1.

Etajele si
regiunile
superficiale si
profunde ale fetei.
Etajul Superior
Prezintă porţiunea
frontală a feţei situată
întreliniile începerii
creşterii părului şi
cea care uneşte
ambele margini
supraorbitale.
Etajul Mediu
este situat intre
liniile care unesc
ambele margini
supraorbitale şi
cea care trece la
nivelul
marginilor
inferioare ale
aripilor nazale.
Etajul Inferior
prezintă
porţiunea dintre
linia care trece la

nivelulmargionilor ionferioare ale aripilor nazale şi marginea inferioarăa mentonului

RAPORTUL TREBUIE SĂ FIE 1 LA 1

Sunt importante pentru a observa asimetria

 LIMITELE TERITORULUI MAXILOFACIAL:

NE MAI PUTEM ORIENTA SI DUPA LINIA MEDIANĂ

Si după regiuni.
Regiunile superficiale
alcătuite din totalitatea părţilor moi situate pe părţileantero-laterale ale masivului osos
facial, cuprind regiuni mediane (nazală,labială şi mentonieră) şi regiuni laterale
(geniană, parotidomaseterică şi temporomalară).
Regiunile profunde
alcătuite din părţile moi situate la partea interioară şi posterioară a masivului facial,
cuprind regiunile cavităţii bucale(dentoparodontale, palatină, amigdaliene şi planşeul
bucal), regiuneazigomatică şi spaţiile latero şi retrofaringian.
Regiunile planşeului bucal
formează etajulsupramilohioidian alcătuit din regiunile lingualăşi sublinguale şi etajul
submilohioidian alcătuitin regiunile submentonieră şi submandibulare

2. Oasele ce formează scheletul facial

Craniul este structurat din 23 oase din care numai mandibula şi hioidul sunt mobile. ).
Este alcătuit din dintr-un etaj superior, neurocraniu, şi altul inferior numit viscerocraniu
Neurocraniu:8 oase: frontalul, etmoidul, sfenoidul, occipitalul, două oase parietale şi două
temporale.
Viscerocraniul este alcătuit din 14 oase, dintre care şase sunt perechi: maxila, zigomaticul,
nazalul, lacrimalul, palatinul şi cornetul nazal inferior, şi două impare – mandibula şi vomerul

3. Mușchii și fasciile capului. Clasificarea si funcțiile mușchilor mimici

Muşchii capului pot fi grupaţi în:
1. Muşchii organelor de simţ
2. Muşchii masticatori
3. Muşchii mimici
Mușchii masticatori originea pe oasele craniului şi se fixează pe mandibula
Muşchiul maseter, formă tetragonală, care după dispoziţia fibrelor sale este format din
două părţi: una superficială, cu o dispoziţie oblică infero-posterioară, şi alta profundă cu
dispoziţie verticală. Prima parte îşi are originea pe marginea inferioară a osului zigomatic
şi 2/3 anterioare ale arcului zigomatic, cu inserţia pe tuberozitatea maseterică a
mandibulei, iar partea profundă se prinde pe treimea posterioară a arcului zigomatic şi se
inseră pe faţa externă a apofizei coronare a mandibulei.
Muşchiul temporal prin originea - fosa temporală şi printr-un tendon puternic se inseră pe
procesul coronoidian al mandibulei.
Muşchiul pterigoidian medial:are originea în fosa pterigoidiană a osului sfenoid şi se
inseră pe tuberozitatea pterigoidiană a unghiului mandibulei, unde fiind unit cu muşchiul
maseter printr-o fâşie aponevrotică, constituie o ansă cinematică musculară, care cuprinde
în concavitatea sa mandibula. Muşchiul pterigoidian lateral, are originea de pe faţa
maxilară a aripilor mari ale sfenoidului şi de pe apofiza pterigoidiană a aceluiaşi os şi se
inseră pe colul mandibulei, pe discul intraarticular, pe capsula articulaţiei
temporomandibulare.
Acţiune. Mm. maseter, temporal şi pterigoid medial ridică mandibula.
La contracţia bilaterală a muşchilor pterigoidieni laterali are loc anteropulsarea
mandibulei, iar mişcarea în direcţie opusă – retropulsarea, care la rândul său are loc la
contracţia fasciculelor posterioare ale muşchiului temporal. La contracţia unilaterală a
muşchiului pterigoid lateral are loc deplasarea mandibulei în direcţie opusă muşchiului
care se contractă.

Muşchii mimicii
sunt situaţi superficial şi datorită conexiunilor intime pe care le au cu pielea feţei sunt
numiţi şi muşchi pieloşi. Ei sunt subţiri, fini, greu de disecat, nu prezintă înveliş fascial, ci
se găsesc în grosimea pielii, fixându-se cu unul, sau cu amândouă capetele pe stratul
profund al acesteia. Sunt dispuşi în jurul orificiilor naturale ale feţei, a căror formă şi
mărime le modifică prin contracţia lor. La om aceşti muşchi sunt mai bine dezvoltaţi în
jurul orbitei şi orificiului bucal, realizând dilatarea sau micşorarea acestora. Influenţând
prin activitatea lor expresia feţei, revenirea la poziţia iniţială are loc nu prin prezenţa
antagonismului muscular, dar datorită unităţii funcţionale a elasticităţii aponevrozelor,
muşchilor şi a ţesutului conjunctiv elastic al pielii. Revenirea trăsăturilor feţii la normal se
face lent, armonios şi nu brusc.
Deci, muşchii mimicii intervin şi în prehensiunea alimentelor, masticaţie, respiraţie,
vorbire, dozarea excitaţiilor senzoriale, în exprimarea unor stări sufleteşti. Fiecare
exprimare psihică se realizează prin acţiunea unui grup de muşchi; în acelaşi timp un
muşchi poate lua parte la mai multe asemenea exprimări .În funcţie de repartiţia lor
deosebim patru grupe de muşchi:
- muşchii din jurul orbitei;
- muşchii din jurul orificiului nazal;
- muşchii din jurul orificiului bucal;
- muşchii din jurul conductului auditiv extern

I. Muşchiul orbicular al ochiului,: are un rol important în apărarea bulbului ocular şi

în distribuirea şi drenarea lacrimilor
este alcătuit din trei părţi: palpebrală, orbitală şi lacrimală. Partea palpebrală,
pars palpebralis, este cuprinsă în grosimea pleoapelor, ale căror fascicule
musculare se interţese în regiunea unghiului lateral al ochiului. Partea orbitală,
pars orbitalis, este aşezată pe aditus orbită, fasciculele musculare groase având
originea pe circumferinţa orbitei. Partea lacrimală, pars lacrimalis, reprezintă o
parte desprinsă din porţiunea palpebrală, luând naştere de pe creasta lacrimală
şi de pe peretele dorsal al sacului lacrimal.
Muşchiul sprâncenos, ORIGINE de la arcul superciliar şi se inseră pe pielea
sprâncenei respectiveAcţiune. Prin contracţia sa, trage pielea infero-medial,
formând cute verticale ce exprimă mânie, durere.
II. Muşchiul nazal,- are o porţiune transversală şi alta alară care merge pe cartilajul
aripei nasului şi pe sept. Acţiune. Partea transversală determină constricţia orificiului
nazal, iar cea alară realizează dilatarea acestui orificiu.
Muşchiul depresor al septului nazalintră în componenţa părţii alare a muşchiului nazal şi
se inseră pe partea cartilaginoasă a septului nazal. Acţiune. Trage septul nazal în jos.
Muşchiul piramidal al nasului, m. procerus, este un muşchi subţire cu originea
pe osul şi cartilajul nazal şi inserţia în pielea frunţii. Acţiune. Contracţia lui
determină formarea cutelor transversale la nivelul pielii rădăcinii nasului.

III. Muşchiul orbicular al gurii, m. orbicularis oris, este dispus în profunzimea buzelor,
este format din două porţiuni: labială şi marginală. Acţiune. Porţiunea labială închide
orificiul bucal, iar când intervine şi porţiunea marginală are loc o închidere forţată a
acestuia. Acţiunea simultană a acestor două porţiuni intervine în: sugere, prehensiune,
masticaţie, articularea vocalelor “O”, “U” şi articularea consoanelor; intervine de
asemenea în suflat, fluierat, Muşchiul ridicător al buzei superioare, are origine pe marginea
infraorbitală a maxilei şi se termină în tegumentul plicii naso-labiale. Acţiune. Ridică buza
superioară şi contribuie la formarea şanţului nazolabial.
Muşchiul depresor al buzei inferioare, , cu originea pe baza mandibulei şi inserţia în pielea
şi mucoasa buzei inferioare. Acţiune. Coboară buza inferioară, exprimând ironia.
Muşchiul ridicător al unghiului gurii, are originea în partea superioară a fosei canine şi se
inseră în comisura labială. Acţiune. Este ridicător al comisurii labiale şi buzei superioare,
exprimând agresivitatea.
Muşchiul depresor al unghiului gurii, , are originea pe faţa externă a bazei mandibulei;
fasciculele musculare converg către comisura labială. Acţiune. Coboară comisura labială,
lungeşte şanţul nazolabial, exprimând tristeţe, dispreţ, dezgust.
Muşchiul buccinator, este cel mai profund muşchi pielos, contribuie la formarea obrajilor,
având originea pe creasta buccinatorie a mandibulei, pe apofiza alveolară a maxilei, ce
corespunde dinţilor molari, de unde fibrele sale converg spre comisura labială, unde fibrele
inferioare se încrucişează cu cele superioare şi trec în buze. La nivelul celui de al doilea
molar superior muşchiul este străbătut de canalul glandei parotide.
Între mm. buccinator şi maseter se găseşte o masă de grăsime, care formează
corpul adipos al obrazului (corpul Bichat). Acţiune. Apasă obrazul la dinţi, iar
împreună cu orbicularul gurii, exercită presiuni asupra alimentelor în timpul
masticaţiei. Când cavitatea bucală este plină cu aer, el îl comprimă şi îl
expulzează cu forţa, astfel participând la fluierat şi cântatul cu instrumentele de
suflat, de unde şi numele de “muşchi ai trompetiştilor”.
Muşchiul mental, porneşte de la proeminenţele alveolare ale incisivilor şi
caninilor, de unde coboară iradiind în pielea gropiţei bărbiei. Prin contracţia sa
participă la propulsarea buzei inferioare înainte.
Muşchiul zigomatic mic, pleacă de pe osul zigomatic, de unde fasciculele sale
cu direcţie infero-medială se întreţese în pielea colţului gurii şi a buzei
superioare. Acţiune. Contribuie la ridicarea buzei superioare, formarea şanţului
nazolabial şi la exprimarea dispreţului.
Muşchiul zigomatic mare, are aceeaşi origine şi inserţie ca şi precedentul,
contribuind prin contracţia sa la provocarea râsului, dând feţei expresia veseliei.
Împreună cu zigomaticul mic ridică buza superioară.
Muşchiul rizoriu, este un muşchi subţire inconstant, are originea în pielea
obrazului şi fascia maseterică şi se inseră la comisura labială. Acţiune. Este
 responsabil de gropiţa din obraji şi prin contracţia sa măreşte diametrul
transversal al fantei bucale, exprimând veselie, râs.
IV. Muşchii din jurul pavilionului urechii la om sunt puţin dezvoltaţi. Sunt în număr de
trei: m. auricularis anterior; m. auricularis superior; m. auricularis posterior. Ei pleacă de
pe planurile osoase şi aponevrozele vecine şi se inseră pe cartilajele urechii.
Fasciile capului
Fascia temporală prezintă o lamelă fibroasă compactă, care, acoperind muşchiul omonim,
superior de arcul zigomatic, se separă în lamela superficială, ce se fixează pe faţa externă a
arcului, şi lamela
profundă – pe faţa lui internă. Între aceste lame se află un spaţiu umplut cu ţesut adipos,
vase şi nervi.
Fascia maseterică, acoperă muşchiul omonim şi se inseră superior pe arcul zigomatic,
inferior pe marginea mandibulei, iar anterior şi posterior pe ramurile mandibulei.
Fascia parotidă este bine dezvoltată şi formează pentru glanda parotidă o capsulă.
Fascia bucofaringiană, fascia bucopharyngea, acoperă muşchiul
buccinator şi continuă în peretele lateral al faringelui.
4. Spațiile sau lojele osteo-faciale și intermusculare ale capului.
Spaţiul interaponeurotic temporal, este delimitat de foiţa superficială şi profundă a fasciei
temporale şi periostul arcului zigomatic, în care se află ţesut adipos.
Spaţiul subaponeurotic temporal se află sub foiţa profundă a fasciei temporale, deci între
ea şi periostul oaselor craniului, fiind astfel un spaţiu osteofibros. În el se află muşchiul
temporal, ţesut adipos, vase şi nervi.
Spaţiul temporopterigoidian, spatium temporopterygoideum, localizat între muşchii
pterigoidian lateral şi cel temporal. Acest spaţiu are forma unei fisuri sagitale, care
comunică cu regiunile vecine: prin fisura orbitală inferioară comunică cu orbita, prin
orificiul sfenopalatin cu cavitatea nazală, iar prin canalul palatin mare - cu cavitatea
bucală. Acest spaţiu conţine vase sangvine: artera maxilară şi ramuri ale ei, multiple vene
ce formează plexul venos pterigoidian.
Spaţiul interpterigoidian se află între muşchii pterigoidieni medial şi cel lateral,
comunicând cu spaţiile temporo-pterigoidian şi parafaringian. Prin acest spaţiu, în afară de
artera maxilară şi plexul venos pterigoidian, mai trece şi nervul mandibular (ramura a 3-a a
nervului trigemen). Conform traiectului vaselor şi nervilor, prin orificiile oval şi spinos,
acest spaţiu comunică cu cavitatea craniului

Reperele osoase, musculare şi cutanate ale capului

În această regiune, pentru porţile vitale ale organismului (digestiv şi respirator) şi
organele de simţ (vizual, olfactiv, auditiv, gustativ) sunt localizate orbitele cu globul
ocular, pleoapele, sprâncenele, nasul, cavitatea bucală, care determină
particularităţile individuale ale feţei. În regiunea feţei sunt bine reliefate oasele şi
arcurile zigomatice, arcurile supraciliare, oasele nazale, mandibula, unghiul
mandibulei, protuberanţa mintală, arcadele alveolare ale mandibulei şi maxilei;
Pliurile cutanate ale feţei sunt variate. Mai stabile sunt pliurile nazolabiale,
nazobucale, mentolabiale, fosa mentală şi cutele transversale ale frunţii în regiunea
capului – tuberele frontale şi parietale, protuberanţa occipitală, creasta occipitală
externă; posterior de pavilionul urechii – apofiza mastoidă a temporalului. Pe partea
laterală a feţei se reliefează muşchiul maseter.

Spatiul masetero-mandibular
o Situat între muşchiul maseter şi ramura mandibulei.
o Comunicari: superior cu spatial temporo-pterigoidian;
o Continut:tesut celulo-adipos,vase ,nervi.
Spaţiul suprapterigoidian
o Delimitat de capul superior al muşchiul pterigoidian lateral şi faţa infratemporală a
aripii mari a sfenoidului.
o Conţine vase sangvine, nervi şi comunică cu spaţiile vecine
Spaţiul pterigo-mandibular
o Delimitat de m.pterigoidian medial şi ramura mandibulei.
o Comunicări: spaţiile vecine, conţine nervul alveolar inferior şi vasele omonime.
Fosa pterigopalatină
o Delimitari:
 Baza-fața maxilară a aripii mari a sfenoidului și de fața inferioară a corpului
acestuia.
 Vârful - unghiul format de procesului pterigoid al osului sfenoid cu tuberozitatea
maxilei.
 Peretele anterior -porțiunea superomedială a feței posterioare (infratemporale) a
maxilei .
 Peretele posterior -fața maxilară a aripii mari a osului sfenoid și din fața anterioară
a rădăcinei (bazei) procesului pterigoid al sfenoidului. Peretele medial fața laterală a lamei
perpendiculare a osului palatin, procesul orbitar și procesul sfenoidal al osului palatin.
 Peretele lateral practic lipsește; el este substituit de fisura pterigomaxilară.
o Conținutul fosei pterigopalatine:ganglionul pterigopalatin, nervul maxilar și
ramurile lui, și terminația arterei maxilare
Spatiul temporopterigoidian
o Comunicari:
 corpul adipos al obrazului;
 fosa pterigopalatina;
 Cavitatea craniului prin orificiul rotund;
 Cavitatea bucala prin canalul palatin;
 Cavitatea nazala prin orificiul sfenopalatin;
 Cavitatea orbitala prin fisura orbital inferioara;
Spatiul interpterigoidian
o Comunicari:
 Spatiul temporopterigoidian;
 Spatiul parafaringian
 Cavitatea craniului prin orificiul spinos si oval;
 Planseul cavitatii bucale prin n.lingual;

6 Topografia gâtului
Gâtul, cervix, este împărţit în regiunea posterioară şi anterioară, regio cervicalis anterior,
frontieră între care serveşte marginea anterioară a muşchiului trapez.
Regiunea anterioară a gâtului este împărţită de către muşchiul sternocleidomastoidian în trei
regiuni: regiunea sternocleidomastoidiană, care corespunde proiecţiei acestui muşchi, şi două
triunghiuri: cervical lateral şi medial
Triunghiul cervical lateral, este delimitat anterior de muşchiul sternocleidomastoidian, posterior
de muşchiul trapez şi inferior de claviculă. Prin intermediul omohioidului, care trece oblic de sus
în jos şi înapoi, acest triunghi se împarte în două triunghiuri: omotrapezoid şi omoclavicular.
Triunghiul omotrapezoid, este delimitat anterior de muşchiul sternocleidomastoidian, posterior
– de muşchiul trapez şi inferior – de venterul inferior al muşchiului omohioid.
Triunghiul omoclavicular, este delimitat inferior de claviculă, superior de venterul inferior al
omohioidului şi anterior de marginea posterioară a muşchiului sternocleidomastoidian
Mai profund, în regiunea inferioară a triunghiului lateral al gâtului, între muşchii scaleni,
distingem spaţii triunghiulare prin care trec nervii şi vasele sangvine ale membrului superior.
Spaţiul interscalen, ce se află între muşchii scaleni anterior şi mediu, iar inferior delimitat de
coasta I; prin el trec artera subclavie şi plexul brahial.
Spaţiul antescalen delimitat anterior de mm. sternotiroidian şi sternohioid, iar posterior de
muşchiul scalen anterior. Prin el trec vena subclavie şi nervul frenic

Triunghiul medial al gâtului,

-posterior este conturat de muşchiul sternocleidomastoidian,
-anterior – de linia mediană a gâtului şi
-superior – de marginea inferioară a mandibulei.

În limitele acestui triunghi, prin intermediul venterului superior al omohioidului şi venterelor

digastricului, se formează trei triunghiuri mici: omotraheal, carotid şi submandibular.
Triunghiul omotraheal, este delimitat postero-inferior de muşchiul sternocleidomastoidian,
postero-superior – de venterul superior al omohioidului, anterior – de trahee.
Triunghiul carotid, este delimitat posterior de muşchiul sternocleidomastoidian, antero-inferior
de venterul superior al muşchiului omohioid, antero-superior de venterul posterior al muşchiului
digastric.
Triunghiul submandibular, este delimitat inferior de venterele muşchiului digastric, superior
de marginea mandibulei. În acest triunghi se află glanda salivară submandibulară. În limitele
triunghiului submandibular se conturează triunghiul lingval sau triunghiul Pirogov. Este
delimitat anterior de marginea posterioară a milohioidului, posterior de venterul posterior al
muşchiului digastric şi superior de nervul hipoglos. Prin el trece artera linguală.

Postero-superior triunghiul submandibular continuă cu fosa retromandibulară, în care se află

glanda salivară parotidă, vase sangvine şi nervi. Ea este delimitată anterior de ramura
mandibulei; posterior – de apofiza mastoidiană şi muşchiul sternocleidomastoidian; superior – de
meatul auditiv extern; medial – de apofiza stiloidă a temporalului şi muşchii ce se inseră pe el
(stilohioid, stiloglos, stilofaringian).

Fasciile gâtului

În regiunea gâtului distingem fascia cervicală constituită din trei lamele: superficială, proprie şi
endocervicală. În raport cu osul hioid, fascia proprie se divide în partea infrahioidiană şi partea
suprahioidiană. Partea infrahioidiană la rândul său este alcătuită din trei foiţe – superficială,
pretraheală şi prevertebrală. Fascia endocervicală constă din două foiţe – viscerală şi parietală

I. Fascia superficială
II. Fascia proprie
- Partea infrahioidiană a) foiţa superficială; b) foiţa pretraheală; c) foiţa prevertebrală.
-Partea suprahioidiană a) foiţa superficială; b) foiţa profundă..

III. Fascia endocervicală a) foiţa viscerală; b) foiţa parietală

Muşchii gâtului
Gâtul, constituind partea anatomică ce face legătura capului cu trunchiul, posedă muşchi cu o
structură, topografie şi acţiune complicată. În această regiune se află muşchi ce influenţează
mişcările capului, mandibulei, osului hioid, segmentul cervical al coloanei vertebrale şi a
primelor două coaste. În afară de aceasta, în regiunea cervicală se află muşchi, ce modifică
forma şi poziţia limbii, faringelui şi laringelui.
În funcţie de provenienţă, deosebim următoarele grupe de muşchi:
1) derivaţi ai I-lui arc visceral: mm. milohioid, venterul anterior al muşchiului digastric;
2) derivaţi ai arcului II visceral: mm. stilohioid, venterul posterior al muşchiului digastric,
platisma;
3) derivaţi ai arcurilor branhiale: mm. sternocleidomastoideu şi trapez;
4) autohtoni, care se divid în:
a) muşchii anteriori: sternohioid, sternotireoid, tireohioid, omohioid şi geniohioid;
b) muşchii laterali: scaleni anterior, mediu şi posterior;
c) muşchii prevertebrali: lung al gâtului, lung al capului şi drept anterior şi lateral al capului.
Topografic, muşchii gâtului se împart în următoarele grupe:
1) muşchii superficiali – platisma, sternocleidomastoidian;
2) muşchii inseraţi pe osul hioid:
a) suprahioidieni: mm. milohioid, digastric, stilohioid, geniohioid;
b) infrahioidieni: mm. sternohioid, sternotireoid, tireohioid, omohioid.
3) muşchi profunzi:
a) laterali: muşchii scaleni;
b) prevertebrali.
Muşchii superficiali ai gâtului
Muşchiul platisma, este un muşchi pielos, situat nemijlocit sub piele. Se întinde de la fascia
pectorală şi deltoidă, aderă intim la piele şi trecând peste claviculă se extinde pe suprafaţa
anterolaterală a gâtului, trece peste mandibulă şi se inseră în fascia parotidă şi maseterică. O
parte din fasciculele musculare se inseră în colţul gurii şi pe marginea mandibulei, iar altele,
parţial, se prelungesc în muşchiul depresor al buzei inferioare şi muşchiul rizoriu. Acţiune.
Prin contracţiile sale muşchiul întinde pielea gâtului evitând comprimarea venelor gâtului,
contribuind astfel la refluxul sângelui venos de la encefal, faţă şi col. În afară de aceasta,
platisma coboară comisura buzelor, exprimând sentimente de tristeţe, de dispreţ, frică,
suferinţă etc.
Muşchiul sternocleidomastoidian, , are originea prin două capete: unul sternal, de pe faţa
anterioară a manubriului sternal, şi celălalt clavicular de la extremitatea sternală a claviculei.
Între claviculă şi cele două capete de origine ale muşchiului se delimitează fosa
supraclaviculară mică, fosa supraclavicularis minor, în profunzimea căreia poate fi găsit
nervul frenic. Muşchiul străbate în diagonală regiunea antero-laterală a gâtului şi se inseră pe
apofiza mastoidiană a osului temporal şi pe partea laterală a liniei nucale superioare.
Acţiune. Prin contracţia bilaterală, când ambii muşchi iau punctul fix pe stern, capul se
flectează pe gât şi gâtul pe torace. Dacă mai înainte a fost realizată o uşoară extensie a
capului prin acţiunea musculaturii cefii, apoi muşchiul sternocleidomastoidian exagerează
extensia. Prin contracţia sa unilaterală el înclină capul spre aceeaşi parte şi roteşte faţa spre
partea opusă. Uneori, capul poate rămâne permanent în această poziţie, ca urmare a
contracţiei spasmatice sau a unei retracţii congenitale a muşchiului, constituind ceea ce se
numeşte torticolis. Când ia punct fix pe apofiza mastoidiană, muşchiul acţionează ca ridicător
al toracelui, intervenind în inspiraţia forţată. Între cei doi muşchi sternocleidomastoidieni se
găseşte regiunea cervicală mijlocie ventrală care cuprinde muşchii supra- şi infrahioidieni
Muşchii inseraţi pe osul hioid
Muşchii suprahioidieni sunt muşchii care unesc osul hioid cu baza craniului, cu mandibula,
cu limba şi cu faringele. Ei contribuie la formarea planşeului cavităţii bucale şi, fiind
coborâtori ai mandibulei, participă la masticaţie, deglutiţie, vorbire.
Muşchiul digastric, este un muşchi biventer. Venterul posterior, venter posterior, are
originea pe incisura mastoidiană a temporalului, se orientează infero-anterior şi medial până
deasupra osului hioid, de unde se continuă cu tendonul intermediar, care perforează muşchiul
stilohioid. Venterul anterior, venter anterior, are originea în fosa digastrică a mandibulei, se
îndreaptă postero-inferior şi lateral, până deasupra osului hioid, unde se continuă cu tendonul
intermediar. Tendonul intermediar este în strânsă legătură cu cornul mare al osului hioid
printr-o ansă fibroasă. Ambele ventere ale muşchiului digastric delimitează de jos triunghiul
submandibular.
Muşchiul stilohioidian, începe de la apofiza stiloidă şi se fixează pe corpul osului hioid.
Muşchiul milohioidian, m. mylohyoideus, are originea pe linia milohioidiană a mandibulei,
de unde fasciculele anterioare şi medii se îndreaptă spre linia mediană, unde fibrele celor doi
muşchi încrucişându-se formează un rafeu tendinos. Fasciculele posterioare se inseră pe faţa
anterioară a osului hioid. Acest muşchi formează planşeul cavităţii bucale.
Muşchiul geniohioidian, este situat superior de muşchiul milohioidian; faţa sa medială este
în contact cu cea a muşchiului opus şi se întinde între spina mintală şi corpul osului hioid.
Acţiunea muşchilor suprahioidieni. Toţi cei patru muşchi, menţionaţi mai sus, prin
contracţiile sale ridică osul hioid, iar când osul hioid este fixat, ei coboară mandibula,
devenind astfel antagonişti ai muşchilor masticatori.
Muşchiul omohioidian, este un muşchi lung şi subţire, constituit din două ventere – superior
şi inferior, unite printr-un tendon intermediar. Venterul inferior are originea de pe marginea
superioară a omoplatului, medial de incisura scapulei şi ligamentul transvers superior, de
unde se orientează antero-superior şi medial, iar la nivelulmarginii posterioare a muşchiului
sternocleidomastoidian trece în tendonul intermedian. Venterul superior se inseră pe
marginea inferioară a corpului osului hioid.
Muşchiul sternohioidian, se întinde între suprafaţa posterioară a manubriului sternal şi
corpul osului hioid.
 Muşchiul sternotiroidian, prezintă o lamă musculară situată profund de m. sternohioidian
cu originea pe faţa posterioară a manubriului şi cartilajul coastei I cu inserţia pe linia oblică a
cartilajului tiroid.
Muşchiul tirohioidian, continuă muşchiul precedent de la cartilajul tiroid până la corpul
osului hioid.
Acţiunea muşchilor infrahioidieni.
Toţi muşchii infrahioidieni sunt coborâtori ai osului hioid. Sternohioidianul, omohioidianul şi
tirohioidianul, acţionează direct asupra osului hioid, pe când sternotiroidianul efectuează
tracţiunea laringelui în jos, iar tirohioidianul contribuie la apropierea hioidului de laringe;
când hioidul este fixat muşchiul realizează tracţiunea laringelui în sus. Muşchiul
omohioidian, punând în tensiune fascia cervicală mijlocie, dilată venele gâtului şi favorizează
circulaţia sângelui prin ele. Tendonul intermediar al muşchiului încrucişează vena jugulară
internă la nivelul cartilajului cricoid şi prin contracţiile muşchiului lumenul venos este
deschis în toate fazele respiraţiei. Când venele sunt tăiate, menţinerea deschisă a lumenului
lor favorizează apariţia emboliilor gazoase.
Muşchii profunzi ai gâtului
Grupul lateral este alcătuit din trei muşchi scaleni: anterior, mediu şi posterior
Muşchiul scalen anterior ia naştere pe tuberculii anteriori ai apofizelor transverse ale
vertebrelor III – VI cervicale şi se inseră pe tuberculul muşchiului scalen anterior de pe
coasta I.
Muşchiul scalen mediu, pleacă de pe apofizele transverse ale vertebrelor cervicale II – VII
şi se inseră pe coasta I, posterior de şanţul arterei subclaviculare.
Muşchiul scalen posterior ia naştere de la tuberculii posteriori ai apofizelor transverse IV –
VI cervicale şi se inseră pe coasta a II-a, uneori şi pe a III-ea.
Acţiunea muşchilor scaleni.
Contracţia muşchilor scaleni de aceeaşi parte, cu punctul fix pe torace, înclină coloana
cervicală de partea lor. Când se contractă bilateral, măresc rigiditatea coloanei cervicale.
Contracţia muşchilor scaleni anteriori flexează segmentul cervical. Dacă au punct fix pe
vertebre, ei ridică coastele I şi II, devenind muşchi inspiratori.
Muşchii prevertebrali.
Aceşti muşchi aderă nemijlocit la faţa antero-laterală a coloanei vertebrale cervicale de la
osul occipital şi până la vertebra a III-a toracală. Muşchiul lung al gâtului, m. longus colli, de
formă triunghiulară, situat pe partea antero-laterală a coloanei vertebrale, de-a lungul tuturor
vertebrelor cervicale şi a primelor trei toracale.
Muşchiul lung al capului, porneşte de la apofizele transverse ale vertebrelor cervicale 3 – 6
şi se inseră pe partea bazilară a osului occipital.
Muşchii drepţi anteriori şi laterali ai capului, se întind de la masele laterale ale atlantului
(cei anteriori) şi apofizele laterale (cei laterali) şi se inseră corespunzător pe partea bazilară şi
laterală a occipitalului.
Acţiunea muşchilor prevertebrali. Muşchii prevertebrali sunt flexori ai capului, lungul
gâtului fiind şi flexor al coloanei cervicale

Particularitățile anatomo-morfologice ale maxilarului superior

Corpul maxilei (Corpus maxillae) prezintă o bază și un vârf și are 4

fețe: Fața anterioară (Facies anterior)

Fața posterioară sau infratemporală (Facies
infratemporalis) Fața superioară sau orbitară (Facies
orbitalis)
Fața nazală (Facies
nasalis) 4 procese
(apofize)

Procesul zigomatic (Processus

zygomaticus) Procesul frontal (Processus
frontalis) Procesul alveolar (Processus
alveolaris) Procesul palatin (Processus
palatinus) Structurile interioare:

Sinusul maxilar (Sinus

maxillaris) Canale ce străbat
maxila:
Canalul suborbitar (Canalis infra-
orbitalis) Canale alveolare (Canalis
alveolaris)

Fața anterioară prezintă:

 gaura suborbitară (Foramen infraorbitale), aflate dedesubtul marginii orbitale -

unde se deschide canalul infraorbital.

 fosa canină (Fossa canina) o mică depresiune aflată sub gaura suborbitară, în care
își are originea mușchiul ridicător al unghiului gurii (musculus levator anguli
oris)

 incizura sau scobitura nazală (Incisura nasalis) o scobitură concavă largă,

semiovală aflată medial și anterior. Incizurele nazale ale ambelor maxile participă
la delimitarea aperturii piriforme (apertura piriformis) ce duce în cavitatea nazală.

Fața posterioară sau infratemporală (Facies infratemporalis) este concavă și rugoasă și

privește posterolateral formând peretele anterior al fosei infratemporală (Fossa
infratemporalis). Esre separată de fața anterioară prin procesul zigomatic. În partea
inferioară ea se articulează cu osul palatin și cu procesul pterigoid.
Pe fața posterioară se află :
  tuberozitatea maxilei (Tuber maxillae sau Eminentia maxillaris) o convexitate
aflată pe partea inferioară a feței posterioare a maxilei

 orificii alveolare (Foramina alveolaria) în număr de 2-3 situate pe

tuberozitatea maxilei.

Orificiile alveolare se continuă în grosimea osului cu canalele alveolare (Canales

alveolares) prin care trec ramurile nervoase și arteiale (rami alveolares superiores
posteriores nervi maxillaris, arteria alveolaris superior posterior) pentru molari.

PROCESELE (APOFIZELE) MAXILEI

Procesul zigomatic (Processus zygomaticus)

Procesul zigomatic al maxilei (apofiza zigomatică a maxilarului) este o proeminență

laterală a maxilei, situată la partea de sus a unghiului format între fețele sale anterioară,
posterioară și orbitală.
Processus zygomaticus se articulează cu osul zigomatic, formând sutura zigomatico-
maxilară (Sutura zygomaticomaxilaris).

Procesul frontal (Processus frontalis)

Procesul alveolar (Processus alveolaris)

Procesul alveolar al maxilei (apofiza alveolară a maxilarului) este situat în porțiunea

inferioară a maxilei. Cu direcție în jos, de-a lungul marginii inferioare a maxilei, procesul
alveolar prezintă o față externă convexă situată anterior și alta internă, concavă, situată
posterior.

Împreună cu apofiza alveolară, de partea opusă, formează arcada dentară superioară (arcus
dentalis superior). Marginea sa liberă descrie o curbă cu concavitate posterioară numită
arcada alveolară (Arcus alveolaris), în care sînt săpate cavități numite alveole dentare
(Alveoli dentales), pentru rădăcinile a opt dinți supriori. Alveolele dentare, despărțite între
ele prin septuri interalveolare (Septa intralveolaria), se îngustează în profunzime. În
alveolele dinților multiradiculari (molari) se văd și septuri interradiculare (Septa
interradicularia) care separă rădăcinile acestor dinți.
Pe fața anterioară (externă) a apofizei alveolare se văd reliefurile alveolelor dentare,
proeminențile alveolare (Juga alveolaria); relieful cel mai pronunțat este determinat de
canin.
Procesul alveolar lipsește la sugar, apare o dată cu dentiția și involuează la edentați.
Procesul palatin (Processus palatinus)
Anatomia dinților și raportul cu tablele osoase

Coroana dentara

Este partea vizibila in cavitatea bucala a dintelui. De aici vine si numele lucrarii protetice
-- coroana dentara -- deoarece aceasta parte a dintelui incearca sa o inlocuiasca.

Radacina dentara

Este partea situata in osul maxilar care asigura implantarea dintelui. Un dinte poate avea
una sau mai multe radacini. De asemenea, forma si marimea acestora difera de la dinte la
dinte.
Radacina se prinde de osul maxilar cu ajutorul unor ligamente speciale numite
ligamente periodontale.

Vascularizarea și inervația maxilarului superior

Particularitățile anatomo-morfologice ale sinusului maxilar:
Sinusul maxilar (antrul lui Highmore) este o cavitate pneumatică situată în corpul osului maxilar
şi inconstant în procesele acestuia. Este cel mai voluminos dintre sinusurile paranazale, fiind şi
singurul prezent la nou-nascut, cu un volum de 6-8 cm³ . Sinusul maxilar ia nastere în săptămâna
10 de viaţă intrauterină, când are loc prima pneumatizare a acestuia dintr-un mugure localizat la
nivelul meatului nazal mijlociu, extinzându-se apoi spre cartilajul etmoidal. În săptămâna 20 de
viaţă intrauterină are loc cea de-a doua pneumatizare a sinusului, care se dezvoltă în corpul
maxilei, participând în acest fel şi la modelarea acesteia.
La adult, sinusul maxilar ocupă aproape în totalitate osul maxilar, având un volum mediu
de aproximativ 15 cm³ putând prezenta importante variaţii, între 2 si 20 cm³, în funcţie de
vârsta pacientului şi de prezenţa sau absenţa dinţilor. Are forma unei piramide
triunghiulare cu vârful orientat lateral spre osul zigomatic şi i se descriu cinci pereţi:
superior, inferior, anterior, posterior si medial

Peretele superior formează parţial podeaua orbitei si conţine în grosimea lui şanţul, canalul
şi mănunchiul vasculonervos infraorbitar. Nervul infraorbitar este dehiscent în sinus la 14
% din populaţie şi poate fi lezat in timpul manoperelor clasice de elevare a podelei
sinusale .

Peretele inferior sau podeaua sinusală este format din osul alveolar corespunzător
alveolelor molarilor şi premolarilor, uneori extinzându-se până la nivelul caninului. La
adult în 70 % din cazuri podeaua sinusală este situată la aproximativ 4-5 mm sub nivelul
planseului foselor nazale iar în absenţa dinţilor laterali extinderea sinusului poate ajunge
până la nivelul crestei alveolare reziduale.
 De asemenea în urma pneumatizării neuniforme a sinusului în urma pierderii dinţilor
laterali, iau naştere septele sinusale secundare sau dobandite. Acestea împreuna cu septele
sinusale primare sau congenitale ce apar în cursul dezvoltării maxilarului superior, sunt
prezente la 16-58% din populaţie conform studiilor recente. Septele sinusale mai poartă
numele de “septele lui Underwood” după cel care le-a descris pentru prima dată şi au o
importanţă clinică deosebită în alegerea tehnicii chirurgicale de elevare a membranei
sinusale.

Peretele anterior corespunde fosei canine, este subţire şi străbătut de canalele dentare
superioare şi anterioare. Reprezintă alături de peretele inferior, locul de elecţie în
abordarea chirurgicală a sinusului maxilar în scop implantologic.

Peretele posterior este cel mai gros şi corespunde tuberozităţii maxilare. Prin intermediul său,
sinusul maxilar vine în raport cu fosa pterigomaxilară.

Peretele medial corespunde peretelui lateral al foselor nazale şi conţine ostiumul sau hiatul
semilunar, orificiu de comunicare între sinus şi cavitatea nazală care se deschide la nivelul
meatului nazal mijlociu, asigurând astfel drenajul fiziologic al secreţiilor sinusale în
cavitatea nazală. Dupa unii autori în 15-40% din cazuri este prezent şi un ostium accesoriu
de dimensiuni mult mai mici.

Mucoasa sinusală este de tip respirator, formată dintr-un epiteliu cilindric pluristratificat,
cu cili, care are rolul de a evacua mucusul şi secreţiile sinusale prin ostium, în meatul
mijlociu. Această mucoasă este susceptibilă patologiei infecţioase, alergice şi neoplazice.
Funcţiile sinusului maxilar sunt multiple acesta fiind implicat în respiraţie, prin umidifierea,
incălzirea şi filtrarea aerului inspirat, în reglarea presiunii intranazale, în apărarea imună
nespecifică, în special prin sinteza de monoxid de azot, considerat un mediator al inflamaţiei
pentru caile aeriene superioare. De asemenea se consideră că prin pneumatizarea sa
succesivă în perioada de creştere contribuie activ la dezvoltarea masivului facial, iar prin
volumul şi configuraţia sa anatomică, constituie adevarate “cavităti de rezonanţă” pentru
fonaţie. În plus, prezintă capacitatea de a absorbi şocurile traumatice de la nivelul etajului
mijlociu al feţei

Particularitățile anatomo-morfologice ale mandibulei:

Mandibula (mandibula) este unicul os mobil al craniului, fiind constituit din corp dispus
orizontal, pe care sunt fixaţi dinţii şi două ramuri orientate vertical, care servesc la formarea
articulaţiei temporomandibulare şi inserţia muşchilor masticatori (fig. 44). Aceste două porţiuni
se unesc sub un unghi, formând unghiul mandibulei (angulus mandibulae), pe faţa externă a
căruia se află tuberozitatea maseterică (tuberositas masseterica), iar pe cea internă –
tuberozitatea pterigoidă (tuberositas pterygoidea). Unghiul mandibulei este un reper important
în antropologie (gonion) şi în chirurgie; este situat la nivelul unui plan orizontal, care trece prin
corpul celei de a treia vertebră cervicală. Corpul mandibulei (corpus mandibulae) are forma
unei potcoave şi i se descriu două feţe – una externă şi alta internă, o margine inferioară bazală
şi una superioară alveolară. Pe partea anterioară a corpului mandibulei, pe linia medie, se află
protuberanţa mentală (protuberantia mentalis), mărginită lateral de o proeminenţă, numită
tubercul mental (tuberculum mentale). Posterior de tubercul, la nivelul spaţiului dintre molarii
unu şi doi, se află orificiul mental (foramen mentale), ce prezintă orificiul de deschidere a
canalului mandibular, prin care trece artera şi nervul omonim. Pe faţa internă a corpului
mandibulei proeminează spinul mental (spina mentalis), lateral de care se află fosa digastrică
(fossa digastrica), locul de inserţie a muşchiului omonim. Sub spina mentală începe linia
milohioidiană (linea mylohyoidea), care are o direcţie postero-superioară şi laterală, ce împarte
faţa internă a corpului mandibulei în doua fosete: una superioară – foseta sublinguală (fovea
sublingualis), pentru glanda sublinguală, şi una inferioară – foseta submandibulară (fovea
submandibularis) pentru glanda salivară cu acelaşi nume. Ramurile mandibulei (ramus
mandibulae). Pe faţa internă observăm orificiul mandibular (foramen mandibulae) situat la 2 cm
inferior de incizura mandibulei, care duce în canalul mandibulei (canalis mandibulae). Canalul
trece în profunzimea mandibulei şi se termină pe faţa ei externă cu orificiul mental. Posterior de
orificiul mandibular trece şanţul milohioidian (sulcus mylohyoideus) determinat de traiectul
mănunchiului vasculonervos milohioidian. Ramura mandibulei se termină cu două apofize –
una anterioară, apofiza coronoidă (processus coronoideus), şi alta posterioară, apofiza condilară
(processus condylaris). Între ele se află incizura mandibulei (incisura mandibulae). De la baza
apofizei coronoide trece creasta buccinatorie (crista buccinatoria). Apofiza condilară este
alcătuită din cap (caput mandibula) şi col (collum mandibulae); pe faţa anterioară a colului se
află foseta pterigoidiană (fovea pterygoidea) pentru inserţia muşchiului pterigoid lateral.

Elementele anatomice ale ATM. Funcțiile de bază ale acesteia.

 Localizate anterior de urechi, de o parte și de alta a feţei, articulațiile temporo-
mandibulare, au rolul de a uni oasele mandibulare cu cele craniene. Sunt de asemenea
implicate în realizarea mișcărilor de deschidere și închidere ale gurii, precum și cele de
lateralitate.

Articulația temporo mandibulară este frecvent sediul unor dureri ce împiedică realizarea
corectă și completă a mișcărilor funcționale. Reprezintă o componentă sensibilă a
aparatului
dento-maxilar, activitatea fiziologica fiindu-i perturbată cu ușurință, chiar și de către stimuli
considerați minori.

Structura ATM :

1. Fețele articulare (condilul mandibulei și fosa mandibulară a osului temporal)

2. Discul articular

3. Ligamente

4. Lichid sinovial

5. Ligamente : intracapsulare – discomandibular și discotemporal Extracasulare

– sfenomandibular și stilomandibular și lateral

Funcțiile ATM :

6. Asigură mobilitatea mandibulei

7. Asigură procesele precum masticația, deglutiția

8. Menține corpul mandibulei într-o poziție fiziologică

1.Scopul esențial al examenului clinic.

Adoptarea celei mai potrivite atitudini față de bolnavul cu o afecțiune oro-maxilo-facială este
condiționată de o corectă evaluare a stării sale.

Scopurile esențiale ale cercetării anamnezei și semnelor clinice, paraclinice și de laborator ale
pacienților sunt :

• Descoperirea tuturor manifestărilor patologice dentoparodontale și maxilofaciale ,care vor

trebui diagnosticate și tratate ;

• Depistarea tuturor semnelor orale determinate de boli generale,care vor trebui tratate în
prealabil ;

• Recunoașterea pacientului pentru care o intervenție chirurgicală poate prezenta un risc;

• Identificarea unor eventuale boli contagioase și protejarea medicului,a celorlalți pacienți și a

personalului auxiliar ;

• Găsirea metodelor optime de obținere a colaborării pacientului,care să permită elaborarea unui

plan terapeutic adecvat.

2.Condițiile deontologice și de etică medicala în examinarea pacienților.

Cele mai multe erori de diagnostic și tratament se datoresc insuficienței cunoașterii a

bolnavului,de aceea niciodată nu este permis ca examenul clinic să se limiteze la dinți,parodonțiu
sau leziunea locală.El trebuie să cuprindă examenul amănunțit al întregului teritoriu buco-
maxilo-facial și examenul general complet.

În condițiile de ambulator efectuarea unui examen general complet este dificilă,de aceea trebuie
adoptat un sistem rațional și suficient pentru ca prin întrebări precise și examen metodic să se
obțină în timpul cel mai scurt datele necesare,fără a se omite un semn sau simptom uneori
discret,dar care poate fi esențial pentru precizarea diagnosticului sau a unei stări de risc.

Observarea bolnavului începe chiar în momentul intrării sale în cabinetul de consultații:

mersul,aspectul general și comportarea; unele semne sau simptome locale sau generale pot fi
evidente din primul moment.Examenului clinic trebuie să i se acorde atenție maximă;nici o
metodă de explorare oricît de complex nu poate suplea anamneza corectă și examenul minuțios
al pacientului. Este preferabilă obținerea unui surplus de date decît o omisiune importanta. În
cadrul discuției cu bolnavul se urmărește totodată stabilirea unui raport de încredere și colaborare
între acesta și medic.

3.Etapele examenului clinic al pacienților cu afecțiuni OMF

În chirurgia buco-maxilo-facială examenul clinic cuprinde :

1.Anamneza

2.Examenul loco-regional

3.Examenul general

4.Examenele paraclinice ( de laborator și complementare)

Uneori sunt necesare , pentru corecta diagnosticare a pacientului :

5.Consultarea confraților de alte specialități

6.Cercetarea bibliografică.

4.Stabilirea identității pacientului (datele de pașaport).

Prin interogatoriu se stabilește,în primul rînd,identitatea bolnavului :

numele,prenumele,vîrsta,sexul,starea civilă,ocupația și adresa.

• Vîrsta poate da indicații importante : unele boli au protagonist mai sever la tineri( tumorile
maligne,parodontopatiile marginale cronice ș.a) ; vîrsta poate indica dacă bolnavul se află într-o
perioadă critică (pubertate,menopauză) ; unele indicații de intervenții chirurgicale sînt în funcție
de vărstă (în incluzia dentară,despicăturile labio-maxilo-palatine, anomaliile dento-maxilare ș.a.).

• Condițiile de muncă și viață precizează activitatea în mediul toxic sau necesitînd efort fizic
intens,existența unor factori de stres,felul alimentației,abuzul de condimente ,alcool,tutun.

5.Examenul subiectiv.Anamneza.Metode.Avantaje,dezavantaje.

În cadrul examenului subiectiv se efectuează :

• Înregistrarea datelor personale și de contact ;

• Înregistrarea datelor anamnestice privind :

a)istoricul medical general

b)istoricul medical dentar

3.Documentarea status-ului inițial al pacientului.

Anamneza reprezintă ansamblul accidentelor medicale și stomatologice raportate de pacient în
cursul unui interogatoriu sistematic.

Metode.

Pentru obținerea elementelor anamnestice necesare există trei posibilități :

• Interogatoriul

• Chestionarul simplu la care răspunde pacientul

• Asocierea celor două metode

1.Interogatoriul se face cu ajutorul unor întrebări-cheie asupra stării de sănătate la care pacientul
răspunde în timpul consultației. Metoda dă rezultate excelente în cazul unui practician
experimentat,permițînd și stabilirea unor relații interumane corespunzătoare între pacient și
medic,dar reprezintă și o serie de dezavantaje :

-depinde prea mult de felul de a fi și experiența medicului,fiind evident dezavantajați

începătorii,întrucît obținerea unui antrenament eficient în facultate este dificilă ;

-clinicianul poate omite să pună unele întrebări importante ;

-consumul de timp pentru această metodă este relativ mare.

2.Chestionarul reprezintă o listă de întrebări simple la care pacientul este chemat să răspundă în
scris.

Avantajele acestui sistem sunt :

-economia de timp ;

-compensarea lipsei de experiență a practicianului ;

-siguranța acoperirii tuturor domeniilor de interes.

Dezavantaje :

-metoda este oarecum mecanicistă și lasă mai puțin loc raporturilor interumane ;

-unii pacienți subapreciază chestionarul și răspund incomplet la întrebări ;

-chestionarul,fiind standartizat,nu se adaptează întotdeauna la nivelul intelectual al fiecărui

pacient ;

-este destul de dificilă stabilirea unui chestionar simplu,care să acopere mai multe posibilități de
răspuns.

3.Asocierea chestionarului cu interogatoriul îmbină avantajele celor două procedee.Metoda

constă în completarea,de către pacient, în scris,a unui chestionar,după care urmează o discuție
axată pe problemele mai importante.
Indiferent de metoda utilizată,pentru obținerea datelor anamnestice este necesară parcurgerea
anumitor etape :

Observația preliminară

Această etapă permite obținerea unor informații minore despre bolnav înaintea examinării
propriu-zise și constă în notarea :

a)motivelor consultației solicitate ;

b)numelui,vîrstei,adresei și numărului de telefon al pacientului ;

(Se va preciza cu această ocazie ocupația,care poate fi de multe ori cauza unor îmbolnăviri ,cum
ar fi bolile profesionale,accidentele de muncă,etc. ;de asemenea,prezintă interes mediul geografic
și mediul social din care provine bolnavul,știind că acestea pot influența manifestările
patologice,cît și evoluția clinică).

c)datelor anamnestice generale,dintre care vom reține printre altele :

-data aproximativă a ultimelor tratamente oro-maxilofaciale;

-complicațiile medicale sau chirurgicale survenite în cursul acestor tratamente;

-numărul,data și tipul examenelor radiologice și ședințelor de radioterapie efectuate pînă la data

prezentării la consultație;în funcție de aceste date,vom aprecia oportunitatea și tipul unor
radiografii suplimentare;

-faptul dacă pacientul este trimis de un confrate,caz în care se va consemna numele și adresa
acestuia,pentru a-l ține la curent cu evoluția bolnavului.

6.Acuzele principale cu care se adresează pacienții cu afecțiuni OMF.

Una dintre cele mai importante părți ale anamnezei – istoricul afecțiunii – furnizează date
deosebit de utile pentru conducerea în continuare a examenului clinic și stabilirea diagnosticului
preliminar.Din relatările bolnavului,dirijate prin întrebări judicios selectate,sunt prezente o serie
de aspecte deosebit de importante ,și anume :

-momentul debutului ;

-modul în care a debutat afecțiunea ;

-tratamentele aplicate ;

-evoluția afecțiunii de la debut pînă în momentul prezentării la consultație ;

În general, pacienții se adresează medicului pentru una din următoaree cauze :

-durere ;

-apariția unor deformații – tumefacții sau formațiuni anormale ;

-tulburări funcționale ;

-tulburări generale.

Anamneza va fi astfel condusă,încît să ofere cît mai multe elemente referitoare la aceste acuze
principale ale pacientului.

Durerea. În legătură cu durerea se vor preciza următoarele elemente : momentul

declanșării,localizarea,iradierea,dacă este spontană sau provocată ;factorii care o
declanșează,exacerbează sau calmează ;intensitatea și felul în care este
percepută(pulsatilă,fulgurantă,etc.) ;dacă apare în crize,în ce condiții se declanșează și ce durată
au ;dacă se asociază cu alte fenomene(hipersalivație,lăcrimare,congestia feței).

Deformațiile. Se va stabili,încă de la început,cînd și în ce condiții au apărut aceste deformații –

spontan sau provocate( de exemplu cele post-traumatice),dacă au fost precedate de alte
simptome(dureri dentare).

Se vor preciza caracterul deformațiilor – unice sau multiple ,bine delimitate sau difuze - și
raporturile cu elementele anatomice din vecinătate.

Evoluția deformației prezintă un deosebit interes : creștere rapidă,în cîteva ore sau zile,sau
creștere lentă,progresivă ,în luni sau ani(evoluție de tip cronic).

Atît în această etapă a anamnezei ,cît și în cursul examenului fizic,e necesară identificarea tipului
de deformație despre care este vorba,în raport cu etiologia :

Anomalii de creștere :

-lipsuri tisulare(despicături ale feței,anodonții,hipoplazii) ;

-excese tisulare(dinți supranumerari,odontoizi,torus palatin /mandibular ,hemangioame).

Deformații dobîndite :

• Atrofiile : reducerea de volum a unei structuri tisulare sau a unui organ(atrofia crestelor
alveolare la edentați, atrofii ale glandelor salivare,atrofia hemifeței,etc.).

• Hipertrofiile : mărirea de volum a unui organ/țesut fără creșterea numărului de celule care le
compun.

• Hiperplaziile : creșterea de volum a unor organe/țesuturi,legate de creșterea numărului de

celule care le alcătuiesc.

• Tumefacțiile : de regulă,consecința unor reacții de apărare și reparație ale organismului.Din

punct de vedere histologic se caracterizează printr-un infiltrat leucocitar,vasodilatație,edem și
proliferare endotelială și fibroblastică.Uneori,se poate produce necroză,urmată de regenerarea
țesuturilor respective.

• Tumorile,care ,conform lui Willis,reprezintă ”masa anormală de țesuturi a căror creștere o

depășește pe aceea a țesuturilor normale,nu este coordonată cu aceasta și persistă în același
mod,chiar și după suprimarea stimulului care determină această transformare”.
7. Durerea.Definiția.Tipurile,caratecterul.Elementele principale ce caracterizează durerea.

Durerea- senzația neplăcută care se manifestă sub diferite

forme(arsură,înțepătură,crampă,greutate,întindere,etc.) de intensitate și întindere variabile.

Durerea este analizată cu atenție precizîndu-se împrejurările de

apariție,spontană/provocată,agenții care o determină,localizarea,iradiațiile
intensitatea,durata,continuă /în crize ,diurnă/nocturnă,tulburările asociate ,factorii care o
calmează.