cu ajutorul unor
sisteme de transport, cu consum energentic.
Alte substante sunt molecule mari, care difuzează lent . Enzimele care facilitează
trecerea transmembranară a acestor molecule mari sunt ataşate membranei şi pot fi :
1. Constitutive ( produse constant9
2. Inductibile ( produse numai în prezenţa substratului).
Influenţa factorilor de mediu

Apa. 80% din celula bacteriană este apă. Umiditatea mediului este indispensabilă
creşterii bacteriene şi poate fi un factor de limitare a numărului de bacterii dintr-un
anumit mediu ( de exemplu flora bacteriană a tegumentului).
O2. necesarul de oxigen molecular diferă la bacterii. In funcţiee de acesta,
bacteriile pot fi clasificate in : ( tabel II)
15
Tab.II: Clasificarea bacteriilor in functie de necesarul de oxigen

BACTERII CRESTERE CRESTERE
Prezenta O2 Absenta O2
1. Strict aerobe + -
2. Strict anaerobe - +
3. Aerobe facultativ + +
anaerobe
4. Microaerofile - Mici cantitati de O2
si CO2
CO2. este necesar tuturor bacteriilor, de obicei fiind obţinut ca produs de

metabolism.
Unele bacterii, mai pretenţioase, nu produc suficient CO2, a.î. necesită un aport
exogen, mai ales în cazul cultivării in vitro. Cel puţin la prima izolare în cultură,
necrsită o atmosferă imbogăţită cu 5-10% CO2.
Temperatura . temperatura optimă de crestere este si ea diferită.
Bacteriile psihrofile au o temperatură optimă de sub 20 grade C
Bacteriile mezofile : 25-40 grade C
Bacteriile termofile : 55-80 grade C
Bacteriile de importanţă medicală sunt mezofile, având temperatura optimă de
creştere de 370 C.
PH. Optim pentru bacterii este 7.2-7.4 Câteva specii pot tolera pH in zona
alcalină ( Vibrio) sau acidă ( flora vaginală).
METABOLISMUL BACTERIAN
Reacţiile biochimice de degradare a diferitelor sustanţe organice (glucide, lipide,

proteine) cu eliberarea de energie, stocată în ATP , poartă numele de catabolism.
Procesele biochimice de sinteză a componentelor celulare, ce au loc cu consum de
energie, poartă numele de anabolism. Cele două laturi ale metabolismului,
anabolismul şi catabolismul trebuie să fie în perfect echilibru pentru a asigura
creşterea şi multiplicarea optimă a bacteriilor.
Majoritatea căilor metabolice folosite de bacterii sunt sunt cele întâlnite la toate
celulele vii ( eucariote şi procariote) : glicoliza, ciclul acizilor tricarboxilici, şuntul
pentozo-fosfaţilor, beta-oxidarea acizilor graşi.
Procesele metabiloce încep de obicei cu degradarea enzimatică a
macromoleculelor din mediul înconjurător. Moleculele mai mici rezultate
( monozaharide, peptide scurte, acizi graşi) pot fi transportate intracelular, pentru a fi
convertitie într-o substanţă intermediară comună tuturor căilor metabolice: acidul
piruvic. Mai departe, atomii de carbon rezultaţi pot fi îndreptaţi spre producerea de
energie sau spre sinteza de noi glucide, lipide sau proteine.
16
Metabolismul glucidic
În catabolizarea glucozei, bacteriile folosesc trei căi principale:
1. Ciclul Embden-Meyerhof sau glicoliza este calea cea mai importantă, atât la
procariote cât şi la eucariote. Produsul final este piruvatul, împreună cu două
molecule de ATP.
2. Ciclul acizilor tricarboxilici
În prezenţa oxigenului, acidul piruvic rezultat din glicoliză, dar şi din metabolizarea
altor substrate, este complet oxidat la CO2, prin ciclul acizilor tricarboxilici, cu
producerea unei mari cantităţi de energie .
3. Şuntul pentozo-fosfaţilor
Este calea finală a metabolismului glucidic, cu funcţia de a pruce precursori şi
energie sub forma NADPH , pentru a fi utilizate în biosinteză.
Metabolismul bio-energetic
Energia din substanţele organice folosite de bacteriile heterotrofe se eliberează
prin procese de oxido-reducere, care în acest caz echivalează cu donare de hidrogen (
H +) şi acceptare de hidrogen ( H +). Deoare ce electronii nu pot exista decât ca părţi
ale unor molecule, intervin transportatorii de electroni. Ei pot fi legaţi de membrană (
lanţul respirator celular), sau pot fi transportatori liberi ( NAD, NADP)
Principalele tipuri de eliberare de energie la bacterii sunt :
- respiraţia ( oxibiotică) – în care donorul de electroni este o substanţă organică,
iar acceptorul final O2, transferul de electroni făcânu-se prin lanţul respirator-
- fermentaţia, constând în procese de oxido-reducere ce oxidează parţial
substratul, donorul şi acceptorul de electroni fiind substanţe organice
- respiraţia anaerobă, donorul este o substanţă organică, iar acceptorul o substanţă
anorganică diferitp de O2, ca : nitrat, nitrit, sulfat, carbonat
17
CAPITOLUL III
GENETICA BACTERIANA
Genetica este studiaza transmiterea informatiei si variatia acesteia.

Toate insusirile moştenite sunt codificate în ADN. Bacteriile posedă două tipuri de
ADN:
1. ADN cromozomal
2. ADN extracromozomal ‚plasmidic
1. ADN cromozomal bacterian este format dintr-o singură moleculă circulară de

ADN dublu catenar, astfel încât se consideră că formează un singur cromozom.
Informaţia genetică este codificată în secvenţa bazelor purinice şi pirimidinice
( adenina, guanina, respectiv citozina si timidina). ( Figura ). Trei baze consecutive
formează un codon, care codifică fie un aminoacid, fie o sevenţă reglatoare, de ex.
START sau STOP. Secvenţa codonilor care codifica aminoacizii unei proteine
formează o genă.
Fig. III.1. Model structural al ADN ( dupa Watson si Crick)
Replicarea ADN –ului este semiconservativă, cele doua catene se separă si se conservă
intacte în cele două molecule de ADN fiice. Replicarea ADN se face cu intervenţia
enzimei ADN-polimeraza ADN dependentă. ( fig.3.1.)
18
Fig.III.2. Model al replicarii semiconservative a ADN bacterian (dupa Stanier RY)
2. Plasmidele sunt molecule mici, circulare de ADN extracromozomial. Ele se

replică odata cu celula ( există obligatoriu în celulele fiice ), dar au şi replicare
autonomă, independentă de a cromozomului ( sunt repliconi).Intr-o bacterie pot
exista deci exemplare unice sau multiple ale unei anumite plasmide. Unele
plasmide pot fi transferate de la o bacterie la alta , din aceeaşi specie sau din
specii diferite prin procesul de conjugare .
Tipuri de plasmide:
- plasmidele R : plasmide ce conţin gene ale rezistenţei la antibiotice
- factorii Col : conţin gene ce codifică producerea de toxine extracelulare
( bacteriocine, colicine), in special la bacterii Gram negative intestinale, toxine ce
inhibă alte bacterii ale unor specii diferite sau chiar ale aceleiaşi specii.
- Factorul F ( de fertilitate) ce se inseră în cromozomul bacterian şi promovează
frecvenţa cresută a recombinărilor.
- Plasmide utilizate ca vectori în ingineria genetică ( gene ce codifică anumite
proteine utile sunt ataşate de plasmide bacteriene cu multiplicare rapidă, astfel
încât expresia lor este foarte eficientă).
Biosinteza proteinelor
Sinteza proteinelor se realizează în două etape:
1. transcrierea informaţiei genetice din ADN într-o moleculă de ARN-mesager.
2. traducerea , adică transformarea informatiei conţinute în sevenţa de ARN-m în
secvenţă de aminoacizi formînd o proteină, la nivelul ribozomilor. ( Fig. 3.3.)
19
Fig. III.3.Biosinteza proteinelor ( dupa Jawets , Melnick)
1. Transcrierea este limitată la o porţiune a unei catenena ADN, care cuprinde

informaţia pentru o proteină.
2. Molecula de ARN-m ajunsă în citoplasmă, se ataşează de subunitatea 30 S a
ribozomului. Subunitatea 50 S are 2 situsuri : un situs acceptor sau aminoacyl (A)
şi un situs peptidyl (P). La nivelul situsului A se ataşează o moleculă de ARN de
transfer cuplată cu un aminoacid, şi anume ARN-t cu anticodonul complementar
codonului respectiv de pe ARN-m. Ribozomul se deplaseză de-a lungul moleculei
de ARN.m, determinând ataşarea de noi molecule de ARN-t +Aminoacid şi
formarea, la nivelul situsului P a unui lanţ polipeptidic.
VARIATIA GENETICA LA BACTERII
Variaţia genetică la bacterii are loc prin:

1. Mutaţii
2. Transfer genic
1. Mutaţiile reprezintă modificări în secvenţa bazelor în ADN. Mutaţia se

poate datora unei:
- substituţii de baze ( o bază azotată este înlocuită cu alta)
- deleţii ( pierderea unei sau a mai multor baze, cu modificarea codonilor)
- inserţii de baze, de asemenea cu modificarea codonilor.
Mutaţiile pot fi recunoscute fenotipic prin apariţia sau pierderea unor caractere,
pot să nu fie recunoscute , sau pot fi letale.
20
2. Transferul genic poate avea loc prin trei mecanisme:

Transformarea
Transducţia
Conjugarea
Transformarea se produce atunci când fragmente de ADN bacterian exogen

sunt absorbite într-o celulă receptoare, fiind urmată de recombinarea cu cromozomul
bacterian. Fragmentul de ADN exogen poate fi cromozomial sau plasmidic.
Transformarea este detectată prin modificarea unor caractere ale bacteriei receptoare.
Frecvenţa transformărilor este scăzută.
Transducţia este o formă de transfer care are loc prin intermediul
bacteriofagilor ( virusuri care parazitează şi se multiplică în bacterii). În timpul
replicării fagilor în bacterie, fragmente din ADN-ul cromozomial sau plasmidic al
bacteriei poate fi accidental inclus în ADN-ul fagic.După liza bacteriei şi eliberarea
fagilor, când aceştia vor infecta alte bacterii, fragmentul de ADN agăţat va fi introdus şi
recombinat in cromozomul noii bacterii gazdă, sau, respectiv să devină plasmidă a
acesteia. Genele incluse in fragmentul respectiv se pot apoi exprima.
Exemplu: Conversia fagică a tulpinilor de Corynebacterium diphteriae non-
toxigene în tulpini toxigene. Gena ce codifică producerea toxinei difterice poate fi
transferată prin intermediul unui fag temperat, care se integrează în genomul celulei
gazdă si determină la acasta producerea de toxină.
Conjugarea este mecanismul cel mai important prin care bacteriile, în special
enterobacteriile achiziţionează noi gene. ADN-ul plasmidic este transferat de la o celulă
donor la o celulă receptor prin intermediul unui pil sexual. Formarea pilului sexual este
osificată de gena plasmidică tra.
Transpozomii sunt segmente de ADN care se pot muta rapid de la o plasmidă la
alta sau de la plasmidă la cromozom si invers.
21
CAPITOLUL IV
INFECTIA BACTERIANA, MECANISMELE DE APARARE ALE
ORGANISMULUI UMAN.
Infecţia reperzintă pătrunderea şi multiplicarea unui agent infecţios

(microorganism) în organismul gazdei. Infecţia poate fi urmată sau nu de boala
infecţioasă ( procesul infecţios), funcţie de rezultatul conflictului gazdă –
microorganism.
Procesul infecţios este condiţionat de
1. mecanismele de apărare ale organismului uman
2. factorii de patogenitate şi de virulenţă ale microorganismelor
Patogenitatea ( puterea patogenă) este un atribut de specie, - capacitatea potenţială a
unei specii microbiene de a determina un proces infecţios la o gazdă aflată în stare
convenţională ( normală ) de rezistenţă.
Virulenţa reprezintă variaţia patogenităţii de la o tulpină la alta în cadrul unei specii,
totalitatea caracterelor unei anumite tulpini bacteriene , care determină producerea unui
proces infecţios la o anumită gazdă, depăşindu-i capacitatea de rezistenţă. Virulenţa
introduce un aspect cantitativ al patogenităţii : specii avirulente, slab virulente, înalt
virulente.
Virulenţa este determinată de:
a. factorii de colonizare
b. capacitatea de multiplicare şi invazivitatea
c. toxinogeneza ( capacitatea de a elabora toxine)
a.Factorii de colonizare sunt:
- masa critică de bacterii la poarta de intrare
- aderenţa. Aderenţa bacteriană la suprafaţa celulelor unui ţesut este foarte
importantă, deoarece previne eliminarea acestora de către fluidele ce scaldă aceste
ţesuturi şi este urmată de dezvoltarea unor microcolonii. Aderenţa este asigurată de
hidrofobicitatea suprafeţei celulei bacteriene şi de prezenţa unor molecule de adeziune –
adezinele bacteriene. Acestea sunt macromolecule proteice ( glico-proteice sau lipo-
proteice) codificate cromozomial sau plasmidic, cu proprietăţi imunogenice şi care
stabilesc legături specifice cu receptorii tisulari ( specificitate de specie sau de ţesut).
Ex.: pilii (fimbriile)- la Enterobacterii, Vibrio, Neisserii, acizii lipoteichoici, glicocalixul
( streptococi).
b.Invazivitatea este puterea unui microorganism de a se răspândi în organismul gazdei.
Unele bacterii nu au putere de invazie şi se multiplică doar la poarta de intrare , epitelial
( C. Diphteriae) sau subepitelial ( Str. pyogenes). Altele pot depăşi bariera epitelială,
trec în sistemul limfatic sau sânge, libere sau fagocitate, de unde pot disemina în tot
organismul.
Puterea de invazie este dată de mai mulţi factori, care pot fi grupaţi astfel:
- constituenţi ai peretelui celular, cu acţiune antifagocitară , cu heterogenitate
antigenică. Ex. proteina A stafilococică, proteina M a Str. pyogenes
- Prezenta capsulei, creşte rezistenţa, acţiune antifagocitară , cu heterogenitate
antigenică.
22
- Enzime ( agresine): hialuronidaza, colagenaza, coagulaza, hemolizine,
lecitinaza, leucocidine, etc
c.Toxinogeneza.
Toxinele bacteriene sunt de două tipuri: exotoxine şi endotoxine
Exotoxinele sunt produse şi eliberate de bacterii în spaţiul înconjurător. Sunt
caracteristice bacteriilor Gram pozitive. Au structură proteică şi sunt termolabile. Sunt
difuzibile pe cale sangvină ( uneori nervoasă), producând efecte la distanţă de locul
producerii lor. Acţiunea lor este specifică,datorită legării specifice de anumiţi receptori
de membrană. Pot fi transformate în anatoxine.
In funcţie de locul de acţiune şi de mecanismul de acţiune, se cunosc:
- neurotoxine ( toxina tetanică, toxina botulinică)
- enterotoxine (toxina holerică, enterotoxina stafilococică, E.Coli enterotoxigen, Cl.
Perfringens).
- Toxine care inhibă sinteza proteică: toxina difterică
- Alte toxine: eritrotoxina, epidermolizina, exotoxina B a B. Anthracis, etc
Endotoxinele sunt toxinele bacteriilor Gram negative, componente structurale ale

peretelui celular, eliberate numai după moartea ( liza) acestora. Au structură
lipopolizaharidică, sunt termostabile şi nu pot fi transformate în anatoxine. Au efecte
fiziologice similare: febră, hipotensiune, şoc toxico-septic.
MECANISMELE DE APARARE ALE GAZDEI

A. Mecanismele nespecifice
Mecanismele de aparare nespecifice includ:
-pielea formează o barieră mecanică, impermeabilă pentru bacterii, atât cele din mediul
înconjurător, cât şi cele aparţinând florei saprofite proprii. Acizii graşi din secreţia
glandelor sebacee, precum şi pH –ul scăzut, între 3-5, au acţiune antibacteriană.
- membranele mucoase ale tractului respirator, cu epiteliul ciliat şi secreţia
mucoasă, care îndepărtează mecanic impurităţile şi bacteriile. La nivelul tractului
digestiv, amintim enzimele hidrolitice din salivă, Ph acid gastric şi diferitele
enzime din intestinul subţire, cu rol antibacterian. La nivelul mucoasei vaginale –
pH acid.
- Flora saprofită se opune proliferării unor specii patogene prin competiţia pentru
receptorii celulari, competiţie pentru substratul nutritiv, pentru oxigen, şi
producerea de substanţe antibacteriene ( bacteriocine) .
- Substante cu rol antimicrobian din sânge şi secreţii
Lizozimul se găseşte în lacrimi, salivă, secreţii nazale, alte fluide biologice,
granulaţii lizozomale. Are rol antibacterian prin hidroliza peretelui bacterian.
Properdina se găseşte în plasmă şi activează complementul în absenţa complexelor
imune
Beta-lizina se află în serul normal şi în trombocite. Acţionează în special împotriva
bacteriilor Gram-pozitive
Lactoferina, transferina din ser şi granulaţiile leucocitelor leagă Fe şi intră în
competiţie cu bacteriile pentru acesta
23
Fibronectina glicoproteină din plasmă, ce are rol în opsonizare, în interacţiunea
dintre celule şi reacţionează cu complementul
Complementul ( alexina) : familie de proteine sintetizate în ficat, splină,
macrofage. Se activează în cascadă
Proteine de faza acuta: proteina C reactiva ( CRP) Globulină pentamerică cu
mobilitatea electroforetică în apropierea zonei gamma, se găseşte în serul normal în
cantităţi de mai puţin de 8 g/ml. În infecţii sau inflamaţii creşte nespecific, fiind
foarte utilă în diagnosticul unor infecţii oculte. Aceasta proteina se leaga de
receptori de pe suprafata unor bacterii si favorizeaza distrugerea lor sub actiunea
complementului.
Interferonii sunt produşi de leucocite, fibroblaşti, celule NK, limfocite T.
Acţionează ca imunomodulatori ( IF gamma), crescând activitatea macrofagelor şi a
celulelor NK IF alpha şi beta au activitate antivirală inducând în celulele infectate
viral producerea de proteine antivirale.
INFLAMATIA
Complex de reacţii locale cu rolul de a delimita şi opri evoluţia procesului
infecţios. Principalele etape sunt:
- vasodilataţie capilară şi creşterea fluxului sanguin
- extravazarea leucocitelor şi proteinelor plasmatice
- fagocitoza
FAGOCITOZA
Este un mecanism nespecific important de epurare a microorganismelor. Celulele
fagocitare sunt circulante: polimorfonucleare neutrofile, eozinofile, monocite şi fixe :
macrofage. Există şi alte celule care în anumite circumstanţe pot prezenta activitate
fagocitară , de ex. fibroblaştii. Celulele fagocitare conţin atît
- granulaţii primare sau azurofile, sediul enzimelor mieloperoxidază, beta-
glucuronidază, elastază, catepsină, cât şi
- granulaţii secundare sau specifice, rezervor de lizozim şi lactoferină. Granulaţiile
eliberează enzimele înglobate în lizozomi.
Fagocitoza bacteriilor presupune următoarele etape:ataşarea, internalizarea şi
digestia. După ataşare, particula este înglobată într-un fagozom. Acesta fuzionează cu
un lizizom, formând un fagolizozom. Enzimele lizozomale sunt eliberate şi digeră
materialul înglobat. Microorganismele sunt omorâte prin mecanisme oxidative puternice
( mieloperoxidaza fiind responsabilă de producerera de peroxid de H ) sau prin
mecanisme independente de oxigen: catepsina, lizizim, lactoferina. Deficienţele acestor
enzime pot fi asociate cu infecţii cronice şi abcese.
Distrugerea microorganismelor poate fi completă, sau cu păstrarea şi prezentarea
la suprafaţa celulei fagocitarea a epitopilor ( antigenelor).
SISTEMUL COMPLEMENT
Este un complex de 20 substanţe de natură proteică din plasmă, ce reprezintă 3-
4%din totalul proteinelor plasmatice ( aprox. 300 mg/100 ml). Componentele
24
complementului se activează în cascadă, într-o anumită ordine. Activarea se face prin
două mecanisme sau căi:
- calea clasică, declanşată de formarea complexelor imune ( antigen-anticorp)
- calea alternă, declanşată de mai mulţi factori: polizaharide, properdina, bacterii,
endotoxine bacteriene, paraziţi, levuri
CALEA ALTERNA:
Microorganisme  B – Ba
D+ Ba  C3 – C3a
C3b + Bb +P

C5………..C9
Complexul de atac al membranei
( liza bacteriei)
CALEA CLASICĂ:
Ag-Ac

C1q+s  C4 – C4a
C4b

C2 – C2a
C2b  C3 – C3a activare
C3b  C5 - …….C9
Complexul de atac al membranei
( liza bacteriei)
C3a este un agent inductor al inflamaţiei.

C3b se poate depune pe bacterii sau alte celule-ţintă ( opsonizare) şi produce
eliminarea acestora prin imunoaderenţă sau liză. Neutrofilele, macrofagele şi celulele
dendritice au receptori pentru C3b, favorizând imunoaderenţa şi facilitând fagocitoza.
Cantitativ, C3 cuprinde aproximativ 70 % din totalul proteinelor care alcătuiesc sistemul
complement şi joacă un rol central atât în activarea complementului pe cale clasică, cât
şi pe calea alternă. Creşterea nivelului de C 3 seric semnifică prezenţa unui proces
inflamator , fiind considerată o proteină de fază acută. Cazurile rare de deficite
congenitale de C3 se însoţesc de infecţii cutanate recurente. Dozarea C 4 este utilă în
special pentru diagnosticul deficitelor congenitale ale acestui factor. Deoarece C 4 este
utilizat numai pe calea clasică, nivelul C4 scade numai când este activată această cale .
Celulele NK ( natural killer) sunt celule asemănătore cu limfocitele, dar de talie
mai mare şi cu granulaţii azurofile în citoplasmă. Recunosc modificări de suprafaţă ale
25
celulelor infectate viral, fiind activate de interferonul produs de acestea. Le distrug
printr-un mecanism de citotoxicitate directă. După alipirea de celula ţintă, celula NK
eliberează din granulaţii enzime numite perforine, care produc pori în membrana celulei
ţintă.
B. Mecanismele specifice: apararea imuna

SISTEMUL IMUN
Organe limfoide centrale ( primare): Măduva osoasă şi timusul. Apar precoce

în embriogeneză. Extirparea lor este incompatibilă cu supravieţuirea. Sunt sediul
limfopoiezei şi al maturării independente de Ag.
Organe limfoide periferice (secundare): ganglioni limfatici, splina, structuri
limfoide asociate tractului digestiv şi respirator: inelul Waldeyer, plăci Peyer, etc. Apar
ulterior în embriogeneză. Sediile unde se distribuie limfocitele B şi T
imunococmpetente: LB în foliculii limfoizi, LT în zonele paracorticale din ganglioni şi
în tecile periarteriolare din splină. Există un trafic permanent de limfocite între ele. Sunt
sedii ale răspunsului Imun.
Celulele imune. Principalele celule imune sunt: granulocitele, monocitele,
macrofagele (celule fagocitare) si limfocitele.
Activarea Limfocitului B. Răspunsul imun umoral

În urma fagocitării microorganismelor, antigenele acestora vor suferi o degradare
parţială, urmată de expunerea epitopilor cuplaţi cu moleculele MHC II atât pe suprafaţa
macrofagelor, cât şi a LB care exprimă sIg pentru Ag în cauză.
Complexele Ag- MHC II sunt recunoscute de limfocitele Th ( CD4), care
eliberează interleukina IL2 şi alte citokine, ce determină activarea limfocitelor B. LB
activate se transformă în plasmocite, care vor secreta anticorpi cu aceeaşi specificitate
cu a sIg (răspunsul imun primar) .
O parte din LB activate se vor transforma în LB de memorie. La o pătrundere
ulterioară a aceliaşi antigen în organism, răspunsul imun se va instala mai rapid şi va fi
mai intens - răspuns imun secundar sau anamnestic.
Activarea limfocitelor T. Răspunsul imun celular

Activarea LT citotoxic ( CD8) necesită două semnale. Semnalul specific este dat
de Ag cuplat cu molecula HLA clasa I pe suprafaţa celulei prezentatoare. Al doilea
semnal este dat de LTh, prin IL2 secretată de acesta. Ţintele LTc sunt reprezentate de
celule infectate cu viruşi sau celule străine, care sunt distruse prin efect citotoxic direct.
Citoliza produsă de LTc este foarte specifică.
Activarea limfocitelor Ts ( supresoare) are loc ulterior activării LB şi LTc,
determinând inhibiţia acestora şi realizând un circuit imunologic de reglare.
Si limfocitele T produc o subpopulaţie cu memorie. Limfocitele de memorie sunt
activate mai rapid decât celulele virgine în prezenţa Ag specific. Activarea lor este
urmată mai rapid de transformatrea în celule efectoare.
26
27
Timusul
Maduva osoasa
Splina
Ganglioni limfatici
Fig IV.1. Organele limfoide (Dupa

ADAM – Medline Plus
28
IMUNIZAREA ANTIINFECTIOASA
Imunizarea antiinfecţioasă poate fi :

- naturală - activă – prin trecerea prin boală;
- pasivă -pransmisă transplacentar, prin IgG materni, care asigură protecţie
aproximativ 6 luni după naştere.
- artificială - activă – prin vaccinare;
- pasivă – prin adminisatrare de anticorpi preformaţi ( seruri hiperimune
sau imunoglobuline specifice).
Vaccinul este un preparat care conţine fracţiuni antigenice din structura unui unui
agent infecţios, fiind capabil să inducă un răspuns imun protector împotriva
respectivului agent.
Obiectivele imunizării active ( vaccinării ):
- producerea unui titru adecvat de anticorpi protectori şi obţinerea unei populaţii
de celule cu memorie imunologică
- imunitate durabilă persistenţa imunităţii induse o perioadă cât mai lungă ( ani,
toată viaţa)
Tipuri de vaccinuri:
1. Vaccinuri vii atenuate cu microorganisme ( virusuri sau bacterii) vii, care prin
tehnici de atenuare şi-au pierdut în cea mai mare parte puterea patogenă, dar şi-au
păstratcapacitatea imunogenă ; acestea se multiplică în organismul uman,
mimând infecţia naturală. Este necesară o singură doză. Simptomatologia clinică
este asemănătoare bolii, dar foarte redusă. Imunitatea obţinută este durabilă. Sunt
contraindicate la gravide ( efect teratogen) şi imunodeprimaţi.
Ex.: BCG, V. Antitifoidic ,
V.antipolio, MMR ( antirujeolic, antirubeolic, antiulrian), V. Antivaricelos,
V. Antiamaril ( anti-febra galbenă).
2. Vaccinuri inactivate (inerte), cu microorganisme omorâte, lipsite complet de
putere patogenică. Acestea nu se multiplică în organismul uman, fiind necesare 3
doze. ( 2 doze la interval de 4-6 săptămâni, plus un rapel la 6 luni) .Pot fi
administrate la gravide şi imunodeprimaţi. Există mai multe tipuri de astfel de
vaccinuri:
a. vaccinuri complete sau corpusculare, care conţin bacteria sau
virusul în întregime.
Ex. V. Antipertussis, V. antiholeric, V. Antileptospirotic
V. anti-hepatita A
b. vaccinuri care conţin fragmente antigenice sau subunităţi
bacteriene sau virale: proteine, polizaharide conjugate cu proteine,
obţinute prin purificare
Ex: polizaharide: V.antipneumococic( 23-valent), V. Antimeningococic(A-C), V.
Antihaemophilus ( H. Infl.B), V. Antitifoidic Vi
c. vaccinuri obţinute prin recombinare genetică. Ex. vaccinul anti-
Hepatită B.
29
3. Anatoxine ( toxoizi) Vaccinuri eficiente în boli în care toxina reprezintă
principalul factor patogen, ex. : difteria, tetanosul. Anatoxinele se obţin din
exotoxinele bacteriene, prin tratarea cu formaldehidă, la cald. Acestea îşi pierd
puterea toxică, păstrându-şi puterea antigenică.
Ex. vaccinul Di-Te
Imunizarea pasivă realizează obţinerea unei imunozări rapide, imediat după injectare,
dar care durează puţin – săptămâni-luni.
Ex. –antitoxina difterică
- antitoxina tetanică
- antitoxina botulinică
- Ig antirarabice
- Ig anti varicella-zoster ( la pacienţi imunodeprimaţi).
În funcţie de utilitatea lor în practica imunizării, vaccinurile prezentata mai sus pot fi
clasificate în :
1. Vaccinuri indispensabile, de regulă obligatorii în majoritatea ţărilor: BCG, Di-
Te-Per, antipoliomielitic oral şi injectabil, anti-hepatită B şi anti-rujeolic.
Recent, sunt considerate indispensabile v. Anti-hepatită A, anti-rubeolic, anti-
varicelă-zoster.
2. vaccinuri facultative, necesare unor grupe de vârstă extreme ( copii, bătrâni),
sau cu risc infecţios: V. Antigripal, v. Antipneumococic, v. Anti-haemophylus, V.
Antirabic
3. vaccinuri folosite ocazional , în focare epidemice delimitate: antimeningococic,
antitifoidic
4. vaccinuri de interes regional (boli tropicale): antiamaril, etc.
5. vaccinuri pentru persoane cu risc profesional (zoonoze): anti-cărbunos,
antifebra Q-brucelloză-leptospiroză, antirabic (preexpunere)
30
CAPITOLUL V
ANTIBIOTICE ŞI CHIMIOTERAPICE
Antibioticele şi chimioterapicele sunt un grup de medicamente capabile să

distrugă sau să inhibe multiplicarea microbiană. Au acţiune selectivă şi specifică. În
doze terapeutice ele nu lezează celulele organismului uman.
Antibioticele sunt substanţe antibacteriene naturale. Penicilinele şi
cefalosporinele sunt extrase din fungii din genul Penicillium (şi alte ascomicete);
aminoglicozidele, macrolidele, tetraciclinele, cloramfenicolul, lincomicina sunt extrase
din actinomicete, în special fungi din genul Streptomyces; polimixinele şi bacitracina
sunt produse de bacterii din genul Bacillus .
Chimioterapicele sunt substanţe antibacteriene obţinute prin sinteză chimică.
În prezent, o delimitare strictă între cele două categorii nu este justificată
deoarece au fost produse numeroase antibiotice de semi-sinteză. Din acest motiv, există
tendinţa ca toate substanţele antimicrobiene să fie denumite antibiotice, iar folosirea lor
în tratamentul antiinfecţios să fie numită antibioterapie.
Fiecare antibiotic are o denumire comună internaţională (D.C.I), aceeaşi pentru
toate preparatele comercializate, fie româneşti, fie străine. Denumirea comercială diferă
în funcţie de firma producătoare.
Spectrul antimicrobian
Spectrul antimicrobian cuprinde totalitatea bacteriilor asupra cărora antibioticul

este activ. Este nesesară cunoaşterea spectrului antibacterian iniţial, precum şi
modificările ulterioare, apărute prin emergenţa unor tulpini rezistente.
Spectrul antibacterian iniţial este stabilit pentru fiecare antibiotic în parte, prin
testări pe tulpini bacteriene de colecţie, fiind precizate categoriile de bacterii sensibile,
intermediar sensibile, precum şi bacteriile rezistente în mod natural la antibioticul
respectiv.
În funcţie de spectru antimicrobian iniţial, antibioticele au fost clasificate în :
antibiotice cu spectru îngust şi antibiotice cu spectru larg.
Antibioticele cu spectru îngust au fost împărţite la rândul lor în două grupuri,
după acţiunea în mod predilect asupra bacteriilor Gram pozitive şi Gram negative:
- antibiotice cu spectru de tip penicilinic ( penicilinele, eritromicina, lincomicina),
active pe coci şi bacili gram-pozitivi, şi pe coci Gram-negativi,
- antibiotice cu spectru de tip streptomicinic (aminoglicozide, streptomicina,
neomicina, gentamicina, kanamicina; polipeptide, colimicina, polimixina), active
pe bacili şi coci Gram-negativi, coci Gram-pozitivi.
Antibioticele cu spectru larg ( ex. tetraciclinele, cloramfenicolul), sunt active pe coci
şi bacili Gram-negativi şi Gram-pozitivi, treponeme, leptospire, ricketsii, chlamydii şi
micoplasme. ( Schema IV.I.)
31
Schema V.I.Tipuri de spectru antibacterian „ clasic”

Bacili Gram- Coci gram-pozitivi Bacili Gram-negativi
pozitivi Coci Gram-negativi
Spectru de tip penicilinic
Spectru de tip streptomicinic
Spectru larg, de tip tetraciclina sau cloramfenicol
În prezent au fost descoperite noi antibiotice cu spectru larg şi ultralarg, unele dintre
ele fiind folosite ca antibiotice de rezervă, în infecţii severe cu tulpini rezistente.
Acţiunea antibacteriană; efectul bactericid, efectul bacteriostatic
Antibioticele au fie
- efect bactericid, adică de distrugere a bacteriilor, fie
- efect bacteriostatic, de inhibare a multiplicării bacteriene.
Obţinerea unui efect bactericid sau bacteriostatic depinde de mai mulţi factori:
- Natura antibioticului şi mecanismul său de acţiune. Un antibiotic bactericid poate
avea şi o acţiune bacteriostatică în concentraţii mai mici, în timp ce un antibiotic
bacteriostatic nu poate avea niciodată un efect bactericid.
- Concentraţia efectivă de antibiotic realizată la locul conflictului microorganism-
gazdă.
- Stadiul de dezvoltare al bacteriei ( faza de latenţă sau de multiplicare, forme L,
spori).
Folosirea unui antibiotic bacteriostatic poate fi suficientă pentru a obţine vindecarea în
cazul unor infecţii uşoare sau ce severitate medie, la pacienţi cu un sistem imun integru.
Antibioticele bactericide sunt necesare în :
- infecţiile severe, sau/şi generalizate ( bronhopneumonii, meningite, peritonite,
septicemii),
- în infecţiile bacteriene cronice sau cu tendinţă la cronicizare ( pielonefrite,
metroanexite, etc.),
- infecţii bacteriene în focare greu sterilizabile ( endocardite, osteomielite, trombo-
flebite, tuberculoza).
Antibioticele bactericide nu se asociază cu cele bacteriostatice, ci se asociază 2 sau
trei bactericide cu mecanisme diferite de acţiune, de ex. o penicilină cu un
aminoglicozid, cu efect bactericid sinergic.
Mecanismele de acţiune ale antibioticelor
1. Inhibiţia sintezei peretelui celular.

2. Inhibiţia sintezei proteinelor.
3. Alterarea structurii membranei celulare bacteriene.
4. Inhibiţia sintezei sau funcţiei acizilor nucleici.
5. Inhibiţia metabolismului bacterian.
32
1. Inhibiţia sintezei peretelui celular – Prin inhibarea polimerizării

peptidoglicanului din structura paretelui celular al bacteriilor. Rezultă liza
bacteriei. Bacteriile Gram-pozitive sunt mai sensibile decât cele Gram-negative.
Antibioticele din această categorie nu sunt toxice pentru celulele umane
( eucariote, lipsite de perete celular). Exemple: penicilinele, cefalosporinele,
Vancomicina, Bacitracina [bactericide].
2. Inhibiţia sintezei proteinelor, prin ataşarea la subunitatea 30S a ribozomilor
bacterieni (30 S  ARN-m): aminoglicozidele
( Streptomicina, Kanamicina, Gentamicina, Neomicina).[bactericide] Prin ataşarea la
subunitatea 50 S ( 50S  ARN-t) : Cloramfenicol, Tetraciclina, Eritromicina,
Lincomicina. [bacteriostatice].
3. Alterarea structurii membranei celulare bacteriene - unele antibiotice, in
special polipeptidice. Polimixine, colistin, precum şi antifungice: amfotericina B,
nistatin – induc modificări ale permeabilităţii membranei celulare, cu pierderea
unor metaboliţi importanţi din celulă. [bactericide].
4. Inhibiţia sintezei sau funcţiei acizilor nucleici - Rifampicina,
Fluorochinolonele – inhibă replicarea ADN – ului bacterian prin inhibiţia unei
enzime – ADN giraza, de care se leagă [ bactericide]
5. Inhibiţia metabolismului – prin inhibiţia competitivă a unei substanţe:
sulfamidele inhibă competitiv acidul para-aminobenzoic ( PABA), precursor al
acidului folic. În prezenţa sulfamidei ( antimetabolit), enzima care se leagă în
mod normal de PABA, se leagă de antimetabolit , rezultând un produs inactiv
metabolic. [bacteriostatic]. Trimetoprimul inhibă transformarea acidului folic în
acid folinic, următoarea etapă metabolică [ bactericid].
Rezistenţa la antibiotice
Rezistenţa bacteriilor la antibiotice poate fi naturală sau dobândită.

Rezistenţa naturală este un caracter de specie şi este totală, fiind genetic
determinată. De ex., B. Koch este rezistent la peniciline, bacteriile strict anaerobe
sunt rezistente la aminoglicozide.
Rezistenţa dobândită se datorează apariţiei şi selectării unor mutante rezistente,
prin transfer cromozomial ( rar) sau extracromozomial ( des, prin plasmide) de la o
bacterie rezistentă la una sensibilă. Mecanismele biochimice ale rezistenţei sunt:
- producerea de enzime inactivatoare ( penicilinaza, cefalosporinaze),
- scăderea permeabilităţii bacteriei pentru antibiotic (forme L, protoplaşti,
sferoplaşti),
- elaborarea în exces sau modificare enzimelor care reprezintă ţinta de acţiune a
antibioticului
- creşterea sintezei de PABA
Rezistenţa dobândită poate fi faţă de un singur antibiotic ( monorezistenţa) sau poate
fi multirezistenţă. Faţă de antibioticele înrudite poate fi o rezistenţă încrucişată.
33
Reguli generale de alegere a antibioticului în terapie
- Antibioticul ales trebuie să fie activ pe tulpina bacteriană (izolată şi identificată),

conform antibiogramei.
- Antibioticul ales trebuie să difuzeze bine şi să realizeze o concentraţie activă în
focarele în care este localizată infecţia.
- Antibioticul trebuie să fie cât mai puţin toxic, şi să nu existe contraindicaţii ale
pacientului la substanţa respectivă ( alergie, sarcină, insuficienţă renală, hepatică,
etc.).
- Calea de administrare ( oral, I.M., I.V., ) să corespundă localizării infecţiei, dozei
care urmează să se administreze, şi urgenţei obţinerii unei concentraţii active .
ANTIBIOTICE BETA-LACTAMICE
Familie de antibiotice care au în structura chimică inelul beta-lactamic.

Mecanismul lor de actiune este inhibitia sintezei peptidoglicanului, in etapa de
polimerizare, prin legarea de transpeptidazele pe PBPs ( penicillin binding proteins).
1.PENICILINELE
Penicilinele pot fi împărţite în 4 mari grupuri:
- peniciline naturale,
- peniciline rezistante la penicilinază,
- aminopeniciline,
- peniciline cu spectru larg.
Penicilinele naturale, primele descoperite şi introduse în terapie în urmă cu şase
decenii, îşi păstrează şi astăzi eficienţa. Spectrul lor de acţiune acoperă coci Gram-
pozitivi şi Gram-negativi (streptococi, pneumococi, enterococi, meningococi), bacili
Gram-pozitivi (corynebacterii, L. Monocytogenes), spirochete (Leptospira, Treponeme)
şi majoritatea bacteriilor anaerobe.
Penicilina G cristalină, de uz parenteral ( IM sau IV deoarece este modificată de sucul
gastric), prototipul penicilinelor naturale. Se găseşte sub formă de sare de Na sau de K.
Este activă, fiind considerată antibiotic de elecţie , asupra:
- Streptococului beta-hemolitic de grup A , pneumococi, streptococi viridans ,
stafilococi albi şi aurii nesecretori de penicilinază,
- Coci Gram-pozitivi anaerobi,
- Neisserii ( coci Gram-negativi),
- Bacil antrax ( baciliGram-pozitivi),
- Clostridii (bacili Gram-pozitivi anerobi),
- Treponeme, leptospire, fusobacterii.
Antibiotic bactericid, se foloseşte atât în monoterapie , cât şi în asociaţii de antibiotice.
Toxicitatea este redusă.Principalele reacţii adverse sunt de tip alergic, ( până la 10% din
cazuri).
Penicilina V ( Fenoximetilpenicilina) – penicilina de uz oral. Administrată strict pe
stomacul gol, cu o oră înainte de masă şi cu respectarea intervalelor dintre doze, are
efecte similare cu ale penicilinei G.
34
Benzatin-penicilina G – Moldamin, penicilină depozit (realizează un nivel stabil,
scăzut de antibiotic pe o perioadă de 2-4 săptămâni, utilă în profilaxia reinfecţiilor cu
streptococ) şi
Procain-penicilina G – ( Efitard ) , Clemizol-penicilina G ( Megacilline) , peniciline
semi-depozit, cu administrare I.M. într-o singură doză zilnică, au indicaţii în tratamentul
şi profilaxia bolilor post-streptococice , sifilis (dermato-venerologie).
Peniciline rezistente la penicilinază ( peniciline anti-stafilococice):

OXACILINA - indicată în infecţii stafilococice. Se poate administra oral, parenteral şi
topic. Asocierea Oxacilină-gentamicină este sinergică.
METICILINA – de uz strict parenteral, nu mai este folosită datorită emergenţei de
tulpini stafilococice rezistente şi nefrotoxicităţii. Tulpinile de stafilococi rezistente la
meticilină şi-au modificat receptorul pentru peniciline şi de accea sunt rezistente la toate
beta-lactaminele. Totodata sunt rezistente la macrolide şi lincosamide. În această
situaţie, medicamentul de elecţie este vancomicina.
Aminopeniciline
AMPICILINA este o penicilină semi-sintetică, cu spectru lărgit faţă de Penicilina G. În
plus fată de spectrul acesteia, Ampicilina este activă şi pe enterococi, Haemophillus,
Shigelle, unele salmonelle, unele tulpini de Proteus, Klebsiella, E. Coli.
Se administrează oral şi parenteral. Ampicilina realizează o bună concentraţie biliară şi
în LCR. Este bine tolerată de gravide, sugari şi copii mici.
Efectele adverse sunt alergice şi de dismicrobism intestinal.
AMOXICILINA - are o biodisponibilitate superioară ampicilinei, se absoarbe aproape
complet din intestin, are o eficienţă crescută în infecţii pulmonare, boli diareice, febra
tifoidă.
Peniciline cu spectru larg

Asocieri aminopeniciline cu inhibitorii de beta-lactemaze
Inhibitorii de beta lactamaze: Acidul clavulanic şi Sulbactamul, în asociere cu beta
lactaminele, au un efect sinergic, cu condiţia ca producerea de beta-latamază să fie
mecanismul principal al rezistenţei.
AMOXICILINA CU AC. CLAVULANIC – AUGMENTIN, AMOXICLAV
AMPICILINA CU SULBACTAM – UNASYN
Sunt active pe bacteriile sensibile la Ampicilină şi amoxicilină, dar şi pe stafilococii
aurii şi unii bacili gram-negativi rezistenţi la acestia datorită producerii de beta-
lactamaze. Aceste combinaţii sunt larg folosite în practica medicală în sinuzite
bacteriene, otite medii, infecţii ale tractului respirator infecrior, infecţii urinare şi
hepatobiliare, infecţii ginecologice.
Carboxipeniciline: Carbenicilina ( PYOPEN), carindacilina, etc, au un spectru

asemănător Ampicilinei, dar sunt active şi pe bacilul piocianic. Sunt folosite în secţiile
de terapie intensivă.
Ureidopeniciline, Piperazinpenicilinele ( Piperacilina, Azlocilina, Mezlocilin). Sunt
eficiente mai ales pe Proteus, piocianic, Enterobacter, acinetobacter. In paralel cu doza
creste si semiviata antibioticului in circulatie.
35
Monobactame ( Aztreonam) – active şi pe bacili Gram- negativi, aerobi şi anaerobi.
Carbapeneme – Tienamicina ( Tienam, Imipenem ) antibiotic de rezervă, cu spectru
larg, activ şi pe stafilococii meticilino-rezistenţi, anaerobi, bacili Gram-negativi.
CEFALOSPORINELE
Antibiotice beta – lactamice, cu acelaşi mecanism de acţiune ca penicilinele.
Au efect bactericid.
Sunt clasificate in generatii, pe măsura lansarii lor pe piata si in functie de
activitate antimicrobiana. Se administrează oral şi/sau parenteral.
Au spectru larg, în special cele de generaţia a II-a şi a III-a şi ultralarg, cele de
generatia a IV-a.
Prezinta toxicitate scăzută.
Efecte secundare:
- hipersensibilizare,
- selectarea unor tulpini de enterococ,
- anemie hemolitică, granulocitopenie.
Generaţia I: Cefalexin, Cefazolin, Cefalotin. Sunt active pe cocii Gram-pozitivi:
streptococi, pneumococi, stafilococi, cu exceptia enterococilor si a unor tulpini de
stafilococ . Sunt mai putin active pe bacilii Gram-negativi, totusi au actiune pe
Haemophylus, Branhamella, Salmonella, Shigella.
Bacteriile din genurile Enterobacter, Serratia, Morganella prezinta rezitenta
naturala fata de acest grup de antibiotice.
Difuzeaza bine in tesuturi, in special pulmonar. Nu patrund in LCR. Se elimina
urinar.
Generaţia a II-a: Cefaclor Cefuroxim, Cefamandol, Cefoxitin, Cefotetan.
Au un spectru mai larg fata de generatia I, fiind mai rezistente la beta-lactamaze.
Sunt mai active pe stafilococi, Proteus, Enterobacter.
Formele orale sunt indicate in infectii respiratorii, ORL, dar si in infectii urinare
simple. Formele injectabile sunt folosite in profilaxilaxia infectiilor chirurgicale si
vasculare.
Generaţia a III-a : injectabile: Cefotaxim (Claforan), Ceftriaxon (Rocephine),
Ceftazidim (Fortum), Cefoperazon ( Cefobid). Orale: Cefixim, Cefpodoxim
( Orelox), Cefotiam.
Aceste antibiotice sunt mai putin active pe bacteriile Gram-pozitive decat cele de
generatia I si II, dar mult mai eficiente pe bacilii Gram-negativi: enterobacterii si
Pseudomonas aeruginosa. Sunt mult mai rezistente la beta-lactamaze.
Sunt rezervate in general infectiilor severe produe de Gram-negativi si infectiilor
nosocomiale, in asociere cu aminoglicozidele.
Generatia a IV-a : Cefepim, Cefpirom. Sunt rezistente la unele beta-lactamaze
deosebit de active. Se utilizează in infecţii nosocomiale sau în septicemii cu origine
necunoscută, în care este necesară acopperirea unui spectru foarte larg de bacterii.
GLICOPEPTIDE: Vancomicina (Vancocin), Teicoplanina ( Targocid)

Antibiotice cu efect bactericid.
Mecanism de actiune: alterarea sintezei si permebilitatii peretelui celular si a sintezei de
ARN bacterian.
36
Active pe : coci Gram pozitivi - Stafilococi, inclusiv meticilino-rezistenţi
(antistafilococic de rezervă), streptococi, enterococi, bacili anaerobi: Bacillus,
Actinomyces, Clostridium
Inactiv pe bacilii Gram-negativi deoarece molecula mare de antibiotic nu traversează
spaţiul periplasmatic.
Este indicat in infectii severe produse de bacterii le sensibile la antibiotic.
Administrarea: intravenos in perfuzie (P.E.V.). Antibioticul circula legat de proteinele
plasmatice, patrunde in lichidul pleural, peericardic, sinovial, trece in lichidul de dializa
peritoneala, strabate meningele numai daca acesta este inflamat. Se elimină aproape
exclusiv prin filtrare glomerulară.
Efecte adverse: reactii alergice, hipotensiune sau hipertensiune în timpul PEV,
ototoxicitate.
Inhibitori ai sintezei proteinelor

MACROLIDE: Eritromicina, Claritromicina ( Clacid), Roxitromicina (Rulid),
Spiramicina, Josamicina.
Efect bacteriostatic.
Se leagă de subunitatea 50S a ribozomilor.
Spectru de tip Penicilină, la care se adaugă Haemophyllus, Bordetella, Chlamydia,
Mycoplasma, Bacteroides ( anaerob).
Indicate la pacienţii alergici la penicilina, în infecţii respiratorii.
Efecte secundare gastro-intestinale: greaţă, vărsături, dureri abdominale.
AMINOGLICOZIDE: Streptomicină, Kanamicină, Gentamicină,

Tobramicină, Amikacină, Neomicină, Netromicină.
Primul preparat cunoscut a fost Streptomicina (1944), pentru ca între 1949 şi
1956 să fie descoperită o întreagă familie de antibiotice foarte apropiate. Până în
prezent au mai fost introduse preparate cu activitate antibacteriană superioară, cu
toleranţă îmbunătăţită şi cu riscuri scăzute de efecte adverse.
Se leagă de subunitatea 30 S şi pe membrana externă. Au efect bactericid puternic şi
rapid. Se fixează rapid şi ireversibil în citoplasmă, concentrându-se intrabacterian. Sunt
sinergice cu antibioticele care acţionează la nivelul peretelui bacterian (beta-lactamine şi
glicopeptide).
Bactericide. Aminoglicozidele semisintetice ( amkacina, netromicina – sunt cu spectru
larg).
Spectru: active pe bacterii Gram pozitive şi gram negative , în special pe bacili gram-
negativi.
Nu au efect pe anaerobi, spirochete, bacterii cu dezvoltare intracelulară(chlamydii,
rickettsii, legionelle).
Se absorb slab gastro-intestinal ( se administreaza numai injectabil).
Nu pătrund bine în LCR. Se elimină nemodificate prin filtrare glomerulară. Activitatea
lor este influenţată de pH, la un pH mai mic de 6,5 îşi pierd repede eficacitatea. Se
preferă administrarea lor în combinaţie cu alte antibiotice.
Efecte adverse de tip toxic: ototoxic, nefrotoxic şi blocaj neuro-muscular.
37
OXAZOLIDINONE. Linezolidul este primul dintr-o clasă nouă de antibiotice:
Oxazolidinone, foarte active asupra bacteriilor Gram-pozitive, în special enterococi şi
stafilococi, atât S.aureus meticilino-rezistent (spectrul cuprinde şi tulpini
multirezistente) cât şi S.aureus meticilino-sensibil. Mecanismul de acţiune este blocarea
sintezei proteinelor bacteriene, prin ataşarea la complexul de iniţiere 70 S. A fost
introdus în terapie din anul 2000, fiind utilizat în tratamentul infecţiilor severe ale pielii
şi ţesuturilor moi.
Într-un studiu pe care l-am efectuat în Laboratorul de Microbiologie al Spitalului
Clinic Judeţean Constanţa , pe 100 tulpini de S.aureus izolate din diferite produse
patologice, au fost sensibile la Linezolid un procent de 98% dintre acestea. Rezultatele
sunt concordante cu cele obţinute de alţi autori. Eficienţa sa pare a fi similară cu a
glicopeptidelor.
TETRACICLINE : Tetraciclina, Doxiciclina, Oxitetraciclina, Minocilina,

Doxiciclina ( Vibramycin).
Bacteriostatice cu spectru larg de acţiune.
Inhibă sinteza proteică prin legarea de subunitatea 30S.
Acţionează pe:
- bacterii gram pozitive şi Gram negative,
- Vibrio, Shigella, Treponema pallidum
- Mycoplasme, Ricketsii, Chlamydii.
Administrare orală
Pătrund bine în ţesuturi, greu în LCR
Efecte secundare: digestive. Greaţă, vărsături, candidoze post terapeutice
Sunt C.I. la gravide şi copiii sub 8 ani, deoarece se depun în dentină şi determină o
culoare galben- brună a dinţilor.
CLORAMFENICOLUL
Bacteriostatic cu spectru larg : Gram + şi Gram-, anaerobi, spirochete, patogeni
obligator intracelulari. A fost descoperit în 1949 prin extracţie naturală din Streptomyces
venezuelae, dar astăzi este sintetizat integral.
Se leagă de subunitatea 50S, inhibând sinteza proteică.
Administrat oral, se absoarbe bine. Pătrunde bine în ţesuturi, inclusiv LCR.
Efecte secundare:
- supresia M.O. hematopoietice, la doze mari, administrare timp îndelungat,
efectele fiind reversibile după oprirea administrării;
- anemie aplastică ( efect idiosincrazic);
- sindromul cenuşiu (baby-grey sindrom) survine la sugarii imaturi sau la copii mai
mari şi adulţi prin supradozare.
- tulburări gastro-intestinale.
Antibiotice ce afecteză membrana celulară

POLIMIXINE ( antibiotice polipeptidice) COLIMICINA, POLIMIXINA B
şi E.
- Active pe bacili Gram-negativi, inclusiv bacil Piocianic.
38
- Se administrează oral pentru efectul la nivelul tubului digestiv. Parenteral este
indicat pentru infecţii urinare, genitale, sistemice. Bacitracina, care este deosebit
de toxică, se administrează numai local.
- Efecte adverse: nefrotoxice, neurotoxice
Antibiotice care inhibă sinteza ac. Nucleici
RIFAMYCINE ( RIFAMPICINA)
Antibiotic bactericid, cu spectru larg. Pătrunde în fagocite, distrugând
microorganismele cu multiplicare intracelulară. Dezvolta relativ repede rezistenta
secundara.
Este activ pe bacterii Mycobacterium tuberculosis, bacterii Gram + şi unele bacterii
Gram- ( Neisseria gonorrhoeae).
Indicată în tratamentul tuberculozei pulmonare si extrapulmonare, infectii severe cu
bacterii sensibile, intotdeauna in asociere cu alte antibiotice, pentru a preveni aparitia
rezistentei.
Administrare orla si locala (colir)
Efecte secundare: rash cutanat, trombocitopenie, alterarea funcţiei hepatice. Se evita in
timpul sarcinii si alaptarii, precum si la nou-nascut.
CHINOLONE si FLUOROCHINOLONE
Antibiotice de sinteza ce cuprind acidul nalidixic si derivatii sai. Mecanism de acţiune :
inhibarea ADN-girazei si topoizomerazei IV, împiedicând replicarea ADN bacterian.
Primul antibiotic din această clasă: Acidul nalidixic, descoperit in 1962.
Ataşarea unui atom la derivaţii săi, a dus in anii 1970 la obtinerea fluorochinolonelor,
cu o penetrabilitate intracelulara crescuta de pana la 200 de ori.
Bactericide cu spectru larg, eficiente în special pe bacterii Gram-negative, inclusiv
piocianic, germeni de spital, dar şi pentru Gram-pozitivi, patogeni intracelulari sau
bacterii anaerobe.
Clasificare:
Generatia I : acid nalidixic ( Negram). Cuprinde numai preparate cu
administrare orală. Se absorb bine din tractul gastrointestinal, dar ating
concentraţii terapeutice numai în urină.
Generatia a II-a : Ciprofloxacin ( Ciprinol, Ciprobay), Norfloxacin
(Norfloxacin, Nolicin), Ofloxacin ( Ofloxacin, Tarivid), Pefloxacin (Peflacine). Au
acţiune sistemică datorită difuziunii bune în ţesuturi şi pătrunderii în celule.
Generatia a III-a : Levofloxacin ( Tavanic). Medicament de rezervă în infecţii
respiratorii cu bacterii rezistente la macrolide.
Generatia a IV-a : Trovafloxacin (Trovan)
Indicaţii: infecţii urinare, genitale, pulmonare, biliare, osteite, osteo-mielite, meningite,
septicemii.
Administrare orală, IM, IV.
Efecte secundare
Efecte secundare grave la nivelul cartilajelor si tendoanelor ( tendinite, rupturi de
tendoane), artralgii, artirite
Manifestari cutanate: fotosenibilizare, dermatite exfoliative
39
Digestive: greata, varsaturi, gastralgii
Neurologice: cefalee, fotofobie, insomnie, vertij, acufene.
Hematologice: Trombocitoza/trombocitopenie, leucopenie
Contraindicatii:
- Copii si adolescenti: risc de afectare grava a cartilajelor. Prudenta la
batrani.
- Gravide sau femei care alapteaza
SULFAMIDELE ( SULFONAMIDE)
Primul preparat, care elibera substanţa activă în organism, a fost introdus în anii 1930.
Sunt bacteriostatice.
Mecanism de acţiune: inhibiţia competitivă a PABA (acid para-amino-benzoic).
Spectru larg bacterii Gram + şi Gram - , protozare.
Sulfamide cu acţiune generală: sulfadiazina,
- sulfametoxazol + trimetoprim ( biseptol, septrin) indicat în infecţii respiratorii,
urinare, boli diareice;
- Sulfamide cu acţiune urinară: Sulfizoxazol ( neoxazol);
- Sulfamide cu acţiune intestinală;
- Sulfamide cu acţiune pe Mycobacterium Leprae: Dapsone.
Ef. Adverse . de tip toxic, alergic, gastro-intestinale.
Metronidazolul este primul derivat de nitroimidazoli, introdus în terapie în anul

1959 ca antiparazitar, ulterior descoperindu-se că este cel mai bun bactericid pentru
bacteriile anaerobe datorită penetranţei tisulare excelente. Efectul bactericid se extinde
şi asupra unor bacterii aerobe, protozoare, Helicobacter pylori. Poate produce
manifestări alergice cutanate, dar se discută şi despre un eventual efect carcinogen. Se
administrează oral şi intravenos, difuziunea tisulară este excelentă. Efectele adverse
sunt: dispeptice, nervoase, efect antalcool, colită pseudomembranoasă.
Nitrofuratoinul.
Medicament bactericid, dar care atinge concentraţii eficiente numai în urină. Este
activ pe enterobacterii, dar şi pe enterococi. Se utilizează pentru tratamentul şi
profilaxia infecţiilor urinare. Efectele adverse, rare, sunt: alergie, gastro-intestinale,
neuropatie.
40
Coci Gram Pozitivi

CAPITOLUL VI
GENUL STAPHYLOCOCCUS
Genul Staphylococcus include coci Gram pozitivi, cu diametrul de 0.8-1.5

microni, imobili, nesporulaţi, în general necapsulaţi, dar pot fi şi capsulaţi, grupaţi tipic
în ciorchine, datoritã separãrii incomplete a celulelor fiice în urma diviziunii care are
loc în planuri succesive perpendiculare între ele.
Fig. VI.1. Stafilococi – microscopie electronica – dupa K.Todar

Stafilococii sunt aerobi, facultativ anaerobi, mai rar microaerofili. Peretele celular
conţine peptidoglican şi acizi teichoici. Sunt catalazã pozitivi.
Genul Staphylococcus este format din 20 de specii, din care mai frecvent izolate
la om sunt: S. aureus, S. Epidermidis şi S.saprophyticus,
Staphylococcus aureus este o specie inclusã în categoria microorganismelor
condiţionat patogene. Termenul de “stafilococ patogen” este folosit în mod special pentru
specia Staphylococcus aureus. Implicarea unei tulpini de stafilococ într-un proces
infecþios trebuie argumentatã pe baza unor criterii:
- prezenţa caracterelor de patogenitate, dintre care cel mai important este coagulaza
liberă,
- criteriile cantitative şi relaţia cu ceilalţi constituenţi ai florei normale .
Cele mai multe specii de stafilococ ce aparţin florei endogene a pielii şi
mucoaselor nu produc coagulazã.
Aceste specii ( S. epidermidis, S.hominis, S. haemolyticus, S. lentus, S. warneri,
S capitis, S. saccharoliticus, S. auricularis), au fost denumite cu termenul de stafilococi-
coagulazã negativi (SCN) şi sunt considerate saprofite, sau având potenţial patogen
foarte scãzut.
CARACTERE DE PATOGENITATE
Caracterele de patogenitate ale stafilococilor sunt reprezentate de :
1. Capacitatea de aderenţă
Capacitatea de a adera la mucoase, epitelii şi endotelii este rezultanta mai multor
caracteristici structurale şi biochimice
 Prezenţa acidului lipoteichoic- cu rol în aderenţa la epitelii
41
 Receptorul pentru fibronectină, cu structură proteică, situat la nivelul peretelui celular
 Clumping factorul ( coagulaza legată), receptor pentru fibrinogen
2. Activitatea antifagocitară a unor componenete ale Staphylococcus (numite şi

agresine): Structurile capsulare, Proteina A, alte proteine hidrofobe, Coagulaza legată
3. Capacitatea hipersensibilizantã a unor componente ale peretelui celular
Proteina A, acizii teichoici, pot determina hipersensibilizarea, care explicã în mare
măsură caracterul frecvent recidivant al infecţiilor stafilococice.
5. Prezenţa plasmidelor de rezistenţã la antibiotice ( factori R)
 grupul heterogen de factori R responsabili de sinteza -lactamazei
 asocierea mai multor plasmide la tulpinile stafilococice cu polirezistenţã
4. ENZIME ŞI TOXINE , extrem de numeroase, pe care Staphylococcus aureus le

elibereazã în mediu.
a) ENZIME
1) COAGULAZA LIBERÃ
 Activeazã o globulinã plasmaticã asemãnãtoare protrombinei ( coagulase reacting-factor )
 Determinã coagularea plasmei umane şi de iepure recoltatã pe anticoagulant: heparinã,
citrat, EDTA.
2) COAGULAZA LEGATÃ (CLUMPING FACTOR)

 Insolubilã –“legatã” de suprafaţa corpului bacterian ( face parte din structura acestuia)
 Se leagã de fibrinogen
 Favorizeazã depunerea de fibrinã pe suprafaţa bacteriei, cu rol antifagocitar
 Coaguleazã fibrina în jurul leziunii şi în vasele limfatice, formând un perete ce limiteazã
procesul infecţios.
3) FIBRINOLIZINA ( STAFILOKINAZA)
 Activator al plasminogenului
 Lizeazã cheagul de fibrinã poate juca un rol în formarea de embolusuri septice.
4) HIALURONIDAZA
 Hidrolizeazã acidul hialuronic fluidificând substanţa fundamentalã a ţesutului
conjunctiv, Scade pH, Creşte permeabilitatea tisularã
5) NUCLEAZA TERMOREZISTENTÃ (TERMONUCLEAZA)

 Distruge nucleii celulari
6)LIPAZELE
42
 Descompun lipidele din membranele celulare şi lipidele tegumentare, Scad pH, Au
rol în tropismul cutanat
7) LECITINAZA A
 Scindeazã lecitinele din membranele celulare
8) CATALAZA
 Inactiveazã peroxidul de Hidrogen (îl descompune în apã şi O2), H2O2 fiind produs de
neutrofilul activat, cu rol bactericid.
b) TOXINE
1) HEMOLIZINE:
ALFATOXINA ( - HEMOLIZINA)
 Efect citotoxic şi citolitic asupra mai multor tipuri de celule: hematii de om, iepure,
berbec, leucocite, fibroblaşti, Se inserã în membrana citoplasmaticã a celulelor ţintã
şi formeazã pori
BETATOXINA (-HEMOLIZINA)
GAMA-TOXINA(-HEMOLIZINA)
DELTA TOXINA(DELTA –HEMOLIZINA)
LEUCOCIDINE
 Au o acţiune citoliticã selectivã asupra polimorfonuclearelor neutrofile şi
macrofagelor
 Inhibã chemotactismul leucocitelor
2. ENTEROTOXINE
 Inhibã reabsorţia apei din lumenul intestinal şi stimuleazã receptorii emetici de la
nivelul mucoasei digestive fiind implicate în toxiinfecţiile alimentare
3. TOXINA EPIDERMOLITICĂ ŞI EXFOLIANTÃ (EPIDERMOLIZINA)

 Induce la distanţã de focarul infecţios clivarea intraepidermicã la nivelul
stratului granulos al tegumentului prin distrugerea cimentului intercelular,
aflux lichidian şi ruperea desmozomilor.
4.TOXINA ŞOCULUI TOXIC STAFILOCOCIC - TSST

 Produce rash eritematos, cu sau fãrã descuamare, Hipotermie, Hipotensiune arterialã,
Mialgii , Vãrsãturi, Diaree, Şoc
EPIDEMIOLOGIE
Stafilococii se dezvoltã în populaţii bogate pe pielea mamiferelor şi pe suprafeţele
cu care acestea vin în contact.
43
Omul reprezintã principalul rezervor de stafilococ auriu, habitatul natural primar
fiind considerat vestibulul nazal ( 30-40% dintre indivizi).
Se întâlneşte , de asemenea în alte regiuni ale organismului: perineu, tract
intestinal, cavitate bucalã, faringe, conjunctivã, glande mamare.
Anumite categorii profesionale, medici, asistente, personal auxiliar din spitale
sunt mai frecvent purtãtori de Stafilococ auriu. De asemenea diabeticii, bolnavii
hemodializaţi şi, în general, bolnavii cu imunodepresie au o ratã mai mare a portajului
decât populaţia generalã.
Stafilococii sunt bine echipaţi pentru a creşte pe tegument la concentraţii mari de
sãruri şi lipide. În laborator ei pot rceşte pe medii conţinând pânã la 10% Na Cl.
Stafilococii coagulazo-negativi SCN formeazã microcolonii în jurul deschiderii
foliculului pilos, ºI uneori pe canalele glandelor sebacee.
- Stafilococcus epidermidis se situeazã pe primul loc pe tegument (85-100%), de
asemenea predominând în zonele calde şi umede. Unele au ca habitat preferenþial pielea
capului ( S. capitis), în special scalpul şifruntea, zone cu glande sebacee numeroase,
bine dezvoltate.
Înte SA şi SCN existã o relaţie cantitativã inversã, SCN constituind alãturi de
micrococi şi de difteromorfi principalii constituenþi ai florei cutanate.
Transmiterea
Transmiterea este în special interumanã directã ( contact direct, transmitere prin
intermediul mâinilor, în special de la nivelul nasului), sau indirectã, prin intermediul
alimentelor, sau mediului înconjurãtor.
Sursele de infecţie sunt:
<leziuni stafilococice deschise
< vestibulul nazal.
Mediul spitalicesc oferã condiþiile cele mai bune pentru apariþia unor tulpini de
Staphylococcus aureus cu virulentã crescutã si diseminarea acestora.
FACTORI GENERALI care favorizeaza infectia stafilococica :

- Malnutriţia ( carenţele proteice şi vitaminice), diabetul, etilismul
- Deficite imune : congenitale, câştigate : tumori, tratament cu citostatice,
imunosupresoare, tratament cu corticoizi.
PATOGENITATE
A. Stafilococul auriu determina infectii superficiale si profunde, fiind considerate
prototipul infectiei piogene: produce un puroi gros, cremos, galbui.
I . Infectii cutanate si mucoase
- superficiale: pustule, foliculita, impetigo
- profunde: furuncule, abcese, flegmoane
- hidrosadenita ( infectia glandelor Sudoripare)
- infectii ale unghiilor
44
Infectii de plaga
Conjunctivite
Sinuzite, otite, mastoidite
II. bacteriemie sau septicemie
III. localizari metastatice ( secundare) : osoase, pulmonare, cardiace, renale
B. Boli produse de toxine:
Toxiinfectii alimentare, dupa consumul de alimente contaminate
Epidermoliza buloasa a nou-nascutului (sindrom Lyell infecþios, sindromul de piele
oparita al nou nascutului).
Sindromul de soc toxic stafilococic, descris pentru prima oara in 1978, la femeile care
utilizeaza tampoane intravaginale.
Stafilococii coagulaza-negativi pot determina infectii:
- infectii de catater
- infectii oculare dupa interventii chirurgicale oftalmologice
- endocardite pe valve artificiale
- infectii urinare (la femei)
- infectii la subiecti imunodeprimati
Tratamentul infectiilor stafilococice
Tratamentul cu antibiotice se face conform antibiogramei. Stafilococul auriu
poseda mai multe mecanisme de rezistenta la antibiotice, in special producerea de beta-
lactamaza si rezistanta la meticilina /oxacilina. Exista tulpini cu rezistenta multipla.
Infectiile profunde beneficiaza in primul rand de tratament chirurgical. Se pot
administra peniciline semisintetice, cefalosporine, eritromicina, clindamicina, sau
asocieri peniciline semisintetice plus o aminoglicozida
Antibioticele considerate antistafilococice de rezerva sunt vancomicina si
teicoplanina.
Imunoterapia cu stock –vaccin si auto-vaccin stafilococic este eficienta in
infectiile recicivante
45
CAPITOLUL VII
GENUL STREPTOCOCCUS
STREPTOCOCII sunt coci Gram –pozitivi, izolaţi sau grupaţi în lanţuri,

aerobi facultativ anaerobi , în general imobili, nesporulaţi, neîncapsulaţi. Sunt catalază
negativi, oxidază negativi.
Fig. VII.1. Streptococi-imagine de microscopie electronica – dupa K.Todar
Streptococii sunt ubicuitari. Speciile mai rezistente se găsesc în mediul exterior, cei mai
puţin rezistenţi trăiesc pe tegumente, mucoase, intestinul omului şi animalelor.
În genul Streptococcus sunt incluse numeroase specii.
Clasificarea streptococilor a fost făcută după mai multe criterii. Cele mai importante
sunt în funcţie de tipul de hemoliză şi clasificarea Lancefield.
In funcţie de tipul de hemoliză:
- streptococi -hemolitici, care produc pe mediul geloză-sânge o hemoliză completă,
bine delimitată.
- Streptococi -hemolitici ( viridans), care produc o hemoliză incompletă, verzuie, cu
margini difuze.
- Streptococi -hemolitici ( nehemolitici), care nu produc hemoliză pe geloză-sânge
Clasificarea Lancefield are la bază un criteriu imunologic, prezenţa în peretele

celular al streptococilor a polizaharidului C , considerat antigen specific de grup.
Lancefield distinge 20 grupuri streptococice, notate cu litere mari, de la A la H şi K-W.
Streptococii viridans nu posedă antigen de grup, deci nu pot fi încadraţi în nici un grup
Lancefield.
În afară de polizaharidul C, streptococii mai posedă şi alte antigene: proteinele M, R, T,
( antigene somatice), iar streptolizinele ( S, O ) sunt de asemenea antigenice.
46
Principalele specii de streptococi sunt:
Streptococcus pyogenes streptococul -hemolitic de grup A

Este o specie obligat patogenă.
Produce numeroase enzime:
- hemolizine - streptolizine: SLO, SLS
- hialuronidaza, fibrinolizina (streptokinaza), DNA-za.
Toxine: eritrotoxina.
Produce infecţii localizate, manifestări generale, boli post-streptococice :
Infecţii în sfera ORL:
- angine eritematoase şi eritemato-pultacee
- abcese periamigdaliene, adenite cervicale
- rinite, sinuzite, otite, mastoidite
Infecţii cutanate: erizipel, impetigo
Infecţii de plagă ( la arşi) şi suprainfecţii ale ulcerelor
Celulite, fasceită necrozantă
Manifestări generale: Scarlatina, septicemii, febra purperală ( septicemie post-partum),

soc toxic.
Boli post-streptococice, cu mecanism imun:
- Reumatismul articular acut, cardita ( RAA)
- Glomerulonefrita acuta ( GNA).
Tratament: Antibioticul de elecţie este Penicilina. În caz de manifestări alergice se

indica Eritromicina.
În tratamentul şi profilaxia complicaţiilor post-streptococice: peniciline de depozit
( Moldamin).
Streptococul de grup B : Streptococcus agalactiae

Habitat: tractul genital al femeilor, în special la gravide.
Poate determina infecţii perinatale, favorizate de membrane rupte de mai mult de 48h
sau/si prematuritate de sub 37 săptămâni. În momentul travaliului , 1-2 % din copii
sunt colonizati, iar din aceştia doar 10 % vor dezvolta o infecţie.
Forma precoce este mai gravă: pneumonia neonatală, cu detresă respiratorie.
Forma tardivă este meningită neo-natală. Ambele se pot complica cu septicemie.
La adult, streptococul de grup B poate deterimina infecţii genitale, urinare,
cutanate, mai rar pneumopatii, meningită, septicemie.
Streptococul de grup D
Streptococii de grup D- enterococii şi specii non-enterococice - sunt streptococi
care au habitatul normal în intestinul uman, pe nucoasa genito-urinară şi pe piele.
Enterococii au fost incluşi într-un gen aparte, genul Enterococcus, cu 12 specii, dintre
care prezintă interes medical E. Fecalis, E. Fecium şi E. Durans
47
Pe geloză sânge,enterococii cresc sub forma unor colonii mici, transparente sau
semitransparente, cu hemoliză de tip  , mai rar  sau .
Microscopic, enterococii apar ovalari, cu diametrul de 0,5-1 m, grupaţi în
perechi sau lanţuri scurte.
Majoritatea tulpinilor sunt mobile.
Aglutinează cu serul de grup D.
Infecţiile cu Enterococ nu sunt foarte frecvente, dar sunt relativ dificil de tratat
din cauza rezistenţei constituţionale la multe antibiotice, precum şi datorită capacităţii
de a dezvolta rezistenţă la noi antibiotice.
Enterococii pot provoca endocardite bacteriene, meningite la sugari, infecţii
urinare, infecţii genitale ( prostatite şi infecţii genitale neveneriene ale tractului genital
feminin), infecţii cutaneo-mucoase, toxiinfecţii alimentare.
Enterococul este implicat şi în infecţii nosocomiale, factorii predispozanţi fiind:
intervenţii chirurgicale abdominale sau ginecologice, bolnavi cu sondă urinară,
antibioterapie inadecvată.
Streptococcus pneumoniae
Caractere generale
Streptococcus pneumoniae (pneumococul) este o specie de streptococi de formă
lanceolată, grupaţi în perechi ( diplo),imobili, încapsulaţi, alfa-hemolitici. Ca toţi
streptococii alfa-hemolitici, nu posedă antigen specific de grup, dar pe baza antigenelor
capsulare sunt grupaţi în 80 de serotipuri.
Fig. VII.2. Pneumococi în spută – dupa B.Tomae
Pneumococii sunt sensibili la acţiunea bilei şi sărurilor biliare, care-i lizează. De

asemenea , la pneumococi apare fenomenul de autoliză, în culturile vechi în mediu
lichid.
Streptococcus pneumoniae este o specie condiţionat patogenă. Pneumococii se
găsesc, în număr mic, la nivelul mucoasei faringiene , la 30-70% din persoanele
sănătoase. Există condiţii favorizante, în care virulenţa pneumococilor creşte, cum ar fi:
malnutriţie, deficienţe ale complementului, scăderea apărării antiinfecţioase a tractului
respirator datorită unor viroze, inhalării de gaze iritante; alcoolici, consumatori de
droguri; insuficienţă cardiacă cronică congestivă.
Patogenitate
48
În aceste condiţii, pneumococii se înmuţesc rapid, în detrimentul florei saprofite,
invadează căile respiratorii şi se localizează la nivelul alveolelor pulmonare, unde
produc inflamaţie, exudat alveolar bogat în fibrină, urmat de aflux leucocitar şi de
hematii. Pneumococii pot trece în limfaticele pulmonare, şi de aici în circulaţia generală
( bacteriemie).
Pneomonia pneumococică ( pneumonia francă lobară) afectează un lob pulmonar.
Debutul este brusc, cu junghi toracic, frison unic ( solemn), febră, tuse cu expectoraţie
verzuie, caracteristică. Radiologic, imaginea este caracteristică, opacitate triunghiulară
cu vârful spre hil şi baza spre periferie. Pneumonia este însoţită de pleurezie.
De la nivelul faringelui, pneumococii mai pot difuza producând otită medie şi
sinuzită. Ca urmare a bacteriemiei, pot apare comlicaţii ca . meningită, endocardită,
artrită septică.
Imunitatea după infecţia pneumococică este specifică de tip şi conferă protecţie
împotriva infecţiei cu o tulpină de acelaşi tip. Vaccinurile antipneumococice conţin
antigene capsulare ( 12-23 antigene) şi sunt indicate grupurilor cu risc crescut.
Tratament
Pneumococii sunt sensibili antibiotice, îndeosebi la penicilină şi alte beta-
lactamice. În ultimii ani au apărut tulpini pneumococice intermediar sensibile şi chiar
rezistente la Penicilină şi eritromicină, astfel încât este indicată antibiograma , deşi
antibioticul de elecţie rămâne Penicilina.
49
Cocii Gram- negativi

CAPITOLUL VIII
GENUL NEISSERIA
Genul cuprinde
- două specii patogene: N. Meningitidis şi N. Gonorrhoeae
- specii saprofite: N. Sica, N. Flava, N. Lactamica.
Fig. VIII.1. Neisserii
Neisseria meningitidis ( meningococul)
Caractere generale
Coci Gram-negativi cu formă reniforma (de boabe de fasole), grupati în diplo
( perechi) cu părţile concave faţă în faţă, sunt imobili, nesporulaţi, prezintă capsulă.
Posedă enzima citocrom-oxidază. Sunt aerobi, dar in vitro cresc mai bine în atmosferă
îmbogăţită cu CO2.
Capsula este polizaharidică şi are rol antifagocitar. Polizaharidele capsulare sunt
antigenice, pe baza lor fiind identificate 13 serogrupuri, şi imunogenice , stimulând
producerea de anticorpi protectori.
Patogenitate
50
Omul reprezintă singura gazdă naturală. Meningococii se transmit prin picături
Pflugge, colonizând mucoasa nasofaringelui. De aici, pot trece în sânge (bacteriemie),
apoi să se localizeze la nivelul meningelor, articulaţiilor.
Au trei factori de virulenţă importanti
- capsula polizaharidică
- endotoxina ( LPZ)
- o IgA protează, care lizează IgA şi ajută bacteriile să se ataşeze de mucoasa
căilor respiratorii superioare.
Rezistenţa la îmbolnăvire: purtătorii de meningococ la nivelul mucoasei respiratorii
dezvoltă anticorpi protectori după aproximativ 2 săptămâni de la colonizare.
Complementul este important în apărare: persoanele cu niveluri scăzute ale
complementului dezvoltă mai uşor boala.
Meningita . Meningele suferă un proces inflamator acut, insoţit de un exsudat bogat în

leucocite PMN. Bolnavii prezintă cefalee, fotofobie, vărsături, redoarea cefei .
Septicemia evoluează cu febră înaltă, şoc, purpură, coagulare intravasculară diseminată
( CID).
Tratament: Penicilină, Ampicilină, Cefalosporine, Cloramfenicol, Tetraciclină. Faţă de
Sulfamidele, folosite initial, meningococii au dezvoltat rezistenţă.
Aminoglicozidele ( Gentamicină, Kanamicină), care nu străbat bariera
hematoencefalică, pot fi administrate intratecal.
Diagnostic:
Produsele patologice : LCR, sânge ( hemoculturi), exsudat nazal. Din acestea se
efectuează:
Frotiuri colorate AM si Gram : se observă Coci gram negativi în perechi.
Culturi pe mediile: Geloză – chocolat, Muller-Hinton, Thayer-Martin, incubare 24-48h
în atmosferă îmbogăţită cu CO2.
Identificare biochimică: fermentează glucoza şi maltoza. Nu fermentează lactoza şi
zaharoza.
Testul oxidazei pozitiv.
Diagnostic serologic: aglutinare pe lamă cu seruri specifice.
Neisseria gonorrhoeae ( gonococul)
Coci Gram-negativi cu formă reniforma (de boabe de fasole), grupati în diplo

( perechi) cu părţile concave faţă în faţă, sunt imobili, nesporulaţi. Posedă enzima
citocrom-oxidază. Sunt aerobi, dar in vitro cresc mai bine în atmosferă îmbogăţită cu
CO2.
51
Fig.VIII.2. Neisseria gonorrheae în secreţie uretrală
Gonococii sunt patogeni specifici omului. Se treansmit pe cale sexuală. Nou născuţii din
mame infectate se pot contamina in timpul naşterii.
Factorii de virulenţă sunt:
- pilii, cu care se ataşează de mucoasă
- endotoxina
- IgA proteaza
Boala se numeşte gonoree si se transmite pe cale sexuala ( boală venerică).

Boala este asimptomatică la peste 50% dintre femei. Gonococul se localizează la
nivelul endocolului uterin. In cazurile simptomatice, determină vaginită, cu scurgere
verzuie purulentă şi sângerări intermenstruale. Complicaţii: salpingită, boala
inflamatorie pelvică, sterilitate.
La bărbaţi, infecţia este simptomatică: uretrită acută, cu scurgere purulentă, disurie,
arsuri, durere.
Infecţia diseminată determinată determină de obicei artrită septică (genunchi, sold)
Bacteriemia determină localizări secundare cutanate.
Oftalmia nou-născutului – conjunctivită purulentă. Netratată, duce la pierderea
vederii. Profilaxie cu Nitrat de argint 2-3 picături instilate in sacul conjunctival al nou-
nascutului.
Infectia gonococică poate coexista cu sifilisul si infecţia cu Chlamydia
trachomatis.
Diagnostic. Produsele patologice: secretie uretrala, vaginala, secr. Conjunctivală, lichid

articular, sânge. Frotiu Cultură
Id. Biochimică: fermentează glucoza, nu fermentează maltoza, lactoza si zaharoza.
Tratament. Penicilina ( dar există tulpini secretorii de penicilinază)

Tetraciclină, Ceftriaxon.
52
Bacili Gram-pozitivi
CAPITOLUL IX
GENUL CORYNEBACTERIUM. GENUL BACILLUS
Genul Corynebacterium cuprinde bacili Gram-pozitivi nesporulaţi, imobili, cu

extremităţile îngroşate, în formă de măciucă, coloraţi neuniform datorită granulaţiilor
metacromatice Babeş-Ernst. Au o grupare caracteristică în formă de V, L, litere
chinezeşti sau palisade.
Principala specie patogenă pentru om este Corynebacterium diphteriae (bacilul
difteric). Există şi specii saprofite, numite difteroizi sau difteromorfi.
Caractere de cultură: C. Diphteriae este o bacterie pretenţioasă, necesitând
pentru izolare medii nutritive speciale: mediul Loffler cu ser, mediu cu telurit de
potasiu, mediul de îmbogăţire OCST ( cu ou,cistină, ser, telurit). După aspectul
coloniilor, se disting 3 variante: var. gravis, var. mitis, var. intermedius, numite astfel
deoarece sa- considerat că determină forme grave, uşoare , respectiv medii de boală.
Patogeneza. C. Diphteriae nu are capacitate de invazie. Principalul caracter de
patogenitate este producerea unei exotoxine puternice, citotoxice, produsă sub conversie
lizogenică printr-un bacteriofag. Tulpini netoxigene (tox-) pot deveni astfel toxigene
( Tox+). Toxina difterică este formată din două subunităţi: B ( binding) , cu care se
ataşează de receptorii celulari şi A (activity) ce blochează sinteza proteică în celulele
ţintă. ( Fig.1).
53
Fig.IX.1. Mecanismul de actiune al toxinei difterice
Calea de transmitere a bacilului difteric este calea aeriană, prin picăturile Pflugge,
infecţia rămânand localizată la nivelul mucoasei faringiene. Multiplicarea bacteriilor şi
producerea de toxină determină un proces inflamator şi necrotic, cu exudat bogat în
celule, ceea ce duce la formarea unor false membrane. Complicaţie: laringita acută, cu
insuficienţă respiratorie de tip obstructiv.
Toxina difuzează în circulaţie , determinând miocardită, polinevrită, hepatită.
O formă mai rară de infecţie este difteria cutanată ( caracteristică zonelor
tropicale).
Tratament şi profilaxie:
Seroterpia antidifterica (ser antitoxic) trebuie instituita rapid, pentru blocarea
toxinei circulante. Se administreaza 20.000U.I -40.000 U.I la copii si 40.000 U.I
-100.000 U.I la adult, in functie de severitatea cazului
Tratamentul antibiotic vizeaza sterilizarea focarului si oprirea sursei de toxina.
Penicilina este antibioticul de elecţie, dar şi Eritromicina, Lincomicina,sau Tetraciclina
Profilaxie prin imunizare activă cu vaccin Di-Te-Per sau Di-Te, care conţin
anatoxină difterică .
Alte specii din genul Corynebacterium: C. pseudodiphtericum, C.

pseudotuberculosis, C.ulcerans, C. xerosis fac parte din flora normala a tegumentului si
mucoaselor. Pot determina infectii nosocomiale si la subiectii imunodeprimati .
Au fost raportate infectii respiratorii, in sfera O.R.L., infectii cutanate, infectii
urinare, infectii de cateter, endocardite.
GENUL BACILLUS
Genul Bacillus, cu peste 40 specii cunoscute, cuprinde bacili Gram –

pozitivi mari, de 1 m – 3-4 m, cu extremităţile drepte, grupaţi în lanţuri, imobili,
sporulaţi.
Cei mai mulţi sunt saprofiţi, putând fi întâlniţi în aer, sol, de ex. Bacillus cereus
şi Bacillus subtilis. Ocazional în urma contaminării cu spori aceste specii pot determina
54
infecţii de plagă, infecţii ale arsurilor, oftalmii, bacterieme, septicemie, toxiinfecţii
alimentare.
Bacillus anthracis este principala specie patogenă şi produce antraxul, o
antropozoonoză.
BACILLUS ANTHRACIS
Morfologie: Bacili Gram –pozitivi mari, de 1 m – 3-4 m, cu

extremităţile drepte, imobili.
In produsele patologice sunt încapsulaţi şi formează lanţuri scurte. In cultură
formează lanţuri lungi, cu aspect de tulpină de bambus.
In vitro şi în condiţii nefavorabile: în aer, sol, în materie organică în
descompunere sporulează. Endosporul este central şi nedeformant. (Fig. IX.2.)
Fig.IX.2. Bacillus anthracis- imagini de microscopie optica
Rezistenţa în mediu şi caractere de cultură: sporii sunt deosebit de rezistenţi la

variaţiile de temperatură şi umiditate (uscăcune), la substanţele dezinfectante, şi rezistă
ani de zile în sol. Produsele animale contaminate cu spori de antrax ( blană, oase), pot fi
sterilizate numai prin autoclavare.
B. anthracis se dezvoltă bine pe medii de cultură uzuale. Este aerob,
facultativ anaerob. Pe geloză simplă şi geloză sânge formează colonii de tip R. Pe
geloză-ser sunt de tip S. În bulion şi apă peptonată creşte sub formă de flocoane, la
fundul tubului.
Structura antigenică: principalele structuri antigenice ale bacilului anthrax sunt:

- polizaharidul capsular,
- antigenul somatic cu structură proteică şi
- toxina, care stimulează producerea de anticorpi neutralizanţi
Patogenitate: puterea patogenă este dată de :

- prezenţa capsulei, cu rol antifagocitar
- elaborarea de enzime proteolitice şi glicolitice
- producerea toxinei cărbunoase, de natură proteică, formată din trei
proteine distincte: factorul edematos, antigenul protector şi factorul letal.
55
Antraxul este o antropozoonoză. Dintre animale sunt afectate în special
ierbivorele : ovine, bovine, cabaline, care fac fie o formă internă, septicemică, fie o
formă externă, ganglionară. Omul se contaminează cu sporii prezenţi pe solul
contaminat , pe blana animalelor, sau mai rar, consumând produse animale contaminate.
De cele mai multe ori apare ca boală profesională la îngrijitorii de animale.
În funcţie de poarta de intrare, se cunosc 3 forme clinice:

- antraxul cutanat
- antraxul pulmonar
- antraxul digestiv.
Antraxul cutanat afectează de obicei zone expuse ca: gâtul, scalpul, mâini,
antebraţe. Sporii pătrund la nivelul unor mici leziuni cutanate, germinează, se înmulţesc
şi produc toxina cărbunoasă. Axeasta determină edem, vasodilataţie şi aparişia unor
vezicule pline cu un lichid negru- hemoragic. Veziculele ulcerează şi necrizează
formând aşa numita pustulă malignă. Bacilii pot disemina pe cale limfatică şi în 10%
din cazuri se complică cu septicemie.
Antraxul pulmonar
- apare după inhalarea de spori
- debuteaza cu febră, tuse seacă. Evoluează ca pneumonie hemoragică, cu
dispnee, cianoză şi şoc.
- Netratată, aceasta formă are o evoluţie letală.
Antraxul digestiv
- formă rară
- determină dureri abdominale, diaree, greaţă, vărsături
- evoluţie severă, cu şoc si exitus
Toate cele 3 forme clinice se pot complica cu septicemie şi meningită, cu

evoluţie letală.
Tratament
Antibioticul de elecţie este Penicilina , administrată I.V. în doze mari. Alte
antibiotice: Tetraciclina, Eritromicina.
Diagnostic
Produsele patologice sunt: secreţie sau puroi, spută, sânge, LCR.
- frotiu din produsul patologic – bacili G+, cu morfologie catacteristică
- culturi pe geloză-sânge: colonii de tip R, cu aspect de cap de meduză,
nehemolititce. Pe geloză – ser dezvoltă capsulă.
- Caractere specifice:
- mobilitate - absentă
- capsula - +
- gelatina - digestie lentă
- lapte turnesolat - coagulare lentă
- hemoliza - absentă
56
- lecitinaza - + /-
Reacţia Ascoli
- diagnostic la cadavre
- extragerea dintr-un fragment de ţesut a antigenelor termostabile ( 5 min la
o
100 C, urmată de filtrare)
- filtratul – utilizat pentru o reacţie de precipitare în tub cu ser anti-cărbunos
BACILLUS CEREUS
Saprofit , condiţionat patogen, produce infecţii la imunodeprimaţi
- toxiinfecţii alimentare ( enterotoxină )
- conjunctivite post-traumatice
- infecţii sistemice. Endocardite, meningite, osteomielite
CAPITOLUL X
GENUL LISTERIA
Listeria monocytogenes este agentul cauzal al listeriozei, o toxiinfecţie

alimentară severă, transmisă prin consumul de alimente contaminate. Infecţia sistemică
este deosebit de severă, cu o mortalitate de peste 25%, ce se manifestă în special prin
septicemie şi meningită. Afectează mai ales persoane cu imunitate scăzută: gravide,
nou-născuţi, bătrâni, cirotici, leucemici sau cu alte forme de cancer, status post-
transplant.
Listeria sunt bacili Gram+ scurţi, nesporulaţi, uneori grupaţi în lanţuri scurte. Pe
frotiurile din produsul patogen pot apare cocobacili sau forme cococide, ce pot fi
confundate cu streptococii. Sunt catalază-pozitivi şi pe mediul geloză-sânge
L. monocytogenes produce hemoliză. La temperatura camerei prezintă flageli, ce le
conferă mobilitate, dar nu şi la 37o C.
Studii de biologie moleculară ( 16 S r RNA) au arătat că Listeria sunt distincte
de grupul Clostridium-Lactobacillus –Bacillus, şi sunt mai apropiate de grupul
Corynebacteriaceae.
Există şapte specii de Lysteria, dintre care în patologia umană sunt implicaţe L.
monocytogenes şi mai rar L. ivanovii
57
Fig. X.1. Listeria monocytogenes – imagune de microscopie electronică
Fig. X.2. Listeria monocytogenes – imagine de microscopie electronica cu transmisie

Habitat natural
Listeria au o largă răspândire în natură: în sol, praf, mâl, pe plante , în intestinul
animalelor sălbatice şi domestice , al multor specii aviare, de asemenea în peşti, scoici,
stridii şi alte fructe de mare. A fost izolată la 5% din oamenii sănătoşi , în flora
intestinală.
Până în anii 60, L .monocytogenes era asociată aproape în exclusivitate cu
infecţiile la animale. La acestea produce în special encefalită, infecţii sistemice la
animalele tinere şi infecţii abortive la oi şi vaci.
Transmiterea la om se face în majoritatea cazurilor prin consumul de alimente
contaminate, crude sau insuficient preparate termic: peşte crud, scoici, fructe de mare,
produse din pui: hot-dog, brânzeturi proaspete sau afumate, lapte nefiert, îngheţată,
maioneză . Deşi microorganismele sunt distruse prin preparare termică a alimentelor, ele au
capacitatea de a rezista şi a se multiplica lent la temperaturi joase ( 4 o C). Astfel încât
contaminarea alimentelor ulterior preparării lor, poate duce la multiplicarea în alimentele
păstrate la frigider o perioadă mai lungă de timp ( până la 3 săptămâni). La congelator, la –
20 o C rezistă, fără a se multiplica, până la 12 săptămâni.
(vezi Fig. IX.2. )
58
Fig. X.2.Rezistenta si multuplicarea Lysteriei la temperaturi joase
Patogenitate Ajunsă în intestin cu alimentele contaminate, Listeria invadează

celulele epiteliale intestinale cu ajutorul unei enzime – listeriolyzina ( LLO) unde se
multiplică intracelular, precum şi în celulele fagocitare .
La adulţii cu sistem imun integru, probabil prin imunizare ocultă, există limfocte
T sensibilizate la antigenele L. Monocitogenes şi infecţia este stopată la poarta de
intrare.
Dacă sistemul imun este compromis, se poate dezvolta infecţia sistemică.
Bacteriile se pot înmulţi şi extracelular, precum şi intracelular în celulele
parenchimatoase, în care pătrunde prin fagocitoză indusă.
S-a demostrat experimental, la şoareci, că L monocitogenes stimulează în specia
răspunsul imun celular, cu producerea de TNF, -interferon, factorul activator al
macrofagelor şi stimulare limfocitelor T citotoxice. La om, este posibil ca în special
deficienţe ale imunităţii celulare să permită infecţia sistemică. Listeria poate invada
stratul epitelial al placentei şi poate produce infecţii fetale.
Alţi determinanţi ai virulenţei la Listeria sunt două hemolizine şi o protează
dependentă de Zn++ , cu acţiune de exotoxină, precum şi o proteină de suprafaţă LmaA,
de 20 kDa, ce induce hipersensibilitate de tip întârziat, mediată celular.
Perioada de incubaţie este variabilă: 3-70 zile.

Principalele manifestări clinice:
La adult
- infecţie asimptomatică sau cu manifestări asemănătoare gripei ( flu-like).
59
-meningo-encefalită la adulţi, forma cea mai frecventă. La pacienţii cu risc
crescut ( gravide, bătrâni, imunodeprimaţi, transplantaţi, leucemici), această etiologie
trebuie întotdeauna avută în vedere
-bacteriemie, (gravide cu febră, hipotensiune), endocardită, septicemie
-avort spontan.
La nou născut, infecţia precoce, contactată in utero, se caracterizează prin
prezenţa de granuloame şi abcese în diverse organe şi are un pronostic rezervat.
Infecţia tardivă, contactată la naştere, debutează la 2-3 săptămâni după naştere,
evoluează ca meningo-encefalită cu septicemie.
Apărarea imună
Datorită multiplicării intracelulare, Listeria este puternic protejată împotriva
anticorpilor circulanţi şi a complementului. Răspunsul imun eficient este cel mediat
celular şi mai ales prin interferon ul produs de CD4+ ( TH1 ) şi liza directă a celulelor
infectate de către CD8+ ( TC ). Ambele mecanisme se manifestă în focarele de infecţie,
organizate ca ca granuloame, cu alomerare centrală de macrofage, înconjurate de
limfocite reactive, cu citoplasmă puţină, hipercromă.
Diagnosticul de laborator
Examenul microscopic al frotiurilor colorate Gram din L.C.R. pot fi negative
datorită numărului foarte mic de bacterii prezente pe ml. Produs. Dacă există, apar ca
cocobacili scurţi, Gram pozitivi, intra şi extracelulari.
Cultura este metoda de elecţie, Listeria cresc bine pe medii de cultură uzuale, pe
geloză sânge formează colonii mici, de tip S, hemolitice.
Identificarea biochimică se bazează pe următoarele reacţii:
- mobilitate la temperatura camerei
- catalază +
- producerea de H2S
Diagnosticul serologic are o valoare limitată, L. Monocitogenes fiind înrudită

antigenic cu alte bacterii, astfel încât reacţii fals pozitive pot apare la persoane fără
istoric de expunere la infecţie. Pacienţi cu deficite imune şi nou născuţi cu infecţie
dovedită clinic şi bacteriologic au însă reacţii serologice negative ( titruri foarte scăzute
de anticorpi în ser).
Tratament şi profilaxie
Antibioticele de elecţie sunt Penicilina sau ampicilina, singure sau în asociere cu
aminoglicozidele. Amoxicilina + acid clavulanic sau Sulfametoxazol- trimetoprim pot fi
folosite .
Durata tratamentului este variabilă, între 2 săptămâni la gravide şi la adulţii cu
forme uşoare de infecţie, 3 săptămâni la nou-născuţi, 4 săptămâni în meningite, 6
săptămâni în endocardite.. Datorită multiplicării intracelulare, în general durata este
prelungită.
Persoanele cu risc crescut ( gravide, bătrâni, imunodeprimaţi, transplantaţi,
leucemici), trebuie să evite consumul de carne, peşte su fructe de mare crude sau parţial
60
preparate terminc, brânzeturi proaspete conservate la frigider timp îndelungat , legume
sau fructe nespălate.
Nu există vaccin disponibil.
Parlamentul European şi Comitetul Stiinţific pentru măsuri veterinare în
domeniul sănătăţii publice vor iniţia noi măsuri privitoare la controlul zoonozelor de-a
lungul intregului lant alimentar, începând cu sistemele de creştere şi exploatare a
animalelor , continuând cu distribuitorii şi până la masa consumatorului., identificând
până în prezent 7 agenţi infecţioşi frecvent implicaţi , între care şi Listeria. Se va
monitoriza şi rezistenţa la antibiotice a acestora. OMS va gestiona riscul
antibiorezistenţei la nimel global.
CAPITOLUL XI
GENUL MYCOBACTERIUM
Micobacteriile aparţin familiei Mycobacteriaceae, ordinului Actinomycetales,

genului Mycobacterium.
Nu toate micobacteriile sunt patogene. Dintre speciile patogene aparţinând
complexului Mycobacterium tuberculosis, agentul cel mai frecvent este chiar
Mycobacterium tuberculosis. Microorganismele strâns înrudite ce produc infecţie
tuberculoasă la om sunt reprezentate de catre Mycobacterium bovis (bacilul tuberculozei
bovine, transmis prin lapte nepasteurizat şi derivate) şi Mycobacterium africanum (izolat
la o mică parte din cazurile din Africa Centrala şi de Vest). În plus, M. tuberculosis este
înrudit şi cu alţi bacili aparţinând genului Mycobacterium cum ar fi agentul etiologic al
leprei (Mycobacterium leprae) şi micobacterii non-tuberculoase, altele decât cele
tuberculoase. Virulenţa şi patogenitatea diferă la micobacterii. Unele dintre aceste ultime
61
microorganisme sunt germeni oportunişti care devin patogeni la persoane
imunodeprimate.
Există două specii de micobacterii patogene pentru om:
- M.tuberculosis, care determină tuberculoza
- M. Leprae, care preoduce lepra.
Tuberculoza la om mai poate fi produsă şi de alte specii, ca M. Bovis şi M.
Africanum, dar principalul agent patogen al tuberculozei este bacilul uman,
Mycobacterium tuberculosis, care poartă numele celui care l-a descoperit în 24 martie
1882, Robert Koch (fig.1). Odată cu descoperirea bacilului Koch (bK), s-au creat
premizele transformării tuberculozei într-o boală infecţioasă vindecabilă.
Fig. XI.1 . ROBERT KOCH în laboratorul său .
Morfologie şi caractere de cultură

Genul Mycobacterium include germeni strict aerobi , cu dimensiuni reduse, de
2-5 m / 0,3m, cu formă de bastonaş drept sau uşor încurbat, de unde provine
denumirea de bacil. Micobacteriile sunt bacili imobili, nesporulaţi, neîncapsulaţi, care au
un perete celular bogat în lipide, peptidoglicani, arabinomani. Structura peretelui celular
realizează o veritabilă barieră hidrofobă la penetrarea intracelulară a coloranţilor
hidrosolubili şi conferă micobacteriilor atât acid-alcoolo-rezistenţă cât şi o rezistenţă
crescută la desicare, facilitând supravieţuirea. Proprietatea de acido-alcoolo-rezistenţă
induce anumite proprietăţi tinctoriale care sunt specifice micobacteriilor dar şi altor
germeni (ex. Aspergillus, Nocardia).
62
Fig.XI.2. M.tuberculosis- www.flickr.com/photos
Micobacteriile nu se colorează cu uşurinţă, fiind frecvent neutre la coloraţia

Gram . Totuşi, odată realizată coloraţia , bacilii nu pot fi decoloraţi cu acid-alcool, o
caracteristică justificând clasificarea lor ca bacili acid-alcoolo-rezistenţi ( BAAR ) .
Rezistenţa la acţiunea acizilor se datorează în principal conţinutului mare al
microorganismelor în acizi micolici , acizi graşi cu lanţ lung şi legături încrucişate între
lanţuri şi alte lipide ale peretelui celular. Lipidele din peretele celular sunt legate de
arabinoglicani şi peptidoglicani subiacenţi. Această structură este responsabilă pentru
permeabilitatea foarte scăzută a peretelui celular, şi din această cauză , pentru ineficienţa
majorităţii antibioticelor asupra acestui microorganism. În plus, unele lipide ca
trehalozele acilate , sau “ cord factors “ pot juca un rol în virulenţa M. tuberculosis. O
altă moleculă din peretele celular al micobacteriilor, lipoarabinomananul, este implicată
în relaţia microorganism-gazdă şi facilitează supravieţuirea M. tuberculosis în interiorul
macrofagelor. Evidenţierea microscopică a bacililor tuberculoşi în produsele patologice
se bazează pe acid-alcoolo-rezistenţa microbiană . Această proprietate tinctorială constă
în fixarea solidă a anumitor coloranţi pe corpii bacilari , fixare care rezistă selectiv
acţiunii decolorante a acizilor şi alcoolului .
În coloraţia clasică Ziehl – Neelsen , frotiurile fixate şi colorate la cald cu fucsina
fenolată sunt tratate cu o soluţie slabă de acid – alcool , care decolorează toţi
constituenţii produsului patologic, cu excepţia micobacteriilor. Recolorând fondul cu
albastru de metilen se obţin frotiuri pe care micobacteriile apar ca bastonaşe roşii pe fond
albastru .
Alte coloraţii speciale se pot efectua cu fluorocromi: auramină, rhodamină.
Mycobacteriile sunt bacterii cu creştere lentă, timpul lor de generaţie fiind de 20-
24h. Însămânţarea produselor patologice pentru evidenţierea micobacteriilor necesită
medii speciale, mediul de elecţie fiind Lowenstein-Jensen, cu amidon, glicerină, ou,
verde malahit şi eventual antibiotice: Penicilină, acid nalidixic ( mediu selectiv).
Pe mediul Lowenstein, mycobacteriile prezintă două tipuri de creştere:
63
- creştere eugonică ( M. Tuberculosis), sub forma unor colonii mari, R
conopidiforme, de culoare gălbuie, colonii ce se dezvoltă în 2-6- săptămâni, în medie
după 3 săptămâni.
- creştere disgonică, ( M. Bovis), colonii mici, S, care apar după 4-8
săptămâni.
- Unele mycobacteriile atipice au o creştere mai rapidă, după 3-5 zile
- M. Leprae nu este cultivabil pe medii artificiale.
Structura celulei bacteriene este bogată în lipide: 20-45 % din greutatea uscată.
Peptodiglicanul este legat covalent de o structură specifică , arabinogalactan
mycolat, ce conţine acizii micolici- acizi graşi cu lanţuri lungi: C60-C90. Ei sunt
responsabili de formarea granuloamelor.
Alte lipide:
- ceruri : A, B, C, D. Cea mai importantă este ceara D, prezentă la tulpinile
virulente.
- Fosfolipide, responsabile de necroza cazeoasă.
- Cord-factorul, format din dimicolat de trehaloză, prezent de asemenea la
tulpinile virulente. Acesta inhibă migrarea leucocitelor, determină leziuni
granulomatoase şi serveşte ca adjuvant antigenic.
Proteinele, numite tuberculoproteine, sunt responsabile de hipersensibilitatea de
tip întârziat pe care o determină infecţia cu B.K. Extractul proteic purificat (PPD –
purified protein derived) derivat din tuberculoproteina brută este etalonat în diferite
concentraţii în scopul evidenţierii infecţiei tuberculoase. Testul tuberculinic are la bază
metoda Mantoux de administrare a 0,1 ml soluţie (de concentraţie 2 U sau 10 U per 0,1
ml sol.PPD), calea de administrare fiind cea injectabilă intradermic (i.d). Din păcate,
metoda nu are specificitate şi sensibilitate crescută, fiind frecvent întâlnite reacţiile de
sensibilitate încrucişate cu tulpini de micobacterii bovine Calmette-Guerin şi este folosit
pentru a aprecia dacă un subiect a venit în contact ( boală sau vaccinare) cu M.
Tuberculosos sau bovis, prin testarea stării de hipersensibilitate faţă de
tuberculoproteine.
Patogenitate: TUBERCULOZA
Tuberculoza este o afecţiune infecto-contagioasă, cu tendinţă la cronizare,
evoluţie în pusee acute, separate de perioade de remisiune. Poate afecta orice organ, dar
cea mai frecventă localizare este cea pulmonară. În tuberculoză, infecţia nu e sinonimă
cu îmbolnăvirea (boala). Boala presupune obligatoriu o infecţie prealabilă dar nu orice
infecţie evoluează spre îmbolnăvire (numai 10% dintre infectaţi se îmbolnăvesc în
decusul întregii vieţi). În lipsa tratamentului specific, boala este fatală la 50% din
indivizi.
Tuberculoza are 2 stadii de boală. În faza primară, sunt afectaţi în special
subiecţii tineri: copiii sau adulţii tineri. Tuberculoza secundară este caracteristică
adulţilor.
Sursa de infecţie este reprezentată de omul bolnav, eliminator de bacili.
Transmiterea se face pe cale respiratorie, prin intermediul picăturilor Pflugge care
conţin bacilii tuberculoşi eliminaţi de omul bolnav prin tuse, strănut, vorbit. Bacilii
inhalaţi ajung în alveolele pulmonare aferente teritoriului pulmonar lobar mijlociu şi
64
inferior, determinând o reacţie inflamatorie de tip exudativ, alveolită, numită şancru de
inoculare. Macrofagele fagocitează bacilii dar nu pot distruge bacilii în totalitate,
neavând un echipament enzimatic adecvat. Bacilii se multiplică intracelular,
diseminează pe cale limfo-hematogenă, apare adenopatia satelită şi rezultă complexul
primar. Diseminarea pe cale limfatică şi sangvină este o caracteristică a tuberculozei
primare, fiind generalizată în tot organismul.
După 4-12 săptămâni, subiectul dezvoltă hipersensibilitate de tip întârziat
mediată celular (tipul IV în clasificarea Gell Coombs) . In jurul leziunii iniţiale de
alveolită se dezvoltă un granulom cronic (tuberculom), a cărei zonă centrală
necrozează, cu formarea de cazeum.
Evoluţia poate fi spre:

- vindecare, cu fibroză sau calcificare
- extensie, din aproape în aproape
- diseminare pe cale limfatică sau sanguină ( t.b.c. miliară).
In anumite condiţii sau morbidităţi predispozante ca : diabetul zaharat, boala
ulceroasă, hepatita cronică, stressul, imunosupresia, iradierea, tratament cu
corticosteroizi, bacilii tuberculoşi dormanţi, din leziunile de diseminare postprimară, îşi
pot relua multiplicarea. Reactivarea endogenă debutează, de obicei, de la nivelul
vârfului pulmonar, cu extindere în sens apico-caudal. Boala, în faza secundară, se
caracterizează prin formarea de tuberculoame şi cazeificare. Ganglionii loco-regionali
nu mai sunt implicaţi.
Imunitate şi hipersensibilitate. Fenomenul Koch. Robert Koch a observat că, dacă

un cobai este injectat subcutanat cu bacili tuberculoşi, după 10-15 zile, la locul puncţiei,
se va forma un nodul, care se ulcerează, determină formarea unui şancru, cu adenopatie
regională şi necroză cazeoasă centrală. Leziunile nu se vindecă şi în 2-3 luni animalul
moare.
Dacă acelaşi animal, după 3-4 săptămâni de la prima administrare de bacili, este
injectat şi la celălalt picior, leziunea iniţială va avea o evoluţie total diferită spre necroză
rapidă la locul injecţiei, cu formarea unui ulceraţii superficiale şi vindecare în 10-15
zile. Adenopatia satelită e absentă.
Această evoluţie total diferită a celor două leziuni demonstrează instalarea
răspunsului imun, pe de o parte starea de hipersensibilitate, demonstrată de necroza
rapidă, pe de altă parte protecţia, rezistenţa (apărarea imună), demonstrată de tipul
leziunii, lipsa adenopatiei şi vindecarea rapidă.
Tuberculoza extrapulmonară. Tuberculoza poate avea şi localizare

extrapulmonară, fie intratoracică, fie extratoracică. Cea mai frecventă formă de
localizare extrapulmonară intratoracică este pleurezia iar extratoracică este
tuberculoza ganglionară.
Alte forme de tuberculoză sunt: tuberculoza osteo-articulară, uro-genitală,
digestivă, meningo-encefalita, tuberculoza S.N.C., cutanată. Frecvent, tuberculoza
extrapulmonară se asociază cu infecţia H.I.V., SIDA. În stadiile finale ale bolii SIDA,
sunt frecvente şi îmbolnăvirile cu micobacterii nontuberculoase cu localizare
preponderent extrapulmonară.
65
Diagnosticul pozitiv al tuberculozei se stabileşte pe baza criteriilor

bacteriologice (bK prezent la examenul microscopic, coloraţia Ziehl-Nielsen, şi colonii
eugonice identificate la examenul culturilor pe mediul Lowenstein Jensen) sau
histopatologice (foliculul Koester).
Tuberculoza poate fi suspectată pe baza criteriilor clinice (sindrom febril
prelungit, sindrom de impregnare bacilară, tuse cronică de peste 3 săptămâni durată),
radiologice (polimorfism lezional cu leziuni cavitare incluse şi distribuţie la nivelul
lobilor superiori), epidemiologice (contact cert cu un bolnav eliminator de bacili)
Tratament. Respectarea principiilor tratamentului antituberculos: iniţierea

promptă, respectarea dozelor şi ritmului de administrare, durata lungă (minim 6 luni),
asocierea de 4 antibiotice în faza de atac şi minim 2 în faza ambulatorie, directa
observare garantează succesul final terapeutic.
Antibioticele antituberculoase se clasifică în :
- majore : izoniazidă ( HIN), Rifampicină (R) , Ethambutol ( E), Pirazinamidă
( Z), Streptomicină ( S).
- Minore : Ethionamidă, Cicloserină, Ciprofloxacină.
Există scheme standardizate de tratament, potrivit recomandărilor Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii şi prevederilor Programului naţional de Control al Tuberculozei.
Prevenirea tuberculozei se face prin vaccinarea BCG, în prima săptămână de viaţă şi
chimioprofilaxia cu izoniazidă care se adresează contacţilor cu vârste sub 18 ani din
focarele de tuberculoză.
MYCOBACTERIUM LEPRAE
Numit şi bacil Hansen, după cel care l-a descoperit, în 1873. În prezent, cazurile
cele mai numeroase de lepră sunt în Asia. Bacilul este necultivabil pe medii artificiale.
Transmiterea bolii se face prin secreţii nazale şi necesită contact îndelungat cu secretorii
de bacili. Incubaţia este de 2-10 ani. Formele clinice:
Lepra tuberculoidă – la persoanele cu imunitate celulară indemnă. Leziunile
sunt cutanate, sub formă de macule apigmentare, nedureroase, de 1-10 cm diametru.
Apar şi leziuni neurologice prin infiltrat perineuronal, cu parestezii, anestezie.
Lepra lepromatoasă – la persoanele cu deficit al imunităţii celulare. Leziunile
sunt de tip granulomatos difuz, extensiv, cu afectarea nasului, urechilor, pomeţilor
( facies leonin). Bolnavii mai prezintă tulburări neurologice( nevrite, anestezie) şi
manifestări sistemice: anemie, limfadenopatii.
Diagnostic – microscopie, diagnostic serologic.
Tratament: Sulfonamide – DAPSONA şi Rifampicină. Clofazimin în cazurile
rezistente. Tratamentul suprimă multipicarea microorganismelor şi opreşte evoluţia
bolii, dar nu vindecă leziunile deja instalate.
Bacili Gram-negativi
66
CAPITOLUL XII
FAMILIA ENTEROBACTERIACEAE
Familia Enterobacteriaceae este formată din peste 200 specii de bacili Gram –
negativi, cu habitat natural tractul intestinal al omului şi animalelor.
Au dimensiuni variabile, dar cuprinse între 10 – 16 m lungime şi 0.3 m
diametru, aerobi facultativ anaerobi; unii mobili datorită unor cili peritrichi, alţii
imobili;
majoritatea neîncapsulaţi, iar unii încapsulaţi; nesporulaţi.
Caracterele biochimice cele mai importante sunt: fermentarea glucozei şi
absenţa citocrom-oxidazei ( oxidază-negativi).
Alte caractere biochimice, care le difierenţiază şi care sunt utilizate în
identificarea biochimică sunt:
- fermentarea lactozei, după care se divid în specii lactoză fermentative ( E.coli,
Klebsiella) şi lactoză non-fermentative ( Proteus, speciile obligat patogene)
- producerea de H2S, capacitatea de a utiliza citratul ca unică sursă de carbon,
producţia de indol, descompunerea ureei, producerea de lizin-decarboxilază, etc
Din această familie fac parte specii saprofite ale tubului digestiv, condiţionat
patogene, precum şi specii obligat patogene pentru om.
Genurile cu importanţă medicală sunt:
a. - saprofiti condiţionat patogeni;

Genul Escherichia, cu specia tip E. Coli
Genul Klebsiella, cu specia tip Kebsiella pneumoniae, alte specii
- K. ozenae
- K. Rhinoscleromatis
Genul Proteus, cu speciile: Proteus vulgaris, Proteus mirabilis
Genurile: Enterobacter, Citrobacter, Serratia, Providencia, Morganella, etc.
b. – specii obligat patogene, din genurile:

genul Salmonella, speciile
- S. Typhi
- S. Paratyphi A, B, C
- S. Enteritidis,
- S. Cholerae suis
Genul Shigella, speciile

- Shigella disenteriae, specia tip
- Sh. Flexneri
- Sh. Boydii
- Sh. Sonnei
Genul Yersinia, speciile

- Y. Pestis
67
- Y. Enerocolitica
- Y. Pseudotuberculosis
Enterobacterii condiţionat patogene
Echerichia coli
E. coli este saprofit al tubului digestiv. În anumite situaţii, în care tulpini

endogene sau exogene realizează contaminarea unor regiuni anatomice sau ţesuturi
normal sterile, produce infecţii ca: infecţii urinare ( 80% din totalul infecţiilor urinare),
peritonite, colecistite, infecţii de plagă, etc. De asemenea , produc meningită la nou
născut.
Există şi tulpini de E. Coli care pot determina infecţii intrestinale:
- tulpini enterotoxigene ( E.coli enterotoxigen) care determină “diareea călătorilor”,
boală diareică la turişti sau alte persoane ce consumă alimente procurate din
comerţul stradal şi fără să se spele pe maini;
- tulpini enteropatogene, car produc boala diareică a nou-născutului, tot prin
contaminare exogenă, în condiţiile lipsei de igienă.
Pe mediile de cultură produce colonii de tip S, smooth, regulate, lucioase, bombate.

Pe mediile diferenţiale fermentează lactoza.
Tratamentul infecţiilor se face conform antibiogramei.
Genul Klebsiella
Klebsiella pneumoniae : infecţii ale tractului respirator, infecţii urinare,
peritonite, colecistite, infecţii de plagă, etc.
Klebsiella ozenae: ozena, infecţie cronică a mucoasei nazale
Klebsiella rhinoscleromatis: rinoscleromul
Specie încapsulată, lactozo-fermentativă.
Pe mediile de cultură produce colonii de tip M, mucoase, mari, cu tendinţă la confluare.
Pe mediile diferenţiale fermentează lactoza.
Genul Proteus
Genul Proteus cuprinde specii ce se caracterizează printr-o deosebită mobilitate,

având capacitatea de a migra pe mediile solide ( migrare în valuri, invazia mediului şi
fenomenul de căţărare pe mediile solide turnate în pantă în tuburi). Sunt în general
lactoză-nonfermantative. Sunt foarte active metabolic, şi posedă urează.
Produce infecţii ca: infecţii urinare, peritonite, colecistite, infecţii de plagă, etc.
Genul Salmonella
68
Salmonelele sunt bacili Gram negativi, mobili prin cilii peritrichi, neîncapsulaţi,
aerobi-facultativ anaerobi, lactozo-negativi.
Structura antigenică:
- antigenul O somatic, de grup
- antigenul H flagelar, proteic, care poate fi de fază I ( a, b, c) sau şi de fază II ( 1,
2, 3).
- Antigenul Vi ( de virulenţă),de suprafaţă, întâlnit la speciile foarte virulente, ex.
Salmonella typhi.
Fiecare specie prezintă o combinaţie specifică a acestor antigene, pe baza căreia poate fi
identificată. De exemplu, S.typhi: D; 9, 12; Vi .
Patogenitate
Salmonella typhi şi S. Paratyphi A, B, C determină febra tifoidă, respectiv
febrele paratifoide, boli infecţioase sistemice, cunoscute sub numele de febre enterice.
Sursa de infecţie: apa contaminată , ouă de raţă contaminate insufucient preparate
termic,
Transmiterea se face pe cale fecal-orală.
După ingestie, în faza iniţială, salmonelele se multiplică activ în submucoasă şi
formaţiunile limfoide ale intestinului ( plăci Peyer), apoi trec în ganglionii mezenterici.
Din sistemul limfatic trec în sânge, determinând bacteriemie, apoi invadarea
tuturor formaţiunilor limfatice, splinei, măduvei osoase hematopoietice, ficatului, şi
altor organe. De aici se descarcă din nou în sânge şi se elimină masiv şi prin bilă şi
urină.
Ulterior, din foliculii limfatici abcedaţi în intestin şi prin bilă, samonelele se
elimină prin materiile fecale.
Simptomatologia:
Incubaţia: 10 –14 zile
Perioada de stare , caracterizată prin :
- febră înaltă: 39-410 C, cefalee, alterarea stării generale, prostraţie (starea tifică)
datorate bacteriemiei şi endotoxemiei masive;
- simptomatologia digestivă: anorexie, constipaţie.
- Splenomegalie, hepatomegalie;
- leucopenie
Complicaţii: perforaţia intestinală ( peritonita tifică) şi hemoragia intestinală, prin
abcedarea filoculilor limfatici.
Boala este autolimitată, dar aprox. 5% din foştii bolnavi rămân purtători cronici, prin
cantonarea salmonelelor la nivelul vezicii biliare.
Tratament: Cloramfenicol, Ampicilină, Cotrimoxazol (Biseptol),
Diagnosticul este bacteriologic şi serologic.

Diagnosticul bacteriologic. În funcţie de stadiul evolutiv al bolii se recoltează
următoarele produse patologice:
69
Tabel XII.1. Produsele patologice si prezenta bacteriana in febra tifoida
BOLNAVI BOLNAVI BOLNAVI BOLNAVI CONVA PURTA
LES- TORI
CENTI CRONICI
SAPT. I SAPT. II SAPT. III SAPT. IV
HEMOCULTURA
+++ ++ + +/- - -
COPROCULTURA
+ ++ +++ + +/- +/_
UROCULTURA - -/+ + + +/- -
MEDULOCULTURA + + + +/- - -
BILICULTURA +/- +
Cultivarea se face pe medii selective şi diferenţiale.

Identificarea biochimică: G +, L -, H2S +/-, indol -, LDC +, citrat +/-.
Identificarea serologica a tulpinilor izolate se face prin aglutinare cu seruri polivalente
anti-O, apoi cu seruri monovalente anti-O, seruri anti-H si anti-Vi.
Diagnosticul serologic se practică la bolnavi şi purtători şi se face prin reacţii de

aglutinare a serului acestora cu antigene O, H, Vi ( analiza serica calitativa).
Imunitate: febrele enterice dau o imunitate durabilă, care persistă toată viaţa, în
majoritatea cazurilor. Anticorpii protectori sunt anti.O şi anti-Vi.
Toate celelalte salmonelle determină aşa numitele salmoneloze minore:

gastroenterita, toxiinfecţia alimentară. Aceasta se datorează ingestiei nunui număr
mare de bacterii – 104 – 105, prin consumul unui aliment contaminat. Simptomatologia
apare brusc, la 6-48 h , cu vărsături, diaree, anorexie. Se însoteşte de febră , cefalee,
astenie, fenomene determinate de absorbţia de endotoxine şi uneori de bacteriemia
pasageră.
Genul SHIGELLA
Enterobacteriaceae care includ specii obligat patogene, responsabile de

dizenteria bacilară şi alte boli diareice.
Sunt imobile, caracterizate printr-o slabă activitate metabolică, nu cresc pe mediu
cu citrat, nu produc H2S, nu posedă LDC, fermentează glucoza fără gaz.
Shigelele sunt grupate în 4 subgrupe, pe baza antigenelor somatice O:
- subgupa A: Shigella disenteriae, cu 10 serotipuri, dintre care S. Disenteriae
tipul 1 sau S shiga posedă o toxină foarte puternică şi este responsabilă de forma
cea mai severă de dizenterie.
- Subgrupa B: Shigella flexneri, cu 6 seroptipuri
- Subgrupa C: Shigella boydii, cu 15 serotipuri
- Subgrupa D: Shigella sonnei, 1 serotip.
Dizenteria bacilară
70
Epidemiologie: singurul rezervor de Shigelle este tubul digestiv al omului.
Shigella nu face parte din flora intestinală normală , ci sunt prezenze în materiile fecale
ale bolnavilor, purtătorilor, foşti bolnavi sau persoane din anturajul acestora.
Transmiterea este fecal-orală, de la persoană la persoană, prin mâini murdare, sau prin
apă şi alimente contaminate. 10 bacterii sunt sufuciente pentru a provoca boala la om.
Patogenitate : Boala la om este consecinţa puterii enteroinvazive a shigelelor:
penetrarea în celulele epiteliale ale colonului, multiplicarea intracelulară, invazia
celulelor vecine şi a ţesutului conjunctiv al vilozităţilor. Aceasta determină o reacţie
inflamatorie puternică, produce abcese şi ulceraţii ale mucoasei colonului, cu apariţia de
sânge şi mucus în scaune. Infecţia este limitată la mucoasă . Afectarea submucoasei şi
diseminarea sistemică sunt excepţionale. În cazul dizrnteriei produse de S. Disenteriae
tip 1, la acest mecanism se adaugă şi efectul toxinei Shiga : o enterotoxină, ce determină
acumulare lichidiană hemoragică în intestinul gros.
Boala se manifestă prin apariţia la 24-48 h de la contaminare, a unei diarei cu
sânge şi mucus, însoţită de dureri abdominale, tenesme şi febră. Deshidratarea este rară.
Diagnosticul bacteriologic
Coprocultura este metoda de elecţie.
Materiile fecale se recoltează imediat după ce au fost emise, alegând zone cu
sânge şi mucus.
Examenul microscopic al acestora ( coprocitograma) pune în evidenţă prezenţa
leucocitelor PMN, martorele unui proces invaziv.
Cultivarea se face pe medii diferenţiale ( AABTL, Leifson), selectându-se
coloniile lactoză non-fermentative. Coloniile suspecte sunt repicate şi se face
identificarea biochimică.
Diagnosticul serologic
Diagnosticul serologic se face prin reacţii de aglutinare cu seruri specifice de grup
şi apoi de tip.
Sensibilitate la antibiotice
Tratamentul se face conform antibiogramei. Ampicilina, tetraciclinele,
colimicina, sulfamidele şi trimetoprimul sunt în general antibiotice eficiente.
Metodele de profilaxie sunt : igiena personală ( spălarea mâinilor), prevenire
contaminării apei potabile , spălarea legumelor şi fructelor.
Există vaccinuri înjectabile şi cu administrare orală, dar folosirea lor este limitată.
GENUL YERSINIA
Yersinia pestis
Virulenţa aceste specii este dată pe de o parte de capacitatea de multiplicare
intracelulară şi de prezenţa unei capsule cu rol antifagocitar, iar pe de altă parte de
producerea de endotoxină şi exotoxină ( antagonist adrenergic), coagulază şi
fibrinolizină.
Yersinia pestis produce ciuma sau pesta.
71
Această boală care a produs epidemii care au ucis aproape un sfert din populaţia
Europei în Evul Mediu, mai prduce astăzi cazuri izolate în toată lumea.
Rezervorul de bacterii este reprezentat de rozătoare: şobolani, şoareci, la care
Yersinia pestis produce o infecţie septicemică letală.
Transmiterea se face prin intermediul puricilor sau contactului cu ţesuturi
animale infectate.
Infecţia la om are două forme clinice: pesta bubonică şi pesta pilmonară
( pneumonică).
Pesta bubonică se caracterizează printr-o perioadă de incubaţie de aproximativ 7
zile de la contaminare, urmată de febră şi adenopatie dureroasă axuilară şi inghinală.
Aglomerarea de ganglioni tumefiaţi, cu edem şi hemoragie şi care abcedează formează
bubonul. Boala poate evolua rapid spre forme septicemice, cu deces în 75% din cazuri.
Forma pneumonică poate apare după o perioadă de incubaţie maiscurtă, de 1-3
zile, cu febră, stare generală alterată şi manifectări clinice pulmonare. Se poate complica
cu septicemie şi meningită. Mortalitatea este de peste 90%.
Diagnosticul etiologic este pus prin culturi efectuate din produsele patologice:
puroi, spută, LCR şi hemoculturi. Identificarea biochimică este obligatorie. Pe frotiurile
efectuate din puroi sau LCR apar leucocite şi bacili Gram negativi încapsulaţi.
Yersinia enterocolitica
Contaminarea se face prin ingestia de alimente contaminate. Gastro-enterita acută
se manifestă prin diaree, febră, dureri abdominale, ce pot evolua netratate 1-2
săptămâni. Sunt afectaţi în special copiii, la care datorită adenitei mezenterice , infecţia
poate mima o apendicită.
Yersinia pseudotuberculosis poate produce şi ea această formă clinică.
Diagnosticul de laborator se pune pe evidenţierea de numeroase leucocite în
materiile fecale ( examenul coprocitologic) şi izolarea în coprocultură a tulpinii
patogene, şi identificare biochimică, urmată de efectuarea antibiogramei.
Cazurile uşoare se pot vindeca spontan.
Antibioticele de elecţie sunt Co-trimoxazolul şi Cloramfenicolul. Yersinia este
rezistentă la Ampicilină.
72
CAPITOLUL XIII.
BACILI GRAM-NEGATIVI NON-FERMENTATIVI
PSEUDOMONAS, ACINETOBACTER, ALCALIGENES
Genul Pseudomonas cuprinde bacili Gram-negativi aerobi, mobili datorită unui

flagel polar, glucoză non-fermentativi, oxidază pozitivi, producători de pigmenţi
hidrosolubili. Pot trăi şi în absenţa oxigenuli, dacă găsesc NO 3 ca acceptor de electroni.
Se găsesc în sol, apa, pe plante, în intestinul şi pe tegumentul omului şi animalelor. Pot
supravieţui în medii umede în băi, toalete, în special în spitale, chiar în prezenţa unor
substanţe dezinfectante slabe.
Fig. XIII.1. Pseudomonas aeruginosa- M.E.
Principalele specii de interes medical sunt Pseudomonas aeruginosa şi

Pseudomonas fluorescens, producători de pigmenţi fluorocromi. Specia cu potenţialul
patogen cel mai important este P. aeruginosa ( numita comun bacilul piocianic).
Aceste bacterii sunt saprofite, condiţionat patogene. În număr mic, se găsesc în
flora tegumentului şi a intestinului subiecţilor sănătoşi, ca saprofiţi. La persoanele cu
imunitate scăzută, cu internări frecvente şi spitalizare prelungită, sau în urma unor
menvre de cateterizare intravenoasă sau urinară, pot produce infecţii redutabile. În
spitale se selectează de asemenea tulpini deosebit de rezistente la antibiotice,
responsabile de infecţii intraspitaliceşti.
Caractere de cultură
Pseudomonas aeruginosa are neecesităţi nutriţionale minimale, fiind o bacterie
nepretenţioasă. Creşte bine ân mediile lichide şi pe mediile de cultură solide uzuale, la
temperaturi cuprinse între 37O C - 42O C.
73
Coloniile pot fi de tip R, S sau M , în funcţie de originea tulpinii şi vârsta culturii. La
24h dar mai ales la 48h, coloniile pot prezenta un luciu metalic cultura degajă un miros
specific, amărui ( de flori de salcâm) datorita producerii de amino-acetofenona.
P.aeruginosa produce un pigment specific, piocianina, de culoare albastră-verzuie
fluorescentă, ce difuzează în mediul de cultură. Alţi pigmenţi, produşi atât de
P.aeruginosa, dar şi de alte specii sunt pioverdina, un pigment galben –verzui
fluorescent, piorubrina, piomelanina ( mai rar).
Pe lângă pigmenţi, P.aeruginosa produce piocine, substanţe cu acţiune
antibacteriană împotriva altor specii, mai ales cocilor Gram-pozitivi.
Caractere de patogenitate
Pseudomonas aeruginosa este o specie condi
tionat patogena, avand insa numerosi factori de virulenta:
- capacitatea de aderenta datorita fimbriilor,
- invazivitatea datorata enzimelor proteolitice extraceluleare: elastaza si proteaza
alcalina, ce lizeaza elastina, colagenul, Ig G, IgA si complementul, respectiv
fibrina. De asemenea produce doua hemolizine: fosfolipaza si lecitinaza.
- Mucopolizaharidul ce formeaza un slime la tulpinile capsulate favorizeaza
formarea unui biofilm aderent si protejeaza bacteriile de activitatea fagocitelor si
de actiunea unor antibiotice. Tulpinile mucoide de P.aeruginosa sunt grecvent
izolate de la pacientii cu fibroza chistica si din infectii respiratorii la acestia.
- Toxinogeneza: Exoenzima S si Exotoxina A. Exoenzima S este actioneaza
asupra celulelor fagocitare, carora le afecteaza activitatea, iar Exotoxina A ,
printr-un mecanism de blocare a sintezei proteice are o actiune de necroza tisulara
la locul de colonizare.
- Factori genetici: rezistenta naturala la un numar mare de antibiotice, prezenta de
factori R si plasmide de rezistenta, variabilitate mare prin mecanisme de
transductie si conjugare.
Patogeneza
Pseudomonas aeruginosa determina infectii la pacienti cu aparare antiinfectionasa
redusa: infectii de plaga , infectii cutanate la arsi, infectii urinare, infectii respiratorii,
otite medii ( de bazin), conjunctivite post-operatorii si post-traumatice, meningita,
osteomielite. Bacteriemia si septicemia pot complica evolutia unei infectii localizate la
copii si adulti imunodeprimati.
Diagnostic
Produsele patologice sunt din cele mai variate: secre;ie de plaga, puroi, urina,
secretie otica, conjunctivala, LCR, sange pentru hemocultura, etc. Puroiul in infectiile
cu P.aeruginosa aer o culoare verzuie si miros specific.
Cultura se face pe medii uzuale: geloza –sange si medii se lective si diferentiale
pentru enterobacteriacee. Caracterele de cultura sunt de obicei semnificative pentru
diagnostic. In cazul in care exista dubii, urmeaza identificarea biochimica (lipsa de
fermentare a glucozei si lactozei).
Antibiograma este obligatorie datorita sensibilitatii variabile si rezistentei
deosebite la antibiotice. P.aeruginosa poate fi sensibil la anumite beta-lactamice :
carbenicilina, ticarcilina, azlocilina, mezlocilina, cefalosporine de generatia a III-a si a
74
IV-a, aminoglicozide, carbapeneme (imipenem) si monobactame ( aztreonam),
fluorochinolone de generatia a II-a si III-a : ciprofloxacin, levofloxacin.
Genurile Acinetobacter si Alcaligenes sunt inrudite cu genul Pseudomonas.

Acinetobacter sunt cocobacili Gram-negativi, oxidaza-negativi. Sunt comensali si
uneori sunt izolati din diferite produse patologice: sputa, urine, lichid peritoneal, fiind
implicat si in infectii de cateter si in diferite infectii nosocomiale.
Alcaligenes sunt bacili Gram-negativi, oxidaza-pozitivi. Alcalinizeaza mediul cu
citrate si sunt ureaza negative. Fac parte, in numar redus din flora saprofita a
tegumentului . Pot fi izolati din aceleasi produse patologice ca si Acinetobacter.
Cultura evidentiaza bacilli Gram-negativi lactoza-nonfermentativi, identificarea de
specie facandu-se pe baza caracterelor biochimice. Antibiograma este obligatorie, avand
ca si Pseudomonas, o sensiblitate variabila si o rezistenta importanta la antibiotice.
75
CAPITOLUL XIV.
GENURILE VIBRIO, CAMPYLOBACTER, HELICOBACTER
Genul Vibrio cuprinde bacili Gram-negativi scurţi, drepţi şi în formă de vigulă,

mobili datorită unui flagel polar, aerobi facultativ anaerobi, avînd un metabolism
respirator atât de tip de tip oxidativ cât şi de tip fermentativ. Sunt bacterii
nepretenţioase, cresc in vitro în medii de cultură simple, la pH alcalin (6-9 ), multe
specii preferând mediu hiperclorurat cu 2-3% NaCl, la temperaturi între 18 OC şi 38 OC.
Dintre speciile genului, cea mai importantă specie, obligat patogenă pentru om
este Vibrio cholerae, care determina holera, o boală diareică severă, de tip
enterotoxigen. Vibrio parahaemolyticus este de asemenea pathogen pentru om şi
produce o boală diareică de tip enteroinvaziv.
Vibrio vulnificus, Vibrio holisae, Vibrio metchnicovii, Vibrio algynoliticus, Vibrio
fluvialis sunt specii saprofite, condiţionat patogene. Aceste specii sunt ubicuitare în
apele de suprafaţă marine şi dulci, în asociere cu peştii şi fructele de mare.
Vibrio cholerae are 2-4 μm, este încurbat, in formă de vigulă, mobil datorită unui
flagel polar. ( Fig.XIV.1)
Fig.XIV.1. Vibrio cholerae- dupa K.Todar
Structura antigenică:
- Antigenul H flagelar, de natură proteică, termolabil; anticorpii împotriva acesui
antigen nu conferă protecţie antiinfecţioasă
- antigenul O somatic, lipopolizaharidic şi termostabil, care este antigenul specific
de grup. Anticorpii anti-O conferă protecţie.
V.cholerae serogrupul O:1 prezintă 2 biotipuri: clasic şi ElTor şi 3 serotipuri.

Serogrupul O1 posedă 3 determinanţi antigenici: a, b şi c, din combinaţia cărora rezultă
cele 3 serotipuri: Ogawa ( a+b), Inaba ( a+c) şi Hikojima ( a+b+c). Oricare dintre
acestea determină holera tipică.
V. Cholerae serogrupurile non-O1 determină forme de diaree uşoare, sau de tip
holeriform.
Caractere de patogenitate: Holera nu este o infectie cu caracter invaziv. Dupa
ingestia unui numar de 108 -1010 bacterii, acestea raman in tractul intestinal si se ataseaza
76
de microvilii intestinali cu ajutorul pililor numiti Tcp pili (toxin corregulated pili). Aici
se multiplica si elibereaza enterotoxina holerica.
Fig.XIV.2 : Atasarea si colonizarea cu V. cholereae Dupa Nelson ET, Clements

JD, Finkelstein RA
Enterotoxina holerică este o exotoxină de natură proteică, cu o greutate

moleculară de 84 Kda, termolabilă. Este formată din 2 subunităţi: B ( binding), cu care
se ataşează de moleculele gangliozidice ale membranei celulelor epiteliului intestinal şi
A (activity), care pătrunde intracelular. Acţiunea sa este de creştere a activităţii
adenilat+ciclazei şia concentraţiei de AMP-ciclic, urmată rapid de inhibiţia reabsorbţiei
Na+ şi excreţia activă de apă şi electroliţi ( Cl -) în lumenul intestinal şi pierdere de
bicarbonat. Rezultatul este diaree apoasă severă ( 20-30 l pe zi) deshidratare masivă şi
acidoză.
Epidemiologie şi manifestari clinice

Rezervorul de vibrioni holerici este reprezentat de omul bolnav, care elimina
bacteriile in materiile fecale , contaminand apa si alimentele. Transmiterea este fecal-
orala, prin apa si alimente .
Incubatia este de 1-4 zile. Debutul este brusc, cu senzatie de greata, varsaturi,
dureri abdominale colicative si diaree apoasa cu aspect de „ apa de orez” ce contine
mucus, celule epiteliale si un numar mare de bacterii. Deshidratarea apare rapid prin
pierderea de apa si electroliti, urmata de acidoza, hipotensiune si anurie.
Biotipul ElTor determina o forma mai usoara de diaree.
Tratament
77
Reechilibrarea hidroelectroliotica pe cale endovenoasa reprezinta prima masura
terapeutica.
Tetraciclina este antibioticul de electie (in doza de 4 g/zi, oral). Pot fi administrate si
alte antibiotice: Cloramfenicol, Furazolidon, Co-trimoxazol.
Profilaxia poate fi facuta persoanelor expuse la risc ( ce calatoresc in zonele
endemice: India, Asia de S-E) prin administrarea unui vaccin ce contine extract
lipopolizaharidic si ofera protectie pentru 6 luni.
Chimioprofilaxia cu unul dintre antibioticele mentionate este de asemenea eficienta.
Produsele patologice sunt reprezentate de materiile fecale ( se aleg zone
semnificative, cu mucus). Examenul micreoscpoic in camp intunecat sau contrast de
faza poate evidantia vibrionii mobili.
Coprocultura : insamantarea se face pe geloza nutritiva, geloza sange cu pH9,
mediu de imbogatire apa peptonata alcalina. Mediul selectiv pentru V. Chlolerae este
TCBS (tiosulfat-citrat-saruri biliare).
Idnetificare biochimica:
- testul oxidazei pozitiv
- zaharoza pozitiv, manoza pozitiv, arabinoza negativ.
Diagnostic imunologic: Culturile se aglutineaza cu serurile de grup ( O1).
GENUL CAMPYLOBACTER
Genul Campylobacter cuprinde bacili gram-negativi cu morfologie asemănătoare

cu vibrionii ( anterior erau clasificaţi în genul Vibrio ), mobile datorită unui flagel polar,
nesporulaţi, neîncapsulaţi, microaerofili.
Specia Campylobacter jejuni este specie patogenă pentru om, producând infecţii
localizate : enterite şi ocazional determinări sistemice.
Caractere generale
Bacili Gram-negativi în formă de virgulă, aripă de pescăruş sau litera S, mobili,
nesporulaţi, neîncapsulaţi. Sunt oxidază pozitivi, catalază pozitivi. Nu fermentează şi nu
oxidează carbohidraţii.
In vitro, cresc cel mai bine în atmosferă cu o concentraţie redusaă de oxigen ( 5%
O2 ) şi îmbogăţită cu bioxid de carbon ( 10% CO 2 ). Cresc bine la 37O C, dar şi la 42-43O
C, tempertură care inhibă creşterea altor microorganisme, selectând astfel C. jejuni.
Structura antigenică şi toxinogeneza

Campylobacter jejuni posedă endotoxine cu structură lipopolizaharidică şi
exotoxine cu acţiune citotoxică şi enterotoxică.
Epidemiologie şi patogeneză
Transmiterea este fecal-orală, prin ingestia de apă sau alimente contaminate, dar
şi prin contact interuman direct. C. jejuni este sensibil la aciditatea sucului gastric, totuşi
un număr de 104 microorganisme reuşeşte să determine boala. După pătrunderea şi
multiplicarea în lumenul intestinal, C.jejuni invedează celulele epiteliale, determinând
78
leziuni inflamatorii, cu eliminarea de mucus, şi sânge în materiile fecale. Ocaziunal,
bacteriile pot trece în circulaţie.
Manifestările clinice cele mai importante sunt: dureri abdominale colicative,
diaree cu sânge şi mucus în materiile fecale, febră, stare generală modificată, cefalee.
Diagnostic de laborator
Coprocultura este metoda de elecţie de diagnostic pentru infecţia cu C. jejuni.
Proba de scaun diareic se însămânţează pe medii selective: CAMPY BAP, Skirow, etc,
cu incubare la 37 si 42-43O C. Coloniile sunt de tip S sau G, incolore sau de culoare gri.
Testul oxidazei pozitiv, testul catalazei pozitiv. Nu fermentează zaharurilr. Galeria
minimală de identificare biochimică cuprinde reducrea nitraţilor, producerea de H 2 S şi
testul hipuratului.
Antibiograma este utilă în conducerea tratamentului.
GENUL HELICOBACTER
Helicobacter pylori, denumit initial Campylobacter pylori a fost descoperit si

cultivat pentru prima oara in 1982 de australienii Dr. Barry J. Marshall si Dr. J. Robin
Warren , care in 2005 au primit premiul Nobel in Medicina si Fiziologie pentru
deosebita importanta a aceastei descoperiri.
Fig. XIV.3. Morfologia H.pylori ( dupa www.cellsalive.com)
Caractere generale. Helicobacter pylori sunt bacili Gram-negativi, extrem de

mobili datorita unui manunchi de flageli polari, microaerofili şi producatori de urează.
Datorită necesitatilor scazute de oxigen si ureazei, care descompune urea in amoniac si
bicarbonat, neutralizand aciditatea mediului inconjurator, aceste bacterii pot coloniza
mucusul adiacent mucoasei gastrice, contrar opiniei general acceptate pana la
descoperirea lor, ca in mediul gastric acid nu rezista nici o bacterie. H.pylori este
responsabil intr-un pricent ridicat din cazurile de gastrita cronica si ulcer duodenal la
dulti si copii.
79
Fig. XIV.3. H.pylori pe mucoasa gastrica
Patogeneza: H.pylori poseda molecule de adeziune cu specificitate pentru celulele

gastrice, elibereaza o toxina citotxica , precum si enzime: catalaza si ureaza.
Lipopolizaharidul membranei externe ( endotoxina) este mai putin puternica in
comparatie cu a altor bacili Gram, negativi dar favorizeaza aderenta la celulele
mucoasei gastrice.
Transmiterea se face pe cale fecal-orala, prin apa si alimente contaminate, dar si
transmiterea interumana directa este posibila, bacteria fiind identificata si la nivelul
placii dentare.
Mecanismele fiziopatologice nu sunt pe deplin elucidate. Toxinele si enzimele
bacteriene determina leziuni celulare si reactie inflamatorie la nivelul mucoasei gastrice.
Infiltratul inflamator la adulti este format din leucocite polinucleare si mononulcleare,
iar la copii este prezenta ca particularitate inflamatia tesutului limfoid asociat mucoasei
gastrice si hiperplazia folilulilor limfatici ai submucoasei.
Cresterea capacitatii secretorii si a sensibilitatii la gastrina in infectia cu H.pylori
reprezinta principalele mecanisme fiziopatologice prin care intervin in aparitia ulcerului
peptic, atat la adulti cat si la copii.
Recent, infectia cu H.pylori a fost asociata cu anemia feripriva, fie prin
sechestrarea fierului da catre bacterii, fie prin reducerea absorbtiei ca urmare a reducerii
pH gastric si a neutralizarii acidului ascorbic.
Pe termen lung, infectia netratata cu H.pylori este incriminata in aparitia cancerului
gastric, bacteria fiind clasificata de Organizatia Mondiala a Sanatatii si Agentia
Internationala de Cercetare in Cancer (IARC) drept „carcinogen de clasa I”.
Totusi, trebuie subliniat faptul ca nu toti adultii sau toti copiii infectati cu H.pylori
dezvolta gastrita sau ulcer duodenal. Daca procentul de persoane infectate este mare:
20% la persoane sub 40 ani si 50-60% la cei peste 60 ani, doar 1% dintre acestia
prezinta ulcer duodenal. De asemenea nu toate cazurile de ulcer se datoreaza infectiei cu
H.pylori, aproximativ o treime se datoreaza abuzului de aspirina si antiinflamatorii
nesteroidiene.
Persoanele infectate cu H.pylori dezvolta anticorpi de clasa IgM, martori ai
infectiei recente
80
, apoi anticorpi de clasa IgG si IgA, care segasesc in titruri mai mari la pacientii cu
infectie cronica, si persista in circulatie o perioada mai indelungata, de pana la 3 ani.
H.pylori poate fi diagnosticat prin urmatoarele metode:
 Identificarea anticorpilor anti-H.pylori in serul pacientilor. Este cel mai
frecvent folosit, fiind disponibile teste rapide imunocromatografice. Un
rezultat negativ exclude infectia. Un rezultat pozitiv nu arata daca este o
infectie recenta. Dupa tratament se negativeaza lent, la cateva luni dupa
eradicarea infectiei.
 Identificarea antigenelor H.Pylori in materiile fecale prin teste rapide
imunocromatografice sau prin P.C.R.
 Testul ureazei in respiratie. Este un test cu o acuratete de 96-98%. Pacientul
ingera o solutie de uree marcata cu C13 sau C 14 . Daca H.pylori este prezent,
ureaza descompune ureea si pot fi detectati izotopii in aerul expirat. Testul
poate fi folosit si dupa tratament. ( se negativeaza)
 Biopsia de mucoasa realizata in cursul endoscopiei, permite efectuarea
 unui test rapid de evidentiere a ureazei
 culturii- H.pylori creste lent, 2-7 zile
 examenului microscopic al unui preparat histologic colorat
Gram, Giemsa sau prin impregnare argentica.
Tratament H. Pylori este sensibil la : metronidazol, tetraciclina, clarithromycina,
amoxicilina. Recent, levofloxacinul si tinidazolul au fost folosite cu rezultate favorabile.
Tratamentul standard este tripla terapie, care include o asociere de 2 antibiotice si

antiacide: inhibitori ai pompei de protoni (omeprazol, lansoprazol, rabeprazol,
esomeprazol, pantoprozol ) sau inhibitori ai receptorilor H2 histaminergici (cimetidina,
ranitidina, famotidina, nizatidina), administrat timp de 2 saptamani. Cvadrupla terapie
asociaza si Bismut citrat coloidal sau bismut salicilat.
81
XV. GENURILE CHLAMYDIA, MYCOPLASMA, RICKETSIA
Genul Chlamydia cuprinde bacterii Gram-negative cu parazitism intracelular

obligatoriu şi care au un ciclu de multiplicare unic între microorganisme. Chlamydiile
se multiplică în citoplasma celulelor gazdă, producând incluziuni caracteristice , vizibile
la microscopul optic.
Speciile importante pentru om sunt: Chlamydia trachomatis şi Chlamydia
pneumoniae. Chlamydia psitacii este o specie patogenă pentru păsări şi animale.
Caractere generale
Considerate anterior drept virusuri, datorită multiplicării intracelulare,
Chlamydiile sunt recunoscute ca bacterii, având însă caractere specifice:
- posedă ambele tipuri de acizi nucleici: ADN şi ARN
- posedă ribozomi
- au perete celulr rigid, cu memebrană externă asemănătoare celorlalte
bacterii Gram-negative, dar le lipseşte peptidoglicanul cu acid N-acetil muramic din
structura peretelui
- se divid prin diviziune simplă, binară
- sunt sensibile la antibiotice.
Structură şi fiziologie
Chlamydiile apar sub două forme diferite morfologic:
- formele infecţioase sunt numite corpi elementari (CE) , fiind de
dimensiuni mai mici ( 300-400 nm). Corpii elementari sunt rigizi, rezistenţi dar nu se
pot divide.
- Formele neinfecţioase sunt corpi reticulaţi (CR), de dimensiuni mai mari:
800-1000 nm. Corpii reticulaţi au fragilitate osmotică, dar au un metabolism activ şi se
pot divide.
82
Fig. XV. 1. Chlamydia - M.E. Fig. XV.2 Chlamydia –M..0.
Chlamydiile sunt imobile. Pasajul de la o celulă la alta se face prin intermediul

corpilor elementari.
Chlamydiile posedă antigene importante:
- antigenul specific de grup, termostabil
- antigenul lipopolizaharidic, specific de gen.
- Antigene specifice de specie şi tip , din structura proteinei majore a membranei
externe . Există 15 serotipuri de C. Trachomatis şi un singur serotip de C.pneumoniae.
Ciclul de dezvoltare cuprine mai multe etape, în celulele susceptibile
1. Ataşarea CE de microvilii celulei gazdă şi internalizarea sub forma unui fagozom
2. Diferenţierea CE în CR are loc în aproximativ 6-8 h.
3. Multiplicarea CR în interiorul fagozomului . Fuzionarea fagozomului cu lizozomii
ce conţin agenţi antibacterieni este inhibată specific.Bacteriile posedă căile metabolice de a-
şi sintetiza acizii nucleici şi proteinele dar folosesc sursele de energie ale celulei gazdă.
Fagozomul este acum numit incluziune.
4. Diferenţierea CR în CE are loc la aproximativ 24h.
5. Ruperea celulei gazdă şi eliminarea de CE infectanţi, după 48-72h
În anumite condiţii, în special în prezenţa unoe citokine ca Interferonul, ciclul de
dezvoltarea este alterat. Bacteria persistă intracelular, fără să fie capabilă să se multiplice ,
dar contribuind la instalarea unei infecţii cronice, dificil de diagnosticat şi de tratat.
Chlamydia trachomatis: patogenitate

1. C. trachomatis, serotipurile A, B, Ba şi C, determină trachoma,
keratoconjunctivită cronică, contagioasă endemică în Asia şi Africa Complicatia
redutabilă este pierderea totală a vederii.
2. C. trachomatis, serotipurile D, Da, E, F, G, H, I, Ia, J şi K, sunt
responsabile de infecţii cu transmitere pe cale sexuală, în special la tineri. În 20% - 40%
din cazuri, infecţia coexistă cu gonorea.
Chlamydia determină la femei cervicită, uretrită sau rectită iar la bărbaţi uretrită
sau rectită. Perioada de incubaţie este de 1-3 săptămâni. Infecţiile urogenitale sunt de
multe ori asimptomatice (50%dintre bărbaţi- 70% dintre femei). Infecţiile simptomatice
se manifestă astfel:
La femei:
Secreţie vaginală, disurie, menoragii, dispareunie, dureri abdominale
83
La bărbaţi:
Secreţie uretrală clară sau purulentă, disurie, dureri sau inflamaţia testiculelor.
Complicaţiile la femei sunt reprezentate de salpingită, boală inflamatorie pelvică,
sterilitate şi sarcini extrauterine. Complicaţiile la bărbaţi sunt: epididimită, sindrom
Reiter.
La adulţii activi sexual, aceste serotipuri de C. Trachomatis pot determina
conjunctivita acută cu incluziuni ( secreţie mucopurulentă, keratită) , bacteria find
transmisă prin autoinoculare sau după contacte sexuale orale.
La gravidele cu infecţie genitală cu Chlamydia trachomatis, este posibilă
transmiterea verticală ( de la mamă la făt ) în timpul expulziei, în 50-70% din cazuri.
Nou născutul poate dezvolta conjunctivită, cel mai frecvent, cu secreţie purulentă, la 5-
12 zile după naştere. Ca urmare a colonizării faringelui, poate dezvolta o pneumonie
tardivă, în 10% din cazuri.
3. C. Trachomatis serotipurile L1, L2, L2a şi L3, determină
limfogranulomatoza veneriană (LGV) sau boala Nicolas - Favre, ce se întâlneşte în
zonele tropicale din Africa, Asia, America se Sud. Această boală sistemică cu punct de
plecare genital, se caracterizează prin adenopatie inghinală bilaterală, dar sunt afectaţi şi
gandlionii iliaci, perirectali, retrocrurali, lombo-sacrali şi iliaci profunzi. Ganglionii sunt
dureroşi, ei supurează şi pot abceda la piele prin traiecte fistuloase multiple. Semnele
generale sunt reprezentate de febră, cefalee, rash cutanat. Complicaţiile sunt
reprezentate de obstrucţie limfatică şi elefantiazis al penisului, scrotului şi vulvei şi
stricturi rectale.
Produsele patologice sunt recoltate de la nivelul mucoasei conjunctivale,
cervicale sau uretrale, cu tampoane sterile, prin raclare uşoară care să permită antrenare
de celule epiteliale (deoarece Chlamydia este un microorganism intracelular, probele
trebuie să fie bogate în celule epiteliale din zona infectată). Tot în infecţiile genitale se
mai pot recolta: urină, spermă, secreţii purulente. Pentru C. Pneumoniae pot fi secreţii
faringiană, nazală, spută , iar în suspiciunea de LGV: aspirat ganglionar, puroi .
Examenul microscopic
Frotiurile efectuate din produsul patologic pot fi colorate prin metode speciale:
metoda cu lugol, coloraţia Machiavello, coloraţia Gimenez. Se urmăreşte prezenţa
leucocitelor, semn al inflamaţiei şi a celulelor epiteliale . Incluziunile se evidenţiază ca
aglomerări intracitoplasmatice de material , colorat diastinct de restul celulei (roşu în
coloraţiile Gimenez şi Machiavello, brun în coloraţia cu lugol)
Imunofluorescenţa directă sau indirectă pune în evidenţă incluziunile
intracitoplasmatice şi corpusculii elementari. Sensibilitatea metodei este de până la
80%, iar specificitatea de 99%. Necesită reactivi relativi scumpi, microscop cu lampă
UV şi personal specializat în examinarea pentru IF. Este însă o metodă de diagnostic de
elecţie.
Cultivarea nu este o metodă de rutină. Chlamydiile cresc dificil, numai pe medii
celulare ( HeLa, McCoy, Hep-2). Metoda este scumpă, laborioasă, şi se obţin multe
rezultate fals negative ( sensibilitatea metodei este preciată la 50%-90% de diferiţi
autori)
Diagnosticul imunologic
84
Detectarea antigenelor de Chlmydia în produsele patologice se poate face prin
mai multe metode : ELISA, PCR. Produsele patologice sunt recoltate cu tampoane
sterile, prin raclare uşoară care să permită antrenare de celule epiteliale, apoi se introduc
în tuburi cu medii speciale. După descărcarea produsului şi eventual centrifugare,
supernatantul este folosit pentru detectarea antigenelor prin metodele amintite.
Evidenţierea anticorpilor IgG anti-Chlamydia trachomatis sau C.
Pneumoniae în serul pacienţilor, prin diferite metode, dintre care cea mai utilizată în
prezent este ELISA. Sensibilitatea este de 60%, specificittatea de 99% . Esta o metodă
accesibilă ca preţ şi tehnică. Un titru de 1:64 este sugestiv pentru infecţie, iar creşerea
titrului în dinamică confirmă aceasta.
Sensibilitatea la antibiotice
Antibioticele cele mai eficiente sunt cele cu o bună penetrabilitate intracelulară:
tetracicline, macrolide, fluorochinolone de generaţia a doua şi a treia şi rifampicine.
Chlamydia posedă rezistenţă naturală la beta-lamine şi glicopepetide. Rezistenţa
dobândită este rară. Antibiograma nu se efectuează de regulă.
Tratamentul recomandat în infecţii genitale necomplicate este Azitromicina
( Sumamed, Zithromax) în doză unică de 1g, oral ; poate fi administrată la gravide; sau
Doxiciclină, 100 mg de 2X pe zi, oral, timp de 7 zile ; nu se administrează la gravide.
Tratamentul simultan al partenerului este obligatoriu, pentru a evita recontaminarea.
Conjunctivita nou-născutului se previne prin instilarea de colir cu Oxitetraciclină
sau Rifampicină.
Chlamydia pneumoniae - patogenitate

Chlamydia pneumoniae determină infecţii respiratorii: faringite, bronşite,
pneumonie, sinuzite. Transmiterea se face pe cale aeriană, prin picături Pflugge.
Simptomatologia este moderată, cu tuse, febră, cefalee, stare generală uşor modificată.
Sunt afectaţi în special adulţii . Aproape 50% dintre adulţi au anticorpi anti- C.
Pneumoniae.
Tratamentul se face cu Tetraciclină sau Eritromicină, 10-14 zile.
C. psittaci afectează păsări ( papagali ) la care determină ornitoza sau psitacoza,
boală ce poate fi transmisă la om. Evoluează cu febră, astenie, anorexie, mialgii,
artralgii şi rash cutanat. Este considerată o boală profesională la crescătorii de păsări
MYCOPLASMA
Genul Mycoplasma face parte din clasa Mollicutes ( cu membrană moale).
Organisme procariote, de dimensiuni foarte mici: 150-250 nm, au un genom mic, dar
care conţine atât ADN cât şi ARN, o membrană celulară deformabilă ce conţine steroli
şi sunt complet lipsite de perete celular. (fig.2)
85
Fig. XV. 3.. Mycoplasma M.E-dupa K.Todar
86
Speciile cele mai importante în patologia umană sunt:
Mycoplasma pneumoniae, care produce infecţii respiratorii
Mycoplasma hominis, Mycoplasma genitalium şi Ureaplasma urealyticum,
care determină infecţii genitale.
M. pneumoniae este aerobă, în timp ce celelalte specii sunt aerobe facultativ
anaerobe. Se colorează greu în coloraţia Gram ( Gram negative) .
Cresc in vitro pe medii de cultură acelulare, dar sunt bacterii pretenţioase.
Formează colonii caracteristice cu aspect de ouă ochiuri. ( Fig. După Atlas Ronald M...)
Fiziopatologie. Mycoplasmele se ataşează pe suprafaţa celulelor epiteliale, la

nivelul unor receptori asemănători antigenului I al hematiilor. Răspunsul imun umoral
duce la apariţia unor anticorpi anti-I sau aglutinine la rece, ce acţionează ca
autoanticorpi. După ataşare, mycoplasmele produc un efect citotoxic direct direct a
datorită eliberării de peroxid de hidrogen, sau liza celulei epiteliale ca urmare a reacţiei
inflamatorii şi a răspunsului imun umoral.
Posibilitatea unor infecţii sistemice este redusă.
Transmiterea şi manifestările clinice. M. pneumoniae se transmite pe cale
aerogenă, prin picături Pflugge, infecţiile fiind mai frecvente toamna şi iarna.
Majoritatea cazurilor sunt infecţii ale căilor respiratorii superioare şi doar în 5-10% din
cazuri infecţia progresează spre traheobronşită sau pneumonie, de obicei autolimitate.
Afectarea pleurală este posibilă.
În general, simptomatologia este nespecifică, debutul este insidios, cu stare
subfebrilă, cefalee. Tusea neproductivă persistentă este manifestarea cea mai
caracteristică. Mucoasa faringiană este eritematoasă, dar adenopatia laterocervicală
poate fi absentă. O altă caracteristică a pneumoniei cu Mycoplasma este discrepanţa
dintre semnele clinice puţine şi aspectul radiologic evident de pneumonie
Fig.XV.4.. Pneumonie cu Mycoplasma aspect radiologic
Pot fi şi manifestări extrarespiratorii: cutanate, cardiace, neurologice, anemie

hemolitică autoimună.
La persoanele cu siclemie sau alte hemoglobinopatii, pneumonia cu Mycoplasma
evoluează mai sever, cu revărsate pleurale importante şi insuficienţă respiratorie.
Mycoplasma hominis, Mycoplasma genitalium şi Ureaplasma urealyticum se
transmit pe cale sexuală.
Manifestările clinice în infecţiile genitale la femei sunt:
- secreţie veginală anormală
- simptome de boală inflamatorie pelvică
- stare febrilă post-partum sau post-abortum
La bărbaţi infecţia se manifestă ca uretrită non-gonococică:
- secreţie uretrală
- disurie ( arsură, usturime la urinat)
- dureri la nivelul prostatei
- frisoane, febră
Examenul microscopic nu este sugestiv, deoarece mycoplasmele sunt foarte mici
şi se colorează greu sau nu se colorează în coloraţia Gram
Cultivarea este puţin utilizată în diagnosticul de rutină deoarece Mycoplasmele
sunt bacterii fastidioase şi cresc încet pe mediile de cultură.
Diagnosticul serologic este cel mai accesibil
- testul aglutininelor la rece; reacţia este nespecifică şi în plus, numai 50%
dintre bolnavi dezvoltă hemaglutinine la rece
- reacţia de fixare a complementului pentru anticorpi anti M. pneumoniae.
Este mai specifică şi o creştere de 4X a titrului anticorpilor între debutul bolii şi
convalescenţă precizează diagnosticul
- ELISA pentru IgM şi IgG anti- M. Pneumoniae. Specificitatea şi
sensibilitatea sint de 98-99%. Este testul cel mai indicat în prezent.
Alte metode mai rar folosite sunt: Imunofluorescenţa directă, ELISA pentru
depistarea antigenelor în spută, RIA, şi recent PCR.
În infecţiile genitale, Mycoplasmele sunt depistate mai ales prin culturi ale
secreţiilor uretrală sau vaginală şi prin teste imunologice.
Cultivarea se face pe medii speciale: bulion cu extracte de cord bovin şi ser de
cal, urmată de trecere pe geloză îmbogăţită cu aceleaşi elemente. Ureaplasma creşte de
obicei în 2-3 zile, iar Mycoplasma hominis într-o săptămână. Mycoplasma genitalium
necesită pentru creştere 1-2 luni. Coloniile sunt foarte mici, cu centrul dens şi marginile
clare, aspect caracteristc de ouă ochiuri.
Diagnosticul imunologic este disponibil în prezent.
Tratament
În infecţiile tractului respirator superior tratamentul cu antibiotice nu este necesar.
În pneumonie, deşi este autolimitată, se recomandă antibioterapia, în scopul
reducerii duratei bolii şi scăderii riscului pentru contacţii cu bolnavul.
- Antibioticele de elecţie sunt macrolidele (Eritromicina 500mg/6h/PO 7zile,
Claritromicina 500mg/12h/PO 7zile, Azitromicina 500mg/zi/PO 1 zi, apoi 250 mg/zi 4
zile, doze pentru adulti), ce pot fi administrate la adulţi, copii, şi chiar la gravide, după
evaluarea raportului beneficiu-risc.
- Tetraciclinele ( Tetraciclina 500mg/6h/PO 7zile , Doxicilina 100 mg/12h/PO la
adulti) pot fi administrate la adulţi şi copiii de peste 8 ani, dar sunt contraindicate la
gravide.
- fluorochinolone ( Levofloxacin este recomandat -500 mg/zi/PO, dar şi
Ciprofloxacin, Ofloxacin), numai la adulţii cu pneumonie din comunităţi; sunt
contraindicate la copii şi gravide.
În infecţiile genitale Tetraciclina şi Doxiciclina sunt antibiotice de elecţie, ele
având o bună acţiune şi pe Chlamydia trachomatis. La gravide se recomandă însă
macrolidele.
GENUL RICKETTSIA
Genul Rickettsia aparţine familiei Rickettsiaceae, împreună cu genurile Coxiella

şi Ehrlichia. Specia tip este considerată Rickettsia prowazecki .
Această familie cuprinde bacili Gram-negativi de dimensiuni foarte mici (0,3-1,2
µm), paraziţi intracelulari obligatorii.
Speciile patogene sunt menţinute în rezervoare umane şi animale şi tranmise prin
intermediul artropodelor (căpuşe, păduchi). Pătrund în celula eucariotă prin fagocitoză
indusă şi formează un fagozom. Se multiplică utilizând energia celulei sub formă de
ATP, enzimele şi aminoacizii disponibili. Ulterior eliberează o enzimă - fosfolipaza A,
ce lizează membrana fagozomului şi eliberează microorganismele. ( Figura xv.5.)
Fig.XV. 5. Ciclul de multiplicare la Ricketsii
Rickettsiile nu pot fi cultivate pe medii artificiale, ci doar pe animale de

laborator sau culturi celulare embrionare, în centre specializate.
Rickettsia rickettsii
Patogeneză: Rickettsia rickettsii produce febra pătată a Munţilor Stâncoşi, boală
mai frecventă pe continentul american.
Manifestările clinice apar după o perioadă de incubaţie de 2-14 zile după
muşcătura căpuşei şi sunt în special febră, cefalee, mialgii şi erupţie cutatnată.
Diagnosticul de laborator este serologic şi constă în evidenţierea anticorpilor
anti-Rickettsia prin diferite metode: latex-aglutinare, imunofluorescenţă indirectă (I.I.F.)
, reacţia de fixare a complementului (R.F.C.) Testele serologice se pozitivează după 2-3
săptămâni de la debutul bolii.
Tetraciclinele şi Cloramfenicolul sunt antibioticele de elecţie folosite în
tratamentul infecţiilor cu Rickettsia rickettsii. Vaccinarea nu este disponibilă iar
eliminarea rezervorului animal extrem de dificilă.
Rickettsia prowatzekii
Rickettsia prowatzekii produce tifosul exantematic. Rezervorul este omul iar
vectorul care produce transmiterea la om a rickettsiei este păduchele de corp Pediculus
hominis. Regiunile geografice cu densitate mare a po
pulaţiei ( Africa, America de Sud) şi aglomerările umane, lipsa de igienă, sărăcia şi
dezastrele naturale reprezintă factori favorizanţi ai răspândirii bolii.
Manifestările clinice apar după o perioadă de incubaţie de 2-30 zile. Debutul
este brusc, cu febră, cefalee, mialgii artralgii şi erupţie cutatnată peteşială sau rash
macular. Complicaţiile tifosului exantematic sunt reprezentate de miocardită şi tulburări
neurologice. În lipsa tratamentului mortalitatea poate depăşi 50%. În cazurile
necomplicate simptomatologia dispare după 2 spătămâni dar remisia completă are loc
după 3-4 luni.
Diagnosticul de laborator este serologic şi constă în evidenţierea anticorpilor
anti-Rickettsia prowazekii prin diferite metode: prima reacţie folosită a fost reacţia de
fixare a complementului (R.F.C.), în prezent sunt utilizate reacţia de latex-aglutinare şi
imunofluorescenţa indirectă (I.I.F.) .
Tetraciclinele şi Cloramfenicolul sunt antibioticele de elecţie folosite în
tratamentul tifosului exantematic. Controlul transmiterii bolii se poate face prin
eliminarea păduchilor de corp.
Rickettsia conori
Rickettsia conori este întâlnită în Bazinul Mediteranian, Africa şi India şi produce
febra butonoasă( mediteraneană). Rezervorul şi vectorul sunt reprezentate de căpuşa
cîinelui Rhipicephalus sanguineus.
Transmiterea se face prin muşcătura de căpuşă. La locul înţepăturii se poate
observa o escară sau o pată de culoare neagră, care uneori trece neobservată.
Manifestări clinice apar după o săptămână şi sunt reprezentate de febră cefalee,
mialgii, urmate de erupţie cutanată maculo-papuloasă cu evoluţie centrifugă: trunchi,
membre, palme şi plante, cu evoluţie de 10-20 zile. Alte manifestări:
hepatosplenomegalie şi convulsii la copii, manifestări cardio-vasculare şi pulmonare.
Evoluţia este în general benignă, dar pot fi şi forme severe.
Biologic se constată sindrom inflamator, trombocitopenie, creşterea LDH.
Diagnosticul de laborator este serologic şi constă în evidenţierea anticorpilor Ig
G şi Ig M anti-Rickettsia conori prin imunofluorescenţă indirectă ( I.I.F.), reacţia
imunoenzimatică ( ELISA). De asemenea pot fi folosite metode de biologie
moleculară: P.C.R. pentru R. Conori.
Tratamentul se poate face cu: Doxiciclină, Cloramfenicol, Ciprofloxacin la
adulţi şi Josamicin la copii.
Profilaxia se face prin examinarea şi deparazitarea câinilor, examinarea copiilor
pentru prezenţa căpuşelor.
CAPITOLUL XVI.
GENUL GARDNERELLA
Caractere generale
Genul Gardnerella cu specia tip Gardnerella vaginalis, cuprinde bacili si
cocobacili Gram negativi si Gram variabili, imobili, neincapsulati, pleomorfi, cu
dimensiuni medii de 0.5 µm / 1.5 µm. Poseda fimbrii. Aerobi facultativ anaerobi,
Gardnerella vaginalis produce acid acetic in urma proceselor metabolice fermentative.
Nu poseda catalaza , nici oxidaza. Exista si unele tulpini strict anaerobe.
Fig. XVI.1. Gardnerella vaginalis , M.E.,dupa www.fotosearch.com
Cresterea in vitro este relative dificila: pe mediul geloza-sange, dupa o incubare

de 48h la 37OC in atmosfera imbogatita cu 5% CO 2 formeaza colonii mici, de 0.3-0.5
mm, hemolitice.
Patogenitate
Gardnerella vaginalis a fost izolata in secretia vaginala la 20-40% dintre femeile
sanatoase, patogeneza sa fiind controversata. Totusi este asociat semnificativ cu
vaginozele bacteriene, in care este izolat frecvent, in numar mare, impreuna cu bacterii
obligat anaerobe: Bacteroides, Mobiluncus, Peptococcus.
In infectiile post-partum si post-abortum, Gardnerella vaginalis a fost izolata atat
in hemoculturi ( bacteriemie, septicemie), cat si din endometru ( endometrita post-
partum) si lichidul amniotic.
Poate determina la nou nascut infectii ale tesuturilor moi si septicemie.
G.vaginalis a mai fost izolata din abcese genitale ( abces al glandei Bartholin),
lichid peritoneal, mai rar in infectii urinare.
La barbati prezenta Gardnerellei vaginalis la nivelul uretrei si a glandului nu
determina in general manifestari clinice.
Diagnostic Produsele patologice pot fi: secretie vaginala, lichid peritoneal, lichid
amniotic, hemoculturi si altele in functie de localizarea infectiei.
Examenul microscopic al unui preparat proaspat si al unui frotiu colorat Gram
din secretia vaginala evidentiaza aspecte caracteristice, relevante pentru diagnostic:
prezenta de “ clue-cells”- cellule epiteliale vaginale superficiale acoperite cu bacilli si
cocobacili Gram-negativi (Gardnerella), in contextul absentei lactobacililor si a
prezentei leucocitelor polinucleare. Un frotiu cu aspect normal al secretiei vaginale
prezinta , dimpotriva, un numar mare de bacilli Gram pozitivi de dimensiuni mari,
Lactobacillus si un numar mici de bacilli si cocobacili Gram negativi. Exista o puternica
relatie de invers proportionalitate intre numarul lactobacililor si al Gardnerellei
vaginalis [Ballows A.]
Cultura produselor patologice se face pe geloza sange , cu incubare in
aerobioza, in atmosfera imbogatita cu 5% CO2, timp de 48h. Se urmareste aparitia de
colonii hemolitice, zona de hemoliza avand margini difuze. Nu creste pe mediile
selective si diferentiale ( Mac Conkey, Kligler.)
Identificarea biochimica uzuala: Catalaza negative, oxidaza negative.
Pentru o identificare mai exacta pot fi folosite si alte teste biochimice: Hidroliza
hipuratului (+), Hidroliza amidonului (+), α-glucozidaza (+) si β-glucozidaza (-).
Pentru diferentierea de coryneformi si Lactobacillus se folosesc testele de
sensibilitate la Metronidazol, Trimetoprim si Sulfonamida:
Antibioticul Gardnerella Coryneformi,

Lactobacillus
Metronidazol 50 μg S R
Trimetoprim 5 μg S R
Sulfonamida 1 mg R variabil
Cromatografia gaz-lichid a acizilor organici evidentiaza producerea de acid lactic

si acid acetic.
Sensibilitatea la antibiotice: Metronidazolul este antibioticul de electie. In
infectiile genitale cu Gardnerella poate fi administrat in doza unica de 2 g, mai ales in
infectiile recente la adolescente, dar cu o mai buna eficienta se recomanda in doza de
500 mg de 2 ori pe zi timp de 10 zile.
CAPITOLUL XVII.
BACTERII ANAEROBE
Bacteriile anaerobe nu utilizează oxigenul pentru creştere şi reacţii metabolice, şi

folosesc energia rezultată din reacţii fermentative.
Bacteriile anaerobe se clasifică în:
- anaerobi endogeni, nesporulaţi şi
- anaerobi exogeni, sporulaţi.
ANAEROBII ENDOGENI fac parte din flora normală a intestinului, unde se
găsesc în număr mare, precum şi a cavităţii bucale, mucoaselor şi tegumentului. Sunt
saprofiţi condiţionat patogeni, producând infecţii atunci când pătrund în situsuri
anatomice normal sterile. Aceste infecţii sunt de multe ori mixte, asociind mai multe
specii anaerobe, sau aerobi – anaerobi sau cu anaerobi facultativi.
Au fost identificate peste 30 de genuri şi 300 specii anaerobe. Principalele genuri
anaerobe cu rol în patologia umană sunt prezentate în tabelul de mai jos:
GENUL SEDIU ANATOMIC INFECŢII

Coci Gram pozitivi Infecţii biliare,
Peptococcus colon pulmonare, mastită,
Peptostreptococcus abcese (infecţii
polimicrobiene)
Coci Gram negativi
Veillonella Colon, cavitate bucală Infecţii polimicrobiene
Bacili Gram pozitivi
Lactobacillus Vagin f. rar
Propionilbacterium Piele Acnee ( P.acnes)
Eubacterium, Colon, cavitate bucală Infecţii mixte biliare,
Bifidobacterium oro-faringiene
Bacili Gram negativi Abcese
Bacteroides intraabdominale,
- bacteroides - colon pulmonare, cerebrale
fragilis - cavitate bucală Abcese tubo-
- bacteroides ovariene şi pelviene
melaninogenicus colon, cavitate bucală Peritonite
Fusobacterium Colecistite
Prevotela Septicemii
Endocardite
Diagnostic. Produsele patologice sunt recoltate steril, cu seringa sau tamponul şi

sunt
transportate astfel încât să se evite contactul cu aerul. Se însămânţează în medii
speciale, cu substanţe reducătoare ( in tuburi), sau pe geloză-sânge Schaedler cu
incubare în anaerobioză, 48 h. Lipsa creşterii în culturile aerobe, efectuate în paralel,
confirma o tulpină strict anaerobă. Identificarea se face pe baza caracterelor morfologice
şi a unei galerii de reacţii biochimice.
Tratamentul se face conform antibiogramei, antibiotocele cele mai eficiente fiind:
Clindamicina, Metronidazolul ( antiparazitar), Cloramfenicolul şi ( cu excepţia bacililor
Gram negativi), Penicilina.
ANAEROBI EXOGENI, SPORULAŢI.

GENUL CLOSTRIDIUM
Genul Clostridium cuprinde bacili Gram pozitivi, lungi, sporulaţi, având habitat
natural solul şi tractul intestinal al omului şi animalelor. Speciile patogene sunt C.
Perfringens, C. Botulinum, C. Tetanii.
CLOSTRIDIUM PERFRINGENS
Morfologie: bacili Gram pozitivi, lungi şi groşi 8 0.8-1.2 m / 3-9m , cu capete
rotunjite, sporulaţi, încapsulaţi, imobili . Sporul este subterminal, deformant. Sporii se
găsesc în sol şi rareori în materiile fecale. Forme vegetative pot fi găsite în intestin şi
vagin la 25 – 30 % din persoanele sănătoase.
Fig.XVII.1. Clostridium perfringens M.O.-dupa www.bmb.leeds.ac.uk.
Patogeneză. Clostridium perfringens produce

- 1.infecţii de tip invaziv: mionecroză şi gangrena gazoasă, la care contribuie
toxine litice cu efect necrozant şi hemolitic
- 2.toxiinfecţii alimentare, datorită unei enterotoxine.
1. mionecroză şi gangrena gazoasă. Contaminarea ţesuturilor traumatizate ( plăgi )
se face cu spori din sol, instrumente incorect sterilizate. Sporii germinează,
bacteriile vegetative înmulţindu-se în ţesuturi ( subcutanat, muscular) , cu
producerea de enzime , dintre care cea mai redutabilă este alfa-toxina sau
lecitinaza, cu efect necrozant şi hemolitic. Ca urmare a peroceselor fermentative
are loc producerea de gaz.
Tratament complex: chirurgical- toaleta chirurcicală radicală, cu îndepărtarea
ţesuturilor devitalizate, antibacterian: penicilină, oxigen hiperbaric, şi antitoxic-ser
antitoxic specific, în doză unică30-100.000 UA.
2. toxiinfecţia alimentară se produce prin consumul unor alimente contaminate.
Enterotoxina eliberată în intestin produce hipersecreţie de apă şi electroliţi şi
diaree. Sindromul este benign şi se vindecă spontan în câteva zile.
CLOSTRIDIUM BOTULINUM
Morfologie: bacili Gram pozitivi, lungi, cu capete rotunjite, sporulaţi, mobili .
Sporul este oval, terminal sau subterminal, deformant.
Patogenitate : Sporii contaminează alimentele: legume, carne. În alimentele
conservate sau în mezeluri are loc germinarea ( anaerobioză, păstrare la temperatura
camerei) şi producerea de toxină – toxina botulinică – o neurotoxină. Are 8 serotipur,
serotipurile A, B, E, F provoacă botulismul la om. Toxina este termolabilă şi poate fi
distrusă prin fierbere 20 minute.
Botulismul. Omul consumă alimentele care conţin toxină preformată. Toxina
este absorbită din intestin şi pe cale sangvină ajunge la sinapsele neuronilor periferici,
unde determină blocarea transmiterii nervoase la nivelul sinapselor prin blocarea
eliberării de acetilcolină, consecinţa fiind paralizia flască.
Semne clinice : După o incubaţie de 18-24h, apar paralizii ale muşchilor capului,
cu diplopie, strabism, disfagie, vorbirea devine dificilă. Paralizia musculaturii
respiratorii produce moartea. Bolnavul este afebril. Mortalitatea este ridicată ( 60%).
Diagnostic : punerea în evidenţă a toxinei în serul bolnavului, în lichidul de
vărsătură sau alimentul incriminat.
Tratament: ser antitoxic şi susţinere respiratorie.
CLOSTRIDIUM TETANII
Morfologie: bacili Gram pozitivi, lungi şi groşi 8 0.8-1.2 m / 3-9m , cu capete
NErotunjite, sporulaţi, mobili . Sporul este subterminal, deformant.
Fig.XVII.2. Clostridium tetani -frotiu colorat Gram din cultura
Produce diferite enzime proteolitice: peptidaze, gelatinază. Nu fermentează

glucidele. Produce hemolizină.
Sporii sunt deosebit de rezistenţi
Patogenitatea bacilului este determinată de toxina sa. Toxina tetanică este o
exotoxină, cu două componente. Tetanolizina – hemolizină, şi tetanospasmina – care,
fixată la nivelul receptorilor gangliozidici de la nivelul neuronilor SNC, blochează
eliberarea inhibitorilor mediatorilor chimici, cu contractură musculară.
Contaminarea are loc la nivelul plăgilor accidentale ( înţepare, accidente de
circulaţie), sau bont ombilical. Germinarea este favorizată în plăgile profunde,
anfractuoase, cu ţesuturi devitalizate, de lipsa de oxigen. Toxina tetanică difuzează pe
cale sangvină şi nervoasă , retrograd, la SNC.
Simptomatologie. Incubaţia este de 4-5 zile la 2 săptămâni. Boala se
caracterizează prin contracţii tonice ale musculaturii striate, începând cu contractura
muşchilor masticatori – trismus. Contracţiile cuprind treptat restul musculaturii, moartea
survenind prin afectarea muşchilor respiratori. Mortalitatea este de 50%.
Diagnosticul de laborator constă în însămânţarea produsului patologic ( ca atare
sau inactivat la 80 0C 30 min), pe geloză – sânge, în anaerobioză, 4-5 zile. Se observă
producereafenomenului de migrare şi hemoliza.
Tratament.
- tratament chirurgical: toaleta plăgii
- antitoxina ( ser antitetanic)
- oxigen hiperbaric
- penicilină
- tratament nespecific: sedare, respiraţie asistată.
Profilaxie: Vaccinare: DiTePer ( 2, 3, 6 luni, rapel la 1 an şi 2.5 ani)
Toaleta chirurgicală a plăgii tetanogene şi administrarea de ATPA
CAPITOLUL XVIII
GENUL TREPONEMA
Genul Treponema face parte din familia Spirochetaceae, alături de genurile

Leptospira şi Borellia.
Genul Treponema cuprinde trei specii patogene pentru om: T.pallidum, T.pertenue
şi T. Carateum.
Treponema pallidum
Morfologie . Bacterii spiralate, subţiri ( 5-15 m lungime şi 0.2 m diametru),
cu spire regulate, la distanţă de aproximativ 1m între ele. Prezintă mişcări active, în
jurul axei, de pendulare, de progresie şi de flexie.
Treponemele nu se colorează în coloraţia Gram , ci doar prin metoda de

impregnare argentică sau cu fluorocromi. La examinarea în câmp întunecat ,
treponemele apar albe, refringente, strălucitoare.
Treponemele patogene nu sunt cultivabile pe medii artificiale, ci doar pe testicul
de iepure. Treponema Reiter, o treponema saprofită înrudită antigenic cu T. pallidum,
este cultivabilă in vitro în condiţii de anaerobioză.
In medii lichide adecvate , cu adaos de substanţe reducătaore , T.pallidum poate
rămâne mobilă 3-6 zile la 25 0 C, iar în sânge integral sau plasmă păstrată la 4 0 C,
treponemele sunt viabile cel puţin 24h, ceea ce prezintă importanţă în transfuzia de
sânge.
Treponemele sunt sensibile la uscăciune, temperaturi peste 42 0 C, săruri de
mercur, bismut, areseniu. Penicilina are un efect bactericid la doze mici, dar rata de
inactivare este redusă. Nu s-a demonstrat rezistenţă la penicilină în sifilis
Structura antigenică este complexă.Principalele antigene sunt:

- cardiolipina antigen de natură fosfolipidică, prezent la toate treponemele
( patogene şi nepatogene), precum şi în unele ţesuturi animale sau umane.
- Antigene proteice , comune tuturor treponemelor utilizate în RFC
- Antigene ale corpului bacterian, foarte specifice, caracteristice treponemelor
patogene.
- Antigene de suprafaţă, determină apariţia de anticorpi ce reacţionează în RIF.
Fig. XVIII.1. Treponema pallidum. M.E. ( e-Medicine – Syphillis)
Patogenitate: sifilisul
Sifilisul este o boală specifică omului. Transmiterea se face
- pe calea sexuală,
- prin transfuzii sau manipulare de produse patologice contaminate
- transmitere de la mamă la făt
a. Sifilisul dobândit
Transmiterea este de obicei pe cale sexuală, de aceea sifilisul dobândit este o
boală venerică cu declarare obligatorie.
T.pallidum poate penetra mucoasele intacte, iar epiderma prin soluţiile de
continuitate de la nivelul acesteia.
Evoluţia naturală a sifilisului dobândit :
Sifilisul primar.
Treponemele se multiplică la poarta de intrare, de unde se răspândesc la nivelul
ganglionilor loco-regionali. După 2-6 săptămâni de la contaminare, la locul infecţiei
( mucoasa genitală, dar posibil mucoasa bucală, perianală) apare o papulă care se
erodează central, rezultînd o ulceraţie caracteristică, numită sancru dur. Leziunea este
nedureroasă, nepruriginoasă, cu baza indurată şi acoperită cu o secreţie clară , bogată în
treponeme. Este insoţită de adenopatie loco-regională ( inghinală). Răspunsul inflamator
local este caracterizat prin predominenţa limfocitelor şi plasmocitelor.
Leziunile de sifilis primar se vindecă spontan, dar treponemele diseminează pe
cale limfatică şi hematogenă, astfel încât, la 3-6 săptămâni de la debutul şancrului apar
manifestările de infecţie treponemică generalizată – sifilisul secundar
Sifilisul secundar. Leziunile sunt predominent cutanate şi aspectul lor sugerează
dezvoltarea imunităţii sistemice. Leziunile caracteristice suntnumite sifilide : rash
maculo-papular cutanat şi papule hipopigmentate – condiloame la nivelul mucoaselor
bucală, perianală, bucală. Aceste leziuni sunt de asemenea bogate în treponeme şi foarte
contagioase. Netratate, după o evoluţie recurentă de 3-5 ani îşi pierd contagiozitatea.
Alte manifestări: micropoliadenopatii, meningită, corioretinită, hepatită, nefrită.
Evoluţia sifilisului secundar este:
- 30 % către vindecare spontană
- 30% către un sifilis latent (asimptomatic, evidenţiat numai printr-o serologie
pozitivă)
- 30% către faza terţiară
Sifilisul terţiar . Manifestările apar după o perioadă de 1-20 ani. Leziunile sunt de
tip granulomatos ( gome), la nivelul pielii, oaselor, ficatului.
 Leziuni ale mucoaselor: palatului, limbii, foselor nazale, care afectează şi
structurile carrtilaginoase.
 Leziuni degenerative la nivelul sistemului nervos ( neurosifilis): PGP; tabes.
 Leziuni cardiovasculare: anevrism de aortă, insuficienţă valvulară aortică.
Treponemele sunt în număr foarte mic, predominând reacţiile de hipersensibilitate
de tip întârziat faţă de antigenele treponemice.
Sifilisul congenital. Sifilisul matern poate determina: moartea intrauterină a
fătului, naştere prematură, moarte neonatală sau infecţie congenitală.
Sifilisul congenital precoce se manifestă prin: coriza luetică, nas în şa, dinţi în
ferăstrău, leziuni osoase: periostită, craniotabes. Leziuni cutaneo-mucoase asemănătoare
cu cele din sifilisul secundar al adultului.
In sifilisul congenital tardiv leziunile apar după vârsta de 2 ani, mai frecvent la
pubertate.
 Detectia directa a Treponemei pallidum prin microscopia in camp intunecat
sau imunofluorescenta directa este indicata cand sunt prezente leziuni, în special în
sifilisul primar. Treponemele nu se colorează în coloraţiile uzuale.
 Cultivarea pe medii artificiale nu este posibila.
 Diagnosticul serologic este cel mai folosit, fiind indicat în special în
sifilisul secundar şi terţiar
Microscopia in camp intunecat / Imunofluorescenta directa

- Examenul microscopic in camp intunecat se recomanda pentru serozitatea
din leziunile de sancru
- Imunofluorescenta directa este utila pentru leziuni bucale si anale
Produsul patologic este reprezentat de serozitatea din sancru sau celule lezionale
obtinute prin raclaj viguros al leziunii.
La examinarea în câmp întunecat , treponemele apar albe, refringente,
strălucitoare.
Avantaje:
- Sunt primele care dau rezultate pozitive, inainte de pozitivarea testelor
serologice
- se obtin rezultate in timp scurt.
Dezavantaje
- microscopia in camp intunecat necesita examinarea imediata si un medic cu
experienta in microscopie.
- Imunofluorescenta necesita reactivi relativi scumpi, microscop cu lampa
UV si medic cu experienta in microscopia pentru IF
- Rezultate fals negative se pot obtine daca pacientul a inceput tratamentul cu
antibiotice pe cale generala
- este indicat in sifilisul secundar, metodele serologice fiind unicele metode
de diagnostic de laborator in sifilisul latent si tertiar
- exista doua tipuri de teste serologice:
- a. care folosesc antigenul cardiolipina ( non-treponemice) : VDRL, RPR-
carbon
- b. Care folosesc antigene treponemice specifice: TPHA, FTA-abs.
( fluorescent treponemal antibody absorption), imunoenzimatic ELISA, si teste rapide
imunocromatografice, TPPA ( Treponema pallidum particle agglutination)
Teste non-treponemice
- teste de screening
- rapide si simple din punct de vedere tehnic
- VDRL este util pentru LCR
- Utile ce indicator de reinfectie
- Pot fi efectuate cantitativ, urmarind scaderea titrului ca urmare a unui
tratament adecvat
Dezavantaje:
- apar la 1-4 saptamani dupa aparitia sancrului
- dau rezultate fals pozitive in boli virale, parazitare ( malarie), lepra,
autoimune ( LES, tiroidita), sarcina, hepatite cronice, neoplasme in stadiu avansat
- rezultate fals negative in pana la 40% din cazuri in sifilisul primar si 25%
din cazuri in sifilisul secundar
Teste treponemice
- Testele care utilizează antigene extrase de la treponemele patogene sunt
teste specifice. Acestea sunt folosite ca teste de confirmare, ori de cate ori VDRL sau
RPR sunt pozitive
- TPHA si FTA-abs sunt foarte sensibile si reprezinta testele de electie
Dezavantaje:
- Reactii incrucisate cu treponematozele non-veneriene ( pinta, pianul ), boli
tropicale
- Nu pot fi folosite in testarea LCR
- Nu pot fi folosite in monitorizarea raspunsului la tratament sau aprecierea
reinfectiei
PCR ( reactia de amplificare a genomului) este disponibila in anumite centre

specializare.
In sifilisul congenital
La nou nascutii cu sifilis congenital sau suspiciune de sifilis congenital, se
recolteaza LCR inainte de inceperea tratamentului. Pot exista semnele clinice
( malformatii congenitale, hepatomegalie, splenomegalie).
La mamă se efectueaza teste serologice : VDRL sau RPR si TPHA sau FTA-abs.
La copil se efectuează
- testele serologice : VDRL sau RPR si TPHA sau FTA-abs.
- Examenul LCR pentru prezenta treponemelor si a anticorpilor (VDRL sau
RPR).
Tratament: Antibioticul de elecţie este Penicilina (Penicilina G sau benzatin-penicilina)
administrate parenteral. Alte antibiotice : Tetraciclina, Eritromicina.
Reacţia Herzheimer se datorează lizei brutale a unui număr mare de treponeme şi
eliberarea de endotoxine, la începutul tratamentului cu penicilină, mai ales în sifilisul
recent. Se manifestă prin febră, cefalee, tahicardie, dureri osoase, greată.
CAPITOLUL XIX
FLORA SAPROFITA A ORGANISMULUI SI
ROLUL ACESTEIA
Microorganismele care populează suprafaţa si cavităţile naturale ale

organismului alcătuiesc flora saprofită (normală). Această floră acţionează
antagonist cu flora patogenă,denenind astfel un mijloc de apărare al
organismului uman. Competiţia dintre bacteriile saprofite si cele patogene este atat o
competiţie pentru substratul nutritiv şi pentru oxigen , cât şi la nivelul receptorilor
celulari ai tesuturilor umane.
Uneori insă, această floră poate deveni patogenă, prin patrunderea ei in cavitaţi
normal sterile precum şi prin dezechilibrarea ei datorata antibioterapiei.
Bacteriile care nu populează in mod normal suprafetele si cavitaţile
naturale ale organismului uman şi a caror prezenţă este intotdeauna
echivalentă cu infecţia, constituie flora patogenă.
Flora normală constituie o bariera in calea invaziei bacteriilor
patogene, orice dezechilibru al său, din orice motiv, ducând la instituirea
infecţiei.
Prezenţa florei saprofite pe mediile de cultură pune serioase probleme
diagnostice bacteriologului. Interpretarea rezultatelor culturilor
bacteriene presupune cunostinţe temeinice, experienţă indelungată şi o
strânsa legatură intre clinician şi medicul de laborator.
Pe langă zonele populate cu bacterii saprofite, există şi zone ale
organismului uman normal sterile. Aceste zone sunt: organele
interne, articulaţiile, sângele, plămanii, sistemul nervos.
Datorita conformaţiei lor anatomice , precum şi a mecanismelor locale de apărare,
aceste zone normal sterile se menţin nepopulate de bacterii.
Flora microbiana saprofită este compusă in special din bacterii si
ciuperci.Virusurile saprofite apar rar, iar protozoarele sunt intalnite in tractul
digestiv, la fel de rar.
FLORA PRINCIPALELOR ZONE POPULATE CU MICROORGANISME

SAPROFITE :
TRACTUL RESPIRATOR :
NAS : -Staphylococcus epidermidis

-Staphylococcus aureus
OROFARINGE :-Streptococcus viridans

-Neisserii saprofite
-Corynebacterii
-Bacteroides
-Fusobacterium
-Lactobacili
TRACTUL GASTROINTESTINAL
Esofagul are floră asemanatoare faringelui. Stomacul este steril datorita ph-ului
acid, uneori putand conţine cateva bacterii acido-rezistente. In stomac, putem izola
Helicobacter pylori, responsabil de ulcer si
gastrită. Duodenul, jejunul si ileonul superior au o floră saracă, intestinul gros fiind
colonizat cu o flora extrem de bogata. Bacteriile din intestinal gros
sunt reprezentate de :
-Bacteroides
-Bifidobacteria
-Clostridium
-Coci anaerobi
-E.coli
-Streptococcus faecalis
-Lactobacili
-Proteus
TRACTUL GENITAL FEMININ

Flora vulvară prezintă o floră asemănătoare cu a regiunii perineale. Cantitativ şi
calitativ este în strânsă legătură cu igiena locală a fiecărei persoane.
Flora vaginală este mai specifică şi influenţată de statusul hormonal şi de
activitatea sexuală.
- În copilărie, până la instalarea ciclului menstrual şi în post-menopauză , în vagin sunt
prezente numeroase specii de bacterii aerobe şi anaerobe.
- În perioada de activitate a funcţiei ovariene, sub influenţa estrogenilor, are loc o
modificare radicală a florei normale vaginale. Depozitele abundente de glicogen din
celulele epiteliale ale mucoasei vaginale favorizează dezvoltarea genului Lactobacillus ,
ce utilizează acest substrat nutritive şi produc acid lactic, cu scăderea pH vaginal . PH
de 3,8-4,5 este nefavorabil altor specii bacteriene, saprofite sau patogene. Levurile
(Candida) pot supravieţui, în număr limitat în aceste condiţii.
Colul uterin, în zona exocolului are o floră asemănătoare florei vaginale, dar în
zona de tranziţie flora se reduce numeric. Mucusul cervical, prin substanţele
antimicrobiene pe care le conţine: lizozim, lactoferină şi imunoglobuline, are un rol de
barieră împotriva pătrunderii microorganismelor .
Uterul şi trompele uterine sunt sterile.
PIELEA
Zonele umede ale pielii sunt colonizate cu bacterii variate,in jur de 104
bacterii/cm2. In glandele sebacee si imprejurul lor predomina flora
anaerobă. Dintre saprofiti se numără:
- Staphylococus epidermidis
- Staphylococcus aureus
- Micrococi
- Coliformi-potential patogeni
- Coci anaerobi
Legile care stau la baza relatiei macroorganism-microorganisme nu

sunt cunoscute decat partial. In momentul cand vor fi cunoscute in
totalitate,vom putea descrie mecanismele infectiilor oportuniste.

Curs Bacteriologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Bacteriologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS BACTERIOLOGIE COLEGII UNIVERSITARE SI FACULTATEA DE MOASE

Microbiologia apartine stiintelor biologice si se ocupa cu studiul

Tab. I : Asemanari si deosebiri intre celulele de tip eucariot si celulele de tip

STRUCTURA CELULEI BACTERIENE

Structura celulei bacteriene este studiată cu ajutorul microscopiei optice şi

Bacteriile sunr organisme monocelulare.

FIG.I.1. : Schema structurii celulei bacteriene

NUCLEOIDUL este constituit dintr-o molecula circulara de ADN, pliata, avand

MEMBRANA CITOPLASMATICA ( MEMBRANA CELULARA) este formata din

Fig. I.2. Schema structurii peretelui la bacteriile Gram-pozitive şi Gram-negative

Functiile peretelui celular sunt multiple :

Protoplastii, sferoplastii si formele L

STRUCTURI EXTERNE ( FACULTATIVE )

CILII ( FLAGELII) sunt formatiuni filamentoase, lungi si subtiri, cu structura

PILII ( FIMBRIILE) sunt structuri filamentoase scurte, alcatuite din proteine

SPORUL bacterian este o forma de rezistenta, fiind totodata singura forma de

Diviziunea bacteriana este o diviziune simplă ( binară). Diviunea celulară

Creşterea in vivo diferă de cea in vitro, fiind influenţată de factori ca:

Fig. I.3. Schema diviziunii unei bacterii– după S.T. Abedon

Fig. I.4. Diviziune unei celule bacteriene- imagine de microscopie electronică

Cresterea bacteriana se refera la cresterea numarului de celule.

Fig. I.5. Fazele multiplicării unei populaţii bacterien în mediu lichid

Faza exponentiala ( log) poate fi mentinuta un timp nelimitat prin

Pentru a supavietui si a se multiplica, bacteriile au nevoie de :

Alte elemente necesare pentru funcţiile celulare. P, S, K, Ca, Mg Fe ( co-factori

Influenţa factorilor de mediu

Tab.II: Clasificarea bacteriilor in functie de necesarul de oxigen

CO2. este necesar tuturor bacteriilor, de obicei fiind obţinut ca produs de

Reacţiile biochimice de degradare a diferitelor sustanţe organice (glucide, lipide,

Genetica este studiaza transmiterea informatiei si variatia acesteia.

1. ADN cromozomal bacterian este format dintr-o singură moleculă circulară de

Fig. III.1. Model structural al ADN ( dupa Watson si Crick)

Fig.III.2. Model al replicarii semiconservative a ADN bacterian (dupa Stanier RY)

2. Plasmidele sunt molecule mici, circulare de ADN extracromozomial. Ele se

Fig. III.3.Biosinteza proteinelor ( dupa Jawets , Melnick)

1. Transcrierea este limitată la o porţiune a unei catenena ADN, care cuprinde

VARIATIA GENETICA LA BACTERII

Variaţia genetică la bacterii are loc prin:

1. Mutaţiile reprezintă modificări în secvenţa bazelor în ADN. Mutaţia se

2. Transferul genic poate avea loc prin trei mecanisme:

Transformarea se produce atunci când fragmente de ADN bacterian exogen

Infecţia reperzintă pătrunderea şi multiplicarea unui agent infecţios

Endotoxinele sunt toxinele bacteriilor Gram negative, componente structurale ale

MECANISMELE DE APARARE ALE GAZDEI

C3a este un agent inductor al inflamaţiei.

B. Mecanismele specifice: apararea imuna

Organe limfoide centrale ( primare): Măduva osoasă şi timusul. Apar precoce

Activarea Limfocitului B. Răspunsul imun umoral

Activarea limfocitelor T. Răspunsul imun celular

Fig IV.1. Organele limfoide (Dupa

Imunizarea antiinfecţioasă poate fi :

Antibioticele şi chimioterapicele sunt un grup de medicamente capabile să

Spectrul antimicrobian cuprinde totalitatea bacteriilor asupra cărora antibioticul

Schema V.I.Tipuri de spectru antibacterian „ clasic”

Acţiunea antibacteriană; efectul bactericid, efectul bacteriostatic

Mecanismele de acţiune ale antibioticelor

1. Inhibiţia sintezei peretelui celular.

1. Inhibiţia sintezei peretelui celular – Prin inhibarea polimerizării

Rezistenţa bacteriilor la antibiotice poate fi naturală sau dobândită.

Reguli generale de alegere a antibioticului în terapie

- Antibioticul ales trebuie să fie activ pe tulpina bacteriană (izolată şi identificată),

Familie de antibiotice care au în structura chimică inelul beta-lactamic.

Peniciline rezistente la penicilinază ( peniciline anti-stafilococice):