SCULE ASCHIETOARE. CURSUL NR.

12

12.1. CUŢITUL ROATĂ PENTRU MORTEZAT

Este o sculă aşchietoare folosită la generarea prin rulare a danturilor cilindrice

evolventice sau neevolventice, interioare sau exterioare, dantură dreaptă sau înclinată, prin
procedeul de mortezare sau rabotare, în orice fel de producţie şi este singurul mod de generare
prin rulare a danturilor interioare.
Din punct de vedere constructiv, cuţitele roată sunt roţi dinţate transformate în sculă
aşchietoare prin crearea unghiurilor de aşezare şi a celor de degajare. Pentru generarea profilului
evolventic al dintelui piesei (al roţii de prelucrat), scula execută o mişcare principală rectilinie
alternativă, paralelă cu axa piesei, în timp ce între piesă şi sculă se realizează mişcarea de rulare.
Ca la orice sculă care danturează prin rulare, se pot executa cu un cuţit roată având un anumit
modul roţi dinţate de acelaşi modul, indiferent de numărul lor de dinţi.
Cuţitul roată aşchiază numai în cursele active. La cursele de mers în gol, cuţitul sau
piesa (depinde de tipul maşinii de mortezat) se retrag radial pentru a se evita frecările şi, deci,
uzarea inutilă a feţei de aşezare.
Aşchierea se realizează prin pătrunderea treptată a cuţitului roată prin avans radial,
începând de la diametrul exterior al sculei.
În funcţie de calitatea prelucrării, cuţitele roată se construiesc în două variante: pentru
degroşare şi pentru finisare.
După forma constructivă şi după
posibilităţile de fixare în maşina unealtă,
cuţitele roată sunt realizate în variantele: cu
alezaj (fig. 12.1,a, b, c) şi cu coadă (fig. 12.1,d).
Pentru danturile exterioare se utilizează în mod
curent cuţitul roată disc (fig. 12.1,a). Cuţitul
roată oală (fig. 12.1,b) se foloseşte în cazul în
care spaţiul de ieşire din aşchiere este mic,
deoarece piuliţa de prindere în arborele maşinii
este înfundată în corpul cuţitului. Cuţitul roată
tip bucşă (fig. 12.1,c) este folosit pentru danturi
interioare şi are alezajul filetat cu ajutorul căruia
se face strângerea pe axul maşinii unelte.
Cuţitele cu coadă sunt utilizate pentru
Fig. 12.1. Variante constructive de cuţite
danturarea interioară sau exterioară de modul
roată
mic. Prinderea şi centrarea se face pe coadă, cel
mai adesea conică (fig. 12.1,d).
Pentru module relativ mari, cuţitele roată se construiesc cu dinţi aplicaţi (demontabil sau
nedemontabil) din oţel rapid sau din amestecuri de carburi metalice, existând pentru module
mici încercări de realizare a cuţitelor roată sinterizate în întregime din amestecuri de carburi
metalice.
Grosimea dintelui cuţitului de degroşare este mai mică decât a celui de finisare pentru a
rămâne adaosul prelucrării de finisare ulterioare, iar profilul dintelui de degroşare corespunde
adesea cremalierei flancate pentru a uşura prelucrarea cu scula de finisare (şeveruire sau
rectificare cu discul abraziv).
După felul directoarei danturii generate, cuţitele roată sunt cu dinţi drepţi şi cu dinţi
înclinaţi. Cuţitele roată cu dinţi înclinaţi sunt de două feluri şi anume tip I (Sykes) şi tip II
(Fellows).
 12.1.1. ELEMENTE GEOMETRICE ŞI CONSTRUCTIVE ALE CUŢITELOR
ROATĂ PENTRU MORTEZAT ROŢI DINŢATE CILINDRICE CU DINŢI DREPŢI

Pentru a se realiza generarea prin rulare, proiecţia muchiei active pe planul funcţional
(planul normal pe direcţia mişcării principale de aşchiere) trebuie să fie curba conjugată a
profilului dintelui ce se prelucrează.
Din punct de vedere geometric, cuţitul roată este o roată dinţată cu grad variabil de
corijare. El poate fi considerat şi ca un pachet de roţi dinţate de grosimi infinit mici, suprapuse,
fiecare roată fiind corijată diferit faţă de cele alăturate. Coeficientul de corijare variază de la o
valoare maximă pozitivă 1 la o valoare minimă negativă 2. Varierea coeficientului de corijare
este uniformă şi proporţională cu deplasarea axială x.
În secţiunea I-I (fig. 12.2) numită secţiune iniţială, elementele cuţitului corespund unei
roţi dinţate cu dantura nedeplasată ( = 0). Faţă de această secţiune, secţiunea A-A corespunde
corijării (deplasării) pozitive ( > 0), iar secţiunea B-B unei corijări negative ( < 0). Cele două
secţiuni A-A şi B-B, aflate la distanţele l1 şi l2 faţă de secţiunea iniţială I-I, delimitează porţiunea
utilă a sculei aşchietoare.

Fig. 12.2. Schemă pentru înţelegerea modului de realizare a unghiului de aşezare la

cuţitele roată

Teoretic, datorită corijării continue, flancurile dinţilor cuţitului roată fac parte dintr-o
suprafaţă elicoidal-evolventică, astfel că la o deplasare x a secţiunii frontale, pe cercul de rulare
punctul s-a deplasat unghiular cu x, ceea ce înseamnă realizarea unui unghi de aşezare lateral
l > 0.
Unghiul de angrenare dc* propriu sculei aşchietoare diferă de unghiul de angrenare 0*
al roţii dinţate din care a provenit şi se determină cu relaţia:

(12.1)

sau, mai exact, cu relaţia:

. (12.2)

Raza cercului de bază al cuţitului se determină cu relaţia:

 (12.3)

Porţiunea utilă a cuţitului-roată este domeniul delimitat de secţiunile A-A şi B-B (fig.
12.2, fig. 12.3), el putând fi reascuţit numai între aceste două secţiuni.
Poziţia celor două secţiuni este determinată de cotele l1 şi l2 date de relaţiile:

. (12.4)

În secţiunile A-A şi B-B se dau deplasările limită pozitivă sau negativă între care se
găseşte lăţimea utilă a cuţitului-roată. În secţiunea iniţială I-I (fig. 12.3), profilul dintelui
teoretic face parte din evolventa de înlocuire ce pleacă de pe cercul de bază, de rază rbc. În
această secţiune cercul de rulare este identic cu cercul de divizare, razele lor fiind egale rdc = rd0
= rr.
În secţiunea A-A (fig. 12.3), profilul teoretic al dintelui face parte din aceeaşi evolventă
de înlocuire, dar este deplasat pozitiv cu distanţa + 1  m, astfel că rdA = rr + 1  m .
În secţiunea B-B (fig. 12.3), profilul teoretic al dintelui face parte din aceeaşi evolventă
de înlocuire, dar este corijat negativ cu deplasarea - 2  m astfel că rdB = rr - 2  m .
Datorită deplasării continuu variabile se poate spune că această sculă aşchietoare are un
cilindru de rulare şi un con de divizare (fig. 12.3), semiunghiul conului de divizare fiind egal cu
unghiul de aşezare v la vârful dintelui.

Fig. 12.3. Evolventele corespunzătoare secţiunilor importante ale cuţitului roată

Poziţia secţiunii A-A este dată de mărimea cotei:

. (12.5)

Unghiul de aşezare v se alege în funcţie de materialul de prelucrat, în scopul satisfacerii

cerinţelor procesului de aşchiere. Cota l1 va fi determinată de mărimea coeficientului de
corijare 1.
Cuţitul-roată foloseşte pentru flancul său porţiuni ale aceloraşi evolvente caracterizate
prin cercul de baza de rază rbc (fig. 12.3). Creşterea coeficientului de corijare produce
micşorarea grosimii seA a vârfului dintelui, cazul limită fiind situaţia în care seA = 0 (v. fig. 12.2).
 Din motive de rezistenţă mecanică şi termică, se impune ca pe cercul exterior al
cuţitului-roată în secţiunea A-A grosimea dintelui seA > 0, recomandări concrete fiind date în
literatura de specialitate.
Grosimea dintelui pe cercul exterior seA din secţiunea A-A este determinată de relaţia:

, (12.6)

în care reA = rdc + ac + 1 m este raza exterioară a cuţitului în secţiunea A-A;

rdc = m  zc / 2 - raza cercului de divizare în secţiunea I – I;
ac = (f + c1)  m - înălţimea capului dintelui cuţitului-roată;
dc - unghiul de angrenare al cuţitului-roată;
j - jocul între flancurile roţilor angrenajului (în care intră şi adaosul de prelucrare dacă
danturarea este urmată de o finisare);
eA* - unghiul de angrenare pe cercul exterior în secţiunea A-A.
Prin egalarea grosimii seA cu valoarea minima (seA)min recomandată în tabele, se poate
determina valoarea coeficientului de corijare 1 din condiţia de rezistenţă a dintelui. Deoarece
calculele sunt complicate, literatura de specialitate pune la dispoziţia proiectantului nomograme
pentru determinarea coeficientului de corijare 1.
În figura 12.5 sunt date două nomograme, pentru ac = 1,25 m şi ac = 1,3 m, din care se
determină coeficientul 1 în funcţie de numărul de dinţi zc ai cuţitului şi de grosimea specifică a
dintelui s0 = (seA)min / m. Valoarea lui (seA)min se alege din tabele. Când numerele de dinţi ale
cuţitului-roată şi roţii de prelucrat sunt mici, pentru ca dintele prelucrat să nu rezulte subţiat la
piciorul său, valoarea coeficientului 1 stabilită mai sus este verificată la condiţia de
interferenţă. Dacă nu se verifică această condiţie se micşorează 1 până când este îndeplinită. De
obicei, condiţia de interferenţă se verifică global ţinându-se seama de corijarea totală 1.+ 2.
Poziţia secţiunii B-B este dată de mărimea cotei:

. (12.7)

Odată cu creşterea cotei l1 creşte diferenţa r dintre razele cercului interior riB şi a
cercului de bază rbc. Pe această porţiune flancul cuţitului-roată nu mai este evolventic, ci
rectiliniu radial şi, ca urmare, profilul conjugat nu este evolventic, existând pericolul de teşire a
vârfului dintelui roţii prelucrate. Numărul minim de dinţi ai unei roţi cilindrice pentru care
porţiunea neevolventică nu afectează porţiunea utilă a dintelui este:

. (12.8)

Din această formulă se calculează valoarea coeficientului 2 ce poate fi ales pentru

cuţitul roată aşa fel încât să nu se obţină la piciorul dintelui roţii prelucrate segmente rectilinii
radiale

sau , (12.9)

în care f corespunde coeficientului de înălţime a capului dintelui roţii de prelucrat (în general
f = 1), iar z0 reprezintă numărul de dinţi minim şi se determină cu relaţia:

. (12.10)

Deoarece coeficientul 2 este în realitate negativ, el se ia în valoare absolută.

Fig. 12.4. Secţiuni importante Fig. 12.5. Nomograme pentru determinarea
ale cuţitului roată coeficienţilor de corijare

Valorile 1 şi 2 determinate mai sus se verifică global la condiţia de interferenţă, ele

trebuind să satisfacă inegalitatea

, (12.11)

în care z1 şi z2 sunt numerele de dinţi limită ale domeniului de utilizare a cuţitului roată
(numerele de dinţi ale roţilor piesă),
zc - numărul de dinţi ai cuţitului-roată;
0* - unghiul de angrenare al angrenajului z1 / z2;
e2* - unghiul de angrenare pe cercul exterior la roata z2;
c1* - unghiul de angrenare format de roata z1 şi cuţitul-roată dat de relaţia:
; (12.12)

1r –coeficientul de conjare a roţii z1;

eA* - unghiul de angrenare pe diametrul exterior deA al cuţitului-roată din secţiunea A-A, dat de
relaţia:

, (12.13)

în care

(12.14)

Aceste relaţii se folosesc şi pentru secţiunea B-B, dar cu adaptările necesare.

În cazul cuţitului cu număr mare de dinţi, valorile extreme admisibile pentru coeficienţii
1 şi 2 ar impune dimensiuni foarte mari pentru cotele l1 şi l2, ceea ce ar duce la o construcţie
neeconomică. În aceste cazuri se aleg constructiv (convenabil) cotele l1 şi l2 şi se determină 1 şi
2 (necesari calculelor de proiectare), mai mici decât valorile rezultate din calculul riguros.
Elementele geometrice ale cuţitului-roată cu dinţi drepţi prezintă unele particularităţi
legate de formele neplane ale suprafeţelor de degajare şi de aşezare.
Unghiul de degajare la vârful dintelui se alege γ v = 5° pentru cuţitele-roată de finisare şi
γv = 10° pentru cuţitele-roată de degroşare. Deoarece faţa de degajare a cuţitului-roată este
conică, într-un punct oarecare M (vezi fig. 12.6) unghiul de degajare γ xT într-o secţiune T-T
tangentă la cercul punctului este nul, adică γxT = 0, iar unghiul de degajare γxN în secţiunea
normală N-N este dat de relaţia:
 Fig. 12.6. Elemente geometrice ale cuţitului roată

, (12.15)

în care cx* este unghiul de angrenare pe cercul de rază rM:

(12-16)

Unghiul de degajare lateral are valori foarte mici, sub 2°.

Unghiul de aşezare v la vârful dintelui se alege în funcţie de unghiul de angrenare
v = 6° pentru 0*= 20° şi v == 7°30’ pentru 0* = 15°.
În punctul M într-o secţiune normală N-N unghiul de aşezare lateral xN este dat de
relaţia:

, (12.17)

iar pe cercul de rulare în care cx* = dc* , pentru 0* = 20° şi v =6° rezultă xN.= 24’30”.
În secţiunea T – T unghiul de aşezare xT este dat de relaţia:

. (12.18)

Unghiul de aşezare pe flancuri este mic, creşterea lui se face prin creşterea unghiului v,
dar aceasta duce la micşorarea cotelor l1 şi l2.
Elemente constructive ale cuţitului roată
Determinarea diametrului cercului de divizare din secţiunea I - I, care este egal cu
diametrul cercului de rulare, se face ţinând semna de două tendinţe contrare: din motive
funcţionale trebuie ca acest diametru să fie cât mai mare pentru a permite un număr mare de
dinţi, evitarea pericolului de interferenţă, coeficienţi de corijare 1 şi 2 de valori mari,
deformare redusă a flancului ş.a., iar din motive economice şi de rigiditate diametrul trebuie să
fie cât mai mic. Diametrul de divizare este o cotă esenţială pentru proiectarea şi execuţia
cuţitului-roată şi are valoarea dd0 = 2rd0 = 2rr. Deasemenea, la alegerea diametrului cuţitului-
roată trebuie să se ţină seama şi de felul operaţiei, de tipul maşinii de danturat şi de felul
danturii (interioară sau exterioară) precum şi de faptul că diametrul cercului de divizare
dd0 = mz0 zc este un multiplu al numărului de dinţi zc ai cuţitului şi de modul. Valorile nominale
recomandate pentru gama de module cuprinsă în limitele m = 0,2…12 mm, sunt dd0 = 12; 25;
38; 40; 64; 75; 100; 125; 150; 160; 200 mm. În jurul acestor valori, de la caz la caz, în funcţie
de modul şi de numărul de dinţi zc se stabileşte valoarea reală a diametrului cercului de divizare
dd0.
Numărul de dinţi zc ai cuţitului-roată se ia cât mai mare posibil; din motive funcţionale
se preferă zc > 35 dinţi, deşi în cazuri speciale valoarea lui zc poate scădea şi până la zc = 15
dinţi. Micşorarea numărului de dinţi zc reduce cota l2 de care depinde poziţia secţiunii B-B,
deoarece se micşorează coeficientul 2. Numărul maxim de dinţi pentru modulele curent folosite
este zc = 75 dinţi, pentru a nu mări prea mult gabaritul cuţitului. În cazul cuţitelor-roată de
modul foarte mic (m < 1 mm) numărul de dinţi zc se alege foarte mare, pentru a se asigura
precizia de danturare impusă a roţilor angrenajelor.
Dimensiunile dintelui cuţitului-roată:
- înălţimea capului dintelui ac = b = (f + c1)  m;
- înălţimea piciorului dintelui bc = a+j2 = (f + c2)m în care f este coeficientul de înălţime a
dintelui roţii (în general f = 1) şi c1 = c2 = 0,2…0,3;
- grosimea dintelui pe cercul de divizare sdc =  m / 2 + j, în care j reprezintă jocul între dinţii
roţilor angrenajului şi are valori cuprinse în limitele 0,02...0,15 mm, în funcţie de modul şi de
calitatea cuţitului-roată. În cazul cuţitului de finisare grosimea dintelui se determină cu relaţia
de mai sus (vezi fig. 12.7,a).
În cazul cuţitului de degroşare grosimea dintelui este mai mică pentru a lăsa pe fiecare
flanc al dintelui roţii de prelucrat un adaos de prelucrare de grosime af. Adaosul depinde de
modul şi de felul finisării: prin rectificare sau prin şeveruire.
Relaţia de calcul al grosimii dintelui cuţitului-roată de degroşare este:

. (12.19)

Grosimea cuţitului-roată B cuprinde partea utilă de grosime l1 + l2 şi o parte de

rezistenţă, determinându-se cu relaţia:

. (12.20)

Mărimea rezultată din calcul se rotunjeşte la o valoare întreagă.

Fig. 12.7. Grosimea dintelui Fig. 12.8. Elemente constructive

cuţitului roată ale cuţitului roată
Elementele constructive de pe faţa de degajare a cuţitului-roată (fig. 12.8) servesc la
verificarea sculei în stare nouă şi sunt următoarele:
- diametrul cercului exterior deA = (de)γ:

; (12.21)

- diametrul interior (di)γ:

(12.22)

în care:

, (12.23)

rezultând:

; (12.24)

- grosimea dintelui pe cercul de divizare (sd)γ:

, (12.25)

în care:

(12.26)

la această valoare se adaugă j în cazul finisărilor sau se scade 2 af în cazul degroşărilor;

- grosimea pe coardă (sd)γ = ddγ sin , în care diametrul de divizare pe faţa de degajare
ddγ = ddc + 2 m 1 şi semiunghiul ° = 57,29578 (sd)γ / ddr;
- înălţimea hγ la care se face măsurarea grosimii (sd)γ:

. (12.27)

12.1.2. ELEMENTE GEOMETRICE ŞI CONSTRUCTIVE ALE CUŢITELOR ROATĂ

PENTRU MORTEZAT ROŢI DINTATE CILINDRICE CU DINŢI ÎNCLINAŢI

Se utilizează la pre1ucrarea roţilor dinţate cilindrice cu dinţii înclinaţi şi dinţi în V, cu

danturi interioare sau exterioare, în cazul danturilor exterioare, sensul de înclinare a dinţilor
sculei este opus sensului de înclinare a dinţilor piesei, iar la danturile interioare sensurile de
înclinare a dinţilor coincid. Pentru prelucrarea danturilor în V se poate utiliza un set de două
cuţite roată, cu sensuri diferite de înclinare a dinţilor.
Flancul dintelui roţilor dinţate cilindrice cu dinţi înclinaţi este o suprafaţă elicoidală în
evolventă (generatoarea este evolventă, iar directoarea este o elice cilindrică). Pentru generarea
acestei suprafeţe, tăişul sculei se deplasează pe o elice cilindrică având înclinarea egală cu cea a
elicei dintelui piesei pe cilindrul de divizare. Atât cursa activă, cât şi cea de întoarcere se
execută pe aceeaşi traiectorie elicoidală. Cele două curse, activă şi de întoarcere, nu pot fi
împreună realizate pe cale cinematică şi, de aceea, scula este condusă de către un şablon
elicoidal, ca în figura 12.9.

Fig. 12.9. Conducerea cuţitului roată
cu dinţi înclinaţi prin şablon elicoidal
Între unghiul de înclinare a danturii piesei d, numărul de dinţi ai sculei zc şi pasul
elicoidului ghidajului pEC (maşina este dotată cu un singur ghidaj) trebuie să existe relaţia:
în care mF reprezintă modulul în secţiune frontală (modulul aparent).
Fig. 12.10. Principalele elemente dimen-
sionale ale cuţitului roată cu dinţi înclinaţi
Realizarea danturii este posibilă dacă între
pasul camei spaţiale (ghidajului) pEc, egal cu pasul
elicei medii pEs a elicoidului dinţilor înclinaţi ai
cuţitului-roată şi unghiul de înclinare ds de pe
cilindrul de divizare al sculei aşchietoare, egal eu
acelaşi unghi d de pe cilindrul de divizare al roţii de
prelucrat, există relaţiile:
,
(12.28)
adică:
; (12.29)
în care pEc este pasul elicoidului camei (ghidajului);
- pE - pasul elicoidului roţii piesă;
- ddc - diametrul cercului de divizare al cuţitului;
- dd - diametrul cercului de divizare al roţii;
- zc şi z - numerele de dinţi ai sculei, respectiv ai
piesei.
Acelaşi ghidaj (camă) poate fi folosit la
prelucrarea unor danturi cu diferite înclinări, conform
relaţiei:
. (12.30)
, (12.31)
Rezultă, deci, că ambele roţi ale unui
angrenaj cilindric cu dinţi înclinaţi trebuie
prelucrate cu acelaşi cuţit-roată cu dinţi
înclinaţi (sau cu unul având aceleaşi
dimensiuni nominale ca şi primul) şi pe
aceeaşi maşină (sau pe altă maşină, dar care
are ghidajul elicoidal cu acelaşi pas pEC).
În practică, pentru fiecare ghidaj
(camă) s-a ales un anumit diametru al cercului
de divizare ddc al cuţitului şi s-a calculat un
anumit unghi de înclinare a danturii d.
Celelalte indicaţii privind alegerea
numărului de dinţi ai cuţitului-roată rămân
valabile ca şi pentru cazul celor cu dinţi drepţi.
Principalele elemente dimensionale ale
cuţitului-roată cu dinţi înclinaţi sunt prezentate
în figura 12.10.
 Fig. 12.11. Desen de execuţie şi detalii pentru cuţit roată tip I

Fig. 12.12. Desen de execuţie şi detalii pentru cuţitul roată tip II (Fellows).
 După modul de realizare a unghiurilor de degajare pe flancurile dintelui, cuţitele-roată
cu dinţi înclinaţi sunt construite în două variante:
- cuţite-roată tip I, cunoscute şi sub numele de cuţite Sykes (fig. 12.11);
- cuţite-roată tip II, cunoscute şi sub numele de cuţite Fellows (fig. 12.12).
Unghiurile de degajare pe flancuri la cuţitele de tip I rezultă prin ascuţiri suplimentare
efectuate în vecinătatea flancurilor: o teşitură de lăţime fγ pe adâncimea hf pentru un flanc şi o
subascuţire pe flancul opus (fig.12.11), caz în care apare o diferenţă de nivel hf între cele două
muchii. Evitarea apariţiei cotei hf se face realizând varianta de ascuţire din figura 12.11.
Cuţitul-roată de tipul II (fig. 12.12) are faţa de degajare plană şi normală pe elicea medie
pe cilindrul de divizare, rezultând unghiuri de degajare laterale nule.
Proiectarea cuţitului roată de tip I decurge în acelaşi mod ca şi în cazul cuţitului-roată cu
dinţi drepţi, dar folosindu-se elementele roţii dinţate în plan frontal:

, (12.32)

unde unghiul dc este egal cu unghiul de înclinare d a elicei pe cercul de divizare al roţii de
prelucrat.
Cuţitul-roată cu dinţi înclinaţi de tipul II (Fellows) este reprezentat în figura 12.12, din
care rezultă şi principalele dimensiuni.
Proiectarea acestui tip de cuţit se face asemănător cu cel de tipul I, dar se porneşte de la
dimensiunile elementelor din secţiunea In – In (fig. 12.12), care se transpun în secţiunea frontală.
Numărul de dinţi zc se alege în funcţie de elementele constructive ale ghidajului elicoidal
al maşinii de danturat (camei):

, (12.33)

rotunjindu-se la valoarea întreagă apropiată şi convenabilă, după care se recalculează noul unghi
de înclinare a elicei pe cercul de divizare al cuţitului dc corespunzător numărului de dinţi zc
ales.
Unghiul de degajare de la vârful dintelui la cuţitele roată de modul mic se ia zero (γ v =
0°), iar pentru module mari γv = 5° (finisare) sau γv = 10° (degroşare), dar se modifică unghiul
de angrenare la fel ca la cuţitele-roată cu dinţi drepţi:

, (12.34)

în care v este unghiul de aşezare la vârf pe direcţia elicoidală a dintelui.

Pentru ambele tipuri de cuţite-roată, tip I şi tip II, se recomandă ca pentru preluarea
forţelor de aşchiere tangenţiale datorate înclinării dinţilor să se folosească o îmbinare cu pană
longitudinală între scula aşchietoare şi arborele maşinii-unelte.
Alegerea uneia dintre cele două variante se face ţinând seama în primul rând de
posibilităţile tehnologice de ascuţire şi reascuţire, căci pentru ascuţirea cuţitului-roată de tipul I
este necesară o maşină de ascuţit specială care să dea posibilitatea ascuţirii urmărind evolventele
muchiilor (în unele cazuri înlocuindu-se evolventa cu un arc de cerc), în timp ce pentru cuţitele
de tip II ascuţirea se face mai uşor, dar existenţa celor două cercuri de bază este dezavantajoasă.

12.2. SCULE PENTRU FINISAREA ROŢILOR DINŢATE CILINDRICE. ŞEVERUL.

 În urma danturării roţilor dinţate cilindrice şi a roţilor melcate apar erori inerente ca, de
exemplu, urme (rizuri) rămase de la frezare sau de la mortezare, ondulaţii ale flancurilor, erori
de la forma geometrică a evolventei, devieri ale unghiului de înclinare, erori de pas ş.a., care se
pot corecta prin operaţii de finisare.
Finisarea roţilor dinţate în scopul creşterii preciziei geometrice şi dimensionale a
acestora şi îmbunătăţirii calităţii suprafeţelor flancurilor se realizează prin şeveruire, rectificare
sau rodare.
Costurile cele mai mici şi productivitatea cea
mai mare le asigură operaţia de şeveruire, dar aceasta
se aplică numai la roţi dinţate netratate termic sau cu
durităţi mai mici de 40 HRC.
Rectificarea se aplică roţilor dinţate cu precizie
mare, tratate, cu durităţi de peste 40 HRC, iar rodarea
se aplică pentru îmbunătăţirea angrenării şi reducerea
zgomotului produs în timpul funcţionării de asperităţi
sau de neregularităţi, înlăturându-se doar un adaos de
prelucrare extrem de redus.
Finisarea roţilor cilindrice se poate realiza
folosind şevere-disc sau şevere-cremalieră, iar pentru
roţile melcate se utilizează şeverul-melc.
Fig. 12.13. Descompunerea vitezei
Datorită construcţiei simple, a cinematicii
tangenţiale a roţii motoare
generării şi a simplităţii maşinii-unelte, în ultimul timp,
pentru finisarea roţilor cilindrice se foloseşte în exclusivitate şeverul-disc.
Şeverele, indiferent de formă (disc, melc sau cremalieră), au pe flancurile dinţilor canale
transversale care formează muchii aşchietoare, şeverul şi roata dinţată formează întotdeauna un
angrenaj elicoidal, la care există o mişcare de alunecare relativă de-a lungul directoarei
flancurilor dinţilor (Fig.12.13). Această mişcare este mişcarea principală de aşchiere. Datorită
acestei deplasări relative între flancuri, şeverul poate îndepărta de pe flancurile dinţilor roţii un
strat de material de 0,07…0,3 mm.

Fig.12.14. Procesul de şeveruire Fig. 12.15. Muchii aşchietoare

la şeverul cremalieră

Din figura 12.14 se poate înţelege principiul procesului de şeveruire, dacă se urmăreşte
angrenarea unei roţi dinţate cilindrice cu dinţi drepţi cu o cremalieră cu dinţi înclinaţi. Astfel,
dacă roata dinţată cilindrică este rulată pe cremalieră, ea se deplasează din poziţia 1 în poziţia 2
pe o direcţie oblică, înclinată cu unghiul δ. Din poziţia 2 în poziţia 3 roata dinţată se deplasează
după o direcţie paralelă cu directoarea dinţilor cremalierei apărând, deci, mişcarea relativă între
flancuri. Dacă roata este deplasată forţat din poziţia 1 în poziţia 3, între flancurile dinţilor roţii şi
cremalierei apare o alunecare continuă. Canalele de pe flancul cremalierei (fig. 12.15) formează
muchii aşchietoare.
În locul cremalierei se poate folosi un şever disc, având forma unei roţi dinţate cu dinţi
înclinaţi care are canale paralele cu planul frontal al cremalierei (fig. 12.16).

Fig. 12.16. Muchii aşchietoare la şeverul disc

Mişcarea principală de aşchiere se realizează de-a lungul flancurilor roţii de prelucrat şi

şeverului dacă între axa sculei şi axa piesei există un unghi δ, denumit unghi de încrucişare.
Deci, la şeveruirea roţilor dinţate cu dinţi drepţi se folosesc şevere cu dinţi înclinaţi, iar la
şeveruirea roţilor dinţate cu dinţi înclinaţi se folosesc şevere cu dinţi drepţi sau cu dinţi înclinaţi
cu alt unghi de înclinare decât al roţii de prelucrat. În general, unghiul dintre axele şeverului şi
roţii de prelucrat trebuie să aibă valori cuprinse în intervalul 10...15.
În cazul general, unghiul de înclinare a dinţilor şeverului se calculează cu relaţia

, (12.35)

în care r este unghiul de înclinare al dinţilor roţii dinţate de prelucrat.

Când dinţii şeverului sunt înclinaţi pe dreapta, iar dinţii roţii sunt înclinaţi pe stânga,
relaţia are semnul (+), în caz contrar (când roata şi şeverul au dinţii înclinaţi în acelaşi sens), în
relaţie luându-se semnul (-).
Viteza de aşchiere, ca viteză relativă între flancuri, depinde de viteza tangenţială a
şeverului, de unghiul de încrucişare dintre axe şi de unghiul de înclinare a dinţilor roţii de
prelucrat şi se calculează cu relaţia

. (12.36)

În figura 12.17 este reprezentat desenul unui şever disc, împreună cu unele detalii
constructive.
Diametrul cercului de divizare dd şi a celui de bază db se determină cu relaţiile

, (12.37)

în care unghiul de angrenare F* în secţiune frontală se determină cu relaţia:

. (12.38)
 Fig. 12.17. Desen de execuţie al şeverului disc

Pasul pE al elicei dinţilor şeverului se determină cu relaţia:

. (12.39)

Grosimea dintelui şeverului ss este determinată într-o secţiune normală pe elicea dinţilor
şi este stabilită de necesitatea reascuţirii şeverului, care se face pe faţa de aşezare, respectiv pe
flancul dinţilor şeverului.
Ca urmare, dimensiunea grosimii dintelui trebuie să cuprindă şi rezerva de reascuţire,
dintele şeverului nou având o grosime mai mare decât cea a şeverului uzat şi reascuţit. Singura
posibilitate ca după reascuţire şeverul să aibă tot un profil evolventic constă în realizarea
operaţiei de ascuţire ca o operaţie de corijare a danturii roţii dinţate iniţiale, care este chiar
şeverul. Conform figurii 12.18, grosimea dintelui nou ss este majorată cu îngroşarea 2s1 faţă de
grosimea s0 a dintelui roţii necorijate, adică:

. (12,40)

Şeverul poate fi reascuţit şi sub

grosimea nominală s0 pe o adâncime 2s2 (fig.
12.18), astfel încât rezerva de reascuţire pe un
flanc, în secţiune normală, va fi s = s1 + s2
Din acest motiv, şeverul disc este o roată
dinţată corijată continuu de la plus la minus cu
valori extreme ale coeficientului de corijare:

. (12.41)

Fig. 12.18. Rezerva de reascuţire a şeverului

 Rezerva de reascuţire s (fig. 12.18) depinde de modulul danturii şi are valori cuprinse
în limitele 0,15...0,25...0,45 m pentru module cuprinse în domeniul 0,3...2...8 mm.
Mărimea rezervei de reascuţire s trebuie să fie mai mică decât adâncimea canalelor
practicate pe flancul dintelui.
Pentru calculul dimensiunilor dintelui şeverului în stare nouă, necesare execuţiei, se
utilizează relaţii cunoscute de la corijarea roţilor dinţate cilindrice.
Lăţimea B a şeverului nu depinde de elementele dimensionale ale roţii de prelucrat (cu
excepţia şeveruirii în diagonală). Lăţimea B se alege constructiv, respectiv B = 10…15 mm
pentru module foarte mici (m < 1 mm), şi B = 15…30 mm pentru module m > 1 mm. În cazul
şeveruirii după metoda “în diagonală” lăţimea şeverului se verifică cu relaţia:

, (12.42)

în care Br este lăţimea roţii de prelucrat;

δ - unghiul de încrucişare;
 - unghiul direcţiei diagonale, care se alege cu valori cuprinse în domeniul 3…35. Dacă B 
Br se alege  = 90° - δ. La şeveruirea unei roţi de lăţime Br cu un şever de lăţime dată B, se
determină unghiul direcţiei diagonale cu relaţia:

. (12.43)

Şeveruirea roţilor dinţate cu praguri este dificilă şi limitată de necesitatea folosirii

şeverelor înguste, cu unghiul de încrucişare δ foarte mic, 3°...5°.
Canalele de pe flancurile dinţilor au rolul de a realiza muchiile aşchietoare, în ele
înmagazinându-se aşchiile rezultate în procesul de prelucrare. Forma şi dimensiunile lor depind
de modulul roţii (de dimensiunile şeverului) şi de posibilităţile tehnologice de execuţie a lor.
Sunt folosite următoarele soluţii constructive de canale (fig. 12.19):
- canale circulare străpunse, cu profil dreptunghiular (fig. 12.19,a);
- canale circulare străpunse cu profil trapezoidal (fig. 12.19,b);
- canale pe flancuri normale pe axa şeverului (fig. 12.19,c);
- canale pe flancuri normale pe dinte (fig. 12.19,d).
Primele două construcţii sunt proprii şeverelor de modul m  1 mm, celelalte două se
folosesc pentru şevere cu m > 1 mm.
Adâncimea hc a canalelor nestrăpunse poate fi constantă (fig. 12.20,a) sau variabilă
(fig. 12.20,b). Ultima soluţie este simplu de realizat, dar scade rezistenţa dintelui.

Fig.12.19. Forme de canale pentru aşchii

 Fig. 12.20. Adâncimi ale canalelor Fig. 12.21. Degajări pentru ieşirea
pentru aşchii cuţitului de mortezat

Degajările de la baza dintelui se practică pentru a da posibilitatea scăpării cuţitului de

mortezare cu care se execută canalele de pe flancurile dinţilor şi înmagazinează aşchiile
degajate. Degajările se fac numai în cazul canalelor nestrăpunse (fig. 12.19,c,d) şi se execută
prin găurire (fig. 12.21,a) sau prin frezare (fig. 12.21,b),
Dimensiunile acestor degajări sunt date de cotele d şi b care sunt funcţie de modul şi au
valorile cuprinse între 3 şi 7 mm. Degajările sunt înclinate corespunzător înclinării dinţilor
şeverului care se găsesc pe elicoidul de pas pE şi unghi de înclinare s.
Ca element de control a danturii şeverului în afara grosimii dintelui şeverului nou ss se
recomandă şi determinarea lungimii (cotei) peste dinţi W(fig. 12.17).
Fiind vorba de o roată dinţată corijată cu dinţi înclinaţi, numărul de dinţi peste care se
face măsurătoarea este determinat de relaţia:

, (12.44)

iar lungimea (cota) peste dinţi W se determină cu relaţia:

. 12.45)

Coeficientul de corijare 1 corespunde îngroşării s1 a dintelui şeverului.

12.2.1. ŞEVERE CREMALIERĂ

Şeverele cremalieră se utilizează în mod curent la finisarea danturii roţilor dinţate

cilindrice cu dinţi drepţi şi înclinaţi. Se construiesc demontabile (fig. 12.22), fiind alcătuite
dintr-o casetă în care se fixează dinţi ai cremalierei, fiecare dinte având canalele pentru
formarea muchiilor aşchietoare şi înglobarea aşchiilor paralele cu planul frontal al dintelui.

Fig. 12.22. Şever cremalieră cu dinţi demontabili

 Această construcţie prezintă numeroase avantaje, dintre care cele mai importante sunt
precizia ridicată datorită flancurilor plane, care dau muchii riguros rectilinii, uşor de obţinut din
punct de vedere tehnologic, evitarea posibilelor erori introduse de defecţiuni ale calculului de
corijare în vederea ascuţirii şeverului disc (ascuţirea unui şever disc este, de fapt, o rectificare
de corijare a unei roţi dinţate cilindrice) şi posibilitatea schimbării elementelor cremalierei care
s-au defectat sau s-au uzat. Caseta în care se asamblează dinţii poate fi refolosită de un mare
număr de ori, aşa încât utilizarea şeverelor cremalieră este convenabilă din punct de vedere
economic şi tehnic.

12.2.2. ŞEVERE MELC PENTRU FINISAREA DANTURII ROŢILOR MELCATE

Fig. 12.23. Şever melc pentru roţi melcate

Finisarea roţilor melcate netratate termic sau cu durităţi sub 40 HRC se poate realiza cu
şevere melc. Un şever melc (fig. 12.23) este, de fapt, un şurub melc (chiar şurubul care
angrenează cu roata melcată de executat) căruia i s-au creat capacităţi aşchietoare prin
executarea pe suprafeţele laterale ale dinţilor a unor canale după generatoarele rectilinii ale
suprafeţei elicoidale care formează melcul.