„Binecuvântările părinților întăresc casele fiilor”

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 24 Mar, 2022

Încă din vremurile străvechi, primirea binecuvântării părinților de către copii a fost un act
bine stabilit. Înainte de a pleca de acasă, înainte de a-și întemeia o familie, copiii petreceau
timp împreună cu părinții lor pentru a primi sfaturi și binecuvântarea acestora. Iar acest
gest este întâlnit și în relația dintre dreptul Isaac și fiii săi: Isav și Iacov, dar și, ulterior,
între Iacov și cei doisprezece fii ai săi.

În Vechiul Testament regăsim dreptul „întâiului-născut”. Într-o familie cu numeroase odrasle, cum

era vremea atunci, întâiul-născut de parte bărbătească avea dreptul la o moștenire consistentă în
raport cu frații și surorile sale. Astăzi, totul ni se pare un abuz, o nedreptate, dar exista o
explicație atât din punct de vedere economic, cât și familial. Pe de o parte, se evita fragmentarea
patrimoniului familiei. O familie puternică din punct de vedere financiar avea mai multe șanse de
supraviețuire decât una fragilă. Iar întreținerea fraților și surorilor întâiului-născut cădea în sarcina
acestuia din urmă. Ei nu erau proprietari asemenea lui, dar puteau să conlucreze împreună cu el
și să se hrănească din munca lor. De asemenea, familia rămânea unită. În loc să se certe pe pro-
prietăți și drepturi, urmașii continuau să formeze o comunitate strânsă, știind că de ei toți depinde
și viitorul familiei din care fac parte. Așadar, în cazul fraților Isav și Iacov - frați gemeni -, situația
era cât se poate de clară. Isav, întâiul-născut, urma să aibă parte de o moștenire bogată, iar
fratele său trebuia să se mulțumească în situația de față cu un rol secundar. Dar Isav își dispre-
țuiește dreptul său și îl vinde propriului frate, mai în glumă, mai în serios, pentru o simplă porție
de mâncare de linte (Facerea 25, 29-33). Și face și eroarea de a-și întări promisiunea cu un
jurământ. În plus, la vremea când era însărcinată, mama lor, Rebeca, primise următoarea vestire
de la Dumnezeu: „În pântecele tău sunt două neamuri și două popoare se vor ridica din
pântecele tău; un popor va ajunge mai puternic decât celălalt și cel mai mare va sluji celui mai
mic!” (Facerea 25, 23). Așadar, când vederea soțului ei Isaac începe să slăbească și el îl cheamă
pe Isav și îi cere să îi gătească mâncare și să vină apoi pentru a primi binecuvântarea sa,
Rebeca recurge la o stratagemă: gătește ea însăși un ied și îl „deghizează” pe Iacov punând pe
brațele și umerii săi pielea acestuia pentru a-l face să pară mai matur și pentru ca Isaac să-i dea
lui dreptul de întâi-născut.

Binecuvântarea lui Isaac

Isaac nu va realiza decât atunci când va fi prea târziu că fiul său mai mic, Iacov, a primit
binecuvântarea sa în locul fratelui său Isav. Însă, dincolo de acest eveniment, este interesant să
vedem cum arată această rugăciune pe care el o rostește în contextul amintit: „Iată, mirosul fiului
meu e ca mirosul unui câmp bogat, pe care l-a binecuvântat Domnul. Să-ți dea ție Dumnezeu din
roua cerului și din belșugul pământului pâine multă și vin. Să-ți slujească popoarele și căpeteniile
să se închine înaintea ta; să fii stăpân peste frații tăi și feciorii mamei tale să ți se închine ție; cel
ce te va blestema să fie blestemat și binecuvântat să fie cel ce te va binecuvânta!” (Facerea 27,
27-29). Regăsim aici mai multe teme semnificative. Prima dintre acestea este legată de hrana
cea de toate zilele. Într-o vreme în care foametea și sărăcia făceau ravagii, dedicarea începutului
rugăciunii de binecuvântarea dorinței ca propriul copil să fie ferit de acestea are mult sens. De
asemenea, i se urează să aibă parte de o viață împlinită și să dobândească respect atât în afara,
cât și în interiorul familiei. Încheierea este dedicată unei urări la împlinirea unei existențe de
sfințenie, pentru că numai omul sfânt poate primi binecuvântările celor drepți și poate fi ferit de
blestemele celor răi.

Binecuvântarea lui Iacov

La momentul morții sale, Iacov va repeta gestul de binecuvântare, de data aceasta nu doar
pentru întâiul său născut, ci pentru fiecare dintre cei doisprezece fii ai săi. Unii dintre fiii săi
primesc cuvinte frumoase, precum Iuda - „Pe tine te vor lăuda fraţii tăi. Mâinile tale să fie în ceafa
vrăjmașilor tăi. Închina-se-vor ție feciorii tatălui tău” (Facerea 49, 8) - sau Iosif - „ramură de pom
roditor, ramură de pom roditor lângă izvor, ramurile lui se revarsă peste ziduri. Îl vor amărî și îl vor
dușmăni; înspre el arunca-vor săgeți și îl vor sili la luptă. Dar arcul lui va rămâne tare și mușchii
brațului lui întăriți, mulțumită Dumnezeului Celui puternic al lui Iacov, Cel ce este păstorul și tăria
lui Israel. [...] Binecuvântările tatălui tău întrec binecuvântările munților celor din veac și
frumusețea dealurilor celor veșnice. Aceste binecuvântări să fie pe capul lui Iosif, pe creștetul
celui mai ales între frații lui” (Facerea 49, 22-25). Alții primesc cuvinte grele, precum Ruben - „Tu
ai clocotit ca apa și nu vei avea întâietatea, pentru că te-ai suit în patul tatălui tău și mi-ai pângărit
așternutul pe care te-ai suit” (Facerea 49, 4) - sau Simeon și Levi - „Unelte ale cruzimii sunt
săbiile lor. În sfatul lor să nu intre sufletul meu și în adunarea lor să nu fie părtașă slava mea, căci
ei, în mânia lor, au ucis oameni și, la supărarea lor, au ologit tauri! Blestemată să fie mânia lor,
căci ea a fost silnică, și aprinderea lor, căci a fost crudă; îi voi împărți pe ei în Iacov și îi voi risipi
în Israel” (Facerea 49, 5-7). Toți, însă, primesc de la tatăl lor o binecuvântare deosebită, uneori
încărcată de sensul adânc al unei prorocii, cum este cazul fraților Iuda și Iosif. În plus, Iacov
extinde binecuvântarea oferită în mod normal numai celui întâi-născut asupra tuturor fiilor săi,
ceea ce arată o trecere de la legea veche și tradiția existentă la iubirea desăvârșită, care se
propagă asupra tuturor în mod egal. O referire la fel de interesantă este făcută și de prorocul
Isaia cu privire la moștenirea și binecuvântarea dreptului Iacov: „Dacă îți vei opri piciorul tău în
ziua de odihnă și nu-ți vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfântă, ci vei socoti ziua de
odihnă ca desfătare și vrednică de cinste, ca sfințită de Domnul, și vei cinsti-o, fără să mai umbli,
fără să te mai îndeletnicești cu treburile tale și fără să mai vorbești deșertăciuni, atunci vei afla
desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruință pe culmile cele mai înalte ale țării și te
voi bucura de moștenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea” (Isaia 58, 13-14).

Și ce este respectarea zilei de odihnă în acest caz dacă nu o aducere aminte de binecuvântările
părinților noștri - de bucuria, sfințenia și bunătatea pe care trebuie să le avem la rândul nostru
pentru a le transmite mai departe?