Scoala Postliceala Sanitara Carol Davila-tg-jiu Vodoiu Veronica

Asistent Medical Generalist anul I,clasa G

COMUNICAREA

Ce înseamnă comunicarea?

Comunicarea presupune schimbul de informații dintre indivizi și constituie o serie de activități prin
intermediul cărora se concretizează interrelațiile de reciprocitate dintre aceștia

Comunicarea este considerată o „acțiune psihologică” și presupune interacțiunea cu ceilalți indivizi.

Această interacțiune determină dezvoltarea unei „ambianțe interpersonale de comunicare”, care se
referă la atitudinea selectivă a individului implicat în procesul de comunicare, în ceea ce privește
propriile preferințe interpersonale, care pot fi de atracție simpatetică sau de respingere antipatetică.
Astfel, comunicarea nu poate fi redusă doar la schimbul de informații, fiindcă aceasta presupune
existența unei intenții care are ca scop îndeplinirea unui obiectiv. Comunicarea presupune un scenariu
de natură psihologică, a cărui desfășurare se realizează între două sau mai multe persoane

Formele comunicării sunt clasificate prin intermediul a trei criterii, după cum urmează

1) După numărul de persoane:

a) Interpersonală: care are loc între persoane și care devine personală în momentul în care relația
partenerilor aflați în comunicare este una intimă sau care devine de reciprocitate/profesională în
momentul în care partenerii se cunosc mai puțin;

b) De grup: se reglează prin intermediul opiniei fiecărui membru al grupului, fiind comună și
supraindividuală tuturor membrilor grupului. Acest tip de comunicare poate fi de mai multe feluri: b.1.)
comunicare intragrup – care se produce în interiorul grupului și b.2.) comunicare intergrup – care se
produce între două sau mai multe grupuri.

2) După instrumentele comunicării:

a) Vocal vs. nonvocal: se referă la alegerea dintre utilizarea cuvintelor sau a gesturilor, atitudinilor;

b) Verbal vs. nonverbal: se referă la alegerea dintre utilizarea cuvintelor sau a noncuvintelor;

Combinarea acestor două axe rezultă în formarea următoarelor categorii ale instrumentelor
comunicării:

a) Vocal-verbal: unitatea lingvistică determinată de cuvântul fonetic;

b) Vocal-nonverbal: adică tipul de intonație și calitatea vocii;

c) Nonvocal-verbal: unitatea lingvistică determinată de cuvântul scris;

d) Nonvocal-nonverbal: adică expresia facială, gesturi și atitudini.

3) După prezența sau absența unor obiective:

a) Incidentală: se referă la momentele în care individul oferă o informație despre sine, însă fără a fi avut
în prealabil intenția de a realiza acest lucru;

b) Consumatorie: care apare ca efect a unor stări de natură emoțională sau motivațională, exprimând în
mod direct stările respective;

c) Instrumentală: care are scopul de a modifica conduita receptorului;

d) De comuniune: care se realizează cu bucurie din partea tuturor partenerilor implicați și care
presupune sărbătorirea întâlnirii lor.

Totuși, clasificarea cea mai cunoscută a formelor comunicării este următoarea:

1) Comunicarea nonverbală: se produce prin utilizarea unor mijloace de natură nonverbală, cum
ar fi corpul uman, spațiul, teritoriul și imaginea.

a) Comunicarea prin corp: este considerată ca fiind cea mai complexă formă de comunicare, întrucât
corpul uman nu este doar un obiect natural, ci și un produs voluntar metamorfozat prin intermediul
hainelor, a machiajelor, a tatuajelor etc. În acest tip de comunicare se încadrează și gesturile, care sunt
împărțite în trei categorii (Stoetzel, 1963, apud. Ibid.): gesturi autice – nu sunt direct legate de
comunicare, însă au capacitatea de a indica o stare afectivă a individului care le produce; gesturi
obișnuite – adică acele gesturi recunoscute la nivelul întregii societăți (ex. elevii care ridică mâna atunci
când vor să răspundă la lecție); gesturi simbolice – prin intermediul cărora este exprimată
aprobarea/dezaprobarea, interesul/indiferența etc.

b) Comunicarea prin spațiu și teritoriu: nevoile și condițiile de mediu determină modalitatea în care
individul uman își delimitează și amenajează propriul teritoriu. La nivel sociologic au fost distinse trei
tipuri de teritorii: tribale, familiale și personale. În psihologie suntem interesați de teritoriul personal. În
cadrul acestuia sunt identificate patru tipuri de distanțe între indivizi: intime, personale, sociale și
publice. Respectarea sau încălcarea acestor tipuri de distanțe afectează modalitatea de desfășurare a
comunicării.

c) Comunicarea prin imagini: se realizează prin intermediul materialelor de tipul afișelor, fotografiilor,
ilustrațiilor, dar și prin intermediul cinematografiei sau a televiziunii. Acest tip de comunicare este mai
puțin interactivă decât precedentele, însă beneficiază de un nivel mult mai crescut de eficiență, întrucât
are capacitatea de a afecta un număr ridicat de persoane.

2) Comunicarea verbală (limbajul): este cea mai frecvent utilizată modalitate de comunicare
interumană. Limbajul reprezintă o conduită de natură verbală în cadrul căreia sunt implicate diverse
tipuri de activități, precum vorbirea, ascultarea, schimbul de idei etc. De asemenea, limbajul este
considerat ca fiind expresia și îndeplinirea conduitei verbale.
Asistentul Medical trebuie să fie capabil și dispus să înțeleagă pacientul în totalitatea ființei sale, nu doar
boala pe care acesta o manifestă, întrucât orice demers medical ulterior depinde de eficiența integrării
unei perspective idiografice asupra persoanei respective. Pentru a realiza acest lucru, acesta trebuie să
se asigure de faptul că evită două greșeli fundamentale: suprasimplificarea și proiecția. Acest lucru este
posibil prin intermediul utilizării empatiei, care presupune o transpunere imaginativă în situația unei alte
persoane, în vederea înțelegerii activităților acesteia, dar mai cu seamă prin intermediul identificării.

Calități, capacități și reguli necesare în procesul de comunicare cu pacientul

Pentru a asigura o comunicare eficientă cu pacientul, asistentului îi sunt necesare următoarele calități și
capacități

a) Ascultarea activă: presupune concentrarea asupra informațiilor oferite de pacient, precum și

capacitatea de înțelegere a acestor informații;

b) Disponibilitatea de comunicare cu pacientul: deschiderea asistentului către înțelegerea pacientului,

adaptată la capacitatea de înțelegere și la nivelul de educație al pacientului;

c) Empatia: ca disponibilitate de înțelegere și împărtășire a suferinței pacientului;

d) Atitudinea calmă: care are ca scop facilitarea procesului de obținere a încrederii pacientului față de
asistent, precum și facilitarea procesului de tratare a anxietăților pacientului;

e) Capacitatea de influențare, de persuasiune și de negociere: este necesară pentru ca pacientul să

urmeze prescripțiile terapeutice oferite

f) Cunoașterea în detaliu de către asistent a problemelor pacienților: presupune cunoașterea atât a

problemelor de natură medicală, cât și a celor de natură psihosocială, care pot afecta desfășurarea
eficientă a procesului terapeutic;

g) Evitarea atitudinii critice întrucât aceasta este contraproductivă la nivelul transferului;

h) Moderarea cantității de informație furnizate pacientului și utilizarea unor mesaje-cheie: presupune

oferirea unor informații specifice pacientului, în funcție de necesitățile sale din acel moment.

Comunicarea cu pacienții dificili, cu boli cronice sau cu boli terminale

Diaconescu & Popa-Velea (2006) introduc în categoria de „pacienți dificili” acele persoane care se
prezintă la medic acuzând tulburări multiple, cu modificări zilnice și rezistență la tratament, precum și
acele persoane care realizează multiple solicitări și plângeri cu privire la boala lor. Tot în această
categorie sunt încadrați și pacienții cu boli cronice sau cu afecțiuni de natură neurologică, dar și cei cu
neoplazii sau disfuncții sexuale, chiar și cei violenți, alcoolici, psihotici, toxicomani și cei care se prezintă
la medic din cauza insistențelor provenite de la membrii familiei. Ceea ce toate aceste cazuri au în
comun se referă la faptul că relaționarea cu medicul este una dificilă. Pentru ca acesta din urmă să evite
consumarea emoțională și atitudinea conflictuală/de respingere, este recomandată încercarea de
stabilire și de menținere a unui contact de natură verbală sau non-verbală cu pacientul. În condițiile în
care acest lucru nu este posibil, contactul trebuie stabilit cu grupul familial sau cu cel de apartenență.
Totodată, este indicat ca medicul să-și însușească o atitudine empatică și răbdătoare cu privire la
pacient, dar și o atitudine autoritară în contextul în care aceasta este necesară pentru menținerea
relației terapeutice.

În ceea ce privește comunicarea cu pacienții care suferă de boli cronice, este important ca medicul să fie
atent la modalitatea de transmitere a diagnosticului. Este indicat ca medicul să ofere toate informațiile
necesare cu privire la evoluția, complicațiile și procesul terapeutic; să-l învețe pe pacient cum să trăiască
cu boala sa, să-l încurajeze atât pe acesta, cât și pe membrii familiei sale, în special în perioadele de
recădere sau în cele de incertitudine și să ofere empatie și suport emoțional pe tot parcursul
interacțiunii

Comunicarea cu pacientul care suferă de o boală terminală este cu atât mai dificilă, întrucât acest tip de
patologie vizează problema morții, care îl afectează atât pe pacient, cât și pe membrii familiei sale.
Precum în cazul bolilor cronice, medicul trebuie să fie extrem de atent la modalitatea de transmitere a
diagnosticului. Acest lucru înseamnă că medicul trebuie să aleagă un moment potrivit pentru a oferi
această informație și să fie atent la modalitatea în care o formulează. Mai mult decât atât, medicul
trebuie să fie atent la trăsăturile de personalitate ale pacientului și să se asigure că realizează o alegere
optimă în ceea ce privește variantele terapeutice. De asemenea, este necesar ca medicul să se
concentreze pe acele simptome care au cea mai mare rezonanță psihologică în cazul pacientului, să
ofere asculte activă și empatică, suport emoțional și sprijin, atât pacientului, cât și familiei acestuia, atât
în perioada în care acesta este încă în viață, cât și ulterior.