AUSTRIA

Austria (în germană Despre acest sunet Österreich (ajutor·info), pronunțat în germană /ˈøːstɐˌʁaɪç/),
oficial Republica Austria (în germană Republik Österreich), este o țară fără ieșire la mare, populată de
circa 8,47 milioane de locuitori[5] aflată în Europa Centrală. Ea se învecinează cu Cehia (362 km) și
Germania (784 km) la nord, Ungaria (366 km) și Slovacia (91 km) la est, Slovenia (330 km) și Italia (430
km) la sud, Elveția (164 km) și Liechtenstein (35 km) la vest. Teritoriul Austriei acoperă 83.879 km² și are o
climă temperată și alpină. Relieful Austriei este predominant muntos datorită prezenței Alpilor; doar 32%
din suprafața țării se află sub 500 m altitudine, iar cel mai înalt punct al său se află la 3.798 m.[6]
Majoritatea populației vorbește dialecte locale austro-bavareze ale limbii germane, ca limbă maternă,[7]
iar germana standard este limba oficială a țării.[8] Alte limbi oficiale la nivel local sunt croata și maghiara
în Burgenland și slovena în Carintia.[6]

Originile Austriei moderne datează din vremea dinastiei de Habsburg când marea majoritate a țării făcea
parte din Sfântul Imperiu Roman. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Austria a devenit una din marile
puteri ale Europei și, ca urmare a încoronării lui Napoleon I ca împărat al francezilor, Imperiul Austriac a
fost proclamat oficial în 1804. În 1867, Imperiul Austriac a fost transformat în Austro-Ungaria.

După prăbușirea Imperiului Austro-Ungar în 1918 și sfârșitul Primului Război Mondial, Austria a adoptat și
a utilizat numele de Austria Germană („Deutschösterreich”, ulterior „Österreich”) într-o tentativă de unire
cu Germania, dar aceasta a fost interzisă prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye. Prima Republică
Austriacă a fost instituită în 1919. În 1938, prin Anschluss, Austria a fost ocupată și anexată de Germania
Nazistă.[9] Această situație a durat până după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial în 1945, după
care Germania Nazistă a fost ocupată de Aliați și fosta constituție democratică a Austriei a fost restaurată.
În 1955, Tratatul de Stat al Austriei a reînființat Austria ca stat suveran, punând capăt ocupației. În același
an, parlamentul Austriei a dat declarația de neutralitate, prin care țara a primit statut de neutralitate
permanentă.

Astăzi, Austria este o democrație reprezentativă parlamentară, formată din nouă landuri federale.[6][10]
Capitala și cel mai mare oraș, cu o populație de peste 1,7 milioane de locuitori, este Viena.[6][11] Austria
este una dintre cele mai bogate țări ale lumii, cu un PIB pe cap de locuitor de 48.350 de dolari (2011).
Țara a dezvoltat un standard de viață ridicat și în 2011 s-a clasat pe locul 19 în lume după Indicele
dezvoltării umane. Austria este membră a ONU din 1955,[12] a aderat la Uniunea Europeană în 1995,[6]
și este membru fondator al OECD.[13] Austria a semnat în 1995 Acordul de la Schengen,[14] și a adoptat
moneda unică europeană, Euro, în 1999.

Numele german al Austriei, Österreich, înseamnă „marca de est”, și derivă din cuvântul Ostarrîchi, care
apare pentru prima oară în „documentul Ostarrîchi” din 996.[15] Acest cuvânt este probabil o traducere
din latina medievală a termenului Marchia orientalis într-un dialect local (bavarez). A fost prefectură a
Bavariei înființată în 976. Cuvântul „Austria” este o latinizare a numelui german și a fost atestat pentru
prima oară în secolul al XII-lea.

Friedrich Heer(de), unul dintre cei mai importanți istorici austrieci ai secolului al XX-lea, scria în cartea sa
Der Kampf um die österreichische Identität (Lupta pentru identitatea austriacă),[16] că forma germanică
Ostarrîchi nu este o traducere a cuvântului latinesc, ci că ambele au rezultat dintr-un termen mult mai
vechi din limbile celtice vorbite în antichitate pe teritoriul actual al Austriei: acum peste 2.500 de ani,
mare parte din țară era denumită Norig de populația celtică (cultura Hallstatt); conform lui Heer, no- sau
nor- însemnau „est” sau „de est”, în vreme ce -rig este un cuvânt legat de actualul termen german Reich,
cu sensul de „domeniu”. Astfel, Norig ar însemna Ostarrîchi și Österreich, și astfel, Austria. Numele celtic
a fost în cele din urmă latinizat în Noricum după cucerirea romană a zonei ce cuprinde Austria actuală, în
preajma anului 15 î.e.n. Noricum a devenit ulterior provincie romană la jumătatea secolului I e.n.[17]

Istorie

Articol principal: Istoria Austriei.

Populată încă din antichitate,[10] regiunea central-europeană care este astăzi Austria a fost ocupată în
perioada pre-romană de diverse triburi celtice. Regatul celtic Noricum a fost ulterior cucerit de Imperiul
Roman și transformat în provincie. Situl Petronell-Carnuntum din estul Austriei actuale a fost un
important castru devenit capitală a provinciei Pannonia superioară. Carnuntum a fost populat de circa
cincizeci de mii de oameni timp de aproape 400 de ani.[18]

Stema împăratului Habsburg din 1605

După căderea Imperiului Roman, zona a fost invadată de slavi și avari.[19] Tribul slav al carantanilor a
migrat în Alpi și a înființat cnezatul Carantania, care acoperea mare parte din estul și centrul teritoriului
austriac. Carol cel Mare a cucerit acest teritoriu în 788, a încurajat colonizarea și a introdus creștinismul.
[19] Ca parte a Franciei Răsăritene, principalele regiuni ce cuprind astăzi Austria au fost acordate casei de
Babenberg. Zona a căpătat numele de marchia Orientalis și a fost dată lui Leopold de Babenberg în 976.
[20]

Prima atestare a numelui de Austria datează din 996 când a fost scris Ostarrîchi, cu referire la teritoriul
mărcii Babenberg.[20] În 1156, Privilegium Minus a ridicat Austria la rang de ducat. În 1192, familia
Babenberg a primit și ducatul Stiriei. Odată cu moartea lui Frederick al II-lea în 1246, linia de succesiune a
Babenbergilor s-a stins.[21]

Ca urmare, Ottokar al II-lea al Boemiei a preluat controlul asupra ducatelor Austriei, Stiriei și Carintiei.[21]
Domnia sa a luat sfârșit odată cu înfrângerea de la Dürnkrut în fata lui Rudolph I al Germaniei în 1278.[22]
De atunci și până la Primul Război Mondial, istoria Austriei a fost strâns legată de cea a dinastiei sale
conducătoare, Habsburgii.

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Habsburgii au început să acumuleze alte provincii din vecinătatea
ducatului Austriei. În 1438, ducele Albert al V-lea a fost ales succesor al socrului său, Sigismund de
Luxemburg. Deși Albert însuși a domnit doar un an, din acel moment toți împărații Sfântului Imperiu
Roman au fost Habsburgi, cu o singură excepție.

Bătălia de la Viena din 1683 a frânat înaintarea Imperiului Otoman în Europa.

Habsburgii au început să acumuleze și pământuri în zone îndepărtate față de cele ereditare. În 1477,
arhiducele Maximilian, unicul fiul al împăratului Frederic al III-lea, s-a căsătorit cu Maria, moștenitoarea
Burgundiei, căpătând mare parte din Țările de Jos de la familia ei.[23][24] Fiul său, Filip cel Drept s-a
căsătorit cu moștenitoarea coroanelor Castiliei și Aragonului, obținând coroana Spaniei, împreună cu
posesiunile sale din Italia, Africa și din Lumea Nouă.[23][24] În 1526, după bătălia de la Mohács, Boemia
și partea din Regatul Ungariei neocupate de otomani a căzut sub dominație austriacă.[25] Expansiunea
otomană în Ungaria a dus la dese conflicte între cele două imperii, lucru devenit evident odată cu așa-
numitul Război Lung dintre 1593 și 1606. Turcii au efectuat incursiuni în Stiria de aproape douăzeci de ori;
[26] arzând, jefuind, și luând mii de sclavi.[27]

Congresul de la Viena, pictură de Jean-Baptiste Isabey, 1819

În timpul îndelungatei domnii a lui Leopold I (1657–1705) și după victoria în apărarea Vienei în 1683 (sub
comanda regelui Poloniei, Ioan al III-lea Sobieski),[28] o serie de campanii au adus întreaga Ungarie sub
control austriac, fapt consfințit prin tratatul de la Karlowitz din 1699.

Împăratul Carol al VI-lea a cedat multe din câștigurile realizate de imperiu în anii precedenți, în principal
din cauza temerilor de stingerea iminentă a casei de Habsburg. Carol era dispus să ofere avantaje
concrete în teritorii și autoritate în schimbul recunoașterii de către alte puteri a Pragmaticei Sancțiuni
prin care Maria Terezia a devenit moștenitoarea sa. Odată cu apariția Prusiei ca mare putere, a început în
Germania dualismul austro-prusac. Austria a participat, împreună cu Prusia și cu Rusia, la prima și a treia
împărțire a Poloniei (în 1772 și 1795).

Austria s-a implicat apoi într-un război cu Franța revoluționară, la început fără succes, cu înfrângeri
succesive în fața lui Napoleon, înfrângeri ce au dus la sfârșitul vechiului Sfânt Imperiu Roman în 1806. Cu
doi ani în urmă,[29] în 1804, fusese fondat Imperiul Austriac. În 1814, Austria a făcut parte din forțele
aliate care au invadat Franța, punând capăt războaielor napoleoniene.
Arhiducele Franz Ferdinand (dreapta) cu familia sa

Astfel, după congresul de la Viena, Austria a devenit una dintre cele patru puteri dominante ale
continentului, fiind recunoscută drept mare putere. În același an, s-a înființat Confederația Germană, (în
germană Deutscher Bund) sub prezidiul Austriei. Din cauza unor conflicte sociale, politice și naționale
nerezolvate, teritoriile germane au fost afectate de Revoluțiile din 1848, ce aveau ca scop unificarea
Germaniei.[30] O Germanie unificată ar fi fost posibilă fie ca „Germania Mare”, fie doar cu teritoriile
Confederației Germane fără Austria. Cum Austria nu dorea să cedeze teritoriile sale germanofone către
Imperiul German din 1848, coroana imperiului nou-format a fost oferită regelui prusac Frederic Wilhelm
al IV-lea. În 1864, Austria și Prusia au luptat împreună împotriva Danemarcei și au eliberat ducatele
independente Schleswig și Holstein. Cu toate acestea, ele nu au putut cădea de acord asupra unei soluții
la administrarea celor două ducate, și în 1866 s-au angajat în Războiul Austro-Prusac. Înfrântă de Prusia
după bătălia de la Königgrätz,[30] Austria a trebuit să părăsească Confederația Germană și să nu mai ia
parte la viața politică germană.[31][32]

Compromisul austro-ungar din 1867, denumit Ausgleich, a dus la o suveranitate duală, Imperiul Austriac
și Regatul Ungariei, ambele conduse de Franz Joseph I.[33] Teritoriul austro-ungar al acestui divers
imperiu cuprindea multe zone locuite de popoare slave, între care cehi, croați, polonezi, ruteni, sârbi,
slovaci, sloveni și ucraineni, precum și teritorii locuite de italieni și români.

Ca urmare, Austro–Ungaria a devenit din ce în ce mai dificil de guvernat într-o vreme marcată de apariția
mișcărilor naționaliste, care au dus la folosirea unei poliții secrete cu organisme complexe. Guvernul
Austriei a încercat pe cât posibil să echilibreze multiple aspecte: Reichsgesetzblatt, publicația care anunța
legile și ordonanțele valabile în Cisleithania era publicată în opt limbi, toate grupurile naționale aveau
dreptul la școli în limbile lor și la utilizarea limbii materne în administrație. Guvernul ungar, însă, a
încercat să maghiarizeze toate grupurile etnice de pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa, inclusiv pe germani.
Astfel, nu se puteau rezolva problemele etnice din diferitele părți ale monarhiei dualiste.

Secolul al XX-lea

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo în 1914 de către sârbul bosniac Gavrilo Princip[34] a
fost utilizată de politicienii și generalii austrieci ca mijloc de presiune asupra împăratului pentru
declararea stării de război cu Serbia, declanșând astfel Primul Război Mondial care a dus la disoluția
Imperiului Austro-Ungar. Peste două milioane de soldați austro-ungari au murit în război.[35]

Hartă etnolingvistică a Austro–Ungariei, 1910

La 21 octombrie 1918, membrii germani ai Reichsratului (parlamentul Austriei imperiale) s-au întrunit la
Viena sub titulatura de „Adunarea Națională Provizorie a Austriei Germane” (Provisorische
Nationalversammlung für Deutschösterreich). La 30 octombrie, adunarea a înființat statul Austria
Germană, numind un guvern, denumit Staatsrat. Acest nou guvern a fost invitat de împărat să ia parte la
decizia de semnare a armistițiului cu Italia, dar nu a participat; astfel, responsabilitatea sfârșitului
războiului prin armistițiul semnat la 3 noiembrie 1918 a căzut exclusiv în mâinile împăratului și ale
guvernului acestuia. La 11 noiembrie, împăratul, sfătuit de miniștrii vechiului și noului guvern, a declarat
că nu va mai lua parte la afacerile de stat; la 12 noiembrie, Austria Germană s-a declarat prin lege
republică democrată, parte a noii Republici Germane. Constituția, prin care Staatsrat a fost rebotezat
Bundesregierung (guvernul federal) și Nationalversammlung a primit numele de Nationalrat (consiliul
național) a fost adoptată la 10 noiembrie 1920.

Tratatul de la Saint-Germain din 1919 a confirmat și consolidat noua ordine în Europa Centrală, stabilită în
mare parte în noiembrie 1918, creând noi state și modificând frontierele altora. Peste 3 milioane de
austrieci germanofoni s-au găsit în exteriorul granițelor noii Republici Austriece ca minorități în statele
nou formate sau mărite Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria și Italia.[36] Aici au fost incluse și provinciile
Tirolul de Sud și Boemia Germană, majoritar germanofone, dintre care ultima avea să joace un rol în
izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial. Chestiunea Tirolului de Sud avea să rămână multă vreme o
problemă în relațiile dintre Austria și Italia până când regiunea a primit în anii 1980 o largă autonomie
acordată de guvernul italian. Între 1918 și 1919 Austria a purtat numele de Austria Germană (în germană
Staat Deutschösterreich). Puterile învingătoare au respins însă unirea acestui stat cu Germania și i-au
interzis și utilizarea acestui nume, care a fost apoi schimbat în Republica Austria spre sfârșitul lui 1919.
[37]

După război, inflația cauzată de plata despăgubirilor de război a dus la devalorizarea gravă a Kronei,
rămasă monedă națională a Austriei. În toamna lui 1922 Austria a primit un credit internațional
supervizat de Liga Națiunilor.[38] Scopul acestui credit a fost evitarea falimentului, stabilizarea monedei și
îmbunătățirea situației economice de ansamblu. Odată cu acordarea acestui credit, Austria a trecut sub
un control exercitat de Liga Națiunilor, pierzându-și parțial suveranitatea. În 1925, s-a introdus șilingul, în
locul Kronei, cu o paritate de 10.000:1. Ulterior, datorită stabilității sale, șilingul a fost botezat „dolarul
alpin”. Între 1925 și 1929, economia s-a bucurat de o scurtă perioadă de creștere, înainte de a se prăbuși
după Vinerea Neagră.

Prima Republică Austriacă s-a prăbușit în 1933 când cancelarul Engelbert Dollfuss, folosindu-se de ceea
ce el a denumit „autooprirea Parlamentului” (în germană Selbstausschaltung des Parlaments), a instaurat
un regim autocratic cu tendințe către fascismul italian.[39][40] Cele două mari partide de atunci, social-
democrații și conservatorii, aveau ambele propria armată paramilitară;[41] Schutzbundul social-democrat
a fost declarat ilegal dar a continuat să opereze[41] și a izbucnit Războiul Civil Austriac.[39][40][42]

Hitler vorbind la Heldenplatz, Viena.

În februarie 1934 mai mulți membri din Schutzbund au fost executați,[43] Partidul Social-Democrat a fost
scos în afara legii și membrii săi au fost închiși sau au emigrat.[42] La 1 mai 1934, austrofasciștii au impus
o nouă constituție („Maiverfassung”) care a cimentat puterea lui Dollfuss, dar la 25 iulie el a fost asasinat
în cadrul unei tentative naziste de lovitură de stat.[44][45]

Succesorul său, Kurt Schuschnigg, s-a străduit să păstreze Austria independentă ca fiind „statul german
mai bun”, dar la 12 martie 1938, naziștii austrieci au preluat conducerea, în vreme ce trupele germane au
ocupat țara.[46] La 13 martie 1938, s-a declarat oficial Anschlussul Austriei (unirea cu Germania). După
două zile, Hitler (austriac prin naștere), a proclamat „reunificarea” țării sale cu restul Germaniei în
Heldenplatz din Viena. Printr-un plebiscit, unirea a fost confirmată în aprilie 1938.

Adolf Hitler, născut la Braunau am Inn, Austria Superioară.

Austria a fost incorporată în al Treilea Reich și a încetat să existe ca țară independentă. Arianizarea
averilor austriecilor de origine evreiască a început imediat în martie cu așa-numita fază „sălbatică” (adică
extralegală), dar în curând a fost structurată legal și birocratic, ca proces de deposedare a evreilor de
toate proprietățile lor. Naziștii au denumit Austria „Ostmark”[46] până în 1942, când ea a căpătat numele
de „Alpen-Donau-Reichsgaue” (Provinciile Alpi-Dunăre). Unii dintre principalii lideri naziști erau originari
din Austria, între aceștia numărându-se Adolf Hitler, Adolf Eichmann, Ernst Kaltenbrunner, Arthur Seyss-
Inquart, Franz Stangl și Odilo Globocnik,[47] aceștia alcătuind 40% din personalul de la lagărele de
exterminare naziste.[48] Viena a căzut la 13 aprilie 1945, în cadrul ofensivei sovietice Viena imediat
înainte de prăbușirea totală a celui de al Treilea Reich. Puterile aliate ocupante, în particular americanii,
puseseră la cale „Operațiunea Fortăreața Alpină” care urma să aibă loc pe pământ austriac în zonele
montane din Alpii orientali. Ea însă nu s-a materializat datorită prăbușirii rapide a Reichului.

Karl Renner și Adolf Schärf (Partidul Socialist al Austriei), Leopold Kunschak (Partidul Popular din Austria
— fostul Partid Social-Creștin al Poporului) și Johann Koplenig (Partidul Comunist Austriac) au declarat
secesiunea Austriei față de al Treilea Reich prin Declarația de Independență de la 27 aprilie 1945 și au
înființat un guvern provizoriu la Viena, în frunte cu cancelarul Renner, având aprobarea Armatei Roșii
victorioase și susținerea lui Iosif Stalin. (data este oficial denumită ziua de naștere a celei de a doua
republici.) La sfârșitul lui aprilie, mare parte din vestul și sudul Austriei erau însă încă sub control nazist.
La 1 mai 1945, constituția federală din 1929, desființată de dictatorul Dollfuss la 1 mai 1934, a fost
reinstituită.

Innsbruck a găzduit Jocurile Olimpice de Iarnă din 1964 și 1976, precum și Jocurile Olimpice de Iarnă
pentru Tineret 2012, primele din istorie
Numărul total al militarilor morților între 1939–1945 este estimat la 260.000 de austrieci.Evreii care au
căzut victime ale Holocaustului au fost în număr de 65.000.[51] Circa 140.000 de evrei austrieci au fugit
din țară între 1938 și 1939. Mii de austrieci au luat parte la crimele de război naziste (sute de mii de
oameni au murit doar în lagărul de concentrare Mauthausen-Gusen), fapt recunoscut oficial de
cancelarul Franz Vranitzky în 1992.

Ca și Germania, Austria a fost împărțită în zone de ocupație britanică, franceză, sovietică și americană
care au fost guvernate de Comisia Aliată pentru Austria.[52] Așa cum a fost prevăzut în Declarația de la
Moscova din 1943, a existat o diferență subtilă în felul în care a fost tratată Austria de către Aliați față de
Germania.[49] Guvernul austriac, format din social-democrați, conservatori și comuniști (ultimii până în
1947) cu sediul la Viena, oraș înconjurat de zona de ocupație sovietică, a fost recunoscut de Aliații
Occidentali în octombrie 1945 după ce o vreme Renner a fost bănuit a fi marioneta lui Stalin. Astfel,
crearea unui guvern separat vest-austriac și împărțirea țării (așa cum s-a întâmplat cu Germania) au fost
evitate. Austria, în general, a fost tratată ca și cum ar fi fost stat invadat de Germania și eliberat de Aliați.

La 15 mai 1955, după negocieri ce au durat ani de zile și au fost influențate de Războiul Rece, Austria a
recăpătat independența deplină prin semnarea Tratatului de Stat al Austriei cu cele patru puteri
ocupante. La 26 octombrie 1955, după ce toate trupele de ocupație s-au retras, Austria și-a declarat
„permanenta neutralitate” printr-o lege ce rămâne în vigoare și astăzi, fiind implicit modificată doar de
amendamentele constituționale legate de aderarea Austriei la Uniunea Europeană începând cu 1995.

Austria a aderat la Uniunea Europeană în 1995 și a semnat Tratatul de la Lisabona în 2007.

Sistemul politic al celei de a doua republici se bazează pe constituția din 1920 și 1929, reintrodusă în
1945. Sistemul a fost caracterizat de denumirea Proporz, cu sensul că majoritatea posturilor de
importanță politică au fost împărțite de membrii Partidelor Popular și Social-Democrat.[55] „Camere” ale
grupurilor de interese, în care toți cetățenii erau obligatoriu membri (pentru muncitori, oameni de
afaceri, fermieri) au căpătat o importanță considerabilă și au fost de regulă consultate în procesul
legislativ, astfel că aproape nicio lege nu a fost adoptată fără a avea un larg consens.[56] Din 1945,
guvernul a fost mereu de coaliție, guverne monopartide înregistrându-se doar în perioadele 1966–1970
(conservator) și 1970–1983 (social-democrat). În celelalte legislaturi, țara a fost guvernată fie de o largă
coaliție a celor două partide, fie de o coaliție mică (unul din cele două împreună cu un partid mai mic).

În urma referendum desfășurat în 1994, aprobat cu o majoritate de peste două treimi, țara a aderat la
Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie 1995.