1

DIALOGUL INTERRELIGIOS

Pluralismul religios poate fi abordat din punct de vedere social, politic,

diplomatic, economic, cultural etc., însă pentru cei care au răspunderea pastorală a
comunităţilor de credinţă, prima abordare trebuie să fie de ordin pastoral, teologic
şi duhovnicesc, adică misionar şi mistagogic. Într-un context unde coexistă două
sau mai multe religii diferite, trebuie să ne întrebăm care este semnificaţia
teologică existenţială a acestei situaţii, dincolo de orice explicaţie de ordin istoric,
sociologic şi politic cu privire la emigrarea pricinuită de persecuţii, de sărăcie sau
de împărţirea arbitrară a teritoriilor statelor etc. Altfel spus, care este mesajul sau
provocarea pe care Dumnezeu ni le adresează prin însăşi această
situaţie? Întâlnirea sau coexistenţa mai multor religii într-o ţară sau într-o regiune
este, desigur, un fenomen complex, care poate da naştere unor sentimente de teamă
sau de închidere în sine, de nesiguranţă şi de nelinişte. În acest sens, dialogul şi
cooperarea între autorităţile politice şi conducătorii religioşi sunt deosebit de
importante, ca şi dialogul dintre reprezentanţii diferitelor religii şi confesiuni
religioase, pentru a se ajunge la o convieţuire sau la o coabitare paşnică. În acest
context, provocările sau încercările dialogului interreligios sunt în primul rând de
ordin spiritual.
1. Provocare pentru iubirea faţă de aproapele: adică avem noi,
oare, capacitatea spirituală de a întâlni şi a-l primi pe străinul a cărui etnie şi
religie sunt diferite de cele ale noastre?
2. Provocare pentru deşteptarea duhovnicească: avem noi,
oare, capacitatea de a afla chiar şi în deosebiri prilejuri de a învăţa de la ceilalţi
anumite valori pe care le-am uitat sau pe care le-am cultivat prea puţin, cum ar fi
fervoarea rugăciunii, practicarea postului, bucuria ospitalităţii şi importanţa
centrală a familiei în viaţa omului, dimensiunea profundă a vieţii comunitare, rolul
generozităţii şi al gratuităţii în celebrarea vieţii, armonia relaţiilor cu ceilalţi?
3. Provocare pentru fidelitatea faţă de propria identitate religioasă,
adică: cum să putem rămâne aceiaşi când totul este diferit în jurul nostru? Cum să-
ţi păstrezi identitatea religioasă fiind minoritar, într-un context diferit? Cum să
rămâi creştin nepracticant într-un context religios în care practicarea religiei este
esenţială pentru existenţa umană?
4. Provocare pentru solidaritatea, prin rugăciune şi faptă, cu minorităţile
creştine aflate în dificultate sau chiar persecutate în diferitele părţi ale lumii.
Pe măsură ce se structurează, prin dialog şi cooperare, Europa devine conştientă de
ceea ce constituia "matricea" originii sale1 de care nu s-a ţinut seama îndeajuns în
edificarea sa, şi anume dimensiunea religioasă a culturii sale. Într-adevăr,
 2

politicile şi experţii acestora s-au preocupat rând pe rând de probleme economice,

politice, educative şi culturale, uneori de probleme militare. Or, în ultima vreme la
porţile Europei au început să se ivească, între indivizi sau între comunităţi, tensiuni
cu caracter religios care îngrijorează prin intensitate sau prin întindere. Evenimente
dramatice, cum au fost violenţele împotriva creştinilor în Irak, în Iran, în Egipt sau
în alte părţi, Coranul ars şi atentatele care i-au urmat, impun oamenilor politici şi
organismelor internaţionale necesitatea de a reflecta şi de a reacţiona astfel încât să
evite ca asemenea drame să se mai repete pe viitor şi să afecteze ţările europene.
Aceste evenimente au făcut şi mai urgentă îndatorirea de a găsi soluţii la
problemele create de migrarea masivă a populaţiilor de diferite culturi şi religii în
Europa, fenomen care slăbeşte coeziunea socială în multe ţări.
Europa este din ce în ce mai mult alcătuită din diasporă. Culturile dominante
trebuie să integreze persoane provenite din alte culturi. Omul din diaspora este
despărţit de cultura sa de origine marcată cel mai adesea de o apartenenţă
religioasă şi nu mai are în mod obligatoriu aceleaşi repere. Nu-şi poate practica
religia întotdeauna în condiţii acceptabile. Copiii săi sunt şcolarizaţi într-un sistem
diferit de cel pe care îl cunoştea; el devine astfel tot mai străin faţă de sine şi faţă
de cultura sa de origine. În diaspora, emigrantul se vede confruntat cu o lume în
care multe din vechile repere (îndeosebi reperele religioase) sunt fie diferite, fie
abstracte, nemaifiind trăite în viaţa de zi cu zi. Ispita o constituie atunci izolarea,
închiderea în sine individualistă şi o viziune individuală asupra a ceea ce este
religia. Treptat, se pierde legătura cu comunitatea de origine. Emigrantul se
regăseşte dezrădăcinat şi însingurat, închis în sine, uneori cu familia sa atunci când
aceasta nu a rămas în ţara de baştină. Legătura religioasă slăbeşte şi dispare, în
afară de cazul în care găseşte în ţara gazdă o comunitate etnică şi religioasă care
să-i îngăduie să-şi trăiască cultura şi credinţa. În caz contrar, a-ţi trăi credinţa ţării
de origine este considerat inutil, ba chiar contrar integrării în ţara gazdă.
Celălalt pericol este sincretismul relativist, amestecarea credinţei proprii cu
credinţele dominante din ţara gazdă. O a treia primejdie este faptul de a considera
că religia este atât de legată de ţara de baştină, încât nu se poate practica
decât în timpul vacanţelor; doar anumite evenimente ale vieţii (naştere, căsătorie,
deces) apropie de comunitate persoanele trăind în diaspora. Pentru restul timpului,
orice referire la o viaţă duhovnicească este fie inexistentă, fie distantă faţă de o
comunitate de referinţă. Această referinţă nu se mai hrăneşte din comunicarea cu
membrii comunităţii: preoţi şi credincioşi ai comunităţi de emigranţi.
Cealaltă faţă a acestei probleme este sentimentul "de invadare" pe care-l
încearcă populaţiile autohtone care-i primesc pe aceşti emigranţi. Diferenţa este
aici, palpabilă: poate fi sursă de dialog sau de respingere. Ies la iveală sentimente
contradictorii: atât ospitalitatea, acceptarea, curiozitatea, mila, cât şi teama din care
izvorăşte xenofobia. Se produc disensiuni în opinia publică, toate acestea devin o
 3

problemă politică deseori manipulată de partide populiste. Religia devine atunci un

stindard şi o miză; nu mai este cea care face ca oamenii să cultive legături între ei,
ci dimpotrivă, devine sursă de conflict, de separare şi de tensiune.
Cum să te integrezi într-un context religios diferit de al tău, păstrându-ţi totodată
identitatea religioasă şi culturală originară? Cum să eviţi în acelaşi timp izolarea
crispată şi dizolvarea propriei identităţi? În acest sens, este necesar să se dezvolte
o cultură a convieţuirii care să evite transformarea diversităţii în adversitate şi
confundarea identităţii cu izolarea. Este nevoie de o educaţie deschisă către ceilalţi
în familie, în şcoală, dar şi în comunitatea religioasă sau confesională frecventată,
deoarece educaţia şcolară susţinută şi controlată de către Statul naţional nu mai
este suficientă. În acest sens, experienţa actuală a diasporei ortodoxe române din
Italia, unde trăiesc circa un milion de români, sau din Spania, unde trăiesc tot
aproape un milion de români, este destul de încurajatoare. Într-un mare număr de
parohii, cateheza şi transmiterea credinţei către minoritatea română se fac într-un
spirit ecumenic, de deschidere către cultura majorităţii catolice italiene sau
spaniole.
Această abordare în acelaşi timp pastorală şi ecumenică permite o integrare
socială fără dizolvarea identităţii religioase şi culturale. Cu toate acestea, educaţia
şi formarea permanentă în vederea unei coabitări paşnice susţin o cultură a
convieţuirii pe termen lung, care are nevoie de o maturizare spirituală în care
libertatea individuală sau colectivă este şi libertate unită cu responsabilitatea şi
solidaritatea socială, tot aşa cum afirmarea propriilor valori spirituale şi culturale
nu se face împotriva persoanelor sau comunităţilor diferite, ci împreună cu ceilalţi.
Ţările în care diferitele religii convieţuiesc de veacuri pe acelaşi teritoriu au o
profundă şi bogată experienţă în acest domeniu, deoarece au învăţat mai bine cum
să evite sau să depăşească conflictele religioase şi etnice.
În acest sens, în zilele noastre, Patriarhiile Ortodoxe din Orientul Mijlociu,
Constantinopol, Rusia şi din alte ţări au luat iniţiativa de a promova dialogul
interreligios la nivelul conducătorilor de culte şi al experţilor în domeniu, pentru a
da semnale pozitive în favoarea educaţiei pentru convieţuirea paşnică şi coeziunea
socială. Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, prin
eforturile depuse, a contribuit mult la aceasta. Totuşi, dialogul interreligios la nivel
naţional şi internaţional între reprezentanţii diferitelor religii trebuie completat
printr-o educaţie şi formare permanent favorabile dialogului interreligios în şcolile
teologice ale diferitelor confesiuni şi religii, precum şi în comunităţile
liturgice, astfel ca dialogul să nu se realizeze printr-o simplă directivă sau
recomandare venită din afară, ci să devină o stare de spirit şi o practică obişnuită,
pentru binele comun al cultelor religioase, al societăţii şi al culturii convieţuirii.
În această perspectivă, la 14 aprilie 2011, din iniţiativa Patriarhiei Române, va avea
loc la Bucureşti o întrunire a şefilor celor 18 culte oficial recunoscute în România
 4

în vederea creării unui Consiliu Consultativ al Cultelor din România, al cărui scop
nu va fi doar acela de a evita conflictele dintre diferitele religii şi confesiuni, ci şi
de a încuraja dialogul şi cooperarea pentru binele comun al societăţii româneşti,
confruntată cu criza economică, cu fenomenul emigrării şi cu alte probleme
sociale. Acest dialog este posibil şi pentru că, de zeci de ani, în şcolile noastre de
teologie ortodoxă din România, se predă istoria religiilor şi ecumenismul, fără
teama de a ne pierde identitatea ortodoxă în urma dialogului şi cooperării cu alte
culte la nivel naţional sau internaţional. Pe de altă parte, pentru a depăşi tensiunile
care apar uneori între unele comunităţi ortodoxe şi comunităţi greco-catolice din
România, îndeosebi cu privire la patrimoniul bisericesc, cele două Biserici au
hotărât recent să reia dialogul oficial ca să-şi îndrepte atenţia împreună şi asupra
problemelor actuale ale societăţii.
În acelaşi timp, trebuie să învăţăm cum să facem faţă noilor probleme ale
societăţii, precum: libertatea lipsită de responsabilitate, polarizarea socială, sărăcia,
criza valorilor, şomajul, criza familiei etc. În acest sens, libertatea religioasă
trebuie să se afirme şi în coresponsabilitate socială şi cooperare între culte în
favoarea demnităţii umane şi a binelui comun. În legătură cu aceasta, nu este de
ajuns să afirmăm teologic demnitatea persoanei umane create după chipul lui
Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pământului, ci trebuie să o şi apărăm în contexte
de violenţă, oprimare, sărăcie, nedreptate, umilire şi de marginalizare. Pentru a
apăra mereu şi pretutindeni demnitatea umană, drepturile omului, libertatea de
exprimare, democraţia, Statul de drept şi alte valori care constituie astăzi baza
dialogului, este necesar să avem convingeri ferme şi să cultivăm o spiritualitate
profundă, asemănătoare celei a profeţilor biblici, a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
nedespărţite sau a marilor luptători pentru dreptate din societatea umană. Însă
valorile care sunt cultivate în societatea secularizată actuală vizează în mod
exclusiv realitatea pământească, existenţa omului în relaţia sa cu Statul şi cu
concetăţenii săi, în timp ce credinţa religioasă îl vede pe om în primul rând în
relaţia sa cu Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pământului. Astfel, creaţia sau
natura este un dar al lui Dumnezeu pentru omenire, spre a fi cunoscut, cultivat şi a
deveni mijloc de comuniune între persoane, popoare şi generaţiile viitoare.
Între cultul religios şi cultura omenească există o legătură foarte profundă. Cultul
înseamnă cultivarea relaţiei omului sau a comunităţii umane cu Creatorul divin, în
timp ce cultura înseamnă cultivarea relaţiei omului cu creaţia lui Dumnezeu.
Astfel, omul este fiinţa pământească făcută după chipul Creatorului ceresc, pentru
a cultiva natura în relaţie de cunoaştere şi de recunoştinţă faţă de Creator, în relaţie
de libertate faţă de natură şi de responsabilitate pentru natură în faţa Creatorului.
Fără pământul, apa, aerul şi lumina create de Dumnezeu, omul nu ar putea trăi.
Aşadar, orice criză ecologică, economică şi socială ne îndeamnă la
responsabilitate, la corectarea greşelilor, la revizuirea relaţiei noastre cu
 5

Dumnezeu, cu societatea şi cu natura. Problemele comune ne cheamă la o reflexie

comună şi la o acţiune comună pentru binele comun.
În pofida deosebirilor de religie şi de cultură, de abordare sau de
motivaţie, în faţa suferinţei şi a umilirii demnităţii umane, Bisericile, religiile,
Statele, organizaţiile internaţionale şi indivizii au din ce în ce mai mult o
responsabilitate comună faţă de viaţa umană şi faţă de ocrotirea naturii şi a
mediului înconjurător. Prin urmare, libertatea noastră spirituală autentică se
măsoară după intensitatea iubirii sau solidarităţii noastre faţă de persoanele sau
popoarele aflate în dificultate.
În mod paradoxal, secularizarea societăţii actuale îndeamnă la căutarea
sfinţeniei, care uneşte în ea pacea şi dreptatea, responsabilitatea şi iertarea,
drepturile celorlalţi şi îndatoririle noastre, întrucât izvorul sfinţeniei este dragostea
frăţească (diferită de iubirea pătimaşă şi posesivă) care-şi are rădăcinile în
Dumnezeu, Prietenul veşnic şi Avocatul umanităţii. Într-o societate secularizată se
câştigă pe planul libertăţii individuale, dar se slăbeşte comuniunea cu ceilalţi la
nivelul familiei şi al societăţii.
Din aceste motive, noua cultură a convieţuirii trebuie să fie mai curând o
cultură a relaţiilor umane sănătoase. Succesul său va depinde în principal de
spiritualitatea sa neobiectivabilă, care este darul lui Dumnezeu primit şi cultivat
de oameni în relaţia lor cu Dumnezeu şi cu lumea.
În acest sens, contribuţia Răsăritului şi Apusului la dialogul interreligios este în
acelaşi timp asemănătoare şi complementară. Coexistenţa religiilor monoteiste în
Răsărit a fost practicată încă din primul mileniu şi se menţine şi astăzi în mod
paşnic, iar uneori în mod dramatic.
În ultimele decenii, fenomenul migrării populaţiilor necreştine în Apus
reprezintă o nouă provocare pentru dialogul interreligios, într-un context nou care
este cel al globalizării.