Sunteți pe pagina 1din 122

ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCATIEI CERCETARII SI TINERETULUI


UNIVERSITATEA ”DUNAREA DE JOS” DIN GALATI
STR. DOMNEASCA NR. 47 Tel.: (+40) 36 - 414112 /3 /4; 413602; 460328
800008 GALATI ROMÂNIA Fax: (+40) 36 - 461353; 460904; 460426
E-mail: rectorat@univ.ugal.ro

Toader MUNTEANU

Gelu GURGUIATU Ciprian BĂLĂNUŢĂ

Fiabilitate şi Calitate în
Inginerie Electrică
- Note de Curs -

- 2009 -
Toader MUNTEANU Gelu GURGUIATU Ciprian BĂLĂNUŢĂ

FIABILITATE ŞI CALITATE
ÎN INGINERIE ELECTRICĂ
Note de Curs
Toader MUNTEANU Gelu GURGUIATU Ciprian BĂLĂNUŢĂ

FIABILITATE ŞI CALITATE
ÎN INGINERIE ELECTRICĂ
Note de Curs

Galati University Press


2009
Copyright © 2009 Galati University Press
Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă în nicio
formă fără acordul scris al editurii.

Galati University Press – Cod CNCSIS 281


Editura Universităţii “Dunărea de Jos”
Str. Domnească, nr. 47, 800008 – Galaţi, ROMANIA
Tel. 00 40 236 41 36 02; Fax: 00 40 236 46 13 53
gup@ugal.ro

Referenţi Ştiinţifici :
Conf. dr. ing. Nicolae MĂRĂŞESCU
Prof. dr. ing. Mariana DUMITRESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MUNTEANU, TOADER
Fiabilitate şi calitate în inginerie electrică : note de curs / Toader Munteanu, Gelu
Gurguiatu, Ciprian Bălănuţă. - Galaţi : Galaţi University Press, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-606-8008-24-0

I. Gurguiatu, Gelu
II. Bălănuţă, Ciprian

539.4:621.3(075.8)

Tipărit la Atelierul de multiplicare al Universităţii Dunărea de Jos.


CUPRINS
CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND FIABILITATEA ELEMENTELOR ŞI
9
SISTEMELOR ELECTRICE…………………………………………...………..
1.1. Calitatea produselor………………………….……………………………………….… 9
1.1.1. Caracteristici de calitate……...………………….……….............……...……. 9
1.1.2. Calimetria………………………………………………………….……….….. 9
1.1.3. Metode de estimare a calităţii…………………………………………...…… 10
1.1.4. Spirala calităţii…………………………………………………………............. 10
1.1.5. Ciclul de viaţă al produselor…………………….……………………............ 11
1.2. Noţiuni de fiabilitate…………………………….……………………………………... 12
1.2.1. Obiectivele fiabilităţii………………….………………………………………. 12
1.2.2. Importanţa şi necesitatea studierii fiabilităţii……………………………….. 12
1.2.3. Definiţiile fiabilităţii……………………………………………………............ 13
1.2.4. Noţiunea de defecţiune……………………………………………………….. 13
1.3. Indicatori de fiabilitate…………………………………………..……………………… 14
1.3.1. Probabilitatea de bună funcţionare (R(t))…………………………………… 14
1.3.2. Probabilitatea de defectare F(t)………………………………………………. 15
1.3.3. Cuantila timpului de funcţionare (t F ) ………………………………………. 15
1.3.4. Funcţia de frecvenţă (densitatea distribuţiei sau densitatea de
15
probabilitate a căderilor) f(t) ………………………………………………………..
1.3.5. Rata de defectare z(t) …………………………………………………………. 16
1.3.6. Timpul mediu de bună funcţionare (MTBF) ………………………………. 17
1.3.7. Dispersia (σ2) şi abaterea medie pătratică ( σ)………………………………. 18
1.4. Limitele indicatorilor de fiabilitate…………………………………………................... 19
1.5. Legi de distribuţie………………………………………………………………….…… 19
1.5.1. Distribuţia normală ( GAUSS - LAPLACE) ……………………………….... 19
1.5.2. Distribuţia (negativ) exponenţială…………………………………………… 20
1.5.3. Distribuţia WEIBULL……………………………………………………….... 21
1.6. Încercări de fiabilitate…………………………………………………………………... 22
1.7. Teste pentru identificarea legii de distribuţie (hârtii de probabilitate)…………….. 25
1.7.1. Testul Grafic Exponenţial…………………………………………………….. 25
1.7.2. Testul Grafic Normal …………………………………………………………. 25
1.7.3. Testul Grafic Weibull (hârtia de probabilitate Allan Plait)…...………….. 26
1.8. Tipuri de fiabilitate…………………………………………………………………….... 27
1.9. Mentenabilitatea şi indicatorii acesteia……………………………………………….. 27
1.10. Disponibilitatea produselor…………………………………………………………... 30
CAPITOLUL 2. BAZELE MATEMATICE ALE FIABILITĂŢII……………………………....... 33
2.1. Noţiuni de teoria probabilităţilor……………………………………………………… 33
2.1.1. Noţiuni fundamentale.
33
Definiţii………………………………………..……..
2.1.2. Teoreme fundamentale în teoria probabilităţilor………………………….. 34
2.1.2.1. Teorema probabilităţilor totale……………………………............... 34
2.1.2.2. Teorema probabilităţilor compuse………………………………… 34
2.1.2.3. Formula probabilităţilor totale……………………………................ 35
2.1.2.4. Teorema ipotezelor (Formula lui BAYES) ………………………... 35
2.1.3. Variabile aleatoare…………………………………………………………….. 35
2.1.4. Funcţia de repartiţie a unei variabile aleatoare……………………………... 37
2.2. Modelul matematic al fiabilităţii………………………………………………………. 37
2.3. Scheme logice de fiabilitate ale sistemelor complexe………………………………… 39
2.3.1. Aplicarea teoriei probabilităţilor în studiul fiabilităţii……………………... 39
2.3.2. Sisteme cu schemă logică de fiabilitate de tip serie………………………… 40
2.3.3. Sisteme cu schema logică de fiabilitate de tip paralel …………………….. 41
2.3.4. Redundanţa…………………………………........………………………….. 42
2.3.4.1. Redundanţa secvenţială…………………………………………….. 42
2.3.4.2. Redundanţa majoritară…………………………………………….. 44
2.3.5. Sisteme cu schemă logică de fiabilitate de tip mixt…………………… 45
2.3.6. Sisteme cu schemă logică de fiabilitate de tip oarecare……………… 45
CAPITOLUL 3. FIABILITATEA PREVIZIONALĂ A SISTEMELOR ELECTRICE…….…... 49
3.1. Definirea fiabilităţii previzionale…………………………………………….………… 49
3.2. Importanţa fiabilităţii previzionale……………………………………………………. 49
3.3. Factori ce influenţează fiabilitatea…………………………………………………….. 50
3.3.1. Gradul de complexitate al unui sistem……………………………………… 50
3.3.2. Redundanţa……………………………………………………...…………….. 51
3.3.3. Modul de conectare al elementelor redundante……………………………. 51
3.3.4. Regimul de lucru………………………………………………...….…............. 52
3.4. Alocarea fiabilităţii……………………………………………………………………… 53
3.4.1. Conceptul de alocare a fiabilităţii……………………………………………. 53
3.4.2. Metode de alocare a fiabilităţii……………………………………………….. 54
3.4.2.1. Metoda proporţiilor (ponderilor) ………………………………….. 54
3.4.2.2. Metoda repartiţiei după factorii de utilizare……………................ 54
3.4.2.3. Metoda modulelor…………...……………………………................ 55
3.4.2.4. Metoda repartiţiei armonice……………………………................ 55
3.4.3. Alocarea fiabilităţii sistemului după criteriul fiabilitate-cost……………… 57
3.4.3.1. Echirepartiţia eforturilor……………………………………………. 57
3.4.3.2. Echirepartiţia costurilor…………………………………………….. 57
3.5. Studiul fiabilităţii sistemelor prin metoda arborilor de defectare………………….. 58
3.6. Studiul fiabilităţii sistemelor pe baza teoriei lanţurilor MARKOV………………… 62
3.6.1. Importanţa metodei lanţurilor MARKOV………………………………...… 62
3.6.2. Noţiuni ce stau la baza metodei lanţurilor MARKOV…………………….. 62
3.6.3. Principiul metodei lanţurilor MARKOV…………………………………….. 63
3.6.4. Calculul teoretic al proceselor nestaţionare (λ≠ct. şi μ≠ct.) ………...……… 67
3.6.5. Calculul teoretic al proceselor staţionare (λ=ct. şi μ=ct.)…………………… 68
3.6.6. Calculul manual al unui sistem în regim staţionar şi fără
redundanţă………………………………………………………………………........ 69
.
3.7. Studiul fiabilităţii folosind metoda de interferenţă BAYES-iana…………………… 72
CAPITOLUL 4. FIABILITATEA PARAMETRICĂ……………………………………………… 75
4.1. Obiectivele fiabilităţii parametrice…………………………………………………….. 75
4.2. Metode pentru studiul fiabilităţii parametrice……………………………………….. 77
4.2.1. Determinarea domeniului de funcţionare………………………….………. 78
4.2.1.1. Determinarea teoretică a domeniului de funcţionare…………… 78
4.2.1.2. Determinarea experimentală a domeniului de funcţionare……. 80
4.2.2. Metoda experimentală……………………………………………………...... 82
4.2.3. Metoda regresiei………………………………………………………………. 82
4.2.4. Metoda cazului cel mai defavorabil sau a valorilor extreme……………… 86
4.2.5. Metoda Monte Carlo………………………………………………………….. 87
CAPITOLUL 5. FIABILITATEA EXPERIMENTALĂ ŞI OPERAŢIONALĂ………………... 89
5.1. Introducere…………………………………………………………………..…………... 89
5.2. Teste grafice de fiabilitate…………………………………………………….................. 89
5.3. Rigle pentru determinarea fiabilităţii………………………………………................... 90
5.4. Prelucrarea statistică a datelor din exploatare în vederea verificării concordanţei
90
legii de repartiţie……………………………………………………………………………
2
5.4.1. Testul χ ………………………………………………………………………
90
5.4.2.Testul KOLMOGOROV-SMIRNOV………….……………………………..... 91
CAPITOLUL 6. MENTENABILITATEA ŞI DISPONIBILITATEA SISTEMELOR….….... 93
6.1. Metode de evaluare şi optimizare previzională a mentenabilităţii………………… 93
6.2. Determinarea periodicităţii optime a acţiunilor de mentenanţă…………………… 99
6.2.1. Mentenanţa la date fixe……………………………………………………….. 99
6.2.2. Mentenanţa la vârstă fixă…………..………………………………………… 100
6.2.3. Mentenanţa aleatoare…………………………………………………………. 102
6.3. Modele matematice de analiză a mentenabilităţii şi disponibilităţii………………. 103
6.3.1. Modelul indicatorilor de fiabilitate, mentenabilitate şi disponibilitate….. 103
6.3.2. Modelul politicilor de mentenanţă……………….………………………….. 105
6.4. Sisteme cu restabilire………………………………………….……………………..….. 108
CAPITOLUL 7. PROBLEME SPECIALE ALE FIABILITĂŢII ŞI DISPONIBILITĂŢII…… 111
7.1. Încercări accelerate………………………………………………………………..…….. 111
7.2. Efectul mediului ambiant………………………………………………………………. 113
7.3. Efectul solicitărilor asupra nivelului de fiabilitate……………………………………. 116
7.4. Efectul mediilor chimice agresive………………………………………….................... 117
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ…………...…………………………………………...……..……….... 121
CAPITOLUL 1

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND FIABILITATEA ELEMENTELOR ŞI


SISTEMELOR ELECTRICE

1.1. Calitatea produselor

Calitatea este apanajul tehnologiilor de vârf, iar acestea sunt astăzi girul
competitivităţii. Extinderea tehnologiilor de vârf până la globalizare, presupune
utilizarea de noi resurse, ce a coincis ca moment cu perceperea limitării resurselor
terestre. Goana după tehnologii noi, care să transforme într-o mai mare măsură
resursele disponibile în produse utilizabile, a accentuat rolul jucat de calitate, generând
în bună parte conceptul managementului calităţii totale.

1.1.1. Caracteristici de calitate

Proprietăţile sau însuşirile unui produs sunt numeroase. Printre acestea există una
care conferă calitate produsului, numită caracteristica de calitate. Deosebim astfel,
următoarele caracteristici de calitate:
a) caracteristici funcţionale - care sunt legate nemijlocit de utilizarea, unui anumit
produs cum ar fi: rezistenţa la rupere, indicatorii energetici, precizia prelucrărilor,
valoarea nutritivă a unui produs alimentar etc.;
b) caracteristici de material - care se referă la structura materialelor folosite, starea
de prelucrare a suprafeţelor, dimensiunile geometrice, volumul, greutatea etc.;
c) caracteristici psiho-senzoriale şi sociale - care se referă la latura estetică a
produsului (aspect exterior, eleganţa culorilor etc.), la aspectele organoleptice (gust,
miros), precum şi la aspectele legate de exploatarea acestuia (zgomot, confort etc.);
d) caracteristici de fiabilitate, mentenabilitate şi disponibilitate - care se referă la
proprietatea produsului de a fi apt pentru utilizare în orice moment al vieţii acestuia.

1.1.2. Calimetria

Calimetria - este o ramură a ştiinţei cu caracter interdisciplinar, care se ocupă cu


măsurarea şi estimarea calităţii produselor. Marea varietate a caracteristicilor de
calitate, a condiţiilor de fabricaţie şi de utilizare ale unui anumit produs, face extrem de
dificilă aprecierea globală a calităţii printr-un singur indicator sintetic. Calitatea
produsului este astfel un concept complex, incluzând factori de concepţie, fabricaţie şi
utilizare.

9
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

Principalele obiective ale calimetriei sunt:


a) stabilirea tehnologiei, definirea principalelor noţiuni utilizate curent în ştiinţă
şi tehnică, probleme de evaluare şi măsurare a calităţii;
b) elaborarea nomenclatorului şi a clasificării indicatorilor de calitate pentru
produse şi servicii;
c) elaborarea metodelor de determinare şi evaluare a diferitelor caracteristici ale
calităţii produselor;
d) elaborarea metodelor de optimizare a indicatorilor de calitate.

1.1.3. Metode de estimare a calităţii

Calitate poate fi estimată prin următoarele metode:


a) metoda măsurării caracteristicilor - care la rândul ei poate fi directă, atunci când o
caracteristică poate fi comparată cu un etalon (dimensiune, greutate, forţă etc.), sau
indirectă, atunci când valoarea caracteristicii se obţine prin intermediul altor mărimi
(putere de rupere la un întrerupător, temperatura unei înfăşurări etc.);
b) metoda comparării indicatorilor sintetici definiţi printr-o relaţie convenţională
între anumiţi parametri. Astfel pentru motoarele electrice de exemplu se poate
considera indicatorul definit de puterea nominala P n , volumul maxim V şi masa
materialelor componente m:

Q= P n [kW] (1.1)
V[m 3] ⋅ m[kg]
c) metoda ponderării defectelor (DEMERITELOR), recomandată pentru produse
finite complexe, în fabricaţie de serie, la producţia în loturi etc. Principiul metodei
constă dintr-o clasificare a defectelor (c-critic, p-principal, s-secundar, m-minor) şi
adaptarea unui sistem corespunzător de ponderi ( c ,  p ,  s ,  m ), notând numărul
defectelor pe categorii (n c , n p , n s , n m ), se determină „demeritul” unui eşantion de volum
N, conform relaţiei:
n cα c + n pα p + n sα s + n m α m
D= (1.2)
N

1.1.4. Spirala calităţii

Fiecare produs parcurge diverse etape în timp, după o anumită spirală proprie
legată de proprietăţile calitative, care prezintă 13 puncte semnificative (figura 1.1): 1 -
cercetarea ştiinţifică; 2 - concepţia; 3 - proiectarea şi executarea prototipului; 4 -

10
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

omologarea prototipului şi definitivarea documentaţiei tehnice; 5 - stabilirea procesului


de fabricaţie, asigurarea maşinilor, sculelor, dispozitivelor şi calificarea oamenilor; 6 -
aprovizionarea cu materii prime şi materiale; 7 - dotarea cu utilaje şi aparatură de
măsură; 8 - procesul de producţie propriu-zis; 9 - controlul procesului de producţie; 10 -
efectuarea de probe şi încercări; 11 - livrarea produsului la beneficiar; 12 - confruntarea
produsului realizat cu cerinţele pieţii; 1* - cercetarea ştiinţifica la un nivel superior.

Figura 1.1. Spirala calităţii

1.1.5. Ciclul de viaţă al produselor

Ciclul de viaţă al unui produs (figura 1.2) se compune din patru etape:
I - pregătirea fabricaţiei ;
II - lansarea fabricaţiei ;
III - fabricaţia propriu-zisa ;
IV - declinul (uzura morală tehnică).

Figura 1.2. Ciclul de viaţă al produselor

11
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

În figura 1.2 porţiunea AA*, reprezintă decalajul de fabricaţie între un produs


curent şi altul nou, iar porţiunea BD (respectiv B*D*) reprezintă viaţa comercială a unui
produs.
Astăzi timpul necesar pentru ca un produs nou sa treacă de la faza de concepţie la
aceea de realizare se măsoară în luni sau chiar în zile faţă de trecut când această
perioada era de ordinul anilor. Cu titlu de exemplificare, timpul parcurs de cinci
produse, de la faza de cercetare la aceea de realizare practică au fost: 56 ani pentru
telefon, 35 ani pentru radio, 14 ani pentru televizor, 3 ani pentru tranzistor şi numai un
an pentru circuitele integrate.

1.2. Noţiuni de fiabilitate

Fiabilitatea a apărut ca efect al importanţei deosebite pe care au căpătat-o


problemele siguranţei în funcţiune a echipamentelor industriale, dispozitivelor şi
componentelor, constituind o tehnică de vârf, indispensabilă ingineriei. Funcţionarea
unui produs este limitată de apariţia unei abateri sau a unui defect. Din acest punct de
vedere fiabilitatea poate fi privită şi ca o ştiinţă a defectelor.

1.2.1. Obiectivele fiabilităţii

Principalele obiective ale fiabilităţii sunt:


a) studiul defecţiunilor, adică al cauzelor, al proceselor de apariţie şi al
metodelor de combatere a lor;
b) analiza fizică a defectelor;
c) aprecierea calitativă şi cantitativă a comportării produselor în timp în funcţie
de factorii de solicitare interni şi externi;
d) determinarea modelelor şi metodelor de calcul şi prognoză a fiabilităţii pe
baza studierii structurilor, a încercărilor şi a urmăririi în exploatare a produselor;
e) stabilirea metodelor constructive, tehnologice şi de exploatare pentru
asigurarea şi creşterea fiabilităţii .

1.2.2 Importanţa şi necesitatea studierii fiabilităţii

Teoria fiabilităţii a apărut din necesităţi practice, odată cu progresul tehnic


contemporan. Elocvente în acest sens sunt următoarele exemple: în anul 1949, aparatura
de radiolocaţie din SUA, a fost în stare de nefuncţionare 84% din timp, cea de
hidroacustica 48%, iar cea de radiotelecomunicaţii 14% din timp. După 10 ani de

12
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

cercetări în domeniul creşterii fiabilităţii şi implementarea practică a soluţiilor teoretice


şi practice preconizate, s-a ajuns ca timpul de nefuncţionare pentru aceleaşi
echipamente sa scadă la 2,9%, 6,7% şi respectiv 7,7% .
Aceste date demonstrează că dezvoltarea teoriei fiabilităţii, influenţează direct
calitatea performanţelor şi preţul de cost al produselor, iar în mod indirect calitatea şi
preţul de cost al serviciilor realizate prin intermediul acestora .
Importanţa tot mai mare a fiabilităţii se datorează următorilor factori: creşterea
complexităţii sistemelor tehnice şi a importanţei funcţiunilor ce trebuie să le realizeze
acestea, intensificarea regimurilor de lucru ale sistemelor sau părţilor componente ale
acestora, complexitatea condiţiilor de exploatare, introducerea automatizării pe scară
largă şi controlul automat al proceselor de producţie inclusiv cu ajutorul calculatoarelor
de proces, creşterea cheltuielilor de exploatare, asigurarea securităţii în exploatare.

1.2.3. Definiţiile fiabilităţii

Se defineşte conceptul calitativ al fiabilităţii, drept aptitudinea unui sistem, bloc,


produs, element etc. de a-şi îndeplini corect funcţiunile prevăzute pe durata unei
perioade de timp date, în condiţii de exploatare specificate.
În mod similar se defineşte conceptul cantitativ al fiabilităţii, drept probabilitatea ca
un sistem, bloc, produs, element etc. să-şi îndeplinească corect funcţiile prevăzute, la un
nivel de performanţă stabilit, pe durata unei perioade de timp date, în condiţii de
exploatare specificate.
Din definiţiile de mai sus rezultă că studiul fiabilităţii se bazează pe teoria
probabilităţii. De asemenea, alte discipline cum sunt: statistica matematică,
programarea matematică, teoria aşteptării, a jocurilor, deciziei şi informaţiei, teoria
reglării automate, analiza spectrală etc. sunt utilizate pentru analiza fiabilităţii.

1.2.4. Noţiunea de defecţiune

Încetarea aptitudinii unui produs, bloc, sistem etc. de a-si îndeplini funcţia pentru
care a fost creat, se numeşte defectare sau cădere. Cauzele defectării pot fi foarte variate,
reprezentând circumstanţele legate de proiectare, fabricaţie sau utilizarea produsului,
care au condus la o comportare necorespunzătoare a acestuia.
Defectarea poate fi: inerentă (atunci când aceasta provine de la slăbiciuni proprii
produsului sau de la elemente ale acestui produs, livrate de terţi, în condiţii în care
solicitările reale nu depăşesc posibilităţile admisibile ale acestuia), sau datorată utilizării

13
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

necorespunzătoare (atunci când aceasta provine ca urmare a unor solicitări ce depăşesc


posibilităţile admisibile ale produsului - acest tip de defecte nu caracterizează produsul
şi nu se iau în consideraţie la calculul fiabilităţii).
Conceptul de fiabilitate nu este numai probabilistic, el are în acelaşi timp şi un
caracter statistic în sensul că determinarea caracteristicii de fiabilitate se face pe baza
datelor privitoare la defecţiunile constatate pe o anumită populaţie statistică (un lot de
produse identice, fabricate în condiţii identice şi încercate sau exploatate în aceleaşi
condiţii).

1.3. Indicatori de fiabilitate

Indicatorii de fiabilitate sunt mărimi care exprimă, sub o formă sau alta, calitativ şi
cantitativ, fiabilitatea produselor; indicatorii de fiabilitate mai sunt denumiţi şi
parametri sau caracteristici de fiabilitate.

1.3.1. Probabilitatea de bună funcţionare (R(t))

Potrivit definiţiei cantitative de la pct. 1.2.3, funcţiei de fiabilitate îi va corespunde


expresia:
R(t) = p(t) = Prob(t > T) (1.3)
unde :
p(t) - este probabilitatea de bună funcţionare, adică însăşi funcţia de fiabilitate;
t - variabila timp;
T - o limita precizată a duratei de bună funcţionare
Ca orice probabilitate se înţelege că şi funcţia de fiabilitate va îndeplini condiţia:
0 < p(t) < 1 (1.4)
adică: la t=0, p(t)=1 ceea ce înseamnă ca produsul este în stare de funcţionare la
momentul începerii exploatării, iar apoi scade după o anumită lege până la p(t)=0,
teoretic la t=∞, când produsul se află în stare de nefuncţionare.
Pentru determinarea experimentală a funcţiei de fiabilitate R (t i ) , se urmăreşte de-a

lungul unei perioade de timp t i , o populaţie statistică formată din N o produse identice,
numărându-se cele „n" produse defecte:
N0 - n
R̂( t i ) = (1.5)
N0

14
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

1.3.2. Probabilitatea de defectare (F(t))

Probabilitatea de defectare, sau funcţia de defectare F(t) se defineşte ca:


F(t) = Prob (t < T) (1.6)
şi reprezintă probabilitatea complementară în raport cu R(t), putându-se scrie relaţia:
R(t) + F(t) = 1 (1.7)
Reprezentarea grafică a celor două funcţii, de fiabilitate şi de defectare este dată în
figura 1.3.

Figura 1.3. Probabilitatea de bună funcţionare şi de defectare

Pentru determinarea pe cale experimentală a indicatorului F(t) se procedează la fel


ca în cazul precedent:

F( ˆ t )= n
ˆ t ) = 1 - R( (1.8)
i i
N0

1.3.3. Cuantila timpului de funcţionare (t F )

Timpul t F , în care un produs funcţionează cu probabilitatea 1-F, se numeşte


cuantila timpului de funcţionare:
Prob (t ≤ t F ) = F (1.9)

1.3.4. Funcţia de frecvenţă (densitatea distribuţiei sau densitatea de probabilitate a


căderilor) (f(t))

Acest indicator, exprimă frecvenţa relativă a căderilor ∆n i , într-un interval de timp


∆t i :
∆n i
f̂( t i ) = (1.10)
∆ t i⋅N 0
unde: ∆ n i = N(t) - N(t + ∆t)

15
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

Reprezentarea grafică a funcţiei de frecventă se face pe baza datelor privind


momentele de apariţie a defectelor în funcţie de legea de distribuţie care guvernează
procesul respectiv (figura 1.4.).

Figura 1.4. Funcţia de frecvenţă

Între indicatorii de fiabilitate introduşi până acum există următoarele relaţii:


t


F(t) = f(t) dt (1.11)
0

t ∞
R(t) = ∫
1 − f(t)dt =
f(t)dt ∫ (1.12)
0 t

1.3.5. Rata de defectare (z(t))

Rata de defectare, sau intensitatea căderilor, se defineşte prin relaţia:


f(t)
z(t) = (1.13)
R(t)
Acest indicator se poate determina experimental pentru un interval de timp ∆t i , în
funcţie de frecvenţa absolută a căderilor ∆n i :
∆n i
ẑ( t i ) = (1.14)
∆ti ⋅ N
Dimensional, intensitatea căderilor se exprima în h-1.

Figura 1.5. Rata de defectare

16
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

Pentru foarte multe cazuri practice, funcţia z(t) se reprezintă ca în figura 1.5,
cunoscută şi sub numele de forma de „cadă de baie".
În figura ratei de defectare, se deosebesc trei zone ale graficului z(t):
- zona I, în care se manifestă căderile precoce, datorate unor cauze ascunse şi
deficienţelor de control de fabricaţie, durata 0-t 1 numindu-se şi perioadă de rodaj;
- zona II, în care se manifestă căderile aleatorii, normale, reprezentând perioada
de funcţionare normală; în acest interval de timp (t 1 -t 2 ), valoarea indicatorului z(t)
rămânând aproape constantă;
- zona III, în care se manifestă uzura sau îmbătrânirea materialelor constructive
ale produsului considerat .
Deci, intervalul 0-t 2 , reprezintă durata de viaţă utilă a produsului studiat.

1.3.6. Timpul mediu de bună funcţionare (MTBF)

Timpul mediu pană la defectare, reprezintă media duratelor de bună funcţionare


pentru populaţia statistică ce a fost luată în consideraţie. Astfel din cele N o produse
supuse observaţiei, fiecare prezintă o anumită durată de funcţionare tf i (figura 1.6).
Media aritmetică a acestor timpi este:
N0
∑ tf i
MTBF = i =1 (1.15)
N0

Figura 1.6. Durate de funcţionare

Din punct de vedere dimensional, MTBF se exprimă în ore. Dacă funcţia de


frecvenţă f(t), este continuă atunci:
∞ ∞

∫ ∫
MTBF = m = t ⋅ f(t) ⋅ dt = R(t) ⋅ dt (1.16)
0 0

17
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

1.3.7. Dispersia (σ2) şi abaterea medie pătratică (σ)

Dispersia (σ2) este indicatorul care exprimă în (h2) abaterea valorilor timpilor de
bună funcţionare fată de media aritmetică a acestora:

2
σ 2=
∫ (t - m) ⋅ f(t) ⋅ dt (1.17)
0

Abaterea medie pătratică (σ) exprimă în (h), gradul de împrăştiere a timpilor de


bună funcţionare:

N0
1
σ=
N0 - 1
∑(t i - m)2 (1.18)
i=1

Se remarcă faptul că, fiind dat sau determinat unul din cei patru indicatori de
fiabilitate R(t), F(t), f(t), z(t), se pot deduce ceilalţi indicatori, folosind relaţiile din tabelul
1.1.
Tabelul 1.1. - Relaţii între indicatorii de fiabilitate

Nr. Exprimat în funcţie de indicatorul


Indicator F(t) f(t) R(t) z(t)
crt.
t ∞
1 F(t) - ∫ f(u)du 1 − R (t) ∫
1 − exp[ − z(u)du]
0 0

t
dF(t) dR(t)
2 f(t)
dt
- −
dt ∫
z ( t ) exp[ − z(u)du]
0

∞ t
3 R(t) 1 − F (t) ∫ f(u)du - ∫
exp[ − z(u)du]
t 0

1 dF(t) f(t)
⋅ 1 dR(t)
∞ − ⋅
4 z(t) 1 − F(t) dt R(t) dt -
∫ f(u)du
0

∞ ∞ ∞ ∞ t
5 m ∫ [1 − F(t)]dt ∫ t f (t)dt ∫ R(t)dt ∫ exp[−∫ z(u)du]dt
0 0 0 0 0

18
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

1.4. Limitele indicatorilor de fiabilitate

În mod curent, fiabilitatea produselor este exprimată prin indicatorul z(t) sau prin
MTFB.

Rata de defectare z(t) se exprimă de obicei printr-un număr x ⋅ 10 −6 h −1 , iar timpul


mediu de bună funcţionare (MTBF) printr-un număr y de ore. Cifrele corespunzătoare
provin din încercări de fiabilitate, organizate conform celor expuse. Dacă se cunoaşte şi
legea de distribuţie f(t), atunci se pot determina şi ceilalţi indicatori de fiabilitate.
Totdeauna, pentru un anumit timp de misiune t, probabilitatea de bună funcţionare
R(t) are o valoare mai mică decât 1, iar z(t) are o valoare oricât de mică dar diferită de
zero. Nu există produs care să prezinte z(t) = 0 şi respectiv R(t) =1, pentru un timp de
misiune t dat. Un produs este cu atât mai bun, cu cât R(t) are o valoare mai apropiată de
1 şi respectiv z(t) o valoare cât mai apropiată de zero.
Nivele cât mai ridicate de fiabilitate, respectiv indicatori cât mai buni în concepţia
de mai sus, nu se pot realiza în orice condiţii şi nici nu se justifică în orice împrejurare.
Fiabilitate superioară, înseamnă materiale şi tehnologii perfecţionate, studii şi încercări
aprofundate şi îndelungate, în final costuri mai ridicate. De aceea trebuie corelat nivelul
de fiabilitate cu cerinţele tehnico-economice.

1.5. Legi de distribuţie

Momentele de timp la care se manifestă defectele în cazul unui lot de produse


identice, se repartizează potrivit unei legi de distribuţie statistică, dată de expresia
funcţiei de frecventa f(t). După cum variabila aleatoare t (timpul) ia valori discrete sau
continui şi distribuţia va fi discretă sau continuă.
În continuare se vor face scurte consideraţii asupra principalelor trei legi de
distribuţie folosite în teoria fiabilităţii.

1.5.1. Distribuţia normală ( GAUSS - LAPLACE)

Distribuţia normală reprezintă o lege de distribuţie a unei mărimi aleatoare în jurul


mediei sale. Această distribuţie este frecvent întâlnită la calculul statistic al erorilor, în
răspândirea valorilor unor parametri, iar fiabilitatea caracterizează fenomene de
îmbătrânire mecanică, electrică, termică etc. a elementelor şi sistemelor.

19
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

Variabila aleatoare continuă t, urmează o lege de distribuţie normală dacă funcţia


de frecvenţă este de forma:

1  (t - m)2 
f(t) = ⋅ exp  -  (1.19)
2
σ ⋅ 2π  2⋅σ 
unde: m = MTBF are semnificaţia de la punctul 1.3.6. iar σ pe cea de la punctul 1.3.7.,
reprezentând parametrii distribuţiei normale.
Reprezentarea grafică a funcţiei f(t) este dată în figura 1.7 şi se numeşte curba
normală sau clopotul lui Gauss, cu valori maxime pentru = = MTBF .
t m
Variaţia indicatorilor de fiabilitate este data în figura 1.8, din care se remarcă faptul
că această lege este valabilă pentru sfârşitul duratei de viaţă a produselor, adică zona III
din figura1.5.

Figura 1.7. Clopotul lui Gauss (f(t)) Figura 1.8. Variaţia indicatorilor de fiabilitate

1.5.2. Distribuţia (negativ) exponenţială

Această lege se caracterizează prin z(t)=constant = λ


Funcţia de frecvenţă are expresia:
f(t) = λ ⋅ exp (-λ ⋅ t) (1.20)
Folosind relaţiile (1.12), (1.13), (1.16) şi (1.17) se determină indicatorii de fiabilitate
specifici acestei distribuţii a timpilor de defectare, după cum urmează :
R(t) = exp (-λ ⋅ t) (1.21)

z(t) = λ (1.22)

1
m = MTBF = (1.23)
λ
1
σ2 = 2 (1.24)
λ

20
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

Graficele de variaţie ale indicatorilor de fiabilitate sunt prezentate în figura 1.9, din
care se vede că manifestarea acestei legi are loc pe durata vieţii utile a produsului, adică
zona II din figura 1.5.

Figura 1.9. Variaţia indicatorilor de fiabilitate

1.5.3. Distribuţia WEIBULL

Această distribuţie are caracterul cel mai general şi se utilizează acolo unde
distribuţia timpilor de defectare nu se supune nici legii normale şi nici celei
exponenţiale. Expresia matematică a acestei legi este:

β  (t - t )β 
f(t) = ⋅ (t - t 0 )β -1 ⋅ exp  - 0
 (1.25)
θ  θ 

sau:
β -1   t - β 
β  t - t0  t0  (1.26)
f(t) = ⋅  ⋅ exp  -  
η  η    η  

unde: β, θ, η şi t o sunt parametrii distribuţiei Weibull şi au următoarele semnificaţii: β -
este parametrul de formă (reflectând nivelul procesului intim de degradare); θ - este
parametrul de scară; η - este viaţa caracteristică; t o - este parametrul de loc (exprimând
durata minimă până la care nu se manifestă nici un defect).
Graficele de variaţie ale indicatorilor de fiabilitate sunt prezentate în figura 1.10.

a b c
Figura 1.10. Variaţia indicatorilor de fiabilitate

21
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

Pentru cele trei legi de distribuţie prezentate se dau în tabelul 1.2 expresiile indicatorilor
de fiabilitate.
Tabelul 1.2 - Expresiile indicatorilor de fiabilitate
Indicator Legea de distribuţie
de Normală Exponenţială Weibull
fiabilitate
1 1 t−m 2 β t − to β− 1 t − to β
f(t) exp[ − ( ) ] λ exp( −λt) ( ) exp[ −( ) ]
σ 2π 2 σ η η η

t
1 1 t−m 2 t − to β
(t) 1−
∫σ 2π
exp[ − (
2 σ
) ]dt exp( −λt ) exp[ −(
η
) ]
0

t
1 1 t−m 2 t − to β
F(t) ∫σ 2π
exp[ − (
2 σ
) ]dt 1 − exp( −λt ) 1 − exp[ −(
η
) ]
0

1 1 t−m 2
exp[ − ( ) ]
σ 2π 2 σ
t β t − to β− 1
z(t) 1 1 t−m 2 λ ( )
1−

σ 2π
exp[ − (
2 σ
) ]dt η η
0

∞ 1
1
MTBF m
λ ∫
t 0 + η t β exp( −t)dt
0

∞ 2 ∞ 1
η2 [ t β exp( −t)dt − ( t β exp( −t)dt)2 ]
σ² σ2
1
∫ ∫
λ2 0 0

1.6. Încercări de fiabilitate

Determinarea indicatorilor de fiabilitate ai unui produs se face în condiţii de


laborator, similar cu modul în care se determină statistic, calitatea produselor.
În funcţie de etapa în care se fac, încercările de fiabilitate sunt de două tipuri:
- de determinare - care au ca scop, stabilirea valorii unui indicator de fiabilitate al
unui produs nou aflat în faza de concepţie şi asimilare, nivelul acestui indicator de
fiabilitate urmând a fi trecut în standardul produsului;
- de conformitate - care au ca scop verificarea dacă valoarea unui indicator de
fiabilitate al unui produs este sau nu conformă cu cea prescrisă prin standardul
produsului respectiv. Această încercare se face în faza de fabricaţie curentă, la recepţia
loturilor de produse.

22
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

Încercările de laborator simulează în general, condiţiile de exploatare (figura 1.11)


având, cel puţin pe durata iniţială, o rezervă de rezistenţă suficientă (adică R>>S), unde
R este rezistenţa produsului la solicitarea S. De obicei însă, se recurge la o încercare de
anduranţă în timpul căreia produsul funcţionează în condiţii particulare de solicitare,
de-a lungul unei durate date cu o solicitare constantă S=S max <R (figura 1.12).

Figura 1.11. Condiţii de exploatare R>>S Figura 1.12. Încercare de anduranţă S=S max <R

Un alt tip de încercare este încercarea la oboseală (mecanică, termică, electrică), unde
solicitarea are loc la o valoare S>S max , astfel încât rezerva de rezistenţă este minimă
(figura 1.13), urmărindu-se prin aceasta punerea în evidenţă a elementelor slabe ale
unui produs.

Figura 1.13. Încercarea la oboseală S>S max

Încercările corecte de fiabilitate, au loc atunci când pot fi simulate, concomitent,


toate solicitările care au loc în exploatarea produsului. De multe ori însă, acest lucru
fiind greu de realizat în laborator, produsul este încercat succesiv, la diferiţi factori, pe
standuri speciale: camere climatice pentru încercarea la căldură, frig sau umiditate

23
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

ridicată; standuri de vibraţii, şocuri şi zdruncinături; stand de încercare la tensiunea de


străpungere; stand electric sau mecanic pentru verificarea la funcţionarea de durată etc.
Uneori, deoarece multe produse sunt de bună calitate şi prin urmare, aceste
încercări de laborator devin foarte îndelungate şi costisitoare, defecţiunile având loc
după durate lungi de timp, se apelează la încercările accelerate, în cursul cărora nivelul
ales al solicitărilor aplicate este peste cel fixat prin standardul produsului. Pentru a fi
validată, o încercare accelerată nu trebuie sa altereze legea fizică a mecanismului de
defectare, respectiv caracterul legii de distribuţie a timpilor de funcţionare fără
defectare.
Organizarea încercărilor de laborator se face pe loturi de produse identice, utilizând
metodologia controlului statistic. Astfel dacă se studiază un lot de N 0 produse identice
supuse încercărilor de fiabilitate şi se notează timpii de defectare, se poate proceda în
doua feluri cu organizarea experimentului (figura 1.14):
- încercarea cenzurată - la care experimentul se opreşte în momentul când din cele
N 0 produse, care alcătuiesc eşantionul studiat, s-au defectat K produse, K fiind dinainte
stabilit;
- încercarea trunchiată - la care experimentul se opreşte după scurgerea unui
anumit timp T, momentul T fiind dinainte stabilit.

Figura 1.14. Organizarea experimentului

Pentru ambele tipuri de încercări, pe lângă mărimea eşantionului (N o ), se mai


precizează şi dacă experimentul se face cu sau fără înlocuirea produselor defectate.

24
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

1.7. Teste pentru identificarea legii de distribuţie (hârtii de probabilitate)


După obţinerea rezultatelor din experimentări, se impune identificarea legii de
distribuţie care guvernează procesul fiabilistic respectiv.
1.7.1. Testul Grafic Exponenţial
Pornind de la expresia probabilităţii de bună funcţionare (1.21) în care se substituie
relaţia (1.23), se ajunge la:
 t 
R(t) = exp  -  (1.27)
 m
Prin logaritmarea ecuaţiei (1.27) se obţine:
 1  t
y = ln  = (1.28)
 R(t)  m
care reprezintă ecuaţia unei drepte, ce trece prin originea planului y(t).
Dacă din datele experimentale punctele obţinute sunt situate aproximativ de-a
lungul unei drepte ce trece prin origine, se poate considera că distribuţia timpilor de
defectare este exponenţiala (figura 1.15), în caz contrar se renunţă la această ipoteză.

Figura 1.15. Test Grafic Exponenţial Figura 1.16. Test Grafic Normal

1.7.2. Testul Grafic Normal

Testul se realizează plecând de la expresia funcţiei de defectare F(t) din cazul legii
normale (tabelul 1.2). Dacă rezultatele obţinute în urma experimentului sunt situate
aproximativ de-a lungul unei drepte fixe într-un sistem de coordonate care are pe
abscisa timpul, iar pe ordonata (în coordonate logaritmice) procentajul cumulat de
defectări (figura 1.16), atunci procesul fiabilistic respectiv este supus unei legi de
distribuţie normale.

25
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

1.7.3. Testul Grafic Weibull ( hârtia de probabilitate ALLAN PLAIT)

Testul se realizează plecând de la relaţia (1.25) sau (1.26), în care parametrul t 0 = 0 :

  t β 
R(t) = exp  -    (1.29)
  η 
 
Prin inversare şi dublă logaritmare relaţia (1.29 ) devine:
1
y = ln ln = β (ln t - ln η) (1.30)
R(t)
Din relaţia (1.30) se vede ca pentru un β dat,
y = f (ln t) (1.31)
Hârtia de probabilitate pentru testul grafic Weibull este dată în figura 1.17, unde: pe
ordonata în coordonate logaritmice se fixează procentajul cumulat al defectelor
ˆ = 1 − R(t)
F(t) ˆ , iar pe abscisă, în coordonate logaritmice este fixat timpul de defectare.

Dacă punctele ce reprezintă rezultatele experimentale se figurează în sistemul de


coordonate de mai sus şi sunt aliniate aproximativ după o dreaptă, se poate
concluziona că procesul de fiabilitate studiat se supune unei legi de distribuţie de tip
Weibull. Panta dreptei experimentale reprezintă valoarea parametrului de formă β şi se
citeşte cu ajutorul unei paralele dusa prin polul P al graficului. Intersecţia paralelei la
abscisă, trasată prin punctul corespunzător probabilităţii de defectare, egală cu 0,63, cu
dreapta experimentală, determină viaţa caracteristică η̂ pentru lotul de produse
studiat.

Figura 1.17. Testul Grafic Weibull

26
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

1.8. Tipuri de fiabilitate

Termenii specifici fiabilităţii sunt prezentaţi în STAS 8174/1977. În funcţie de


modul de determinare, fiabilitatea poate fi de trei feluri:
- Fiabilitate previzională - se calculează pe baza unui model matematic, plecând de
la datele proiectului şi fiabilitatea cunoscută a elementelor componente ale sistemului,
ţinând cont de regimurile de funcţionare şi condiţiile de exploatare.
- Fiabilitate experimentală - determinată prin măsurători şi încercări de laborator,
pe mai multe exemplare identice puse în funcţiune.
- Fiabilitatea operaţională - determinată pe baza prelucrarii datelor obţinute din
exploatare, adică pe baza urmăririi în exploatare a mai multor exemplare identice, pe o
perioadă determinată de timp.

1.9. Mentenabilitatea şi indicatorii acesteia

Prezentarea noţiunilor din capitolul de faţă s-a făcut pentru produsele cu funcţie unică
(simplă), la care defectarea constituie şi finalul duratei lor de viaţă. Aceste concepte se
pot aplica şi la produse complexe, la care elementele defecte pot fi înlocuite cu altele
noi, produsele au caracter reparabil şi sunt denumite cu funcţie repetată sau sisteme cu
reînnoire (restabilire).
Ansamblul tuturor acţiunilor tehnico-organizatorice necesare, efectuate în scopul
menţinerii sau restabilirii unui produs în starea de îndeplinire a funcţiei curente, poartă
numele de mentenanţă. Personalul şi baza materială, necesare acestor acţiuni, constituie
suportul mentenanţei.
Deosebim următoarele tipuri de mentenanţă:
- mentenanţa reactivă - care are ca scop, depistarea naturii şi cauzelor unei
defecţiuni, repararea defectului prin înlocuirea completă sau parţială a unuia sau mai
multor elemente ce au reprezentat sediul defecţiunii, cu verificarea corectitudinii
operaţiunilor de mentenanţă întreprinse;
- mentenanţa preventivă - care constă din lucrări de revizie, reglaje, verificări şi
reparaţii planificate, executate în vederea evitării unor viitoare defecţiuni inerente;
- mentenanţa predictivă - este un concept nou care elimină unele neajunsuri
introduse de mentenanţa preventivă, prin repetatele intervenţii efectuate asupra
produselor sau elementelor componente ale acestora, verificarea stării în care se afla
sistemul făcându-se ON-LINE, prin tehnici avansate, iar la sistemele foarte importante

27
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

făcându-se chiar o monitorizare permanentă.


- mentenanţa corectivă (proactivă) - este aptitudinea unui produs ca în condiţii date
de utilizare, să fie menţinut sau restabilit, în stare de a-şi îndeplini funcţiunile pentru
care a fost creat, atunci când acţiunile de mentenanţă se efectuează în condiţii precizate
şi intr-un timp dat, cu procedee şi remedieri prescrise.
Exprimarea cantitativă a acestui concept se face ca şi în cazul fiabilităţii, printr-o
probabilitate:
M( t r ) = Prob ( t r ≤ T r ) (1.32)
unde: t r - este timpul de restabilire; T r - este o limita impusă duratei de restabilire;
M(t r )- este funcţia de mentenabilitate.
Ca şi fiabilitatea, mentenabilitatea se crează încă în procesul de concepţie al
produselor, între problemele care trebuie sa-si găsească soluţionarea, cu prilejul
studiilor de model, cele mai importante fiind:
- asigurarea accesibilităţii, adică crearea posibilităţii de montare-demontare a
oricărui element component şi măsurarea directă, pe produs, a unor mărimi fizice, în
condiţii de timp şi efort minim;
- determinarea defecţiunilor tipice care pot avea loc, modul şi mijloacele de
înlăturare rapidă a acestora;
- asigurarea unui timp minim de remediere a oricărei defecţiuni.
Trebuie avute de asemeni în vedere efectele economice ale acţiunilor de
mentenanţă, în sensul că acestea să fie realizate cu costuri cât mai mici şi în timp cât mai
scurt, care să nu micşoreze capacitatea de producţie. După cum se observă,
mentenabilitatea este o însuşire a produselor şi se referă la perioada de exploatare
propriu-zisă a unui sistem, respectiv la modul de exploatare şi menţinere a acestuia în
stare de funcţionare, în strânsă conexiune cu fiabilitatea.
Pe lângă funcţia de mentenabilitate M(t r ), mentenabilitatea este caracterizată şi de
alţi indicatori:
- rata (intensitatea) reparaţiei - µ(t r ) - şi atunci funcţia de mentenabilitate are
expresia:

 tr 
 ∫
m( t r ) = M( t r ) = 1 - exp - µ( t r ) ⋅ d t r 


(1.33)
 0 

28
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

- media timpilor de reparaţie - MTR - care corespunde indicatorului MTBF al


fiabilităţii şi care are expresia:
k
∑ (n ⋅ λ ⋅ t′)i
n ⋅λ ⋅ t + n 2⋅λ 2 ⋅ t 2′ +... + n k ⋅ λ k ⋅ t k ′ i=1
MTR = 1 1 1′ = (1.34)
n 1⋅λ 1 + n 2 ⋅ λ 2 +... + n k⋅λ k k
∑ (n ⋅ λ)i
i=1
unde :
ni - este numărul de componente de acelaşi tip i;

λi - este rata de defectare a componentelor de tip i;

ti ' - este timpul mediu apreciat pentru înlăturarea defectării unei componente
din grupul n i ;

( nλ )i - este numărul mediu orar de defecte pentru grupul de elemente ni;


k - este numărul de grupe distincte de elemente componente ale unui sistem.
În cazul unui experiment, sau pe bază de observaţii în exploatare, dacă se
consemnează de-a lungul unei perioade de timp, un şir tˆi' de timpi de restabilire
observaţi referitori la un număr r de acţiuni de mentenanţă, valoarea estimată a

MT̂R va fi:
r

ˆ' ˆ' ˆ' ∑ ˆt'i


ˆ = t 1 + t 2 + ... + t r = i=1
MTR (1.35)
r r
Admiţând ca media timpilor de restabilire, urmează o lege de distribuţie
exponenţiala, atunci:
µ( t r ) = const = µ (1.36)
şi
1
MTR = (1.37)
µ
iar relaţia ( 1.33) devine:
 t 
M( t r ) = 1 - exp  - r  = 1 - exp(-µ ⋅ t r ) (1.38)
 MTR 

29
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

1.10. Disponibilitatea produselor

Produsele reparabile prezintă, după cum s-a văzut, proprietăţi sau aptitudini de
fiabilitate şi mentenabilitate.
Aşadar, disponibilitatea, reprezintă aptitudinea unui produs de a-şi îndeplini funcţia
pentru care a fost creat, sub aspectele combinate de fiabilitate, mentenabilitate şi de
organizare a acţiunilor de mentenanţă, la un moment dat, sau într-un interval de timp
specificat.
Cantitativ disponibilitatea se exprimă tot ca o probabilitate:
A(t) = Prob (t > T r ) (1.39)
unde: T r - este o limită data pentru ca produsul să se afle în stare de bună funcţionare.
Ţinând cont atât de fiabilitate cât şi de mentenabilitate:
A(t) = R(t) + F(t) ⋅ M( t r ) (1.40)
Admiţând distribuţia exponenţială atât a timpilor de funcţionare, cât şi ai celor de
restabilire, se introduc următorii indicatori ai disponibilităţii:
- coeficientul de disponibilitate
MTBF µ
KD = = (1.41)
MTBF + MTR λ + µ
- coeficientul de indisponibilitate
MTR λ
K IN = = (1.42)
MTBF + MTR λ + µ
- proporţia disponibilităţii
MTR λ
K PD = = (1.43)
MTBF µ
- coeficientul de utilizare
MTBF
KU = (1.44)
TE
unde T E - este timpul calendaristic de utilizare.
Din punct de vedere economic, cu cât un echipament prezintă o fiabilitate mai
ridicată, în condiţii tehnologice date, costul său de investiţii C I este mai ridicat.
Costurile de mentenanţă C M sunt însă mai mici, având în vedere că defecţiunile sunt
rare şi de intensitate redusă. Invers, un echipament puţin fiabil şi mai ieftin implică
costuri de mentenanţă mai ridicate, rezultând astfel diagrama din figura 1.18, unde
curba rezultata C D =C I +C M reprezentă costul deţinerii produsului în stare de

30
Capitolul 1 Noţiuni generale privind fiabilitatea elementelor şi sistemelor electrice

disponibilitate.

Figura 1.18. Costul deţinerii unui produs

În mod obişnuit se utilizează soluţia C Dmin , căreia îi corespunde un nivel de


fiabilitate R m , însă în anumite condiţii unde se impune un nivel mai ridicat de fiabilitate
(R>R m ) va rezulta un cost C>C Dmin .
Astfel, caracterizarea modernă a unui produs se face prin: nivelul performanţelor
tehnice, indicatorii de fiabilitate, mentenabilitate şi disponibilitate, suportul
mentenanţei, costul deţinerii produsului, alte cerinţe de siguranţă în exploatare etc.,
definind astfel în mod global eficienţa produsului.

31
CAPITOLUL 2

BAZELE MATEMATICE ALE FIABILITĂŢII

2.1. Noţiuni de teoria probabilităţilor

2.1.1. Noţiuni fundamentale. Definiţii


Fie dată mulţimea sau populaţia de elemente Γ, cu elementul generic Z ∈Γ. Orice
fenomen sau proprietate luată în considerare faţă de elementele populaţiei Γ, constituie
un criteriu de cercetare.
Realizarea complexului de condiţii corespunzatoare criteriului de cercetare, este
numită experienţă sau experiment.
Orice rezultat al unui experiment poartă numele de eveniment.
Se consideră un câmp de evenimente [ Ω,K], unde: Ω - este evenimentul sigur şi K -
este mulţimea atasată. Dacă pentru două evenimente A şi B ∈ [Ω,K], producerea unuia
din ele nu depinde de producerea celuilalt, spunem că evenimentele sunt independente,
în caz contrar, spunem că evenimentele sunt dependente.
Pentru două evenimente A şi B ∈ [Ω,K], poate avea loc o relaţie de ordine, definită
prin implicaţiile: A⊂B, A=B sau A⊃B, ceea ce pune în evidenţă faptul că evenimentele
prezintă grade diferite de realizare, care se cer măsurate.
Măsura producerii oricarui eveniment X ∈[Ω,K], este dată de funcţia reală P(X) pe
care o numim probabilitatea evenimentului X şi care satisface urmatoarele condiţii,
numite axiomele probabilităţii:
P(X) ≥ 0 ; pentru oricare X ∈ [Ω , K] (2.1)

P(Ω) = 1 (2.2)

X, Y ∈ [Ω , K] → P(X ∪ Y) = P(X) + P(Y) ; pentru oricare X ∩ Y = ∅ (2.3)

Consecinţele acestor axiome, considerând evenimentele contrarii X şi X pentru

care avem X ∪ X = Ω şi X ∩ X = ∅ sunt:


P(X) + P( X ) = 1 (2.4)

P( X ) = 1 - P( X ) (2.5)

Prin definiţie, probabilitatea realizării unui eveniment, este dată de raportul dintre
numărul cazurilor favorabile şi numărul cazurilor posibile.

33
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

2.1.2. Teoreme fundamentale în teoria probabilităţilor

2.1.2.1. Teorema probabilităţilor totale

a) Cazul evenimentelor incompatibile


Probabilitatea reuniunii unui număr finit de evenimente incompatibile este dată de
suma probabilităţilor acestor evenimente:

 n  n
 
P  Ai =
 ∑ P(A i ) (2.6)
 i =1  i=1
sau:

 n  n
 ∑
P  Ai  =
 ∑
P(Ai ) (2.7)
 i =1  i =1
Dacă evenimentele A 1 , A 2 ,..., A n formează un sistem complet de evenimente
incompatibile, suma probabilităţilor lor este egală cu unitatea:
n
∑ P(A i ) = 1 (2.8)
i=1

De asemenea, suma probabilitatilor evenimentelor contrare este egală cu unitatea:


P(A) + P(A ) = 1 (2.9)

b) Cazul evenimentelor compatibile (formula lui POINCARÉ)

 n  n n n  n 

P  Ai 
 
=∑
P(A i ) − ∑
P(A k ∩ A s ) + ∑
P(A k ∩ A s ∩ A z ) - ...+(-1)n-1 ⋅ P  A i  (2.10)
  
 i 1=
 i=1 K,S=1 K,S,Z i 1 
K≠S K≠S≠Z

sau:

P(A 1 ,A 2 ,..., A n ) = ∑P(Ai ) − ∑P(Ai +A j ) + ∑ P(Ai +A j +Ak ) +(-1)n-1 ⋅ P(A1 +A2 +...+An ) (2.11)
i i,j i,j,k

2.1.2.2. Teorema probabilităţilor compuse

a) Cazul evenimentelor dependente


P(A ∩ B) = P(A) ⋅ PA (B) = P(B) ⋅ PB (A) (2.12)

sau:
P(A ⋅ B) = P(A) ⋅ P(B /A) = P(B) ⋅ P(A /B) (2.13)

34
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

Generalizând, prin inducţie matematică se formulează:

 n 
 
P  Ai  = P(A 1 ) ⋅ P A 1(A 2 ) ⋅ ... ⋅ P(A n )

(2.14)
 i =1 
sau:
P(A 1 ⋅ A 2 ⋅ ... ⋅ A n ) = P(A 1 ) ⋅ P(A 2 / A 1) ⋅ P(A 3 / A 1A 2 )...P(A n / A 1A 2...A n-1) (2.15)

b) Cazul evenimentelor independente


Probabilitatea produsului de evenimente independente este egală cu produsul
probabilităţilor acestor evenimente:

 n  n
P 
 ∏ Ai  =

P(Ai ) ∏ (2.16)
 i=1  i=1
sau:

 n  n
 
P  Ai  =
 ∏
P(A i ) (2.17)
 i = 1  i=1

2.1.2.3. Formula probabilităţilor totale

Probabilitatea unui eveniment A, care poate avea loc simultan cu unul din
evenimentele (ipotezele) H 1 , H 2 , ..., H n , formând un sistem complet de evenimente
incompatibile, este:
n
P(A) = ∑ P(Hi ) ⋅ P(A/ Hi ) (2.18)
i =1

2.1.2.4. Teorema ipotezelor (Formula lui BAYES)

P( H i ) ⋅ P (A/ H i )
P (H i /A ) = ; i = 1,2,3,..., n (2.19)
n
∑ P(H i ) ⋅ P (A/ H i )
i=1

2.1.3. Variabile aleatoare

Variabila aleatoare este variabila ce poate lua orice valoare dintr-un ansamblu
determinat de valori şi cu care este asociată o repartiţie de probabilităţi.
Se deosebesc două tipuri principale de variabile: discrete şi continue.

35
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

Variabila aleatoare discretă este acea variabilă aleatoare ce ia numai valori


individuale, notându-se:
n
 xi 
X  ; i = 1, 2,..., n; f(xi ) ≥ 0;
 pi = f(xi ) 
∑ f( x i ) = 1 (2.20)
i=1

Mărimea notată pi = f ( xi ) , poartă numele de funcţie de probabilitate, definind

distribuţia variabilei aleatoare.


Variabila aleatoare continuă este acea variabilă aleatoare ce poate lua toate valorile
unui interval finit sau infinit, notându-se:

 x 
X  ; x ∈ [a, b] sau x ∈ (-∞, +∞) (2.21)
 ϕ(x) 
Mărimea notată ϕ( x ) , reprezintă densitatea de probabilitate a variabilei aleatoare

continue x şi are proprietăţile funcţiei de probabilitate, adică:


ϕ(x) ≥ 0 (2.22)
b

∫ φ(x) dx = 1 , sau: (2.23)


a

+∞

∫ φ(x) dx = 1 (2.24)
-∞

Reprezentările grafice ale distribuţiei variabilelor aleatoare discrete, sunt date în


figura 2.1 şi figura 2.2., iar ale distribuţiei variabilelor aleatoare continue în figura 2.3.

Figura 2.1 Figura 2.2. Figura 2.3


Variabile aleatoare discrete Variabile aleatoare discrete Variabile aleatoare continue

36
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

2.1.4. Funcţia de repartiţie a unei variabile aleatoare

Funcţia de repartiţie a unei variabile aleatoare, este funcţia care, pentru orice
valoare x, reprezintă probabilitatea ca variabila aleatoare X să fie inferioară sau egală cu
această valoare:
F(x) = P(X ≤ x) (2.25)

Această funcţie are următoarele proprietăţi:


0 ≤ F(x) ≤ 1 (2.26)

F( x 1) ≤ F( x 2 ) , pentru orice x 2 > x1 (2.27)

F(-∞ ) = 0 şi F(+∞ ) = 1 , sau: (2.28)

F(a) = 0 şi F(b) = 1 (2.29)

Pentru cazul variabilelor aleatoare continui se mai adaugă şi relaţia:


dF(x)
ϕ(x) = , sau: (2.30)
dx
x


F(x) = ϕ(t) dt (2.31)
0

2.2. Modelul matematic al fiabilităţii

Pentru construirea modelului matematic al fiabilităţii, se porneşte de la indicatorii


de fiabilitate (definiţi la pct.1.3), pentru momentul T=t:
- z(t), rata de defectare;
- h(t)=z(t)dt, probabilitatea de apariţie a unei defecţiuni în intervalul de timp
(t,t+dt);
- F(t)=P(T≤t), probabilitatea de apariţie a unei defecţiuni între 0 şi t
(probabilitatea de defectare);
- R(t), probabilitatea ca defectul să nu se producă între 0 şi t (probabilitatea de
bună funcţionare).
Din tabelul 1.1 se scrie relaţia dintre z(t) şi F(t):
1 dF(t)
z(t) = ⋅ , sau: (2.32)
1 - F(t) dt
dF(t)
z(t) dt = (2.33)
1 - F(t)

37
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

Integrând relaţia (2.33), se obţine:


t t
| ∫
{ ln [1 - F(u)]} = - z(u) du , sau: (2.34)
0 0

 t 
 ∫
1 - F(t) = [1 - F(0)] exp - z(u) du 

(2.35)
 0 

Ţinând seama de condiţia iniţială F ( 0 ) = 0 , rezultă:

 t 
 ∫
F(t) = 1 - exp - z(u) du


(2.36)
 0 
care este funcţia de repartiţie a momentului defectării.
În baza relaţiilor dintre indicatorii de fiabilitate se deduc în continuare:

 t 
 ∫
R(t) = 1 - F(t) = exp - z(u) du  şi


(2.37)
 0 

d F(t)  t 
f(t) =
dt

 ∫
= z(t) exp - z(u) du 

(2.38)
 0 
unde, f(t) reprezintă proporţia elementelor care fiind în stare de funcţionare la
momentul 0, se defectează între momentele t şi t+dt.
Pe de altă parte:
 t 
(2.39)
 ∫
f(t) dt = P (t < T < t + dt) = z(t) dt ⋅ exp - z(u) du  , sau:

 0 

 t 
(2.40)
 ∫
f(t) dt = h(t) ⋅ exp - z(u) du 

 0 

În concluzie, legea de defectare, poate fi definită prin una din funcţiile f(t), F(t) sau
z(t), între care există relaţiile:
f(t)
z(t) = (2.41)
1 - F(t)
t


F(t) = f(u) ⋅ du , (2.42)
0

iar funcţia de fiabilitate se va calcula ca: R(t)= 1 − F(t) .

38
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

Media timpului de bună funcţionare (mean time before failure), va fi:


∞ ∞

∫ ∫
MTBF = m = t ⋅ f(t) ⋅ dt = R(t) ⋅ dt (2.43)
0 0

Desigur, modelul matematic în funcţie de timp, capabil să descrie convenabil o


populaţie şi un fenomen evolutiv de defectare, relativ la această populaţie, nu poate fi
caracterizat doar printr-un singur indicator de fiabilitate. Modelul matematic clasic,
pentru descrierea funcţionării în timp a sistemelor, îl constituie procesele MARKOV,
iar în particular procesele POISSON omogene, care vor fi prezentate în capitolele
următoare.

2.3. Scheme logice de fiabilitate ale sistemelor complexe

În cele expuse anterior, în legatură cu fiabilitatea produselor, s-au avut în vedere


acele produse simple, a căror defectare este ireversibilă, iar momentul respectiv are
semnificaţia consumării duratei de viaţă. În tehnică se lucrează însă şi cu produse mult
mai complexe, alcătuite uneori dintr-un număr foarte mare de elemente simple, reunite
după anumite criterii funcţionale, iar ansamblul lor constituie un sistem. Dacă se
cunosc caracteristicile de fiabilitate ale elementelor componente, se pot stabili şi
caracteristicile de fiabilitate ale sistemului complex.

2.3.1. Aplicarea teoriei probabilităţilor în studiul fiabilităţii

Pentru calculul efectiv al fiabilităţii, se utilizează teoremele fundamentale din teoria


probabilităţilor prezentate la pct. 2.1.2.
Considerând doar două evenimente A şi B, cele patru reguli fundamentale din
teoria probabilităţilor se pot scrie:
a) dacă A şi B sunt două evenimente independente, cu probabilităţile P(A) şi
P(B), probabilitatea realizării celor două evenimente este:
P (A ∩ B) = P(A) ⋅ P(B) (2.44)

b) dacă cele două evenimente A şi B se pot produce simultan (compatibile),


probabilitatea realizării lor este:
P (A ∪ B) = P(A) + P(B) - P(A) ⋅ P(B) (2.45)

c) dacă cele două evenimente A şi B sunt incompatibile, probabilitatea realizării


lor este:
P (A ∪ B) = P(A) + P(B) (2.46)

39
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

d) dacă cele două evenimente A şi B sunt complementare, între probabilităţile


lor există relaţia:
P(A) + P(B) = 1 (2.47)

În ceea ce priveşte cele două probabilităţi, de bună funcţionare R(t) şi respectiv de


defectare F(t), ele reprezintă două evenimente complete şi incompatibile, ceea ce face ca
pentru un timp t de misiune dat să se scrie relaţia:
R(t) + F(t) = 1 (2.48)

Pentru un sistem compus din două elemente simple având fiabilităţile R 1 şi


respectiv R 2 (care se poate extinde şi la "n" elemente), se vor putea scrie următoarele
relaţii de calcul a fiabilităţii:
i) probabilitatea de a avea cele două elemente în funcţiune la momentul t, este:
R s (t) = R 1 (t) ⋅ R 2 (t) (2.49)

ii) probabilitatea ca cel puţin unul din cele două elemente să fie defecte la
momentul t, este:
Fs (t) = 1 − R s (t) = 1 − R 1 (t) ⋅ R 2 (t) = 1 − [1 − F1 (t)] ⋅ [1 − F2 (t)] = F1 (t) + F2 (t) − F1 (t) ⋅ F2 (t) (2.50)

iii) probabilitatea ca cel puţin unul din cele două elemente sa fie în stare de
funcţionare la momentul t, este:
R p (t) = R 1 (t) + R 2 (t) - R 1 (t) ⋅ R 2 (t) (2.51)

iiii) probabilitatea de a avea cele două elemente defecte la momentul t, este:


Fp (t) = 1 − R p (t) = 1 − R 1 (t) − R 2 (t) + R 1 (t) ⋅ R 2 (t) = [1 − R 1 (t)] ⋅ [1 − R 2 (t)] = F1 (t) ⋅ F2 (t) (2.52)

2.3.2. Sisteme cu schemă logică de fiabilitate de tip serie

Atunci când defectarea oricărui element, duce la defectarea întregului sistem


(compus din n elemente simple), spunem că din punct de vedere fiabilistic, avem o
înlanţuire de elemente, sau o schemă logică de fiabilitate de tip serie (figura 2.4), pentru
care probabilitatea de bună funcţionare în baza generalizării relaţiei (2.49) se scrie:
n
R s (t) = ∏ R i (t) (2.53)
i=1

40
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

Figura 2.4. Schemă logică de fiabilitate de tip serie

În consecinţă, pentru ca sistemul să funcţioneze, trebuie ca toate elementele


A 1 ,A 2 ,...,A n să fie în stare de funcţionare.
În cazul particular, când ratele de defectare sunt constante (z i (t)=λ i ), se obţine:

 n 
Rs (t) = exp 

-∑ λi  = exp (- Λs ⋅ t)
⋅ t

(2.54)
 i=1 
n
unde: Λs = ∑ λi este rata de defectare echivalentă a sistemului.
i =1

2.3.3. Sisteme cu schema logica de fiabilitate de tip paralel

Sunt cazuri în care sistemul este în stare de defectare doar atunci când toate
elementele componente se defecrează. În consecinţă, sistemul funcţionează dacă cel
puţin un singur element este în stare de funcţionare. Spunem că aceste sisteme au o
schemă logică de fiabilitate de tip paralel.
Vom considera cazul general al unui sistem format din "n" elemente (figura 2.5).

Figura 2.5. Schemă logică de fiabilitate de tip paralel

Probabilitatea ca sistemul să fie defect este dată de probabilitatea ca toate


elementele să fie defecte, ceea ce matematic se obţine prin generalizarea relaţiei (2.52):
n
F p (t) = ∏ F i (t) (2.55)
i=1

41
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

Funcţia de fiabilitate va fi:


n
R p (t) = 1 - Fp (t) = 1 - ∏ [1 - Ri (t)] (2.56)
i =1

Pentru cazul particular al ratelor de defectare constante, fiabilitatea sistemului


devine:
n
R p (t) = 1 - ∏ (1 - e-λ t )
i (2.57)
i =1

2.3.4. Redundanţa

În cazul reproducerii schemei logice de fiabilitate a unui sistem, poate apare


următoarea situaţie: la un element (sau chiar mai multe), se constată o multiplicare,
astfel încât, pentru porţiunea respectivă din schema logică apare o structură de tip
paralel. Spunem că elementul respectiv prezintă o rezervare sau, schema acestuia este
redundantă.
După numărul elementelor redundante şi funcţionarea acestora, deosebim
următoarele tipuri de redundanţă: redundanţă simplă (cu o rezervare simplă a unui
element din schema logică a sistemului), redundanţă multiplă (cu mai multe rezervări),
redundanţă secventială şi redundanţă majoritară.
În aceea ce priveşte primele două tipuri de redundanţă, acestea pot fi descrise cu
ajutorul noţiunilor prezentate la pct. 2.3.3., fiind vorba despre scheme de tip derivaţie.
Ultimele două tipuri de redundanţă le vom prezenta în continuare.

2.3.4.1. Redundanţa secvenţială

În acest caz elementele componente nu funcţionează simultan ca în cazul fiabilităţii


de tip paralel. Elementul principal, funcţionează singur în mod normal, iar unul sau
mai multe elemente sunt disponibile (in aşteptare) pentru a-l înlocui când acesta se
defectează.

42
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

Figura 2.6. Schemă logică de fiabilitate pentru redundanţa secvenţială

Schema logică de fiabilitate este dată în figura 2.6, pentru care vom analiza
funcţionarea în etape:
- dacă elementul principal A 0 , funcţionează, fiabilitatea sistemului este:
R(t) = R 0 (t) (2.58)

unde: R 0 ( t ) = e −λt , dacă defecţiunile urmează o lege de tip POISSON;

- dacă A 0 se defectează, se pune în funcţiune elementul aflat în aşteptare A 1 , iar


fiabilitatea sistemului va fi:
R(t) = R 0 (t) + R 1 (t) (2.59)

unde:

−λt λ⋅t
R 1(t) = e ⋅ (2.60)
1!
- dacă se defectează şi elementul A 1 , prin K 2 se pune în funcţiune cel de-al
doilea element aflat în aşteptare A 2 , fiabilitatea sistemului fiind:
R(t) = R 0 (t) + R1 (t) + R 2 (t) (2.61)

unde:

(λ ⋅ t )2
R 2 (t) = e-λt ⋅ (2.62)
2!
- dacă sistemul are "n" elemente aflate în aşteptare şi elementul principal A 0 nu
reintră în funcţiune, până la intrarea în funcţiune a elementului A n aflat în aşteptare,
atunci fiabilitatea unui asemenea sistem este:
n n
(λ ⋅ t )x
R(t) = R 0 + ∑ Ri (t) = e-λ⋅t + ∑ -
e ⋅λ⋅t
x!
(2.63)
i=1 x=1

43
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

Se observă că în acest caz, chiar dacă elementele de rezervare sunt identice şi au


rata de defectare constantă, legea (2.63) nu este exponenţială şi rata de defectare a unui
sistem, cu o astfel de schemă logică de fiabilitate, depinde de timp.

2.3.4.2. Redundanţa majoritară

Este un tip de rezervare cu cel puţin trei elemente în paralel - redundanţă multiplă
(figura 2.7). La ieşirea elementelor redundanţe (A 1 , A 2 , A 3 ) se află un bloc de decizie
(voterul V) care permite alegerea semnalului (informaţiei) eliberat de majoritatea
elementelor componente (respectiv în situaţia din figura 2.7, dacă cel puţin două din
cele trei elemente furnizează acelaş semnal, acest semnal va indica starea în care se află
sistemul).

Figura 2.7. Schema logică de fiabilitate pentru redundanţa majoritară

Pentru a calcula fiabilitatea sistemului în acest caz, se foloseşte legea binomială.


Fiabilitatea unui astfel de sistem este egală cu probabilitatea de bună funcţionare a
două sau trei elemente, indiferent de ordinea lor:
R(t) = C 33 ⋅ R 3 + C 23 ⋅ R 2 (1 - R) (2.64)

În cazul general, pentru "n" elemente redundante:


n
R(t) = ∑ Ckn ⋅ Rk ⋅ (1 - R )n-k (2.65)
k =m

unde:
- m<n,
- R - este fiabilitatea oricăruia dintre elementele componente identice ale
sistemului.

44
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

2.3.5. Sisteme cu schemă logică de fiabilitate de tip mixt

Figura 2.8. Sistem cu schemă logică de fiabilitate de tip mixt

La sistemele cu acest tip de schemă, rezolvarea se realizează prin secţionarea


schemei în subscheme cu mod de rezolvare cunoscut. Pentru exemplul din figura 2.8,
fiabilitatea sistemului se va scrie:

R s = [1 - (1 - R α ) ⋅ (1 - R β )] ⋅ Rγ (2.66)

unde:
R α = R 1 ⋅ R 2 ⋅ [1 - (1 - R 3 ) ⋅ (1 - R 4 )] (2.67)

Rβ = R 5 ⋅ R 6 (2.68)

R γ = R7 ⋅ R8 ⋅ R9 (2.69)

2.3.6. Sisteme cu schemă logică de fiabilitate de tip oarecare

În unele scheme logice pentru calculul fiabilităţii sistemelor, se întâlnesc legături


între elementele componente, care nu se pot reduce la conexiunile fundamentale serie
şi/sau derivaţie.
Calculul fiabilităţii unui asemenea sistem se poate face apelând la formula
probabilităţii totale (pct. 2.1.2.3).
Se alege un anumit element al schemei logice pentru care există două posibilităţi
(ipoteze):
- H 1 - elementul respectiv funcţionează fără defecţiuni în intervalul de timp
prescris;
- H 2 - elementul respectiv s-a defectat în decursul intervalului de timp dat.

45
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

Probabilităţile celor două ipoteze, sunt complementare:


P(H1 ) + P(H 2 ) = 1 (2.70)

Probabilitatea funcţionării fără defecţiuni a sistemului, va fi:

P i = P(H1 ) ⋅ P ( A i /H1 ) + P(H2 ) ⋅ P ( A i /H2 ) (2.71)

unde: P ( A i /H1 ) şi P ( A i /H 2 ) reprezintă probabilităţile condiţionate de funcţionare

fără defecţiuni ale sistemului, la funcţionarea fără defectiuni, respectiv la defectarea


elementului A i .

Figura 2.9 Figura 2.10. Figura 2.11.


Exemplu Exemplu după aplicarea H 1 Exemplu după aplicarea H 2

Pentru exemplul din figura 2.9, s-a aplicat setul de ipoteze (H 1 , H 2 ) mai întâi
elementului A 3 (figura 2.10 şi figura 2.11), pentru care:
P ( A 3 /H1 ) = [1 - (1 - P(A 1 )) ⋅ (1 - P(A 2 ))] ⋅ [1 - (1 - P(A 4 )) ⋅ (1 - P(A 5 ))] (2.72)

P ( A 3 /H 2 ) = 1 - [1 - P(A 1 ) ⋅ P(A 4 )] ⋅ [1 - P(A 2 ) ⋅ P(A 5 )] (2.73)

Dacă vom nota probabilităţile de mai sus prin:


P(A1) = p1 ; P(A 2 ) = p2 ; P(A 3) = p3 ; P(A 4 ) = p4 ; P(A 5) = p5 (2.74)

trecând relaţiile (2.72) şi (2.73) în domeniul timp şi înlocuindu-le în relaţia (2.71), se


obţine funcţia de fiabilitate a sistemului:

R 3(t) = p 3(t) {1 - [1 - p1 (t)] ⋅ [1 - p2 (t)]} ⋅ {1 - [1 - p 4 (t)] ⋅ [1 - p5 (t)]} + [1 - p3 (t)] ⋅ {1 - [1 - p1 (t) ⋅ p 4 (t)] ⋅ [1 - p2 (t) ⋅ p5 (t)]} (2.75)

Acelaşi rezultat se poate obţine şi dacă în loc de elementul A 3 , se aplică ipotezele


de mai sus celorlalte elemente (A 1 , A 2 , A 4 , A 5 ).

46
Capitolul 2 Bazele matematice ale fiabilităţii

Observaţie: În cazul în care după aplicarea ipotezei H 1 sau H 2 elementului A i , se


obţine de asemeni o schemă nereductibilă (conexiuni în punte, stea sau triunghi), se
mai aplică odată cele două ipoteze unuia din elementele schemei nereductibile,
calculându-se ca mai sus probabilitatea totală a acestei scheme din urmă, iar cu
probabilitatea determinată se utilizează relaţia (2.71) pentru determinarea probabilităţii
de bună funcţionare a sistemului.
Astfel, se poate calcula şi fiabilitatea unui sistem având schema logică de fiabilitate,
cu o structură nereductibilă la conexiuni serie şi/sau derivaţie între elementele
componente ale acestuia.

47
CAPITOLUL 3

FIABILITATEA PREVIZIONALĂ A SISTEMELOR ELECTRICE

3.1. Definirea fiabilităţii previzionale

Fiabilitatea previzională - reprezintă fiabilitatea unui sistem, exprimată prin indicatori


de fiabilitate, care au rezultat din calculele de prognoză, efectuate pe baza fiabilităţii
elementelor componente ale sistemului. Acest tip de fiabilitate se poate determină încă
din faza de proiect prin analiza detailată a structurii şi componentei sistemului, în
situaţia cunoaşterii prealabile a tuturor condiţiilor de solicitare.
Calculul fiabilităţii previzionale se face în următoarele ipoteze:
a) defecţiunile sunt independente şi schema logică de fiabilitate a sistemului este
de tip serie;
b) ratele de defectare ale elementelor componente sunt constante (z i (t)=λ i =ct.) şi
deci legea de distribuţie considerată este cea negativ-exponenţială.
Aşadar, înainte de a construi un produs complex, pe parcursul proiectării, se poate
determina fiabilitatea previzională a acestuia, pentru a fi comparată cu nivelul de
fiabilitate impus iniţial.
Nivelul nominal de fiabilitate al elementelor componente, este cel stabilit de
producător prin standardul intern de produs, în condiţii de exploatare bine precizate.
Cunoscând şi nivelul real al solicitărilor aşteptate în funcţionarea sistemului viitor, se
pot determina coeficienţii de corecţie K c,i . Peste tot unde vor rezulta coeficienţii K c,i >1, se
va trece la redimensionarea elementelor respective, astfel încât să se asigure, pe cât
posibil, pentru orice componentă, soluţia tehnică K c,i <1. În aceste condiţii, fiabilitatea
fiecărei componente a sistemului va fi:
R i (t) = exp (- K c, i ⋅ λ i ⋅ t) (3.1)

3.2. Importanţa fiabilităţii previzionale

Analiza rezultatelor calculului indicatorilor de fiabilitate previzională poate furniza


următoarele date:
a) date privind fiabilitatea la diverse nivele (elemente componente, blocuri,
subansambluri, ansamblu general);
b) posibilitatea comparării fiabilităţii sistemului proiectat, cu scopul şi destinaţia
viitoare a acestuia;

49
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

c)posibilitatea de a pune în evidenţă părţile slabe ale sistemului, sub aspectul


fiabilităţii;
d) posibilitatea comparaţiei calitative între sistemul analizat şi alte sisteme
similare existente deja.
Analiza fiabilităţii previzionale, permite intervenţia activă a proiectantului în
structura sistemului pentru a-i îmbunătăţi fiabilitatea, prin:
- înlocuirea elementelor sau blocurilor cu fiabilitate redusă, cu altele de fiabilitate
ridicată;
- simplificarea unor soluţii structurale, deoarece aşa cum vom vedea în
continuare, cele complexe micşorează în general fiabilitatea;
- modificarea unor soluţii constructiv-tehnologice, care să contribuie la ridicarea
nivelului de fiabilitate;
- adoptarea unor soluţii cu redundanţă.
De asemenea, analiza fiabilităţii previzionale permite o apreciere asupra exploatării
viitoare, în sensul:
- prevederii unor reconfiguraţii ale sistemului, în aşa fel încât acesta să-şi
conserve temporar toate funcţiile (în cazul apariţiei unor defecte);
- prevederii unor reconfiguraţii ale sistemului, în aşa fel încât acesta să-şi
conserve temporar numai o parte din funcţii care să asigure o anumită continuitate a
serviciului;
- prevederii unor măsuri de mentenanţă şi suportul mentenanţei, astfel încât
studiul de fiabilitate să fie completat cu unul de mentenabilitate, rezultând astfel şi
disponibilitatea sistemului respectiv.

3.3. Factori ce influenţează fiabilitatea

3.3.1. Gradul de complexitate al unui sistem

Ţinând seama de ratele de defectare (λ i ) ale componentelor sistemului şi de


ipotezele în care se calculează fiabilitatea previzională, fiabilitatea unui sistem cu
structură de tip serie este dată de relaţia:
n n  n 
R(t) = ∏ R i (t) = ∏  ∑
exp (- λi t) = exp  - λi t 

(3.2)
i=1 i=1  i=1 
Aşadar, la un sistem complex, este de aşteptat o reducere a fiabilităţii, odată cu

50
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

creşterea numărului de elemente componente (n), aşa cum se vede şi în figura 3.1.

Figura 3.1. Dependenţa fiabilităţii în funcţie de numărul de componente

3.3.2. Redundanţa

După cum se vede şi din figura 3.2, chiar dacă fiabilitatea componentelor utilizate
este redusă, odată cu majorarea nivelului de redundanţă creşte şi fiabilitatea sistemului
(a se vedea pct. 2.3.4).

Figura 3.2. Dependenţa fiabilităţii în funcţie de nivelul de redundanţă

3.3.3. Modul de conectare al elementelor redundante

Dacă se iau în considerare diferite conexiuni, atunci se ajunge la soluţii diferite.


Astfel, pentru un sistem serie format din două componente identice, fiecare cu
fiabilitatea de 80%, se constată că se obţine o fiabilitate a sistemului de 64%. Pentru
ridicarea fiabilităţii sistemului, proiectantul adoptă soluţia redundanţei.
Dacă se utilizează metoda rezervării individuale a celor două componente ale
sistemului (figura 3.3), se obţine pentru sistem o fiabilitate de 92,16%, iar dacă se

51
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

apelează la rezervarea generală (figura 3.4), sistemul va avea o fiabilitate de 87,14%.

Figura 3.3. Rezervare individuală Figura 3.4. Rezervare generală

3.3.4. Regimul de lucru

a) Regimul intermitent se caracterizează printr-o încărcare uniformă a sistemului,


dar repartizată după o succesiune monotonă de durate de sarcină (t s ) şi durate de
pauză (t p ). Pentru un asemenea regim, se calculează durata relativă de funcţionare:
ts
∆A = ⋅ 100 [%] (3.3)
ts + tp

Durata reală de solicitare pe parcursul unei misiuni t, este:


t ⋅ ∆A
t real = [ore] (3.4)
100
În mod corespunzător, la calculul fiabilităţii sistemului, timpul luat în consideraţie
nu va fi t ci t real <t:

 t ⋅ ∆A 
R(t) = exp  - ⋅ λ (3.5)
 100 
b) Regimul de impulsuri influenţează atât prin formă cât şi prin succesiunea
impulsurilor. În general, pentru rata de defectare se poate scrie o relaţie de forma:

t tp
λ = λi ⋅ i + λ p ⋅ + f ⋅ Nc (3.6)
T T
unde:
t i - durata impulsului;
t p - durata pauzei dintre două impulsuri succesive;
T - perioada impulsurilor;
f - frecvenţa de repartiţie a impulsurilor;
λ i - rata de defectare pe durata impulsului;
λ p - rata de defectare pe durata pauzei;

52
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

N c - numărul mediu de defectări pe un ciclu.


Valorile lui λ i şi λ p se determină în funcţie de nivelul solicitărilor, iar N c depinde de
o serie de factori, în primul rând de specificul solicitării.
c) Regimului ciclic are o rată de defectare:
λ = λ cont + λ cicl (f) (3.7)
unde:
f - numărul de cicluri/ora, iar raportul ratelor de defectare este dat în figura 3.5.

Figura 3.5 Regimul ciclic

3.4. Alocarea fiabilităţii

3.4.1. Conceptul de alocare a fiabilităţii

Încă din faza de studiu tehnico-economic (STE) a unui proiect, trebuie specificată
fiabilitatea sistemului, plecând de la comparaţii cu produse similare considerate
satisfăcătoare sau foarte bune, ori de la cerinţele obiective particulare ale proiectului.
În acest scop, este necesar ca plecând de la fiabilitatea globală a sistemului, să se
determine (aloce) obiectivele de fiabilitate pe fiecare subsistem, modul, până la
elementele componente.
Dacă R* este fiabilitatea impusă sistemului, iar R i * fiabilitatea alocată subsistemului
i, se impune satisfăcută condiţia:
f(R 1* , R *2 , ..., R *n ) ≥ R * (3.8)
De exemplu, în cazul ipotezelor pentru calculul fiabilităţii previzionale, sistemul are
o schemă logică de fiabilitate de tip serie, pentru care se va scrie:
n
∏ R i* (t) ≥ R * (t) (3.9)
i=1

sau:

53
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

1 1
∑ λi* ≤ ln (3.10)
t R * (t)
deoarece:

R i* (t) = exp (- λ i* ⋅ t) (3.11)

3.4.2. Metode de alocare a fiabilităţii

3.4.2.1. Metoda proporţiilor (ponderilor)


Metoda porneşte de la ratele de defectare λ i ale subsistemelor unui sistem
asemănător, existent, pentru care rata globală este:
n
λ= ∑ λi (3.12)
i=1

Ponderea subsistemelor este dată de raportul:


λi
Wi = n (3.13)
λi ∑
i=1

Păstrând aceeaşi proporţie, partea din rata de defectare a noului sistem (λ i *), alocată
subsistemului "i" va fi:

λi* = wi ⋅ λ * (3.14)

3.4.2.2. Metoda repartiţiei după factorii de utilizare

În cazul în care subsistemele funcţionează o durată de timp t i <t al întregului sistem,


se ţine cont de factorii de utilizare ai acestora:
ti
ui = (3.15)
t
Cum în vechiul sistem folosit ca model rata de defectare era:
n
λ= ∑ ui ⋅ λ i (3.16)
i =1

Se poate scrie şi pentru noul sistem:


n
λ* = ∑ ui* ⋅ λi* (3.17)
i=1

Din relaţiile (3.16) şi (3.17) se poate scrie:

ui ⋅ λi ui* ⋅ λi*
= (3.18)
λ λ*

54
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

iar alocarea ratei de defectare se face după relaţia:

ui λ *
λi* = * ⋅ ⋅ λi (3.19)
ui λ

3.4.2.3. Metoda modulelor

Această metodă ţine seama de complexitatea sistemului şi de importanţa fiecărui


subsistem pentru buna funcţionare a ansamblului, precum şi de timpul relativ de
funcţionare pentru fiecare subsistem sau modul.
Metoda constă în a descompune sistemul dat, în module şi a caracteriza importanţa
fiecăruia printr-un coeficient cuprins între 0 şi 1, astfel: 0 (zero) dacă defectarea
modulului respectiv nu are implicaţii asupra funcţionării sistemului; 1 (unu) când
defectarea modulului ar scoate din funcţie sistemul; valori intermediare pentru
modulele a căror defectare are efecte situate între cele două extreme. Astfel, fie: t i -
timpul de funcţionare al modulului i, pentru o durată t de funcţionare a sistemului, n i -
numărul de module şi K i - coeficientul de importanţă al modulului i; rata de defectare
alocată acestuia va fi:

ni ⋅ t ⋅ λ*
λ*i = (3.20)
n
ti ⋅ Ki ⋅ ∑ ni
i =1

3.4.2.4. Metoda repartiţiei armonice

Metoda se aplică în cazul unor rate de defectare variabile în timp, în două variante:
a) Procedeul general
Se defineşte coeficientul de creştere a fiabilităţii noului sistem R* în raport cu aceea a
vechiului sistem R, prin:
n

* ∏R i*
n
 R i* 
R
K =
=
R
i=1
n
=   ∏ (3.21)
i=1  R i 
Ri ∏
i=1
Repartiţia sarcinilor de fiabilitate se face după relaţia:

R i* 1
= K 1/n , pentru K 1/n < (3.22)
Ri Ri
sau:

55
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

1/n
 * (t) 
R
R i* (t) = R i (t)   (3.23)
 R(t) 
b) Procedeul ratei de defectare limită
Există anumite cazuri în care, din considerente tehnice sau economice, fiabilitatea
nu poate fi ridicată peste anumite limite. Dacă în urma aplicării metodelor anterioare, se
ajunge la situaţia depăşirii posibilităţilor de realizare a fiabilităţii cerute, este necesară
refacerea repartiţiei sarcinilor de fiabilitate pe subsisteme, ţinând cont de limitele de
fiabilitate impuse la o parte din componente, dar şi de satisfacerea fiabilităţii globale la
întreg sistemul. Se pleacă de la principiul repartiţiei armonice, expus mai sus, separând
cele n subsisteme în două (figura 3.6):
- o grupă, cu subsistemele pentru care a fost obţinută deja fiabilitatea limită;
- o a doua grupă, cu subsistemele pentru care se reface repartiţia sarcinilor de
fiabilitate.
Fiabilitatea noului sistem va fi:
n m n -m
R* = ∏ R i* = ∏ RLj ∏ Rk* (3.24)
i=1 j=1 k =1

iar formula repartiţiei armonice se scrie:


n -m
 R k*   R *  m  R j 
∏ 
 R k
 =   ∏
  R  j=1  R Lj 
(3.25)
k =1

de unde rezultă sarcinile de fiabilitate:


1/n -m
 * m  R 
R  j 
Rk = Rk 
*
R  ∏
(3.26)
 j=1  R Lj 

Metoda este aplicabilă şi pentru subsistemele caracterizate de o rată a defectării


constantă, în figura 3.6 fiabilităţile din schema structurală fiind înlocuite cu ratele de
defectare (λ L1 , ..., λ Lm , λ 1 , ..., λ n-m ).

Figura 3.6. Subsisteme cu rată de defectare limită


Desigur, alocarea fiabilităţilor la cele "n-m" subsisteme, se va face proporţional cu

56
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

rata de defectare globală a noului sistem:


m
λ* - ∑ λLj
j=1
λk* = λk ⋅ m
(3.27)
λ- ∑ λj
j=1

3.4.3. Alocarea fiabilităţii sistemului după criteriul fiabilitate-cost

3.4.3.1. Echirepartiţia eforturilor

Această politică constă în a prevedea pentru fiecare subsistem al noului produs,


aceeaşi creştere relativă a fiabilităţii, definită prin coeficientul:
1 - R*
C= (3.28)
1-R
sau:

1 - exp (- λ * ⋅ t) λ * MTBF
C= = = (3.29)
1 - exp (-λ ⋅ t) λ MTBF*
Deci sarcinile de fiabilitate ce revin fiecărui subsistem sunt date de relaţia:

R i* = 1 - C ⋅ (1 - R i ) (3.30)

3.4.3.2. Echirepartiţia costurilor

Această politică constă în a repartiza obiectivele de fiabilitate în aşa fel încât


costurile aditive, necesare atingerii acestor obiective să fie aceleaşi pentru toate
subsistemele.
În practică sunt mai utilizate două modele:
a) modelul DARNELL:
α
 MTBF 
C = C 0 ⋅   (3.31)
 MTBF0 
b) modelul exponenţial:
1- R
= exp [-a ⋅ (C - C 0 )b ] (3.32)
1 - R0
sau:
1/b
1  MTBF 
C - C 0 =  ⋅ ln   (3.33)
a  MTBF 0 

57
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

unde:
- , a şi b sunt constante
- iar MTBF şi MTBF 0 sunt valorile timpilor medii de bună funcţionare,
corespunzătoare costurilor C şi C 0 .

3.5. Studiul fiabilităţii sistemelor prin metoda arborilor de defectare

Metoda arborilor de defectare pentru studiul fiabilităţii previzionale a sistemelor


complexe, porneşte de la ideea că procesul de defectare poate fi cuantificat la nivel
structural, astfel încât orice defecţiune a sistemului este rezultatul unei secvenţe
cuantificate de stări ale procesului de defectare.
Nivelul de cuantificare este ales de analist, conform scopului urmărit şi preciziei
dorite, putându-se merge până la nivelul componentelor, rezultatele obţinute fiind cu
atât mai apropiate de realitate cu cât nivelul de cuantificare va fi mai detaliat.
În figura 3.7 se prezintă schema conceptuală a unui arbore de defectare, care
conţine o serie de evenimente primare independente, interconectate prin intermediul
unei structuri logice booleene, care indică multitudinea posibilităţilor în care aceste
evenimente se pot combina pentru a genera în final avaria sistemului studiat.

Figura 3.7. Schema conceptuală pentru un arbore de defectare

Din punct de vedere structural, arborele de defectare utilizează următoarele


concepte:
- elementele primare - reprezintă componentele sau blocurile care stau la nivelul de
bază al cuantificării avariei sistemului;
- defecţiunile primare - reprezintă defectele elementelor primare;
- evenimentul critic - reprezintă starea de defect a sistemului;
- modul de defectare - reprezintă setul de elemente defecte simultan care scot din
funcţiune sistemul;

58
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

- modul minim de defectare - reprezintă setul cel mai mic de elemente primare care
fiind defecte simultan, conduc la defectarea sistemului;
- nivelul ierarhic - reprezintă totalitatea elementelor care sunt echivalente
structural şi care ocupa poziţii echivalente în structura arborelui de defectare.
Metoda are la bază logica binară, prin care în mod formal o funcţie a sistemului este
asimilată unei funcţii binare, ale cărei variabile sunt defecţiunile primare şi care este
sintetizată cu elemente NU, ŞI, SAU.
Pe baza analizei prin metoda arborelui de defectare, se poate obţine fie
probabilitatea de defectare, fie rata de defectare:
a) Evaluarea probabilităţii de defectare foloseşte proprietăţile porţilor logice: ŞI,
SAU, INVERSOR (figura 3.8).

Figura 3.8 Porţi logice

Astfel, la ieşirile celor trei porţi logice, probabilitatea de a avea defect este:
- la ieşirea porţii ŞI
 P(A) ⋅ P(B), pentru A si B independente
probabilitatea ( A defectşi B defect=) P(A ∩B ) = 
P ( A /B ) ⋅ P(B) = P(A) ⋅ P ( B /A ) ,pentru evenimente dependente
- la ieşirea porţii SAU

 P(A)+ P(B) - P(A ∩ B), pentru evenimente dependente


probabilitatea ( A sau B defect
=) P(A ∪ B) = 
P(A)+ P(B) - P(A) ⋅ P(B), pentru evenimente independente
- la ieşirea porţii INVERSOR
probabilitatea (A să nu fie defect) = P(A ) = 1 - P(A)
b) Evaluarea intensităţii de defectare (λ s ) se face pe baza ipotezei că defectările
elementelor componente sunt evenimente independente şi legea de defectare este de tip
exponenţial (z(t)=λ=ct.).
Pentru a stabili valoarea ratei de defectare a sistemului, se porneşte de la
următoarele considerente:
- probabilitatea (A să se defecteze în intervalul 0,t) = P(A) = F A (t);

59
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

- probabilitatea (B să se defecteze în intervalul 0,t) = P(B) = F B (t);


Astfel, la ieşirea porţii SAU, se obţine:
P(A ∪ ăB se
s defecteze în int ervalul 0, t) P(A)
= P(B
+ ) + P(A) ⋅ P(B) = FA (t) + FB (t) − FA (t) ⋅ FB (t) = F(t)
Deci:

R ( t ) =1 − F ( t ) =1 − FA ( t ) − FB ( t ) + FA ( t ) ⋅ FB ( t ) =1 − FA ( t )  ⋅ 1 − FB ( t )  =R A ( t ) ⋅ R B ( t )
Cum:

( t ) exp( −λA ⋅ t)   şi R B=
R A= (t) exp( −λ B ⋅ t) ;

se obţine pentru fiabilitatea sistemului:

( t ) exp( − λA ⋅ t − λB ⋅ t) ;
R=

de unde rezultă că la ieşirea porţii logice SAU se obţine:


λs = λA + λB (3.34)
Pentru a determina rata de defectare la ieşirea porţii logice ŞI, se consideră N
elemente şi se reia corespunzător raţionamentul de mai sus:
N
∑ λi ⋅ (αi - 1)
i=1
λs = N
(3.35)
∏ αi - 1
i=1

unde:
1
αi = (3.36)
1 - exp(- λi ⋅ t)
Un caz particular îl constituie cel al elementelor identice legate în paralel, alcătuind
scheme redundante:
N⋅λ
λs = N -1 (3.37)
∑ αj
j=0

unde:
1
α= (3.38)
1 - exp(-λ ⋅ t)
Se observă că la limită:
t → 0 => α - > ∞ => λ s = 0
t → ∞ => α - > 1 => λ s = λ
În afară de simbolurile porţilor logice, se mai folosesc şi alte simboluri grafice

60
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

pentru configurarea arborelui de defectare, semnificaţia acestora fiind dată în figura 3.9.

CERCUL - simbolizează defectarea


primară a elementului component
pentru care rata de defectare se
cunoaşte ori se poate determina.

ROMBUL - simbolizează un
eveniment de defectare care nu este
analizat până la cauze.

HEXAGONUL - simbolizează relaţia


cauzală între două evenimente de
defectare dacă este satisfăcută
condiţia menţionată.

Figura 3.9. Simboluri grafice utilizate în


realizarea arborelui de defectare

DREPTUNGHIUL - simbolizează
defectarea ca eveniment rezultant al
propagării defectelor primare.

61
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

3.6. Studiul fiabilităţii sistemelor pe baza teoriei lanţurilor MARKOV

3.6.1. Importanţa metodei lanţurilor MARKOV

Metoda ce va fi prezentată în continuare, se foloseşte pentru rezolvarea modelelor


disponibilităţii, respectiv ale fiabilităţii şi mentenabilităţii unui sistem, cu intervale de
timp între defectări şi durate ale timpilor de reparaţie distribuite după orice lege şi
pentru orice politică de mentenanţă.
Metoda are la baza teoria lanţurilor Markov şi a fost dezvoltată în special pentru a fi
utilizată cu ajutorul calculatorului electronic, dar pentru sisteme mai simple se poate
face şi un calcul manual.

3.6.2. Noţiuni ce stau la baza metodei lanţurilor MARKOV

Exploatarea unui sistem, se caracterizează printr-o succesiune de stări care descriu


regimurile normale sau de avarie ale acestuia.
Dată fiind natura probabilistică a stărilor prin care trece sistemul, se poate admite
ca evoluţia acestuia este descrisă de un proces aleator. Acest proces este definit de o
familie de variabile aleatoare [x(t); t∈T] care descriu traiectoria procesului aleator.
Cunoaşterea stărilor sistemului la momentele consecutive t 1 , t 2 ,t 3 ,...,t n-1 ,t n
anterioare momentului t, contribuie la cunoaşterea stării în care se află sistemul la
momentul t, prin furnizarea unor informaţii colectate din stările anterioare, însă
cuprinse toate în starea cea mai recentă, respectiv starea corespunzătoare momentului
tn.
Sistemul ajuns la momentul t n în starea x n , stare în care este rezumat trecutul
sistemului, permite prevederea evoluţiei sale viitoare.
Procesul specific unui sistem, care are o astfel de evoluţie, poartă denumirea de
proces Markov.
Lanţul Markov este un proces Markov, definit de variabilele aleatoare {x(t); t∈(0,∞)}
care pot lua valori aparţinând unui şir infinit sau finit.
Un proces statistic {x(t); t∈T} este denumit proces Markov multiplu de ordin v, dacă
satisface pentru orice şir finit t 1 <t 2 < ... < t n , de valori ale parametrului t, condiţia:
distribuţia variabilei aleatoare x(t n ) depinde numai de valorile luate de ultimele v
variabile anterioare, respectiv x(t n-1 ),x(t n-2 ),...,x(t n-v ) şi nu de distribuţia acestora.
Denumim proces Markov simplu, acel proces descris mai sus, pentru care v=1.

62
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

Se spune ca un proces Markov este omogen în timp, dacă probabilităţile nu sunt


afectate de o translaţie în timp, adică:
P(t + τ, e; θ + τ, ζ ) = P(t, e; θ, ζ ) (3.39)
unde: P(t,e; θ,ζ) - reprezintă probabilitatea ca procesul să fie în starea ζ la momentul θ
ştiind că a fost în starea e la momentul t, indiferent care este valoarea lui τ.
Un proces Markov se numeşte discret, dacă T este o mulţime cel mult numărabilă.

3.6.3. Principiul metodei lanţurilor MARKOV

Un sistem constituit dintr-un număr oarecare de subsisteme, se poate caracteriza


prin:
- ansamblul stărilor posibile sau presupuse, care pot fi stări favorabile sau de
refuz;
- ansamblul stărilor iniţiale;
- probabilităţile de tranziţie între stări;
- misiunea nominală a sistemului.
Din punct de vedere al fiabilităţii, un sistem nu se poate află decât în doua stări
distincte: una de bună funcţionare şi una de defect. Derularea în timp a celor două stări, se
poate pune în evidenţă prin profilurile de funcţionare ale sistemelor fără redundanţă
(figura 3.10), respectiv cu redundanţă (figura 3.11).

Figura 3.10. Sisteme fără redundanţă Figura 3.11. Sisteme cu redundanţă

În baza formalismului din figura 3.10 şi figura 3.11 se pot defini următoarele
mărimi:
- P i (t), probabilitatea ca sistemul să fie în starea "i" la timpul "t" (starea "i"
poate fi o stare de defect sau una de bună funcţionare);
- A(t), disponibilitatea instantanee, care reprezintă probabilitatea ca un sistem să

63
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

fie în stare de bună funcţionare la momentul "t", oricare ar fi starea în care acesta s-a
aflat iniţial;
- A F (t), disponibilitatea instantanee, pentru sistemul care iniţial se află în stare de
bună funcţionare;
- A D (t), disponibilitatea instantanee pentru sistemul care iniţial se află în stare de
defect.
Stările probabile ale unui sistem, pot fi reprezentate pe intervale discrete sau
continue, printr-un multigraf orientat, care poartă numele de diagrama Markov. Pentru
un sistem fără redundanţă, diagrama Markov este prezentată în figura 3.12.

Figura 3.12. Diagrama MARKOV

Nodurile din diagrama Markov, reprezintă stările posibile ale sistemului (i=1, i=2).
Arcele orientate, dintre noduri, reprezintă tranziţiile dintre stările sistemului
caracterizate prin următoarele probabilităţi:
- p 12 (T), reprezintă probabilitatea ca sistemul să treacă din starea 1 în starea 2,
pe perioada T;
- p 21 (T), reprezintă probabilitatea ca sistemul să treacă din starea 2 în starea 1,
pe perioada T.
Buclele ataşate nodurilor din diagrama Markov au următoarea semnificaţie:
- b 1 (T)=1-p 12 (T), reprezintă probabilitatea ca sistemul să rămână în starea 1 pe
perioada T;
- b 2 (T)=1-p 21 (T), reprezintă probabilitatea ca sistemul să rămână în starea 2 pe
perioada T.
Dacă ratele de defectare şi cele de reparaţie (λ şi μ) sunt constante în timp, procesul
este staţionar, iar curbele disponibilităţii evoluează ca în figura 3.13.

64
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

Figura 3.13. Evoluţia disponibilităţii

Dacă procesul este nestaţionar, curbele disponibilităţii iau forme diverse, aşa cum
se prezintă în figura 3.14 pentru perioada de tinereţe a sistemului, sau în figura 3.15
pentru cea de uzură/îmbătrânire.

Figura 3.14 Figura 3.15

Disponibilitatea pentru perioada de tinereţe Disponibilitatea pentru perioada de uzură

Disponibilitatea pe un interval (t 1 ,t 2 ) este dată de aria de sub curba disponibilităţii,


aşa cum se vede în figura 3.16 şi figura 3.17, pentru cazul regimului staţionar.

Figura 3.16. Disponibilitatea pe un interval Figura 3.17. Disponibilitatea pe un interval


Desigur, aşa cum s-a arătat, disponibilitatea ţine cont atât de aspectul fiabilităţii cât
şi de acela al mentenabilităţii, iar diagramele Markov ale acestora sunt cazuri

65
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

particulare ale celei a disponibilităţii din figura 3.12.


Astfel, în figura 3.18 se prezintă profilul de funcţionare al fiabilităţii şi respectiv în
figura 3.19 diagrama Markov pentru un sistem fără redundanţă, iar în figura 3.20 se
prezintă profilul de funcţionare al mentenabilităţii şi respectiv în figura 3.21 diagrama
Markov, de asemeni pentru un sistem fără redundanţă (starea 1 reprezentând o stare de
funcţiune, iar starea 2 de defect a sistemului).

Figura 3.18. Profilul de funcţionare al fiabilităţii Figura 3.19 Diagrama MARKOV a fiabilităţii

Figura 3.20. Figura 3.21.


Profilul de funcţionare al mentenabilităţii Diagrama MARKOV a mentenabilităţii
Aşadar modelul matematic al disponibilităţii instantanee se poate scrie pornind de
la diagrama Markov din figura 3.12, astfel:
 P 1 (nT + T)   b1 (T) p21 (T)   P 1 (nT) 
 = ⋅  (3.40)
 P 2 (nT + T)   p12 (T) b2 (T)   P 2 (nT) 

sau:
[Pi (nT + T)] = [q(T)] ⋅ [Pi (nT)] (3.41)
unde:
T - mărimea eşantionului din algoritmul pentru calculator;
n - numărul de iteraţii care se aplică;
nt=T - durata misiunii pentru care se calculează disponibilitatea sistemului.
Din relaţia (3.40) se vede că suma elementelor de pe coloanele matricei q(T) este
egală cu unitatea.

66
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

Modelul matematic al fiabilităţii se scrie pornind de la diagrama din figura 3.19:

 P 1 (nT + T)   b1 (T) 0   P1 (nT) 


 = ⋅  (3.42)
 P 2 (nT + T)   p12 (T) 1   P 2 (nT) 

La fel se procedează şi pentru mentenabilitate, pornind de la diagrama din figura


3.21:

 P 1 (nT + T)   1 p21 (T)   P1 (nT) 


 = ⋅  (3.43)
 P 2 (nT + T)   0 b2 (T)   P 2 (nT) 
Din relaţiile (3.40), (3.42) şi (3.43) se vede că s-au obţinut expresii identice pentru
cele trei caracteristici: A(t), R(t) şi M(t).
Este interesant de observat că A(t), R(t), M(t) sunt toate funcţii unice de P 1 (nT) care
este probabilitatea ca sistemul să fie în stare de funcţionare la momentul t. Dacă
modelul matematic se scrie pe baza unei diagrame Markov cu mai multe stări de bună
funcţionare ale sistemului, caracteristicile de mai sus vor depinde de suma tuturor
probabilităţilor stărilor de bună funcţionare.
În baza acestui formalism de scriere a modelului matematic, problema
caracteristicilor A(t), R(t) şi M(t) se poate rezolva iterativ cu ajutorul calculatorului, însă
scriind relaţia (3.40) sub forma:

 P1 (nT)   b1 (T) p21 (T)   P1 (nT - T) 


 = ⋅  (3.44)
 P 2 (nT)   p12 (T) b2 (T)   P 2 (nT - T) 

3.6.4. Calculul teoretic al proceselor nestaţionare(λ≠ct. şi μ≠ct.)

Pornind de la ecuaţia (3.44) se procedează astfel:


- pentru n=1 ecuaţia (3.44) devine:

 P 1 (T)   b 1 (T) p 21 (T)   P1 (0) 


 = ⋅  (3.45)
 P 2 (T)   p 12 (T) b2 (T)   P 2 (0) 

care pentru cazul în care sistemul iniţial se află în stare de bună funcţionare, devine:

 P 1 (T)   b 1 (T) p 21 (T)   1 


 = ⋅ (3.46)
 P 2 (T)   p 12 (T) b2 (T)   0 

Sau dacă iniţial sistemul este defect:


 P1 (T)   b1 (T) p 21 (T)   0 
 = ⋅  (3.47)
 P 2 (T)   p12 (T) b 2 (T)   1 

67
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

sau:
[P i (T)] = [q1 (T)] ⋅ [P i (0)] (3.48)

- pentru n=2 ecuaţia (3.44) devine:

 P 1(2T)  
 b 1" (T) p "21 (T)   P 1 (T) 
⋅ (3.49)
 =    
 P 2 (2T)   "
p 12 (T) b 2" (T)   P 2 (T) 

în care dacă se înlocuieşte matricea Pi ( T )  cu expresia (3.45) ori (3.48) se obţine:

[Pi (2T)] = [q 2 (T)] ⋅ [q1 (T)] ⋅ [Pi (0)] (3.50)

- continuând procedeul de "n" ori se obţine:


[Pi (nT)] = [q n (T)][q n -1 (T)]...[q 2 (T)][q1 (T)][Pi (0)] (3.51)

  1
 0 
unde: P i(0)] =    dacă iniţial sistemul se află în stare de funcţionare
  0  dacă iniţial sistemul se află în stare de defect
  1
  
Evident, procesul fiind nestaţionar, la fiecare iteraţie se va calcula o nouă matrice
de tranziţie [q(T)] de forma:
 b 1 (T) p 21 (T)
[q(T)] =   (3.52)
p 12 (T) b 2 (T)

3.6.5. Calculul teoretic al proceselor staţionare (λ=ct. şi μ=ct.)

Dacă procesul este staţionar:


[q n (T)] = [q n -1 (T)] = ... = [q1 (T)] = [q(T)] (3.53)

În aceste condiţii, relaţia (3.51) se scrie sub forma:


n
 P1 (nT)  b1 (T) p21 (T)  P1 (0)
 =  ⋅  (3.54)
P 2 (nT) p12 (T) b2 (T) P 2 (0)

sau:

[P i (nT)] = [q(T) ]n ⋅ [P i (0)] (3.55)

68
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

3.6.6. Calculul manual al unui sistem în regim staţionar şi fără redundanţă

Pentru orice sistem, probabilităţile tranziţiilor dintr-o stare în alta (p ij (T) şi p ji (T))
precum şi a buclelor, se pot scrie în funcţie de F(T) şi M(T):
p 12 (T) = F(T) (3.56)

p 21 (T) = M(T) (3.57)

b 1 = 1 - p 12 (T) = 1 - F(T) (3.58)

b2 = 1 - p21 (T) = 1 - M(T) (3.59)

unde:
F(T) - probabilitatea de defectare a sistemului în timpul T;
M(T) - probabilitatea ca sistemul defect să fie reparat în timpul T.
Desigur, pentru λ(t) şi μ(t) constanţi, F(t) şi M(t), nu se schimbă de la o iteraţie la
alta.
Pentru timpii de defectare şi reparaţie consideraţi distribuiţi exponenţial, expresiile
de mai sus devin:
F(T) = p12 (T) = 1 - exp(-λ ⋅ T) (3.60)

M(T) = p21 (T) = 1 - exp(-µ ⋅ T) (3.61)

b1 (T) = exp(-λ ⋅ T) (3.62)

b2 (T) = exp(-µ ⋅ T) (3.63)


În aceste condiţii, valorile expresiilor (3.60)...(3.63) sunt constante pentru fiecare
iteraţie.
Pentru cele două exponenţiale se fac aproximaţiile:

λ ⋅ T (λ ⋅ T)2 (λ ⋅ T)3 k ( λ ⋅ T)
k
exp(-λT) = 1 - + - +...+ (-1) ⋅ = 1 - λ⋅T (3.64)
1! 2! 3! k!

µ ⋅ T (µ ⋅ T)2 (µ ⋅ T)3 (µ ⋅ T)k


exp(-µT) = 1 - + - +... + (-1) k ⋅ = 1 - µ⋅T (3.65)
1! 2! 3! k!
Înlocuind expresiile (3.60)...(3.63) în ecuaţia (3.40) şi ţinând cont de aproximările
(3.64) şi (3.65), se obţine:

 P1 (nT + T) 1 - λT µT   P1 (nT)


 =
  ⋅  (3.66)
P 2 (nT + T)  λT 1 - µT  P 2 (nT)
sau:

69
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

 P 1 (nT + T) - P 1 (nT) - λT µT   P1 (nT)


 = ⋅  (3.67)
P 2 (nT + T) - P 2 (nT)  λT - µT  P 2 (nT)
Împărţind prin T ecuaţia (3.67), trecând la limita pentru T→0 şi făcând substituţia
nT=t, rezultă:
d 
 dt P1 ( t )  - λ µ   P1 (t)
  = ⋅  (3.68)
 d P ( t )  λ - µ  P 2 (t)
 dt 2 
Aplicând transformata Laplace:

d 
£  Pi (t) = s [Pi (s)] - [Pi (0)] (3.69)
 dt 
şi
£[Pi (t)] = [Pi (s)] (3.70)
ecuaţia (3.68) devine:

s P 1 (s) - λ µ   P 1 (s)  P 1 (0)


 = ⋅ +  (3.71)
s P 2 (s)  λ - µ  P 2 (s) P 2 (0)
a) Calculul disponibilităţii instantanee A(t)
Aşa cum s-a mai arătat A(t)=P 1 (t), însă pentru determinarea lui P 1 (t) există două
variante:
- în ipoteza că iniţial sistemul se află într-o stare de bună funcţionare, atunci se
înlocuieşte:

 P 1 (0)  1
 = 
P 2 (0) 0 
în relaţia (3.71), se obţine ecuaţia matriceală:

λ + s - µ   P 1 (s)  1
 ⋅ =  (3.72)
 - λ µ + s   2  0 
 P (s)

după rezolvarea căreia rezultă:


s+µ
P 1 (s) = (3.73)
s ⋅ (s + µ + λ )
Se aplică transformata Laplace invers:
µ λ
£ -1 P 1 (s) = P1 (t) = AF (t) = + exp[-(λ + µ ) ⋅ t] (3.74)
µ+λ λ+µ

70
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

- în ipoteza că iniţial sistemul se află în stare de defect, se înlocuieşte:


 P1 (0) 0
 = 
P2 (0)  1
în relaţia (3.71) şi procedând ca mai sus, se obţine pentru disponibilitate:
µ µ
A D (t) = - exp[-(λ + µ ) ⋅ t] (3.75)
λ +µ λ+µ
Pentru a calcula valoarea medie a disponibilităţii, vom trece la limita pentru t→0,
relaţia (3.75) şi vom obţine:
µ
A= (3.76)
λ+µ
Cum s-a presupus o distribuţie exponenţială pentru timpii de defectare şi de
reparare, evident că:
1 1
λ= şi µ = (3.77)
MTBF MTR
iar valoarea medie a disponibilităţii va fi:
MTBF
A= (3.78)
MTBF + MTR
relaţie precizată în capitolul 1.
b) Calculul fiabilităţii R(t)
Utilizând diagrama Markov din figura 3.19 şi relaţia (3.42) căreia i se aplică acelaşi
procedeu ((3.64)...(3.72)), rezultă ecuaţia matriceală:

s + λ 0   P 1 (s)  1
 ⋅ =  (3.79)
 - λ s  P 2 (s) 0 

din care:
1
P1 (s) = (3.80)
s+λ
Aplicând transformata Laplace inversă:

£ -1 P1 (s) = P1 (t) = e-λ⋅t (3.81)


rezultă deci:
R(t) = e- λ⋅t (3.82)
forma binecunoscută a funcţiei de fiabilitate.
c) Calculul mentenabilităţii M(t)
Pe baza diagramei Markov din figura 3.21 şi a relaţiei (3.43), procedând ca la

71
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

punctele precedente, se obţine ecuaţia:

s - µ   P 1 (s) 0 
 ⋅ =  (3.83)
0 s + µ  P 2 (s)  1
din care se obţine:
1
P 2 (s) = (3.84)
s+µ
Aplicând transformata Laplace inversă:

£ -1 P 2 (s) = P 2 (t) = exp(-µ ⋅ t) (3.85)

Cum P1 ( t ) + P2 ( t ) =
1 , rezultă că:

P 1 (t) = 1 - exp(-µt) = M(t) (3.86)


care reprezintă funcţia de mentenabilitate.
Se vede că pentru acest caz simplu, μ=ct. şi λ=ct. se poate face un calcul manual
pentru obţinerea caracteristicilor: A(t), R(t) şi M(t). Dacă, însă, intervalele de timp dintre
defecţiuni sau duratele timpilor de reparaţie nu sunt distribuite exponenţial, calculul
manual nu mai este posibil, fiind necesara utilizarea calculatorului.
În concluzie, studiul sistemelor folosind metoda lanţurilor Markov, cuprinde
următoarele etape:
1 - se definesc stările posibile ale sistemului, identificându-se odată cu această
operaţie stările de bună funcţionare şi cele de refuz;
2 - se construieşte diagrama Markov (graful orientat);
3 - se scrie modelul matematic ataşat diagramei Markov;
4 - se rezolvă ecuaţia matriceală, obţinându-se probabilităţile stărilor sistemului
la momentul t dorit (P i (t));
5 - în funcţie de starea iniţiala în care s-a aflat sistemul cu mărimile P i (t)
determinate, se calculează caracteristicile: A(t), R(t) sau M(t).

3.7. Studiul fiabilităţii folosind metoda de interferenţă BAYES

Teorema lui BAYES, se poate exprima din formula probabilităţilor condiţionate


(pct. 2.1.2.2):
P (B/A )
P (A/B ) = P(A) ⋅ (3.87)
P(B)
unde:
P(A) - este probabilitatea APRIORI a evenimentului A

72
Capitolul 3 Fiabilitatea previzională a sistemelor electrice

P(A/B) este probabilitatea lui A, condiţionată de producerea evenimentului B,


sau probabilitatea POSTERIORI.
Utilizarea teoremei lui BAYES poate fi recursivă, adică dacă se dispune de
rezultatele B 1 , B 2 , ..., B n ale unei succesiuni de încercări, se poate scrie succesiv:
P (B1 /A )
P (A/ B1) = P(A) ⋅ (3.88)
P( B1)
P (B1 /A ) P (B2 /A )
P (A/B1 , B2 ) = P(A) ⋅ ⋅ (3.89)
P( B1) P( B2 )
şi în cele din urmă:
P (Bn /A )
P (A/B1 , B2 ,..., Bn ) = P (A/B1 , B2 ,..., Bn -1) ⋅ (3.90)
P( Bn )
Pe măsură ce rezultatele încercării sunt cunoscute, se utilizează distribuţia posteriori
(deja obţinută) ca distribuţie APRIORI şi se reia secvenţa operaţiilor. Prima distribuţie
apriori P(A) tinde să se perimeze, pe măsură ce se iau în consideraţie noi rezultate.
Viteza cu care o distribuţie apriori se perimează, determină „forţa" acestei distribuţii.

73
CAPITOLUL 4
FIABILITATEA PARAMETRICĂ

4.1. Obiectivele fiabilităţii parametrice

Fiabilitatea parametrică are in vedere deriva parametrilor, respectiv evoluţia în


timp a unui parametru caracteristic pentru un produs.
În capitolele precedente, s-au considerat defecţiunile ca având rol catastrofic, în
sensul că manifestarea acestora are caracter brusc.
La unele produse, iese uşor în evidenţă faptul că una sau mai multe caracteristici
ale acestora se modifică în timp, ceea ce este totuna cu a spune că are loc o derivă de
parametru.
Astfel, dacă se consideră un lot de produse identice, supus observaţiilor, se constată
că de la început, în urma fabricaţiei, parametrul sau caracteristica specifică produselor
respective (X) nu este aceeaşi la toate componentele lotului, fiind însă cuprinsă într-o
plajă iniţială de toleranţă (de exemplu ±5%). În timp, valoarea iniţială a caracteristicii
suferă o modificare după o lege oarecare, în general în sensul scăderii (ex.: capacitatea
condensatorului, rigiditatea dielectrică a izolaţiilor etc.) sau creşterii (rezistenţa electrică
a rezistoarelor, jocul unui ajustaj mecanic, pierderile de mers în gol la un motor electric
etc.).
Întrucât modificarea valorii iniţiale a parametrului semnificativ nu este indiferentă
pentru funcţionarea unui sistem complex care încorporează asemenea elemente, este
necesară prevederea unor limite, dincolo de care nu mai este permisă utilizarea lor.
Momentul t di (figura 4.1), în care valoarea parametrului X atinge limita impusă (X sup
sau X inf ), echivalează cu o defectare, fără însă ca aceasta să aibă caracter catastrofic.
Sistemul continuă să funcţioneze, dar fără a respecta condiţiile stabilite (X inf <X<X sup ).

Figura 4.1. Evoluţia parametrilor interni şi de intrare ai sistemului

75
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

Fiabilitatea stabilită pe baza statisticii evenimentelor corespunzătoare momentelor


t di , se numeşte fiabilitate parametrică.
De obicei, curbele reprezentate în figura 4.1 sunt determinate prin măsurători
periodice şi cunoscând astfel evoluţia parametrului măsurat, în raport cu o limită
impusă, se poate determina momentul t d al apariţiei defectului de tip parametric.
De obicei, curbele de evoluţie a parametrului în timp, din figura 4.1 sunt asimilate
cu drepte, reprezentarea teoretică fiind de două feluri.
a) evoluţie parametrică de tip polar (figura 4.2) dată de o relaţie de forma:
Xi (t) = h 0 + (t + t0 ) ⋅ ai (4.1)
unde:
(h 0 ,t 0 ) - coordonatele polului P;
a i - viteza de degradare a parametrului X i determinată de relaţia:
Xi0 - h0
ai = (4.2)
t0
X io - valoarea iniţială a caracteristicii de la componenta "i" din lot.

Figura 4.2 Evoluţie parametrică de tip polar Figura 4.3 Evoluţie parametrică uniformă

b) evoluţia parametrică uniformă (figura 4.3) dată de o relaţie de forma:


X i (t) = X i 0 + bt (4.3)

unde:
b - viteza constantă de degradare a parametrilor X io de la componentele
observate:
X i ′ - X i0
b= (4.4)
t′

76
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

4.2. Metode pentru studiul fiabilităţii parametrice

Ne vom ocupa în continuare de calculul fiabilităţii, pornind de la cunoaşterea


modului în care variază mărimile de ieşire ale unui sistem, în funcţie de variaţiile
posibile ale parametrilor interni şi de intrare, aceste variaţii fiind simultane şi
independente. Problema de fapt se reduce la determinarea valorilor parametrilor de
ieşire, respectiv variaţia parametrului de ieşire determinant al sistemului, în funcţie de
repartiţia toleranţelor parametrilor interni.
Pentru a atinge acest obiectiv, se presupune că parametrul de ieşire este distribuit
normal în orice moment al duratei de viaţă a sistemului şi că el trebuie să se încadreze
între anumite limite (+L) si (-L). Pentru toate valorile ce depăşesc aceste limite, se
produce defectarea sistemului sau o stare echivalentă cu defectarea.
Astfel, la momentul iniţial t 0 , parametrul de ieşire semnificativ are media m 0 şi
dispersia σ 0 2 (figura 4.4). La alte momente ulterioare (t 0 ’ ,t’ 0 ,t’ 0 , …) datorită diverselor
variaţii ale parametrilor interni, media şi dispersia se modifică conform noilor
distribuţii ale parametrului de ieşire y 0 la momentele respective, suprafeţele haşurate
corespunzând stării de defect a sistemului respectiv.

Figura 4.4. Evoluţia în timp a parametrului de ieşire y 0

La aplicarea modelelor matematice prezentate în continuare, este necesară


parcurgerea următoarelor etape:

77
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

- selecţia sistemului;
- stabilirea modelului matematic (funcţia de transfer);
- validarea experimentală a modelului.
Uneori, datorită complexităţii relaţiilor analitice şi a faptului că acestea nu ţin cont
de efectele mediului ambiant sau alţi factori necunoscuţi, se procedează la determinarea
funcţiei de transfer pe cale experimentală.

4.2.1. Determinarea domeniului de funcţionare

4.2.1.1. Determinarea teoretică a domeniului de funcţionare

De obicei, mărimea de ieşire pentru un sistem, se poate reduce la un parametru


semnificativ (determinant), prin simplificare sau prin luarea in considerare a
parametrului global, rezultat al parametrilor de ieşire reali.
În continuare, vom numi drept parametri de intrare x i (i=1,2,...,m) acei parametri care
influenţează funcţionarea sistemului, iar parametri de ieşire y j (j=1,2,...,n), acei parametri
ce asigură îndeplinirea funcţiei de către sistem, astfel încât:
y j = f( x1 , x 2 ,..., xm ) (4.5)

Schema sintetică/bloc a acestei concepţii este data în figura 4.5.

Figura 4.5 Schema bloc a unui sistem

Pentru introducerea indicatorilor de fiabilitate la nivelul sistemului, respectiv al


componentelor, este necesar să se definească domeniul de funcţionare al sistemului ca
mulţimea valorilor Y din spaţiul n-dimensional, pentru care sistemul îşi îndeplineşte
funcţia în mod corespunzător.
Acest domeniu poate fi delimitat pe baza condiţiilor impuse sistemului prin
inegalităţile:
yj ≤yj≤yj (4.6)
min max

unde intervalul  y j min , y j max  , reprezintă intervalul de toleranţă pentru performanţa

j a sistemului.

78
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

Pentru limitele de toleranţă ale mărimilor de ieşire, se poate scrie:

 y j = f( x1 , x 2 ,..., xm )
 min
 (4.7)
 y j max = f( x1 , x 2 ,..., xm )

iar pentru domeniul in care trebuie să se găsească punctul de funcţionare:


 xi min adm = xi nom - ∆ xi
 (4.8)
 xi max adm = xi nom + ∆ xi

Aşa cum am arătat mai sus, dependenţa mărimilor de ieşire de cele de intrare este
de forma relaţiei (4.5), care în general este o ecuaţie diferenţială cu parametri variabili.
Pentru calcule, vom transcrie ecuaţia (4.5) sub forma dependenţei abaterilor absolute
ale mărimilor de ieşire de cele ale mărimilor de intrare ale schemei conceptuale din
figura 4.5:
∆ y j = a 1j ∆ x 1 + a 2j ∆ x 2 + ... + a mj ∆ x m (4.9)

În acest caz, condiţiile iniţiale fiind nule, ecuaţia (4.9) este o ecuaţie diferenţială
omogenă.
Considerând abaterile mici în comparaţie cu valoarea nominală, coeficienţii a ij se
pot determina din dezvoltarea în serie TAYLOR a expresiei (4.9) si neglijând derivatele
de ordin mai mare că:
m ∂yj
∆yj= ∑   ∆ xi
 ∂ xi 
(4.10)
i =1  
de unde rezultă:
∂yj
a ij = (4.11)
∂ xi
Scriind ecuaţia (4.10) sub forma abaterilor relative:
∆yj m ∂y j x ∆x
yj
= ∑ ⋅ i⋅
∂ xi y j xi
i (4.12)
i =1

Se observă că in relaţia (4.12) apare expresia senzitivităţii:


∂yj x
Si = ⋅ i (4.13)
∂ xi y j

79
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

Cu notaţiile:

 ∆yj
 δyj=
 yj
 (4.14)

 δ xi = ∆ xi
 xi
şi expresia senzitivităţii relaţia (4.9) devine:
m
δy j= ∑ Si δ xi (4.15)
i =1

Studiul teoretic al domeniului de funcţionare, presupune că este cunoscută ecuaţia


(4.5) şi relaţia (4.6) descrie atât regimul static cât si cel dinamic.

4.2.1.2. Determinarea experimentală a domeniului de funcţionare

Determinarea experimentală a domeniului de funcţionare, constă în ridicarea


experimentală a locului geometric al abaterilor maxime ale mărimilor de intrare, pentru
care mărimea (mărimile) de ieşire nu depăşeşte limitele de toleranţă impuse.
Practic, aceasta determinare se desfăşoară astfel:
- pentru parametrul de ieşire determinant ales y j şi pentru fiecare valoare a
mărimii de intrare x i se variază o altă mărime de intrare x p (p=1, 2, ..., m si p≠i),
menţinând celelalte m-2 mărimi constante, până când parametrul de ieşire iese din
limitele impuse [y min , y max ], notând aceste valori cu x p min si x p max ;
- unind între ele punctele de mai sus, se obţine o curbă ce mărgineşte suprafaţa
pentru care este satisfăcută condiţia (4.6).
Suprafaţa obţinută experimental, reprezintă proiecţia secţionării domeniului de
funcţionare după parametrul Y j cu un plan paralel cu axele de coordonate: x i , x p .
La fel se procedează pentru fiecare din mărimile de ieşire y j .
Suprafaţa mărginită de 2n astfel de curbe, reprezintă proiecţia secţionării cu un plan
paralel cu axele x i şi x p ale domeniului de funcţionare după cei "n" parametri de ieşire.
Desigur, pentru toate cele "m" mărimi de intrare şi "n" mărimi de ieşire, se obţine un
domeniu "m+n" - dimensional.
Avantajul acestei metode, constă în aceea că ea poate fi utilizată şi atunci când este
greu de scris dependenţa analitică dintre mărimile de ieşire şi cele de intrare, precum şi
pentru faptul că ea este utilizabilă şi pentru variaţii mici sau mari ale mărimilor de

80
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

intrare.
Caracteristicile unui domeniu de funcţionare bidimensional, sunt date în figura 4.6.

Figura 4.6. Domeniul de funcţionare al sistemului

Sistemul studiat, va fi cu atât mai protejat împotriva variaţiilor mărimilor de


intrare, cu cât punctul sau domeniul nominal de funcţionare se plasează mai aproape
de centrul domeniului D.
Pe de altă parte, dacă este dat domeniul de funcţionare D, atunci punctul şi
domeniul nominal de funcţionare se plasează cât mai aproape de centrul lui D,
putându-se evalua de la început variaţiile admisibile ale mărimilor de intrare. Invers,
dacă punctul nominal de funcţionare este dat, toleranţele maxime ale mărimilor de
intrare, se determină construind un contur, al cărui centru este punctul nominal de
funcţionare.
Pentru compararea din punct de vedere al fiabilităţii, a diverselor variante de
proiectare, realizate pentru aceleaşi funcţiuni, se construieşte domeniul de funcţionare
pentru fiecare variantă şi apoi se compară între ele, domeniile de funcţionare.
Apar următoarele cazuri:
a) D1 ≡ D 2 → se va adopta varianta cu punctul de funcţionare cel mai apropiat
de centrul domeniului;
b) D1 ∩ D 2 =
D 2 → se va adopta varianta cu domeniul de funcţionare mai
mare (respectiv D 1 );
c) D1 ∩ D 2 =
∅ → se va adopta varianta cu domeniul de funcţionare mai mare.
Drept criteriu de apreciere a fiabilităţii, se utilizează probabilitatea ca în intervalul
de timp (0,t), mărimea de ieşire y j să ia valori admise, adică probabilitatea P i ca punctul
de funcţionare să se afle în interiorul domeniului D ( Pi = P ( xi min < xi < xi max ) ).

81
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

4.2.2. Metoda experimentală

Metoda experimentală este o metodă simplă, nu necesită calcule, dar este de durată.
Se utilizează această metodă, când la proiectarea unui sistem nu se cunoaşte
suficient comportamentul la fiabilitate al elementelor componente (sau o parte a
acestora) şi constă în următorii paşi:
- având loturile cu componente reprezentative din distribuţii obişnuite, se alege
la întâmplare câte o componentă de fiecare tip, se realizează produsul şi se măsoară
parametrii de ieşire;
- se descompune sistemul în elementele folosite care se repun în loturile fiecărui
tip, se extrage din nou câte o componenta de fiecare tip, pentru reproducerea unui nou
sistem identic şi din nou se măsoară parametrii de ieşire;
- repetând aceste experienţe de un număr mare de ori, se obţine distribuţia
căutată a parametrilor de ieşire.

4.2.3. Metoda regresiei

Metoda presupune că, în urma unui număr de experimente, se dispune de un


ansamblu de valori ale parametrului de ieşire de parametrii interni.
Pentru regresie, este necesară determinarea funcţiilor y=f(x); y=(y/x) sau x=g(y);
x=h(x/y), pe baza valorilor celor două şiruri obţinute prin experimentări:

 (X) : x 1 , x 2 ,..., x k
 (4.16)
 (Y) : y 1 , y 2 ,..., y k

Din punct de vedere matematic, problema este nedeterminată, putându-se obţine o


infinitate de funcţii, care sa treacă prin punctele (x j ,y j ).

Figura 4.7. Regresie liniară Figura 4.8. Regresie neliniară

82
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

Dacă norul de puncte este înconjurat de o elipsă, ca în figura 4.7, se acceptă o


funcţie de regresie liniara:
y = ax + b (4.1 7)
Dacă norul de puncte experimentale este înconjurat de un contur de altă formă
(figura 4.8) se poate considera una din funcţiile:

y = ab x (4.18)
sau:

y = ax 2 + bx + c (4.19)
Intuitiv, se observă din figura 4.7 că cea mai bună estimare a aproximării liniare a
funcţiei teoretice este o dreaptă trasată de aşa manieră, încât diferenţele dintre Y
observat şi Y aşteptat să fie minime. Această dreaptă, numită dreapta de regresie liniară
simplă sau dreapta diferenţei celor mai mici pătrate, este astfel încât suma pătratelor
ecartelor în Y să fie minimă.
Fie e i eroarea reziduală, respectiv diferenţa între valoarea observată y i pentru un x i
şi valoarea estimată y i plecând de la dreapta de regresie (4.17):
ei = yi - a - bxi (4.20)

Suma pătratelor erorilor reziduale este:


K K K K K K K
∑ = ∑( yi − a - bxi ) = ∑
e i2
2
y i2 + ka 2 + b2 ∑ x i2 − 2a ∑ yi − 2b∑xi yi + 2ab ∑xi (4.21)
i=1 i=1 i=1 i=1 i=1 i=1 i=1

Pentru a găsi valorile a şi b, care minimizează relaţia (4.21), se anulează derivatele


de ordinul întâi şi rezultă sistemul:
 K K


∑ yi = k ⋅ a + b ⋅ xi ∑
 i=1 i=1 (4.22)
 K K K

 ∑ x i y i = a ⋅ ∑
x i + b ⋅ x i2 ∑

 i=1 i=1 i=1

cu soluţiile:
 a = y - bx


 K
 (4.23)
 ∑
x i y i - K x⋅y
b = i=1
 K

 ∑
x i2 - n x 2
 i=1

83
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

K
 ∑ xi
 x = i=1
 K
unde:  K
(4.24)

 ∑ yi
 y = i=1K
Procedând la fel, în cazul regresiei liniare multiple:
y j = a + b1 x1j + b2 x2j + ... + bn xnj (4.25)

va trebui minimizată relaţia:


n n
∆= ∑ = ∑ [ y j - (a + b1 x1j + b2 x2j + ... + bn xnj) ]2
e2j (4.26)
j=1 j=1

Anulând derivatele parţiale de ordinul întâi ale expresiei (4.26), se obţine sistemul:
 n
∂∆

 ∂a
=2 ∑[ y j - (a + b 1 x 1 j + b 2 x 2 j + ... + b n x nj )](-1) = 0
j =1


 n
∂∆


 ∂ b1
=2 ∑[ y j - (a + b 1 x 1j + b 2 x 2j + ... + b n x nj )](- x 1j ) = 0 (4.27)
j =1

 ..............................................................................................


 n
∂∆

 ∂ bn
=2 ∑[ y j - (a + b 1 x 1j + b 2 x 2j + ... + b n x nj )](- x nj ) = 0
 j =1

Sistemul (4.27) mai poate fi scris sub forma:

 n n n n
∑ ∑
 na + b1 x1j + b 2 x 2j + ... + b n x nj =

∑ ∑ yj
j=1 j=1 j=1 j=1

 n n n n n
∑x ∑x ∑x x ∑x x ∑y x
2
 a + b1 + b 2 + ... + b n =
 j=1 1j 1j 1j 2j 1j nj j 1j

j=1 j=1 j=1 j=1
(4.28)
 n n n n n
∑ ∑ ∑
 a x 2j + b1 x 2jx1j + b 2 x 22j + ... + b n x 2jx nj =
 j=1
∑ ∑ y j x 2j
j=1 j=1 j=1 j=1

 ............................................................................................................
 n n n n n
 a
 ∑ x nj + ∑ +
b1 x njx1j b 2 x njx 2j ∑ + ... + ∑
b n x nj 2 =
∑ y jx nj
 j=1 j=1 j=1 j=1 j=1

84
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

Din prima ecuaţie a sistemului (4.28) se obţine:

n  n n n 
1 1 
a= ∑
n j= 1
yi -  b1
n  j= 1 ∑
x 1j + b 2 ∑
x 2j + ... + b n x nj 

∑ (4.29)
 j= 1 j= 1 
sau mai sintetic:
n n
1
a=y- ∑ b i x i ; xi = ∑
n j= 1
x ij (4.30)
j= 1

Introducând relaţia (4.30) in sistemul (4.28) se obţin n ecuaţii cu n necunoscute:

 b1 a11 + b2 a12 + ... + bn a1n = a1p



 b1 a21 + b2 a22 + ... + bn a2n = a2p
 (4.31)
 .....................................................

 b1 an1 + b2 an2 + ... + bn ann = anp

 n
 air =

∑xij xrj - xr
j=1

unde:  (4.32)
 n
a =
 ip ∑y j xpj - y
 j=1

Deci soluţia sistemului (4.27) este compusă din:


 [A ir ] ⋅ [B i ] = [A ip ]

 (4.33)
 n
 a=y-
 ∑ bi xi
 j= 1

 a11 a12 ... a1n 


 
unde: [Air ] =  a21 a22 ... a2n  (4.34)
 
 an 1 an 2 ... ann 
 b 1
 
 b 2
 
 . (4.35)
[B i ] =
 .
 
 .
 
 bn

85
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

 a1p 
 
 a2p 
 
 . 
[Aip ] =   (4.36)
 .

 . 
 anp 
 
Cu aceste mărimi determinate se poate trasa distribuţia:
Y = f(x) = a + b1x1 + a 2 b2 +... + bn x n (4.37)

4.2.4. Metoda cazului cel mai defavorabil sau a valorilor extreme

Această metodă presupune cunoscut modelul matematic, care leagă parametrul de


ieşire de parametrii interni şi de intrare:
Y = F(x1 , x 2 ,..., x n ) (4.38)
Cunoscând valorile nominale x 10 , x 20 , ..., x n0 ale diferiţilor parametri interni şi de
intrare, precum şi toleranţele lor, respectiv limitele inferioare x 10m , x 20m , ..., x n0m şi cele
superioare x 10M , x 20M , ..., x n0M , metoda valorilor extreme constă în a utiliza funcţia de
transfer (modelul matematic) pentru a calcula valoarea nominala Y 0 a parametrului de
ieşire, precum şi valorile limită extreme Y m şi Y M pe care le ia acesta, când parametrii
interni şi de ieşire iau valorile extreme, în sensul în care efectele defavorabile se adună
la toate.
În prima fază se calculează derivatele parţiale ale funcţiei de transfer, la valorile
nominale ale mărimilor de intrare şi interne:

∂F( x1 , x2 ,..., xn )
; i = 1,2,..., n (4.39)
∂ xi
xi 0

∂F
În funcţie de valorile calculate, se procedează astfel:
∂ xi
x i0

∂F
- valorile mărimilor de intrare şi interne pentru care > 0 , se notează cu x iM şi
∂ xi
se introduc în relaţia (4.38), determinându-se:

Y M = F(x1M , x 2M ,...) (4.40)

86
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

∂F
- valorile mărimilor de intrare şi interne pentru care < 0 , se notează cu x im şi
∂ xi
se introduc în relaţia (4.38), determinându-se
Y m = F( x 1m , x 2m ,...) (4.41)
Condiţia ca sistemul să funcţioneze este:
 ymin ≤ Ym
 (4.42)
 YM ≤ ymax

Metoda este simplă şi nu necesita calcule lungi, mai ales că nu se calculează decât
cele doua cazuri nefavorabile.
Dacă cele două valori extreme sunt în afara domeniului de toleranţă (aceasta nu
înseamnă neapărat că sistemul a fost rău calculat, ci doar că metoda este
nesemnificativă în acest caz).

4.2.5. Metoda Monte Carlo

Metoda Monte Carlo este o tehnică de simulare, legată de probleme cu caracter


aleator, modelând variabile aleatoare, în scopul calculării repartiţiei acestora.
Metoda impune un număr mare de calcule şi de aceea necesită utilizarea
calculatorului.
În esenţă, metoda Monte Carlo permite simularea funcţionarii sistemelor cu
ajutorul proceselor aleatoare.
Fie:
- y j (j=1,2,...,n) - parametrii de ieşire;
- y j i (i=1,2) - limita inferioară, respectiv superioară, admise de proiectant pentru
parametrii de ieşire;
- x k (k=1,2,...,m) - parametrii interni şi de intrare.
Metoda presupune următorii paşi:
i) Scrierea ecuaţiilor modelului matematic ce descrie funcţionarea sistemului:
y j = F( x 1 , x 2 ,..., x m ); j = 1,2,..., n (4.43)

ii) Randomizarea parametrilor x k ;


Fie x ak o valoare pe care o poate lua variabila aleatoare x k şi care, pentru cazul unei

repartiţii normale se determină prin relaţia:

87
Capitolul 4 Fiabilitatea parametrică

xN T
k + 2xk
x ak = x N
k + η kh (4.44)
6
unde:

xN
k - valoarea nominală a parametrului xk ;

x Tk - toleranţa parametrului xk ;

η kh - un număr aleator dintr-o selecţie suficient de mare de numere aleatoare


repartizate uniform în intervalul (0,1) cu h=1,2,...r
Calculatorul aplică formula de randomizare (4.44) fiecărui parametru x K şi verifică
inegalităţile:

x 1k ≤ x ak ≤ x 2k (4.45)

iii) Valorile lui x ak ce satisfac inecuaţia (4.45), se introduc în modelul (4.43), din

care, în urma datelor obţinute prin încercările privind variaţia parametrilor interni şi de
intrare, se determină densitatea de probabilitate f(y j ) a parametrilor de ieşire aleatori y j .
iv) Se formulează un criteriu cantitativ de determinare a fiabilităţii sistemului şi
anume, fiabilitatea unui sistem S la momentul t, P(S,t), se poate defini prin
probabilitatea ca parametrii de ieşire y j (t) la momentul t>0, să se încadreze în limitele
y j 1, y j 2, admise apriori pentru funcţionarea corectă a sistemului:

P(S, t) = P( y1j ≤ y j (t) ≤ y2j ); j = 1,2,..., n (4.46)

Dacă există un singur parametru de ieşire y:


y2
P(S, t) = P( y1 ≤ y(t) ≤ y2 ) = ∫ f(y)dy (4.47)
1
y

Dacă există mai mulţi parametri de ieşire independenţi (y j ):


y 2j
n n
P(S, t) = ∏ P( y 1j ≤ y j (t) ≤ y 2j ) = ∏ ∫ f( y j) dy j (4.48)
j= 1 j = 1 y1
j

Generarea numerelor pseudoaleatoare η Kh , distribuite uniform într-un interval dat,


se face folosind rutine de calcul specializate din biblioteca matematică a calculatorului.

88
CAPITOLUL 5
FIABILITATEA EXPERIMENTALĂ ŞI OPERAŢIONALĂ

5.1. Introducere

În capitolul 3 al acestei lucrări, a fost prezentată fiabilitatea previzională, bazată pe


calcule.
Însă aşa cum am mai arătat, după realizarea produselor se impune şi faza de
verificare a conformităţii indicatorilor de fiabilitate determinaţi prin calcule. Aceasta se
poate face în două moduri:
a) în laborator, indicatorii având deci un caracter experimental, în condiţii
standard de încercare, stabilite astfel încât să se simuleze condiţiile de solicitare reală,
din funcţionarea normală, sau în condiţii accelerate;
b) în exploatare, indicatorii determinaţi având un caracter operaţional, deci real,
cu condiţia ca modul de exploatare să fie corect şi semnificativ pentru produsul studiat.
În studiul fiabilităţii experimentale sau operaţionale, cel mai important lucru îl
constituie determinarea legii de distribuţie care guvernează procesul respectiv de
defectare.
Cele mai utilizate în acest domeniu, sunt legile de distribuţie continue şi anume:
legea exponenţială, legea normală şi legea Weibull (prezentate în subcapitolul 1.5. din
această lucrare).
Deci, înainte de a trece la determinarea indicatorilor de fiabilitate, trebuie să se
verifice care din legile de mai sus este valabilă.
Există mai multe procedee pentru verificarea valabilităţii unei legi de distribuţie şi
pe această bază determinarea indicatorilor de fiabilitate.
Pentru a rezolva ambele probleme, se apelează la metoda grafică. Pentru verificarea
şi determinarea indicatorilor de fiabilitate se utilizează riglele pentru determinarea
fiabilităţii. Pentru verificarea conformităţii legii de distribuţie, se folosesc metodele de
prelucrare statistică a datelor experimentale obţinute.

5.2. Teste grafice de fiabilitate

Testele grafice de fiabilitate în cazul celor trei legi de distribuţie mai des utilizate,
folosind aşa-zisele hârtii de probabilitate, au fost prezentate la subcapitolul 1.7, urmând ca
într-o lucrare de laborator să fie prezentate în detaliu şi aspectele practice de validare a
legilor de distribuţie, precum şi metodologia de determinare a indicatorilor de

89
Capitolul 5 Fiabilitatea experimentală şi operaţională

fiabilitate.

5.3. Rigle pentru determinarea fiabilităţii

În cazul acestei metode, se presupune a fi cunoscută legea de distribuţie care


guvernează procesul de defectare specific populaţiei de produse studiată.
De asemenea, în prealabil, se cade de acord asupra felului încercării componentelor
populaţiei supuse controlului de fiabilitate şi anume: încercare trunchiata sau încercare
cenzurată (a se vedea subcapitolul 1.6).

5.4. Prelucrarea statistică a datelor din exploatare în vederea verificării concordanţei


legii de repartiţie

Datele necesare prelucrării se extrag din raportul de exploatare. Pentru fiecare


componentă a lotului supus observaţiilor se notează momentul defectării, iar aceste
informaţii se trec într-un tabel centralizator în ordine crescătoare:
t 1 ≤ t 2 ≤ t 3 ≤ ... ≤ t i ≤ t i + 1 ≤ ... ≤ t r (5.1)
unde
"r" reprezintă numărul total de defecte din lotul de "n" produse supuse
observaţiilor.

5.4.1. Testul χ 2

Testul χ 2 poate fi aplicat pentru verificarea concordanţei oricărei repartiţii empirice


cu repartiţia teoretică corespunzătoare, fără a cunoaşte însă valorile repartiţiei teoretice.
Fie X o variabilă aleatoare, ce poate lua k valori distincte, x 1 , x 2 , ..., x k cu
probabilităţile p 1 , p 2 , ..., p k .
Se vor nota cu: a 1 , a 2 , ... a k frecvenţele de apariţie ale valorilor x 1 , x 2 , ..., x k într-o
selecţie de volum "n".
Cu aceste mărimi, se calculează:
k ( a i - n p i )2
χ θ2 = ∑ np i
(5.2)
i=1

unde θ este numărul gradelor de libertate (care de exemplu pentru distribuţia normală
este 2, respectiv media m şi abaterea medie pătratica σ, pentru distribuţia Weibull este 3
ş.a.m.d.).

90
Capitolul 5 Fiabilitatea experimentală şi operaţională

Concluzia se enunţă astfel: legea de distribuţie este cea presupusă, dacă pentru un
anumit prag de semnificaţie α este îndeplinită condiţia:

χ θ2 ≤ χ θ2 ,α (5.3)

În caz contrar, ipoteza distribuţiei presupuse este respinsă.

Valorile lui χθ2 ,α se găsesc în tabele.

Testul de concordanţă χ 2 , va fi aplicat în următoarele condiţii:


-"n", numărul total al observaţiilor ≥ 50;
-"K", numărul de intervale disjuncte să fie astfel ales, încât numărul valorilor din
şirul considerat să fie a i ≥5;
- numărul claselor K, să fie astfel încât 10≤K≤15;
- dacă se împarte mulţimea valorilor observate în K intervale disjuncte,
probabilitatea p i ca X să se afle în al i-lea interval se determină cu relaţia:
p i = F x (X ' i) - F x (X ' i −1) (5.4)

unde:
X i ', sunt limitele intervalelor disjuncte în care s-au grupat observaţiile şi anume:
X i ': X 0 ' = - ∞,..., X K ' = + ∞.
În relaţia (5.4), F x (X i ) reprezintă funcţia de repartiţie teoretică care, de exemplu
pentru repartiţia normală cu N(0,1) are forma:
X i′
 (X ) 2 
1
F x (X i ′) =
2π ∫
exp - i  d X i
 2 
(5.5)
-∞

5.4.2.Testul KOLMOGOROV-SMIRNOV

Testul KOLMOGOROV-SMIRNOV (KS) verifică concordanţa dintre o repartiţie


teoretică F(X) şi una experimentală F n (X) definită prin:

 0 dacă i<0

 i dacă 0 < i ≤ n
F n ( X i ) = P(X ≤ X i ) =  (5.6)
 n
 1 dacă i>n


În urma prelucrărilor cu valorile grupate pe intervale, se determină valoarea


maximă a diferenţei celor două repartiţii:
dn = max| Fn ( Xi ) - F(X)| (5.7)

91
Capitolul 5 Fiabilitatea experimentală şi operaţională

Pentru un prag de semnificaţie α fixat, se determină din tabele valoarea λ α astfel


încât:

 λ 
P  dn ≤ α  = 1 - α = K(λα ) (5.8)
 n
Valoarea lui λ α se obţine din tabele în funcţie de nivelul de semnificaţie α.
În concluzie, dacă:
λα
dn < (5.9)
n
se acceptă ipoteza concordanţei dintre repartiţia empirică şi aceea teoretică, în caz
contrar se respinge.

92
CAPITOLUL 6
MENTENABILITATEA ŞI DISPONIBILITATEA SISTEMELOR

În subcapitolele 1.9 şi 1.10 ale acestei lucrări s-au prezentat bazele teoretice ale celor
două concepte de mentenabilitate şi disponibilitate, care permit caracterizarea unui
produs prin performanţe: tehnice, economice şi de disponibilitate.
Din aceste definiţii, rezultă următoarele observaţii:
- reducerea numărului de defectări şi importanţa acestora, constituie domeniul
fiabilităţii;
- reducerea duratei lucrărilor de mentenanţă şi a costurilor acestora, constituie
domeniul mentenabilităţii;
- realizarea unor produse cu durată de viaţă mare, siguranţă în exploatare şi preţ
de cost accesibil, constituie domeniul disponibilităţii.
Ca şi fiabilitatea, mentenabilitatea se creează în procesul de concepţie al produselor,
fiind necesar să se prevadă: accesul uşor la diferite locuri de intervenţii posibile,
posibilitatea de măsurare şi accesul uşor la punctele de măsurare, posibilitatea şi
uşurinţa de montare şi demontare a diferitelor elemente constructive, elaborarea de
instrucţiuni precise pentru defecţiuni previzibile.
Acţiunile de mentenanţă şi diagnoză, sunt simulate în laborator, pe prototip sau pe
model, pentru a putea garanta o mentenabilitate cât mai ridicată.
În continuare ne vom ocupa de problema evaluării şi optimizării previzionale a
mentenabilităţii.

6.1. Metode de evaluare şi optimizare previzională a mentenabilităţii

Prin analogie cu fiabilitatea şi în cazul mentenabilităţii, distingem cele trei etape:


a) estimarea previzională a mentenabilităţii;
b)ameliorarea mentenabilităţii în funcţie de obiectivele fixate;
c)verificarea conformităţii.
În prezent există mai multe metode de evaluare a timpilor de reparaţie.
Metoda experimentală, prezintă dezavantajul unei durate îndelungate a
determinărilor, care au influenţe asupra costului şi promovării studiului în circuitul
industrial, nu permite optimizarea, intervenind în plus şi factorul uman.

93
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

Metoda examinări documentelor tehnice sau metoda lui BAZOVSKY, necesită o echipă
de specialişti în mentenanţă, prezintă dezavantajul incertitudinii asupra duratelor de
reparaţie evaluate şi nu se pretează la o verificare contractuală a obiectivelor de
mentenanţă.
Metoda arborilor de mentenanţă, elimină dezavantajele celor prezentate anterior, fiind
cel mai des utilizată. Arborele de mentenanţă este o reprezentare grafică a unei operaţii
logice de mentenanţă, furnizând procedurile calitative şi cantitative necesare acestei
operaţii. Potrivit acestei metode din analiza unei operaţii de mentenanţă se remarcă trei
etape:
I. faza localizării defectului - conţine o succesiune de măsurători făcute într-o
ordine logică şi eficientă, pentru localizarea cât mai rapidă a defectului, ca sediu şi
natură a acestuia;
II. faza de reparaţie - care constă în înlocuirea efectivă a componentei defecte a
sistemului;
III. faza de etalonare şi control - care constă în verificarea sistemului reparat şi
stabilirea conformităţii cu caracteristicile iniţiale, după remedierea defecţiunii.
Structura unui arbore de mentenanţă cu şase elemente reparabile, este dată în
figura 6.1.

Figura 6.1 Structura unui arbore de mentenanţă

94
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

Eficacitatea unui arbore de mentenanţă va fi cu atât mai mare, cu cât ordinea


diferitelor măsurători va fi aleasă astfel încât să dea un maxim de informaţii, în vederea
diagnosticării finale, cu un minim de măsurători. Deci trebuie determinată măsurarea
cea mai reprezentativă care să fie făcută prima, astfel ca, din aproape în aproape,
ţinându-se seama de rezultatul măsurării precedente, să se ajungă la defect. Ordinea
măsurătorilor este influenţată de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi sunt:
fiabilitatea elementelor componente ale sistemului, accesibilitatea la elementele
componente şi cantitatea de informaţie obţinută în urma măsurătorilor.
a) Influenţa fiabilităţii

Figura 6.2. Schema logică de fiabilitate pentru studiul influenţei fiabilităţii

Pentru cazul unui sistem compus din cinci elemente, cu schemă logică de tip serie
(figura 6.2), caracterizate prin ratele de defectare:
λ 4 > λ 5 > λ1 > λ 3 > λ 2 (6.1)
ordinea măsurătorilor pentru identificarea elementului defect este dată în figura 6.3,
fiind în funcţie de mărimea ratei de defectare.

Figura 6.3. Ordinea măsurătorilor în funcţie de fiabilitatea componentelor


95
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

În această situaţie, se stabileşte o funcţie de ordine a desfăşurării măsurătorilor:


 λ 
F = max  i  ; i = 1, 2,...,5 (6.2)
5
 

 λi 
 i=1 
b) Influenţa accesibilităţii
În figura 6.4 este prezentată schema structurală a unui sistem cu patru elemente.
Fiecare element este caracterizat printr-o accesibilitate T i . Astfel, elementele 1 şi 4
sunt mai accesibile decât 2 şi 3 care – de exemplu – sunt introduse intr-o incinta etanşată
împotriva pătrunderii prafului:
T2 > T3 > T1 > T4 (6.3)

Figura 6.4. Schema structurală pentru studiul influenţei accesibilităţii


Funcţia de ordine relativă la accesibilitate este:

1
F = max  ; i = 1,2,3,4 (6.4)
 Ti 
Arborele de mentenanţă, atunci când se are în vedere criteriul accesibilităţii la
exemplul considerat, este dat în figura 6.5.

Figura 6.5. Arborele de mentenanţă în funcţie de accesibilitate

96
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

c) Influenţa cantităţii de informaţie


În figura 6.6 se prezintă structura unui sistem cu şase elemente pentru care ratele de
defectare sunt apropiate şi timpii de acces aceiaşi.

Figura 6.6. Structura unui sistem cu şase elemente


În acest caz, se definesc două mărimi:
- H - numărul de măsurări necesare pentru a localiza un element defect, raportat
la numărul total de elemente, în cazul în care prima măsurătoare are un rezultat bun
(pozitiv);

- H* - numărul de măsurători necesare pentru a localiza un element defect,

raportat la numărul total de elemente, în cazul în care prima măsurătoare are un


rezultat rău (negativ).
În exemplul din figura 6.7, se constată că dacă măsurătorile se desfăşoară în ordinea
M 5 , M 4 , M 3 , M 2 , M 1 , arborele de mentenanţă este dezechilibrat, apărând riscul de a face
un număr mare de măsurători pentru detectarea elementului defect.

Figura 6.7. Arborele de mentenanţă dezechilibrat


97
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

Cele două mărimi definite anterior, vor fi:


1 5
H= şi H* = (6.5)
6 6
În exemplul din figura 6.8, dacă măsurătorile încep de la mijlocul schemei logice a
sistemului, arborele de mentenanţă este mai echilibrat, probabilitatea de a localiza
defectul printr-un număr mai mic de măsurări este mai mare, iar mărimile definite mai
sus sunt:
3 3
H= si *
H = (6.6)
6 6
Deci condiţia unui arbore de mentenanţă echilibrat, se obţine prin valoarea

maxima a produsului H⋅H*.

Funcţia de ordine este:

 
 
λ 1
F = max  6 i ⋅ ⋅ H ⋅ H *  (6.7)
 T 

 i =1
λi i


Figura 6.8. Arborele de mentenanţă echilibrat

Simularea defectelor prin metoda arborilor de mentenanţă permite evaluarea


duratelor de reparaţie previzionale, precum şi a mijloacelor şi procedurilor necesare
optimizării acestor durate.

98
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

6.2. Determinarea periodicităţii optime a acţiunilor de mentenanţă

Una din problemele economice care trebuie rezolvată este cea legată de
determinarea momentului cel mai avantajos pentru a efectua o acţiune de mentenanţă
preventivă. Condiţiile în care se justifică acţiunile de mentenanţă, sunt următoarele:
a) înlocuirea preventivă şi planificată a unui dispozitiv, trebuie să coste mai
puţin decât înlocuirile efectuate la avarie;
b) rata de defectare a componentei programate pentru acţiunea de mentenanţă
preventivă, trebuie să fie crescătoare (în perioada de uzură).
Notaţiile utilizate în continuare, au următoarele semnificaţii:
c 1 - costul înlocuirii unui element aflat în stare de funcţionare;
c 2 - costul unei defectări neaşteptate (c 2 >c 1 );
T - vârsta la care a ajuns elementul înlocuit;
f(t) - densitatea de probabilitate (a se vedea pct.1.3.4);
R(t) - funcţia de fiabilitate (a se vedea pct.1.3.1.);
m(t r ) - timpul mediu între reparaţii (a se vedea şi pct.1.9).

6.2.1. Mentenanţa la date fixe

În acest caz, toate elementele sunt schimbate cu o periodicitate T, oricare ar fi vârsta


lor şi chiar dacă unele din acestea au fost schimbate la T-τ i .
Un calcul optimist, care presupune că frecvenţa înlocuirilor globale este destul de
bine aleasă, pentru ca niciodată să nu existe mai mult de două înlocuiri consecutive, dă
un cost unitar:
K = c 1 + [1 - R(T)] ⋅ c 2 (6.8)
sau preţul pe unitatea de timp şi produs:
K c1 + [1 - R(T)]c 2 c1 1 - R(T)
k= = = + c2 (6.9)
T T T T
Pentru determinarea timpului optim de înlocuire (T*), se derivează relaţia (6.9) şi se
anulează:
dk c 2 ⋅ T ⋅ f(T) - c1 - c 2 + c 2 ⋅ R(T)
= =0 (6.10)
dT (T )2
de unde se obţine:
c1 + c2
R(T*) + T* ⋅ f(T*) = (6.11)
c2

99
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

Valoarea timpului optim se determină grafic, fie pe baza costului unitar minim
(rel.(6.9)), aşa cum se vede în figura 6.9, fie pornind de la relaţia (6.11), aşa cum se vede
în figura 6.10.

Figura 6.9. Timpul optim folosind rel. (6.9) Figura 6.10. Timpul optim folosind rel. (6.11)

6.2.2. Mentenanţa la vârstă fixă

În acest caz, are loc o supraveghere continuă a vârstei fiecărui element, astfel încât
atunci când acesta atinge vârsta T, să fie înlocuit.
În comparaţie cu metoda precedentă, se impun următoarele observaţii:
- numărul de elemente schimbate se reduce;
- vârsta elementelor trebuie cunoscută, ceea ce implică o organizare specială;
- costul înlocuirilor este mai mare, deoarece nu se schimbă decât un element de
fiecare dată.
Determinarea preţului ce revine pe unitatea de timp şi produs, se face după cum
urmează.
Dacă se consideră un element înlocuit la momentul iniţial, el va fi înlocuit din nou
fie la un moment t<T, datorită avariei (mentenanţă reactivă), fie la un moment t=T
planificat (mentenanţă preventivă).
Speranţa matematică a duratei de viaţă va fi:
T


M(T) = R(T)dt (6.12)
0

Unele elemente vor fi înlocuite cu costul c 1 , iar altele cu costul c 2 , speranţa


matematică a costului înlocuirii unui element fiind:
M(K) = R(T) ⋅ c 1 + [1 - R(T)] ⋅ c 2 = c 2 - (c 2 - c 1 ) ⋅ R(T) (6.13)
Costul mediu pe unitatea de timp şi produs, va fi:

100
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

M(K) c2 - ( c2 - c1) ⋅ R(T)


K= = (6.14)
M(T) T

∫R(t)dt
0
Pentru minimizarea costului unitar K se procedează la derivarea şi apoi la anularea
expresiei (6.14), de unde se obţine valoarea optima T*.
Însă calculul se poate efectua şi în alt mod, care să pună în evidenţă diferenţa dintre
cele două tipuri de mentenanţă.
Astfel, scriind expresiile:
- timpului mediu între acţiunile de mentenanţă preventive:
T

∫ R(t)dt
MTBFP = 0 (6.15)
R(T)
- timpului mediu între acţiunile de mentenanţă reactive:
T

∫ R(t)dt
MTBFR = 0 (6.16)
1 - R(T)
inversul speranţei matematice a duratei de viaţă (6.12) se poate scrie:
1 1 1
= + (6.17)
M(T) MTBFP MTBFR
Deci, costul pe unitatea de timp şi produs este:
c1 c2 c R(T) c F(T)
K= + = 1 + 2 (6.18)
MTBFP MTBFR T T
R(t)dt ∫
R(t)dt ∫
0 0
unde: F(T) = 1 - R(T)
Determinarea timpului optim se face de asemenea grafic (figura 6.11).

Figura 6.11 Determinarea grafică a timpului optim

101
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

În acest mod se poate face şi o optimizare a disponibilităţii simultan cu optimizarea


costului de mentenanţă.
Fie IA r durata de indisponibilitate datorată unei mentenanţe reactive şi IA p cea
datorată unei mentenanţe preventive.
Indisponibilitatea pe unitatea de timp va fi:
IA p IA r R(T) F(T)
IA t = + = IA p + IA r (6.19)
MTBFP MTBFR T T


R(t)dt R(t)dt∫
0 0
6.2.3. Mentenanţa aleatoare
În acest caz, înlocuirile au loc când elementele au atins o vârstă critică, la momente
aleatoare de timp, astfel încât înlocuirile să fie practice şi economice.
Aceste momente depind de:
- imobilizarea întregului sistem (instalaţie) din diverse cauze, când se profită de
ocazia respectivă pentru a schimba elementele ce au depăşit vârsta critică;
- opririle pentru reparaţii periodice sau capitale.
Preţul ce revine pe unitatea de timp şi element în acest caz, depinde de frecvenţa
opririlor favorabile, precum şi de forma particulară a legii de distribuţie a timpilor de
defectare.
Calculele sunt foarte complexe şi de aceea vom prezenta o variantă empirică.
Fie M(v), timpul mediu până la defectarea unui element, ţinând cont de faptul că
acesta a atins vârsta "v" şi este în bună stare la momentul favorabil înlocuirii:
Notând în relaţia (6.20) cu:
∞ ∞ ∞

∫ (t - v) ⋅ f(t)dt ∫ t ⋅ f(t)dt - v ⋅ ∫ f(t)dt


M(v) = v =v v (6.20)
∞ ∞

∫ f(t)dt ∫ f(t)dt
v v


R(v) = f(t)dt (6.21)
v
si rezolvând prin părţi prima integrală de la numărătorul fracţiei respective, obţinem:

∫ R(t)dt
M(v) = v (6.22)
R(v)

102
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

Notând în continuare cu M(0) timpul mediu până la defectare pentru un dispozitiv


nou, ceea ce corespunde lui M(v) pentru v=0, vârsta critica "v" se defineşte prin
raţionamentul: a plăti imediat o durată suplimentară M(0)-M(v), sau a aştepta
defectarea şi a plăti mai scump (c 2 ), dar asigurând pentru acest preţ o prelungire M(0).
Se obţine relaţia:
c1 c
= 2 (6.23)
M(0) - M(v) M(0)
sau:
c -c
M(v) = M(0) 2 1 (6.24)
c2
În consecinţă, trebuie profitat de orice împrejurare în care înlocuirea este economic
a fi făcută, dacă se consideră vârsta "v" a fiecărui produs şi dacă se verifică condiţia:
M(v) c2 - c1
= (6.25)
M(0) c2

6.3. Modele matematice de analiză a mentenabilităţii şi disponibilităţii

6.3.1. Modelul indicatorilor de fiabilitate, mentenabilitate şi disponibilitate

a) Prima fază a analizei


Se iau în considerare atât operaţiile de mentenanţă preventivă, cât şi cele de
mentenanţă reactivă. Astfel, în figura 6.12 se vede că pe măsură ce creşte intervalul

dintre operaţiile de mentenanţă, MTBF scade, tinzând spre valoarea sa m = R(t)dt ∫
0

corespunzătoare unui sistem fără operaţii de mentenanţă.

Figura 6.12. Dependenţa MTBF de intervalul dintre operaţiile de mentenanţă

Pentru o mentenanţă preventivă de perioada T, expresia lui MTBF este:

103
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

∫ R(t)dt
MTBF(T) = 0 (6.26)
1 - R(T)
În figura 6.13 se reprezintă variaţia ratei de defectare a sistemului z(t), în cazul
sistemului fără operaţii de mentenanţă şi z m (T) pentru sistemul cu operaţii de
mentenanţă de periodicitate egală cu T.

Figura 6.13.Variaţia ratei de defectare

În cazul sistemului fără mentenanţă:


1 dR(t) d[ln R(t)]
z(t) = - ⋅ =- (6.27)
R(t) dt dt
care pentru t → ∞ devine z(t)= λ = ct.
În cazul sistemului cu mentenanţă:
1 1 - R(T)
z m (T) = =
T
(6.28)
MTBF(T)

R(t)dt
0

Se vede că rata de defectare în cazul unei periodicităţi T 1 a operaţiilor de


mentenanţă poate fi menţinută practic la un nivel constant z s .
În final, notând cu IA p - durata de imobilizare necesară operaţiilor de mentenanţă
preventivă pentru un număr de t ore de funcţionare a sistemului şi cu IA r - durata de
imobilizare datorată operaţiilor de mentenanţă reactivă, se obţine durata totală de
imobilizare:
IA c = IA p + IA r (6.29)

unde:

104
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

n
t t T
IA c = t c1
MTBF1
+ t c2
MTBF2
+ ... = t ∑ MTBF
c
i
i
(6.30)
i =1

în care t ci este durata depanării componentei "i" cu MTBF i .


b) Faza de sinteză
Dacă se alege, de exemplu, drept criteriu pentru apreciere disponibilitatea anuală
medie, aceasta va fi:
MTBF µ
Am = = (6.31)
MTBF + MTR µ + λ
c) A doua fază de analiză
În funcţie de disponibilitatea necesară sistemului, se revine la μ i şi λ i pentru fiecare
componentă, precizându-se sarcinile de restabilire a acestora.
d) Faza de sinteză finală
După rezolvarea aspectelor tehnice legate de MTR, se revăd aspectele logistice
legate de MTBF, iar în final se apreciază şi costurile.
Dacă sistemul este de viaţă scurtă, fiabilitatea este esenţială, iar dacă este de viaţă
lungă, trebuie acordată o atenţie deosebită utilizării prelungite şi economice a
sistemului, mentenanţa devenind esenţială în acest caz.

6.3.2. Modelul politicilor de mentenanţă

Când redundanţa se impune inevitabil ca o soluţie tehnică, trebuie evitată o


mentenanţă prea încărcata.
Vom considera cazul unui sistem compus din două subansambluri identice, cu
schemă logică de tip derivaţie.
În această situaţie, alegerea se face între una din cele trei politici de mentenanţă:
- Politica nr. 1 - constă în a avea două echipe de mentenanţă şi a repune în
funcţiune fiecare subansamblu la care apare un defect.
- Politica nr. 2 - constă în a avea o singură echipă de mentenanţă care să intervină
la repararea fiecărui subansamblu care este defect.
- Politica nr. 3 - constă în a avea o singură echipă de mentenanţă care să intervină
doar la defectarea sistemului, reparându-l integral.
Problema care se impune, este aceea de a determina cărei politici îi corespunde o
disponibilitate cât mai mare şi la un cost de mentenanţă cât mai mic.
Apelând la metodele de cercetare operaţională, bazate pe lanţuri MARKOV,

105
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

problema se poate rezolva cu succes.


În cazul politicii nr. 1, stările posibile ale sistemului sunt:
- starea 1 - cele două subansambluri funcţionează;
- starea 2 - un subansamblu funcţionează, celalalt este în curs de restabilire;
- starea 3 - ambele subansambluri sunt în curs de restabilire.
Diagrama MARKOV este prezentată în figura 6.14, iar matricea de tranziţie dintre
stări este:
 1 - 2λ µ 0
 
[q ] =  2λ 1 - (λ + µ) 2µ  (6.32)
 
 0 λ 1 - 2µ 

Figura 6.14.Diagrama MARKOV pentru Politica 1 de mentenanţă

Disponibilitatea instantanee va fi dată de suma probabilităţilor stărilor de bună


funcţionare ale sistemului:
A(t) = P1 (t) + P 2 (t) (6.33)
unde: P i (t) este probabilitatea ca sistemul să se afle în starea i.
Apelând la noţiunile prezentate în subcapitolul 3.6, se obţine pentru valoarea medie
a disponibilităţii:

µ 2 + 2 λµ
A(∞ ) = (6.34)
(λ + µ ) 2
În cazul politicii nr. 2, stările posibile ale sistemului, sunt:
1 - cele două subansambluri funcţionează;
2 - un subansamblu funcţionează, iar celalalt este în restabilire;
3 - ambele subansambluri sunt defecte, echipa de mentenanţă lucrând pentru
repunerea în funcţiune a unuia din ele.
Diagrama MARKOV corespunzătoare stărilor sistemului, este dată în figura 6.15,

106
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

iar matricea de tranziţie are forma:


 1 - 2λ µ 0
 
[q ] =  2λ 1 - (λ + µ) µ (6.35)
 
 0 λ 1-µ 

Figura 6.15. Diagrama MARKOV pentru Politica 2 de mentenanţă

Disponibilitatea instantanee este în acest caz:


A(t) = P1 (t) + P 2 (t) (6.36)
iar valoarea medie:

µ2 + 2 λµ
A(∞ ) = (6.37)
µ2 + 2 λµ + 2 λ 2
În cazul politicii nr. 3 de mentenanţă, stările posibile ale sistemului sunt:
1 - cele două subansambluri sunt în funcţiune;
2 - unul din cele două subansambluri funcţionează, iar celalalt este defect;
3 - ambele subansambluri sunt defecte;
4 - un subansamblu a fost repus în funcţiune de echipa de mentenanţă, care în
continuare va lucra la repunerea în funcţiune a celui de-al doilea subansamblu.

Figura 6.16. Diagrama MARKOV pentru Politica 3 de mentenanţă

107
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

Diagrama MARKOV este dată în figura 6.16, iar matricea de tranziţie are forma:

 1 - 2λ 0 0 µ
 
 2λ 1 - λ 0 0
[q ] =  (6.38)
0 λ 1-µ λ
 

 0 0 µ 1 - (µ + λ ) 

Disponibilitatea instantanee va fi:


A(t) = P 1 (t) + P 2 (t) + P 4 (t) = 1 - P 3 (t) (6.39)
iar valoarea medie:

3 µ 2 + 2 λµ
A(∞ ) = (6.40)
3 µ 2 + 4λµ + 2 λ 2
Aşadar, fiind date valorile λ şi μ, se poate deduce timpul mediu anual de
indisponibilitate, pentru fiecare din cele trei politici adaptate, iar apoi se pot evalua
următoarele costuri:
- costul unei ore de indisponibilitate pentru sistem;
- costul fix de manoperă pe subansamblu şi pe an;
- costul de înlocuire pe sistem, în cadrul fiecărei politici;
- costul anual de indisponibilitate;
- costul anual al manoperei;
- costul anual de repunere în funcţiune;
- costul anual total.
De asemenea, raportul µ / λ joacă un rol fundamental în gestiunea stocului de
materiale, deoarece permite să se adapteze efortul de mentenanţă la nivelul fiabilităţii
elementelor componente ale sistemului.

6.4. Sisteme cu restabilire

În procesul de restabilire al unui sistem, se defineşte funcţia de reînnoire Ψ(t) ca fiind


numărul mediu de reînnoiri până la momentul t.
Se defineşte, de asemeni, rata reînnoirii Φ(t), ca fiind numărul mediu de reînnoiri pe
unitatea de timp:
dψ(t)
φ(t) = (6.41)
dt

108
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

Fie graficul de restabilire din figura 6.17:

Figura 6.17 Graficul timpilor de restabilire

Numărul mediu de reînnoiri în timpul (t, t+dt) este dat de expresia:


n 1 = N ⋅ φ(t)dt = N ⋅ dψ(t) (6.42)
unde N este numărul de elemente examinate.
Numărul mediu de elemente restabilite, dintre cele existente înainte de începerea
exploatării sau încercării, este dat de expresia:
n 2 = N ⋅ f(t)dt = N ⋅ dF(t) (6.43)
Pentru determinarea numărului mediu de reînnoiri din numărul de elemente deja
reînnoite, se considera intervalul (τ, τ+dτ), în decursul căruia s-au repus în funcţiune n 3
elemente bune:
n 3 = N ⋅ φ( τ)dτ (6.44)
Dintre cele n 3 elemente, în intervalul (t, t+dt) vor fi din nou reînnoite un număr de
elemente:
n 4 = [N ⋅ φ( τ)dτ] ⋅ f(t - τ)dt = n 3 ⋅ f(t - τ)dt (6.45)
În total, dintre sistemele reînnoite până în momentul t, vor fi din nou reînnoite în
intervalul (t, t+dt) un număr de elemente:
t t

∫ ∫
n 5 = N dt φ( τ) ⋅ f(t - τ)dτ = n 3 ⋅ f( t − τ)dt (6.46)
0 0

Numărul mediu de înlocuiri, va fi:


n1 = n2 + n5 (6.47)

sau:
t


N ⋅ φ(t)dt = N ⋅ f(t)dt + N ⋅ dt φ( τ) ⋅ f(t - τ)dτ (6.48)
0

109
Capitolul 6 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor

Din relaţia (6.48), rezulta ecuaţia reînnoirii:


t


φ(t) = f(t) + φ( τ) ⋅ f(t - τ)dτ (6.49)
0

Pentru a determina soluţia ecuaţiei (6.49), se aplică transformata LAPLACE acesteia


şi se obţine:

φ * (s) = f * (s) + φ * (s) ⋅ f * (s) (6.50)


unde:

φ* (s) = £[φ(t)] = ∫ e-st φ(t)dt (6.51)
0

f * (s) = £ [f(t)] =
∫ e-st f(t)dt (6.52)
0

Din relaţia (6.50), rezulta:

f * (s)
φ * (s) = (6.53)
1 - f * (s)
sau:

* (s) = φ * (s)
f (6.54)
1 + φ * (s)

110
CAPITOLUL 7
PROBLEME SPECIALE ALE FIABILITĂŢII ŞI DISPONIBILITĂŢII

7.1. Încercări accelerate

Deoarece încercările de laborator pentru studiul produselor din punct de vedere al


fiabilităţii, sunt de durată lungă şi costisitoare ca preţ, se recurge la încercările
accelerate.
Încercarea accelerată este o încercare specială de fiabilitate, în cursul căreia nivelul
ales al solicitărilor aplicate, se află peste nivelul fixat în standardul produsului respectiv,
în scopul reducerii timpului necesar observării efectului solicitărilor asupra acelui
produs.
Pentru a fi însă validată, o încercare accelerată nu trebuie să altereze legea fizică a
mecanismului de defectare, respectiv caracterul legii de repartiţie a timpului de
funcţionare fără defectare.
Se înţelege că, dat fiind caracterul încercării accelerate, timpii de apariţie a
defectelor sunt mult mai mici.
Pentru a caracteriza nivelul de încercare, se defineşte factorul de accelerare, ca fiind
raportul dintre timpii necesari obţinerii unei aceleiaşi proporţii date de produse defecte,
pentru două eşantioane identice, supuse la două ansambluri diferite de condiţii de
solicitare, ce antrenează acelaşi mod şi aceleaşi mecanisme de defectare.
Pentru stabilirea corectitudinii încercărilor accelerate, ne vom referi la
reprezentarea rezultatelor pe o hârtie de probabilitate de tip WEIBULL. Aceste rezultate
se pot grupa după una din cele trei situaţii indicate în figura 7.1, unde dreapta A este
specifică rezultatelor obţinute în condiţii normale, iar curba B în condiţii de încercare
accelerată.

a) b) c)

Figura 7.1. Reprezentarea rezultatelor încercărilor pe o hârtie de probabilitate de tip WEIBULL

111
Capitolul 7 Probleme speciale ale fiabilităţii şi disponibilităţii

În figura 7.1.a, cele două drepte sunt paralele deşi sarcinile sunt diferite (S B >S A ).
Timpii de cădere la sarcină mai mare sunt mai mici. Factorul de formă este acelaşi
(β A =β B ), deci mecanismul fizic de defectare este acelaşi. În această situaţie, se poate
defini un factor de accelerare:
ln t 1A ln t 2A
Ka = = = ... = const. (7.1)
ln t 1B ln t 2B
Fie acum t iA şi t iB , timpii de defectare determinaţi pe baza încercărilor; pentru
aceştia se poate aplica relaţia (7.1):
ln t iA
= K a = const. (7.2)
ln t iB
Altfel, impunându-se un anumit factor de accelerare K a şi determinându-se timpul
de defectare t iB la o încercare accelerată, se poate determina timpul normal de defectare:
ln t iA = K a ln t iB (7.3)
şi
t iA = exp (K a ln t iB ) (7.4)
În figura 7.1.b, cele două drepte nu mai sunt paralele. Deci factorul de accelerare nu
mai este constant, ceea ce înseamnă că cele două mecanisme fizice de defectare sunt
diferite.
În figura 7.1.c, pentru încercare accelerata S B >S A , se obţine o curbă B cu parametrul
de forma β, monoton crescător, ceea ce scoate în evidenţă situaţia unei îmbătrâniri
precoce, echivalentă cu S B >>S A .
Când nu se poate defini un factor de accelerare, se foloseşte metoda funcţiei de
accelerare.
Fie F A (t) şi F B (t) două funcţii de distribuţie cumulative ale timpilor de funcţionare,
la un produs supus solicitărilor S A şi S B , cu S B >S A , pentru care este evident că vom avea
F B >F A .
Dacă θ este timpul pentru care se obţine o probabilitate de defectare 1-R θ la
solicitarea S B şi τ este timpul pentru care se obţine aceeaşi probabilitate de defectare dar
la solicitarea S A , se poate scrie:
τ = ϕ(θ) (7.5)
şi respectiv:
FB (θ) = FA [φ(θ)] = FA ( τ) (7.6)

112
Capitolul 7 Probleme speciale ale fiabilităţii şi disponibilităţii

Funcţia φ(θ) se numeşte funcţie de accelerare.


În cazul legii de distribuţie exponenţiale, relaţia (7.6) devine:
1 - exp (- λ B ⋅ θ) = 1 - exp [- λ A ⋅ ϕ(θ)] (7.7)
din care se obţine funcţia de accelerare:
λ
ϕ(θ) = B θ (7.8)
λA
Procedând asemănător în cazul distribuţiei Weibull, se obţine:
ηA βB
ϕ(θ) = ⋅ θβ (7.9)
β A
ηB ⋅ B
βA

7.2. Efectul mediului ambiant

Se înţelege prin mediu ambiant sau climat tehnic, totalitatea factorilor fizico-chimici şi
biologici de solicitare a componentelor (produselor, sistemelor) tehnice, neproveniţi din
condiţiile interne de funcţionare a acestora, factori ce contribuie la caracterizarea
comportării componentelor (produselor, sistemelor), inclusiv a fiabilităţii,
mentenabilităţii şi disponibilităţii.
Studiul caracterizării mediului ambiant sub aspectele sale de: manifestare, efecte
asupra produselor tehnice, mijloace de protecţie faţă de efectele sale nocive, constituie
ştiinţa climatologiei tehnice.
Mediile pot fi naturale sau artificiale.
Mediul ambiant industrial, reprezintă o sumă de condiţii naturale şi artificiale
suprapuse.
La rândul lor, factorii de mediu sunt foarte diferiţi: temperatură, şocuri termice,
umiditate, radiaţii luminoase şi ionizante, câmpuri electrice şi/sau magnetice, praf,
substanţe chimice pulverulente, lichide sau gazoase, ceaţă salină, tangaj, vibraţii
mecanice, şocuri mecanice, acceleraţii, microorganisme şi alţi factori biologici,
imersiune, presiune atmosferică etc.
În ceea ce priveşte standardizarea acestor climate tehnice, aceasta s-a realizat
inclusiv la noi în ţară, numai pentru aşa-numitele climate geografice:
- macroclimate - care caracterizează în general o zonă geografică întinsă (cald
umedă, cald uscată, temperată sau rece), dar şi zone considerate pe verticala locului
(mare altitudine), ori spaţiul cosmic.
- mezoclimate - care se referă la particularităţi de detaliu geografic sau de altă

113
Capitolul 7 Probleme speciale ale fiabilităţii şi disponibilităţii

natură: oceanic şi maritim, fluvial, minier, siderurgic, de stepă;


- microclimate - care se refera la spaţiul strict limitat în care se află produsul
considerat: încăpere închisă sau nu, şopron, sub cerul liber, submersiune în medii direct
active;
- criptoclimate - care se referă la condiţiile strict locale, la nivel de elemente sau
componenta: lângă un transformator, lângă o maşină electrică, aproape de un
echipament electronic etc.
Desigur, cu cât mediul climatic conţine factori mai activi, cu atât intensitatea
solicitării respective este mai mare, având consecinţe şi asupra fiabilităţii. Pentru a face
faţă sporirii nivelului de solicitare pe această cale, se iau masuri de protecţie specifice,
astfel încât fiabilitatea unui produs suprasolicitat să nu fie mai mică decât cea a
aceluiaşi produs, dar în altă execuţie, normal solicitat.
Astfel, durata de viaţă a materialelor electrotehnice, în condiţiile solicitării factorilor
chimici, ţine seama de legile fundamentale ale cineticii chimice, conform relaţiei lui
ARRHENIUS:

 1 1 
ln t 2 − ln t 1 = B  −  (7.10)
 T2 T1 
unde:
t 1 şi t 2 - duratele de viaţă ale materialului corespunzătoare temperaturilor de
funcţionare T 1 şi T 2 ;
B - o constantă de material, care depinde de energia de activare a reacţiilor
chimice de degradare (îmbătrânire).
În baza relaţiei lui ARRHENIUS se deduce şi viteza de degradare termică a
izolaţiilor electrice:

 ∆W 
vT = A ⋅ exp  -  (7.11)
 KT 
unde:
A - o constantă de material ce se determină experimental;
ΔW - energia de activare a reacţiilor de degradare;
K=1,38⋅10-23J/oK - constanta lui BOLZMAN;
T - temperatura la care funcţionează dielectricul.

114
Capitolul 7 Probleme speciale ale fiabilităţii şi disponibilităţii

Dacă se ţine cont şi de solicitarea electrică, se obţine pentru viteza de îmbătrânire


relaţia lui EYRING:

 1  d
v = a ⋅ T b ⋅ exp  −  ⋅ exp  c +  (7.12)
 T  T
unde: a, b, c şi d - sunt constante.
Se obţine în cazul dielectricilor, pentru durata de viaţă (L):
β
ln L = α + (7.13)
T
Sau relaţii mai complexe:
β β β
ln L = α + 1 + 2 + 3 + ... (7.14)
T1 T 2 T 3
unde:  şi β sunt constante.
În mod similar, se ajunge la stabilirea legii de îmbătrânire şi în cazul materialelor
mecanice. Dacă în relaţia lui ARRHENIUS se ţine cont de efectul intensităţii solicitărilor
mecanice asupra creşterii vitezei de îmbătrânire, se obţine pentru durata de viaţă o
relaţie de forma:
b -c⋅σ
ln L = a + (7.15)
T
unde: c - un coeficient ce ţine cont de contribuţia sarcinii mecanice σ.
Pentru cazul rulmenţilor, la care defectările se produc datorită încălzirilor globale şi
locale provenite din frecări, inclusiv datorită unei ungeri necorespunzătoare, expresia
duratei de viaţă devine:
b
ln L = a + (7.16)
d
T+
(δ - δmin )2/3
unde:
d - ţine cont de mărimea întrefierului funcţional (δ) al rulmentului asupra
încălzirii acestuia;
δ min - întrefierul minim admisibil.
Desigur, pentru a determina influenţa diverşilor factori asupra fiabilităţii
produselor, acestea se supun la o gamă de încercări climatice pe care CEI (Comitetul
Internaţional pentru Electrotehnică) le clasifică în următoarele grupe:
A - frig;
B - căldură uscată;

115
Capitolul 7 Probleme speciale ale fiabilităţii şi disponibilităţii

C - încercare continuă la căldură umedă;


D - încercare accelerată la căldură umedă;
E - impact (şocuri şi zdruncinături);
F - vibraţii;
G - acceleraţie constantă;
I - mucegai;
K - atmosferă corozivă;
M - presiune atmosferică (înaltă sau joasă);
N - variaţii de temperatură;
Q - etanşeitate;
T - sudură (lipitură Sn-Pb);
U - robusteţe;
L - praf şi nisip;
P - inflamabilitate;
R - ploaie;
S - radiaţie solară.

7.3. Efectul solicitărilor asupra nivelului de fiabilitate

Ansamblul condiţiilor de mediu ambiant reprezintă un nivel de solicitare mult mai


puternic decât în condiţii de laborator. De aceea, dacă un produs în execuţie normală
prezintă o rată globală a defecţiunilor λ, atunci acelaşi produs, fără a i se aplica vreo
măsură tehnologică sau constructivă, va prezenta o rată globală a defecţiunilor majorată
cu un coeficient de mediu K m , a cărui valoare este conform figura 7.2.

Figura 7.2. Coeficientul de mediu pentru majorarea ratei globale

116
Capitolul 7 Probleme speciale ale fiabilităţii şi disponibilităţii

Categoriile sau tipurile de mediu prezentate în figura 7.2 reprezintă în acelaşi timp
grade sau clase de severitate. Pentru aceste severităţi, se prezintă curbele de distribuţie ale
valorilor unor parametri caracteristici de solicitare: în figura 7.3 se dau curbele de
distribuţie a valorilor temperaturii ambiante; în figura 7.4 se dau curbele distribuţiilor
valorilor umidităţii relative; în figura 7.5 se dau curbele distribuţiei valorilor sarcinilor
de vibraţie; în figura 7.6 se dau curbele distribuţiilor valorilor sarcinilor de şoc.

Figura 7.3 Figura 7.4


Distribuţia valorilor temperaturii ambiante Distribuţia valorilor umidităţii relative

Figura 7.5. Figura 7.6.


Distribuţia valorilor sarcinilor de vibraţie Distribuţia valorilor sarcinilor de şoc

7.4. Efectul mediilor chimice agresive

Foarte multe din echipamentele industriale funcţionează în mediu chimic


agresiv.
Protecţia împotriva coroziunii agenţilor chimici, impune folosirea unor materiale
rezistente la acţiunea acestor substanţe.

117
Capitolul 7 Probleme speciale ale fiabilităţii şi disponibilităţii

O clasificare a agresivităţii corozive a mediilor ambiante, este data în tabelele 7.1,


7.2 şi 7.3.
Tabelul 7.1 Clasificarea agresivităţii corozive
Caracteristica Locul de Gradul de intensitate al coroziunii
mediului instalare mediului ambiant, conform tabel 7.2 în
ambiant conform diferite macroclimate
tabel 7.3
Cald uscat Rece Temperat Cald umed
SO 2 =0,01 g/m2 în 24 ore 1 2 3 3 4
2 2 2 3 4
NaCl=0,3 mg/m2 în 24 ore 3 1 1 2 3
4
SO 2 =0,01...0,1 g/m2 în 24 ore 1 3 3 4 5
2 3 3 4 5
NaCl=0,3 mg/m2 în 24 ore 3 2 2 3 4
4
SO 2 =0,1g/m2 în 24 ore 1 4 4 5 5
2 4 4 5 5
NaCl=0,3 mg/m2...2g/m2 3 3 3 4 5
4
NaCl=2g/m2 în 24 ore 1 3 4 5
2 3 4 5
3 2 3 4
4
Atmosfere speciale Gradul de agresivitate se stabileşte
în fiecare caz, în funcţie de caracteristicile mediului
ambiant.

Tabelul 7.2 Grade de coroziune Tabelul 7.3 Clasificarea după locul de instalare
GRADE DE INTENSITATE ALE LOCUL DE INSTALARE
COROZIUNII MEDIULUI AMBIANT
1 Foarte puţin agresiv 1 În aer liber
2 Puţin agresiv 2 Sub acoperiş
3 Mediu agresiv 3 În încăperi închise neclimatizate
4 Puternic agresiv 4 În încăperi închise climatizate
5 Foarte puternic agresiv
După gradul de agresivitate, substanţele chimice se clasifică conform tabelului
7.4:
Tabelul 7.4 Substanţe chimice agresive
Nr. Denumirea agentului chimic Concentraţia normală Concentraţia
Crt. reprezentativ [%] de avarie
1 Bioxid de sulf (SO 2 ) 0,02
2 Acid clorhidric (HCl) 0,01 De 20 de ori
3 Oxizi de azot raportaţi la N 2 O 5 0,003 concentraţia
4 Amoniac (NH 3 ) 0,02 normală

118
Capitolul 7 Probleme speciale ale fiabilităţii şi disponibilităţii

Încercarea la agenţi chimici se face în camere speciale, la o durată maximă de 120


ore, la concentraţia de avarie. În practică, încercările durează 6 luni la concentraţia
normală, iar dacă concentraţia este mai mare, aceasta scade conform tabelului 7.5:

Tabelul 7.5 Corelaţia dintre durata încercării şi concentraţia mediului coroziv


Raportul dintre 1...6 6...9 9...13 13..16 16..19 19..20
concentraţia mediului
coroziv şi cea normală
Durata încercării în luni 5 4 3 2 1 0,5

În cazul atmosferelor explozive, prin STAS 6877/1-73, se stabilesc două tipuri de


protecţie:
- "Ex I", protecţie antigrizutoasă;
- "Ex II", protecţie antiexplozivă.
În funcţie de temperatura maximă de suprafaţă, se stabilesc clase de temperatură
pentru amestecurile explozive, conform tabelului 7.6, cu observaţia că temperatura
ambiantă se socoteşte a fi 40oC:
Tabelul 7.6 Clase de temperatura pentru amestecuri explozive
Clasa de temperatură Temperatura maximă
la suprafaţă [oc]
T1 450
T2 300
T3 200
T4 135
T5 100
T6 85

Acelaşi STAS 6877, reglementează următoarele simboluri pentru diverse soluţii


constructive aplicate produselor ce lucrează în medii explozive:
d - capsulare antideflagrantă;
p - capsulare presurizată;
i - siguranţa intrinsecă;
q - înglobare în nisip;
o - imersie în ulei;
e - siguranţă mărită;
s - mod special.

119
Capitolul 7 Probleme speciale ale fiabilităţii şi disponibilităţii

În ce priveşte gradul de protecţie, acesta este IP-54 sau IP-65, conform STAS
5325/79.
În concluzie, fiabilitatea produselor poate fi asigurată numai prin mijloace
constructiv-tehnologice potrivite, încercări judicioase şi o organizare corectă a
exploatării şi mentenanţei.

120
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

[1] PANAITE, V. s.a. - Control statistic şi fiabilitate, E.D.P. Bucureşti 1982


[2] HOHAN, I. - Tehnologie si fiabilitate, E.D.P. Bucureşti 1982
[3] TARCOLEA, C. s.a. - Tehnici actuale in teoria fiabilităţii
[4] CATUNEANU, V. s.a. - Cercetări în tehnologie şi fiabilitate, E.D.P. Bucureşti
1989
[5] * * * - Elemente de teorie şi probleme de fiabilitate; mentenabilitate,
disponibilitate, IGSP Bucureşti 1988.
[6] WIENER, U. s.a. - Aplicaţii ale reţelelor probabiliste în tehnică, E.T. Bucureşti,
1983
[7] * * * - Culegere standarde de fiabilitate
[8] MUNTEANU, T., DUMITRESCU, M. - Fiabilitate, mentenabilitate,
disponibilitate - Note de curs - Litografia Universităţii din Galaţi, 1995
[9] MUNTEANU, T., DUMITRESCU, M., MĂRĂŞESCU, N. - FIABILITATE -
Lucrări practice de laborator, Litografia Universităţii din Galaţi, 1995.
[10] USER’S GUIDE EDSA “Electrical distribution and transmossion system
analyses and design programs – Reliability worth assessment of distribution
systems”, EDSA MOCRO CORPORATION, San Diego, USA, 1998.

121