Monahismul

Monahismul era atacat deoarece era considerat o formă

inutilă de existenţă, fiind contrară naturii umane. Pentru
justificarea inutilităţii vieţii monahale erau exploatate şi
valorificate la maximum toate deficienţele şi slăbiciunile
constatate ale sistemului. Orice cădere, cât de mică, de la
rigorile monahale, era considerată un semn al inadecvării
acestor exigenţe la natura umană.

În apărarea monahismului s-au ridicat numeroşi oameni ai

Bisericii, care au arătat contemporanilor că reproşurile la
adresa monahismului creştin nu erau întemeiate. Având un
caracter apologetic, aceste demersuri încep destul de timid
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin vocile unor
clerici cărturari, care de obicei recurg la autoritatea Sfinţilor
Părinţi, prin traducerea celor mai importante texte ale
acestora referitoare la monahism. Unul dintre aceştia a fost
protosinghelul Gherasim Safirin, viitor episcop de Roman,
care în 1883 tălmăceşte Al doilea discurs contra
adversarilor vieţii monastice, al Sfântului Ioan Gură de Aur.
Firesc, argumentaţia teologică şi spirituală a marelui părinte
al Bisericii este impecabilă şi extrem de convingătoare,
însă, când acest text a fost scris, în veacul al IV-lea d.Hr., el
pornea de la alt context istoric şi moral, când în societatea
romană domina deja un curent pro-ascetism şi anti-
civitas (împotriva vechilor valori ale cetăţii antice). În
schimb, lumea modernă cultiva drept valori supreme
activismul, spiritul cetăţenesc, implicarea totală în viaţa
statului şi a societăţii. Din acest motiv, alături de
reamintirea marilor valori spirituale ale creştinismului, era
necesară antrenarea unui dialog activ cu modernitatea, prin
care să se construiască un nou discurs, adaptat noilor
realităţi, menit să arate specificitatea monahismului, dar, în
acelaşi timp, caracterul său "modern", permanent actual.
Această antrenarea a teologiei în dialogul cu modernitatea
se produce la începutul veacului XX, constituind un moment
important din dezvoltarea gândirii teologice româneşti.