MOARA CU NOROC

Ioan Slavici
 epoca marilor clasici
 nuvelă realist-psihologică
 proză realistă
 autor canonic

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, o specie epică în proză, cu un singur fir narativ,
urmărind un conflict interior şi unul exterior, cu personaje puţine, conturate succint, cu o intrigă riguros
construită, cu fapte verosimile, accentul fiind pus mai ales pe definirea personajului decât pe acţiune, cu o
evidentă tendinţă spre obiectivarea perspectivei narative şi detaşarea naratorului faţă de acţiune, prin naraţiune la
persoana a III-a.
Apărută în volumul de debut „Novele din popor”, in 1881, „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o
nuvelă realistă, de factură psihologică.
Scrisă în perioada marilor clasici, nuvela aparţine unui autor care a adus elemente de noutate in proza
românească. Textul se concentrează asupra destinului unui erou dintr-un sat transilvănean, erou ce-şi refuză
propria soartă şi năzuieste spre o viaţă mai bună. Realismul apare atunci când devine evident talentul autorului
de a surprinde întreaga conjunctură în care este supus eroul.
Acţiunea se petrece într-un timp real, desfăşurându-se pe parcursul unui an, de la Sf. Gheorghe până la
Paşte. Perspectiva spaţială este reprezentată, pe de o parte, de un spaţiu exterior, real, hanul, aflat la o răscruce
de drumuri pe unde treceau turme de porci spre şi dinspre Ineu, iar pe de altă parte de un spaţiu interior,
psihologic, care reflectă conflictul interior al protagonistului.
Semnificaţia titlului reiese din perspectiva spaţială: „moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut în
cârciumă şi loc de adăpost pentru tot drumeţul obosit şi mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucă pe drum”.
Arendaşul zidise alături de moara părăsită o cârciumă pe care Ghiţă o închiriase pe trei ani, cu scopul de a se
pune pe picioare financiar.
Tema este socială şi reflectă consecinţele nefaste ale lăcomiei pentru bani atunci când aceasta pune
stăpânire pe om, controlându-i comportamentul şi hotărându-i soarta. Traditiile, vestimentatia, limbajul sunt
semne ale realismului autorului.
Conflictul psihologic este de natură etică şi determină soarta personajelor în funcţie de abaterile
fiecăruia de la morala fundamentală a sufletului omenesc, între care lipsa de cumpătare. Conflictul social
ilustrează realităţile comunităţii ardeleneşti, reprezentate de neputinţa lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social
din cauza păienjenişului afacerilor ilicite, în care influenţa decisivă o are puterea banului.
Incipitul nuvelei îl constituie vorbele bătrânei, soacra lui Ghiţă, atunci când află despre intenţia acestuia
de a lua în arendă hanul: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei
tale te face fericit”.
Cizmar de meserie, Ghiţă se săturase să cârpească cizmele oamenilor şi ia în arendă hanul „Moara cu
noroc”, iar afacerile încep să meargă bine
Intriga începe odată cu apariţia la han a lui Lică Sămădăul, un personaj ciudat şi simbol al răului. El îi
cere cârciumarului să-l informeze despre „cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face”.
Conştient că nu îl poate refuza, cârciumarul acceptă.
Desfăşurarea acţiunii prezintă conflictul psihologic, care se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiţă se
implică în afacerile necurate ale Sămădăului. Dezumanizarea lui Ghiţă se produce treptat, câteva întâmplări
fiind decisive în prăbuşirea personajului: moartea arendaşului, uciderea doamnei în negru şi a copilului acesteia,
dar şi recunoaşterea lui Lică printre bandiţii mascaţi. Singurul căruia cârciumarul ar fi putut să se destăinuie este
jandarmul Pintea, fost tovarăş al lui Lică. Însă Ghiţă nu poate fi cinstit până la capăt şi, când jandarmul îi
pregăteşte un flagrant, el cedează în faţa lăcomiei, apoi se scuză: „Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-i fac, dacă e
ceva în mine mai tare decât voinţa mea? ”
 În săptămâna Paştelui, bătrâna pleacă împreună cu copiii la rude, iar Ana rămâne cu soţul ei.
În punctul culminant Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării  morale în  momentul  în
care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna  pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile
Paştelui, drept momeală,  în braţele Sămădăului.
Deznodământul este sfâşietor. Dându-şi seama că  soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La
rândul lui, Ghiţă este ucis de  Răuţ,  din ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui
Pintea, se  sinucide izbindu-se cu capul de un copac. 
Finalul, ca şi incipitul, este reprezentat de vorbele bătrânei, care se întorsese şi stătea cu copiii pe o
piatră: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost data”.
În concuzie, prin limbajul artistic original, Ioan Slavici este iniţiatorul prozei realiste în literatura
română şi al nuvelei de analiză psihologică, opera lui având un profund caracter popular, atât prin tematică, prin
concepţia morală, cât şi prin dragostea lui pentru sufletul omenesc.
 GHIŢĂ
 Personaj realist

Personaj principal şi rotund, se impune prin complexitate, dar şi prin putere de individualizare şi
ilustrează consecinţele devastatoare pe care le poate avea patima pentru bani.
Însuşirile etice ale lui Ghiţă se dezvăluie indirect, din faptele, comportamentul şi gândurile lui, prin
opiniile celorlalte personaje şi prin mijloacele de analiză psihologică la care apelează naratorul
omniscient: monolog interior, dialog sau observaţia atentă a conştiinţei şi sufletului personajului.
Apartenenţa lui Ghiţă la realism este evidentă chiar de la începutul nuvelei, când este conturat ca
personaj tipic pentru omul nemulţumit de condiţia socială, animat de dorinţa unui trai mai bun.
Ghiţă este un cizmar dintr-un sat ardelenesc, ce nu câştigă mai nimic, motiv pentru care îşi
convinge familia să se mute pentru „trei ani” la Moara cu noroc, o cârciumă aflată la răscruce de
drumuri.
Blând şi cumsecade la început, trudind pentru „fericirea familiei”, lui Ghiţă i se clatină liniştea
odată cu apariţia la Moara cu noroc a lui Lică, un personaj ciudat, care pretinde să i se spună „cine
umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face”. Cârciumarul încearcă să se opună, dar
este înfrânt de extraordinara influenţă pe care Sămădăul o are asupra tuturor şi de propria sa lăcomie.
De la această confruntare cu Sămădăul, Ghiţă începe să se înstrăineze de Ana, îi ascunde „gândurile
grele ce-l cuprinseseră”. Îngrijorat pentru familia sa, Ghiţă devine precaut, însuşire ce reiese indirect
din faptul că îşi cumpără două pistoale, îşi mai ia „o slugă” şi doi căţei. Dependenţa lui Ghiţă de Lică
se accentuează ca şi teama ce pune stăpânire pe cârciumar.
Caracterizat direct de vocea auctorială, „om harnic şi sârguitor”, cârciumarul devine treptat „mai tot
ursuz”, „pus pe gânduri”, „nu mai zâmbea ca înainte” şi mai ales „îşi pierdea lesne cumpătul”. Ghiţă
regretă pentru prima oară în viaţă că are nevastă şi copii, deoarece ar fi vrut să poată spune:”Prea puţin
îmi pasă!”.
Lăcomia pentru bani îl determină să accepte o viaţă periculoasă, plină de riscuri, numai de dragul
câştigului, pentru care „ar fi fost gata să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie!”
Conflictul interior este din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui Ghiţă şi
ispita îmbogăţirii. Sufletul complex şi labil este sfârtecat între dorinţa de a pleca de la Moara cu noroc,
rămânând un om integru şi tentaţia pe care n-o mai poate controla, aviditatea pentru bani.
Îi acoperă Sămădăului toate nelegiuirile, depunând mărturie mincinoasă, ceea ce îl afundă şi mai
mult în mrejele lui Lică. Jandarmul Pintea este singurul care mai crede în el şi ar fi fost în stare „să-şi
bage mâna în foc pentru dânsul”.
Atitudinea lui Ghiţă faţă de nevastă şi de copii se modifică, iar Ana observă că soţul ei se
schimbase, nu mai era „omul puternic şi plin de viaţă”. El însuşi îşi face reproşuri, are remuşcări
sincere: „Iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului”.
Altă dată îşi deplânge prăbuşirea morală în faţa copiilor:”Tatăl vostru e un ticălos!”.
Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm alert, protagonistul autoanalizându-se:”Aşa m-a
lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?!”
De la complicitatea în afaceri ilegale până la crimă nu mai e decât un pas şi Ghiţă devine el însuşi
un ucigaş. Turbat de gelozie, soţul „nu se mai gândea decât la răzbunarea lui” şi o înjunghie pe Ana
apăsând „cuţitul mai adânc spre inima ei”. Ghiţă este împuşcat în ceafă de Răuţ, iar cârciuma se
mistuie în flăcări.
În concluzie, Ghiţă devine victima propriei sale lăcomii, patima pentru bani îl dezumanizează şi el
cade pradă destinului tragic şi previzibil, căruia nu i se poate opune. Textul impresionează prin faptul
că personajul principal, Ghiţă, parcurge absolut toate treptele decăderii.