Mihai Eminescu a fost poet, prozator și jurnalist roman, socotit de critica literară și de cititori drept cea

mai importantă voce poetică a literaturii române. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și
XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ
întârziat.

Romantismul este o mișcare literară și artistică apărută în Europa la sfârștiul sec. al XVIII-lea și începutul
secolului al XIX-lea, cu influențe în literatură, filosofie, istorie, economie și politică. Teoreticianul acestui
curent literar este considerat Victor Hugo, care a identificat direcțiile curentului în „Prefața” dramei
„Cromwell”. Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă sensibilitatea,
fantezia, imaginația, sinceritatea emoțională în defavoarea rațiunii. Scriitorii romantici evadează din
lumea reală în trecut, în lumea meditației sau a visului, într-un cadru romantic nocturn, motivele
preferate fiind noaptea și luna. Se creează personajul romantic, un erou excepțional în situații
excepționale și figura omului de geniu, singuratic, neînțeles și nefericit.

Luceafărul a fost publicat pentru prima dată în 1883 în almanahul societății literare „România Jună” de
la Viena, urmând ca în 1884 să apară în prima ediție a volumului „Poesii” îngrijit de Titu Maiorescu.

Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch.
Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se
îndrăgostește un zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea zmeului și-l respinge. Zmeul merge la Demiurg,
dorește să fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat. Întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între
timp se îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în lume.Furios, zmeul se
răzbună pe ei și îi desparte prin vicleșug. Peste fată, el prăvălește o stâncă, iar pe feciorul de împărat îl
lasă să moară în Valea Amintirii.

Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate: Fata-n grădina de aur, Miron și frumoasa
fără corp, mitul zburătorului), poetul idei din filosofia lui Arthur Schopenhauer). Inspirația folclorică este
sugerată de formula inițială utilizată în basmul popular „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată…”

Tema centrală a poemului „Luceafărul” constă în condiția omului de geniu, precum și modul de
raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la problema dragostei și a cunoașterii. Iubirea se
regăsește în dublă ipostază: cea cosmică.

Titlul este alcătuit din numele astrului ce reprezintă lumea superioară. Aparține planului universal
cosmic, reprezentând o aspirație spirituală pentru Cătălina.
Viziunea despre lume gravitează în jurul relației omului de geniu cu societatea în care există.

Această viziune este predominant romantică, ceea ce se observă prin alternarea planului terestru cu cel
cosmic, motivele literare și tema aleasă. Cu toate acestea, ea conține și elemente clasice, precum
simetria poemului și echilibrul compozițional al acestuia.Viziunea romantică e dată de temă, de relația
geniu-societate, de structură, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de antiteze, de motivele
literare (noaptea, visul, luceafărul etc), de cosmogonii, de imaginarul poetic, de amestecul speciilor
(idilă, pastel, elegie, meditație), de metamorfozele lui Hyperion. Elementele clasice sunt echilibrul
compozițional, simetria, armonia și caracterul gnomic.

Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze ale
cunoașterii: geniul și omul comun.Cele două planuri interferează în tablourile 1 și 4, fiind distincte în
taboul al II-lea (planul uman terestru) și în tabloul al III-lea (planul universal cosmic). Structural tabloul
este alcătuit din 98 de catrene și 392 de versuri.

Primele șapte constituie primul tablou, partea